PREMIILE PORTUGHEZE

GEORGE ROCA prezinta:

PREMIILE PORTUGHEZE RECOMPENSEAZA PROIECTE DE COOPERARE INTERNATIONALA

Lisabona – Madrid – Bucuresti:

La sfârsitul lunii iunie a.c., a avut loc, la Lisabona, decernarea Premiilor de caracter cultural si artistic MAC 2011, oferite anual de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, si care marcheaza cea de a 17-a aniversare a acestei prestigioase institutii.

Instituite pentru prima oara în anul 1997, premiile MAC au ca obiectiv dinamizarea relatiilor dintre diversi agenti si practici artistice si spatiile asociate lor, atât cele fizice, galerii, institutii cât si cele apartinând mediilor de comunicare, presa scrisa sau televiziune, din mai multe tari.

 Jurnalistul român Fabianni Belemuski, director al Revistei Niram Art din Madrid, a primit Trofeul pentru Presa Scrisa, în numele întregii echipe editoriale, alaturi de fondatorul revistei, pictorul Romeo Niram. Trofeul pentru Promovare Culturala i-a revenit Agentiei Defeses Fine Arts, înfiintata de Eva Defeses, care reprezinta în spatiul iberic mai multe institutii, reviste si artisti plastici români.

 Miscarea de Arta Contemporana a oferit Trofee, Premii si Medalii la numerosi jurnalisti si artisti plastici din Portugalia si Spania, printre care cunoscutul pictor armean Onik Sahakian, maestrul portughez Hilario Teixeira Lopes, jurnalistul de la televiziunea portugheza TVI Joao Paulo Sacadura, scriitorul spaniol Héctor Martínez Sanz, directorul revistei Madrid en Marco, etc.

 Promotorul cultural spaniol António Calderón de Jesús, cunoscut pentru proiectele sale de cooperare culturala româno-spaniola, a fost distins cu Medalia de Recunoastere Internationala. Directorul-fondator al Miscarii de Arta Contemporana, Alvaro Lobato de Faria, i-a înmânat personal distinctia. Calderón de Jesús este fondatorul galeriei Artejescal din Madrid care reprezinta mai multi artisti plastici români si un promotor activ al culturii române. Ultimul sau proiect este seria de filme documentare despre arta din România, pentru care fost intervievati în jur de 1000 de artisti si au fost editate peste nouazeci de DVD-uri care prezinta artisti, ateliere, expozitii din Iasi, Botosani, Suceava, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Slatina, Dolj, Corabia, Caracal, Bals, Cetate, Craiova, Rosiorii de Vede, Alexandria, Timisoara, Bucuresti, Ploiesti, Targu Jiu, Pitesti si multe alte sate si orase mai mici din toata România.

 Antonio Calderón de Jesús lucreaza, în prezent, la un proiect mai extins care uneste arta din România cu cea din Spania si Portugalia. Se doreste promovarea artistilor români, portughezi si spanioli într-un centru de documentare a artei contemporane din toata lumea, cu obiectivul de a le face cunoscute operele. In acelasi timp, Calderón de Jesús definitiveaza deschiderea a noi spatii expunere la Madrid, care sa faciliteze schimbul de expozitii ale artistilor din România si Portugalia, în colaborare cu institutii internationale.

GR

SUNT CETATEAN AL UNEI FOSTE TARI

Într-o tara moarta, cu un popor care nu mai exista, totul este perfect realizabil.

 

de Lucian AVRAMESCU


 

Traiesc, din ce în ce mai apasator, gândul  ca  buletinul nasterii mele este  fals. M-am  nascut într-o tara care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fatarea, prin sângeroasa cezariana, a democratiei, tara mea a reusit, economic si moral, performanta de a muri. Satul meu, Sângeru, nu mai e, nu mai figureaza în nimic, judetul meu, Prahova, desenat într-o harta care mi se parea eterna si osoasa ca un schelet de dinozaur, nu mai joaca în sotronul planetar. România a murit grafic din toate desenele si geografic de tot. Doar câte o crima scârboasa sau câte un viol, petrecut prin nu stiu ce italii sau americi, mai asaza în supratitluri porecla odioasa de român în gazetele universului.

M-a sunat un prieten, cu disperare, sa ma uit la un interviu  televizat, pe nu stiu ce program, cu istoricul Giurescu. N-am fost pe faza. Dinu C. Giurescu, des­cendent al unei familii cu trei ge­neratii de academici ai istoriei nationale, cu originea în Chiojdul Prahovei, vorbea – am înteles mai încolo – despre falsa împartire a tarii în tinuturi secuiesti si tataresti si vietnameze si intergalactice. Despre porcaria pe care o cloceste regimul mafiot Basescu de a repomada dicta­tul hitlerist de la Viena, pret platit pentru a-si mentine curvele în capul mesei cu bunatati. Giurescu vorbeste, din pacate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e. Cui te adresezi, domnule savant al istoriei nationale? Nu vezi ca suntem morti? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii banuiti de a fi vii, au plecat unde-au vazut cu ochii. ?i-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii si-au uitat chiar si copiii minori. Mamele si-au uitat copiii în leagane, leagane miscate de scheletice mâini de bu­nici, morti si ei de nu se stie când, ramasi într-o inertie a datoriei. E cea mai ampla si înspaimântatoare parasire de tara care s-a petrecut vreodata.

