Fragment
Avampremiera „ Dacia” 2011

Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea nu este un nume  necunoscut. Poeta se afla acum la al patrulea volum, carora le-a alaturat intre timp si un numar de  articole si de traduceri in si din limba romana, publicate in Romania si in alte cateva tari din Europa, facand cunoscuti  publicului italian doi poeti romani contemporani: Ion Mosteoru, (Il bastone de Toulouse-Lautrec) si Gabriela Gergely, (Latte da Un’ altro Mondo),  iar publicului roman creatii ale unor poeti italieni precum Piera Rosa Celant, Maria Teresa Liuzzo, Vanni Speranza, Giovanni Formaggio, Santiago Montobbio s.a.). De altfel activitatea publicistica si poetica a fost remarcata si apreciata de lumea literara si concretizata intr-un numar apreciabil de premii, de rezonanta culturala ce depaseste orizontul unui areal regional. Unele au si titluri semnificative, care spun de la sine aproape totul:  Nobila Donna Heraldica sau  Il sentiero dei Briganti.
A debutat editorial cu  volumul Inca nu…( Schite de portret si motive nipone) aparut la  Editura Destin, Deva, 2000, al carui titlu se motiveaza si se expliciteaza pe deplin in creatia ulterioara a poetei. Este un titlu sugestiv pentru modestia unui autor aflat inca in conditia de promisiune, care are constiinta dificultatilor drumului ales. Inca nu… a insemnat mai intai de toate cautarea unei formule lirice proprii, mai putin tributara modelelor, intreprindere dificila, nu lipsita de riscuri, mai cu seama pentru inclinatia autoarei  spre contemplare intr-un climat literar dominat decisiv de apartenenta obligatorie la gruparile postmodernismului autohton.
Disparitia acelui „nu” din titlul de debut s-a produs dupa o perioada considerabila, odata cu aparitia volumului Glife transilvane (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), urmat aproape imediat de La rasarit, tremurul… (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009). Emotiile de la  intaiul volum si perioada lunga de gestatie a celorlalte doua, dar si alte aspecte ale scrisului sau ne permit sa suspectam acest interval de unele dificultati ale adaptarii la indrumarea si, poate, si  veghea atenta a unui magistru intr-ale poeziei, a unui „guru” pe care poeta l-a urmat cu consecventa unui discipol ascultator, fara sa sacrifice insa din substanta ce se cerea liric exprimata, intregita prin consistente acumulari, la care si maestrul si-a adus contributia binefacatoare. Dupa destainuirile  poetei rolul acesta  l-a indeplinit  poetul  Eugen Evu.
Nu cunosc alte ecouri ale cartilor editate pana acum, in afara celor din prefetele si postfetele volumelor in discutie, din care se pot retine insa observatii pertinente pentru profilul poetic al autoarei, unele apartinand tocmai celor care au vegheat inceputurile ei poetice si au contribuit la formarea ei culturala.
S-a observat mai intai predominanta descrierii in lirica poetei, ceea ce poate insemna o dificultate in plus in receptarea poeziei actuale, pentru ca „descrierea este unicul lucru care pe lectorul de astazi nu-l incanta deloc.” Citind acum toate volumele autoarei sunt convins ca o asemenea poezie nu se putea produce fara descriere, ca insasi poetica ei se constituie pe baza unui mod de contemplatie care imprima imaginilor un caracter preponderent static. E o viziune care nu are cum se exprima altfel. De aici provin si alte caracteristici ale acestei lirici, care provoaca la un excurs mai amplu in jurul ei si al  conditiei poeziei actuale.
S-a apreciat de asemenea ca volumul Glife transilvane  „este un cer instelat de ganduri profunde, scrise intr-o maniera simpla si fara virtuozitate sau subtilitati  inutile.” Spre a ajunge la aceasta simplitate autoarea a ucenicit, se pare, din greu, la scoala scrisului scurt, a expresiei concentrate, aproape ermetice si poate tocmai de aceea enigmatice si, pe alocuri, hieratice, pe care a gasit-o in cateva modele lirice de inalt prestigiu si indelungata traditie, de la noi sau din alte parti ale lumii. Simplitatea nu e doar un rezultat al uceniciei literare, ci si o masca lirica, in dosul careia se ascunde o gestatie mai indelungata, potrivit unui program de asimilare si apropriere de formule lirice moderne si de modéle prestigioase, din care nu lipsesc nici  preocupari savante. In mod cert nu e spontaneitate, calitate care-i lipseste acestei poete „facute”, dar facuta cu rabdare, intr-un interval indelungat si cu dascali priceputi.

In prefata la volumul La rasarit,  tremurul… criticul Gheorghe Perian  face o observatie interesanta cu privire la soarta modernismului romanesc, care n-a disparut „ci doar s-a retras spre marginile literaturii, unde a gasit conditii prielnice de manifestare, fara a mai fi contestat sau tulburat de agitatia permanenta, confuza si inovatoare a centrului.” Chiar daca astazi raportul intre centru si periferie are alta configuratie, retragerea in fata agresivitatii de confrerie a postmodernismului, grabit sa ocupe orice loc ce promite sa devina centru, pare a fi singurul mod de supravietuire a modernismului. E una din consecintele fazei dionisiace de la schimbarea de paradigma mitica, intervenita odata cu schimbarea tipului de societate.
Indiferent de tabloul periodizarii literare, modernismul a insemnat o experienta literara de neeludat in evolutia literaturii nationale si in formarea noilor generatii. Identificarea unor influente ale lui Lucian Blaga ori Nichita Stanescu in opera oricarui poet nu poate fi decat  un semn de valoare culturala cel putin, daca nu si de elevatie artistica. Criticul este inclinat sa creada ca poeta din Orastie e un produs al unui astfel de modernism marginalizat, retras in desavarsirea sapientiala a  programului sau estetic.
Daca mentinerea in limitele modernismului, fie el si  marginalizat, este mai putin asteptata la o poeta contemporana, orientarea blagiana a meditatiei nu mai  surprinde la o poeta ardeleanca. In fireasca prelungire expresionista meditatia coboara spre momentele primordiale ale lumii, acolo unde se poate mai bine intrezari zamislirea lucrurilor din unitatea contrariilor. De cate ori ne indreptam spre UNU, ne apropiem de Origine, de momentul din care se desprind toate si in  semnele  caruia sunt inscrise traiectele si destinele tuturor celor ale lumii.
Originea nu este neaparat capat dinspre infinit al lumii si al existentei, ci mai degraba un centru care contine obligatoriu si celalalt capat, al celuilalt infinit, salas emblematic al energiilor si al materiei, nucleu generativ al lumii cu cele alcatuitoare ale ei. Dualitatea principiilor se identifica si ca sens, astfel ca in origine poate sa se afle inceputul unui sens si sfarsitul celuilalt, originea fiind permanent simultana cu ambele sensuri si cu toate principiile sau dimensiunile esentiale ce au participat la alcatuirea lucrurilor lumii. Asa se explica oarecum si aspectul tematic surprinzator al acestei poezii care s-a bucurat de frumoase si concrete aprecieri.
Imaginatia poetica imprima acestui nucleu generativ configuratie de monada si expresiei lui lirice caracter de simbol. In acest fel ne putem imaginea originea ca o emblema a existentei din care se poate contempla intregul traseu existential al tuturor elementelor, in ambele sensuri, de la geneza la extinctie si inapoi. Pentru aceasta viziunea poetica apeleaza la o structura apta sa exprime simultaneitatea contrariilor, la paradox, ceea ce imprima liricii un caracter contemplativ, reflexiv, sapiential. Unul dintre ele este Paradox absolut:
„Ceea ce numim viata
Este de fapt stingere
Sopti piatra
Unui fir de nisip.”
Autoarea  vede  in fenomene nu numai principiul manifest,  ci si contrariul lui, continut latent in aceleasi fenomene, pentru ca „naturii ii place sa se ascunda”, dupa cum spunea  Heraclit.  Asa apar figura si umbra, viata si moartea, lumina si intunericul, staticul si dinamicul, dar mai cu seama  piatra si raul, expresie metaforica a acestei viziuni extrapolate.  Ea nu-si insoteste descoperirile acestea „fenomenologice” cu entuziasme infantile si exuberante juvenile, ci cu o expresie concentrata in care insa isi face obligatoriu loc si mirarea. In haloul acestei stari psihice isi invaluie revelatiile cunoasterii contemplative si tot astfel le si comunica cititorului.
Mirarea imprima firesc poeziei sentimentul miraculosului, accentuat atunci cand reflectia ajunge, ca in expresionism, la elementele primordiale, temeiurile pe care, descoperindu-le cu aceeasi mirare, grecii antici si-au inaltat   edificiile fizice si metafizice ale civilizatiei si culturii lor exemplare.
Un asemenea loc miraculos este Rasaritul. El se constituie, ca o monada leibnitziana sau ca un „aleph” al lui Louis Borges, intr-un  moment incipient, originar, reiterat cu fiecare mirare a noastra, care, la randul ei, cuprinde genuin o interogatie. Imaginea lui ne atrage atentia asupra unui model cultural semantic implicat structural in aceasta lirica usor ekstatica si hieratica, cautatoare de semnificatii adanci si totodata tematoare sa nu destrame haloul de mister al lucrurilor  rechemate spre contemplare de gratia inspiratiei lirice. Trebuie o cugetare tentata de chemarile inceputurilor si ale predestinarilor firii,  un  spirit blagian pentru a accede, la aceste temeiuri. E nevoie de o adevarata „fereastra fenomenologica” spre a le contempla si a le rechema in actualitatea cugetului si  simtirii noastre. S-a spus de altfel  ca adevarata cheie pentru lectura acestor versuri o ofera „interogatia mirata”, care imprima universului ei liric substantialitate si vitalitate.

Alexandru ZOTTA

Elena Daniela Rujoiu SGONDEA
Transfigurare

Cautand sensul muzicii
Voi intra in pietre
Mladios
Melodios
Subtire
Sa se exprime
Miscarea.

Pietre vorbind

Pietre, voi,
Stinse oglinzi
Ale soarelui.
In voi tace
ultimul strigat.
Pietrele vad

Pe joase frecvente
Pulseaza vibratia
Pietrele vad
Rotunjindu-se.

Transfigurare

Cercando il senso della musica
Entrerò nelle pietre
Ondegiante
Melodioso
Sottile
Per esprimere
Il muovimento.
Pietre parlando

Pietre,Voi,
Specchi spenti
Dal sole
In Voi tace
L’ultimo urlo.
Le pietre vedono

Di basse frequenze
Pulsa vibrazione
Le pietre vedono
Arrotondandosi.

Pietrele respira

Intre doua glaciatiuni
Sub acelasi soare
apele respira
primordialul din ape.