Ma uit la dealul si vaioagele si carpinistile oable care continua poza ferestrei mele si realizez ca locuiesc o iluzie. Cât costa întretinerea în odaia unei iluzii? La cât a ajuns gigacaloria într-o iluzie? Dealul  pare acelasi din strofa de poem rustic a copilariei mele. Numai ca dealul nu mai e al meu. Iarba a fost înstrainata. Roua nu-mi mai apartine. Va contrazic, domnule academician Giurescu. Mafia de azi nu reface, unicame­ral, doar hotarârea lui Stalin din 1946, asa cum ati scris într-o revista, insultând partidele istorice si rega­litatea, pentru omorârea parlamentului. Mafia de azi, cea mai parsiva probabil din  univers, nu da doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic si chel, nu da doar câteva judete ardelenesti, aceleasi în­tâmplator luate de Hitler, ci da Ro­mânia. Nu observati ca România nu mai e? Trimisul special al presedintelui tarii la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheama tara pe care o reprezinta. Drept pentru care i-a zis Tinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bu­curesti, presupun ca Tinutul Secuiesc se întinde si peste fosta capitala a fostei Românii, pâna la Dunare si la Mare. Observati vreo zvâcnire de orgoliu national? Sa fim seriosi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? As!

Înteleg ca regimului Basescu îi lipsesc iarasi niste miliarde de euro si alearga sa-i împrumute. Vrea sa câstige si urmatoarele alegeri. Într-o tara moarta, cu un popor care nu mai exista, totul este perfect realizabil. Cineva mi-a reprosat ieri ca nu-i recunosc lui Basescu macar meritul de a fi realizat reforma administrativa. Da, i-l recunosc. Chiar si me­ri­tul de a fi reformat sanatatea. Am alergat, duminica, jumatate din ju­detul Prahova sa gasesc o singura farmacie deschisa. Spitalele zonale au disparut si ele împreuna cu medicii de comuna si cu moasele care stiau sa lege un buric de nou-nascut. Cele 300 de spitale desfiintate sunt doar partea cuantificabila a reformei basiste din sanatate. Îi recunosc si meritul concentrarii învatamântului la oras. Sa închizi 3.000 de scoli pentru care au asudat înaintasii, spre învatarea alfabetului în îndepartate catune, e într-adevar o reforma istorica. Prin reforma Basescu, n-ar mai fi fost scoala în Ipotestii lui Eminescu, în Humulestii lui Creanga, în Hobita lui Brâncusi. Da, îi recunosc re­alesului toate meritele reformiste.

Poate ca România merita omorâta si nimeni pâna la Basescun-a observat aceasta trebuinta istorica. Ei bine, el a reusit. Iar daca muribunda mai misca un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contati pe el!

 

http://www.ampress.ro/ciorna.php?id=810216533

——————————————————

 

AVRAMESCU Lucian, poet si jurnalist român, nascut la 14 august 1948 in comuna Sângeru, judetul Prahova. Studii: licentiat in arhitectura peisagera si ziaristica; studii postuniversitare la Intercultura-Italia.

 

Cariera: debut in presa literara – 1970; redactor la „Orizont” Valcea – 1971-1978; sef de sectie si redactor-sef adjunct la Scânteia Tineretului, unde, in perioada 1981-1985, a condus cenaclul „Serbarile Scânteii Tineretului”; redactor-sef al revistei “Slast” în perioada 1986-1989; fondator si redactor-sef al ziarului „Tineretul Liber”, primul ziar tiparit în zilele Revolutiei din ’89 în fosta Casa a Scânteii; fondator al agentiei de stiri A.M. PRESS – 1991, prima agentie de presa cu capital privat înfiintata dupa ’89.


Publicatii: volume de versuri, note de calatorie, antologii, eseuri si pamflete jurnalistice. între altele amintim „Poeme” – Editura Albatros (1975), „Stele pe dealuri”, Editura Scrisul Romanesc (1976), „Transplantul de albastru”, Editura Sport-Turism (1976), „Un liber albatros” (1978), „Ei, as! Spunea poetul…” (1979), „Nu cer iertare”, trilogie (1981-1983, 1985), Editura Eminescu; „Aceasta generatie” – poezii in limba greaca, Editura Athena, Grecia (1985), „Buna seara, iubito”, volumul I, Editura Eminescu (1986), „Buna seara, iubito”, volumul II, Editura A.M. PRESS (2000), „Ciorne”, Editura A.M. PRESS. Este tradus in antologii si reviste literare din Polonia, Bulgaria, Rusia, Israel, China, Anglia, Irak, SUA, Germania, Franta, Olanda, Turcia, Iugoslavia.


Activitate sociala: membru al Uniunea Scriitorilor din Romania (din 1979), Asociatia Culturala de Prietenie România-Israel (membru fondator), membru fondator si membru în Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presa.


Distinctii: premiul de debut pentru poezie, Editura Albatros (1975), Premiul pentru scriitorii tineri (1979).

RÂSU-PLÂNSU

de Corneliu LEU

 

Confratele meu Dwight Luchian-Patton, care  editeaza cea mai veche publicatie în limba româna din Statele Unite ale Americii – „Clipa.com – revista independenta de informatie socio-politica si cultura, editata saptamanal in Statele Unite ale Americii”  îsi însoteste revista cu o rubrica personala intitulata „Din Lumea… lui Stanley Kramer”. Adica nu mai este vorba de Lumea Noua, ci doar de lumea celebrei expresii a obrazului de hârtie cu care actorul a facut deliciul filmului mut. Expresie insensibila chiar si atunci când este traversata de lacrimile mari, simbolizând lumea insensibila în care traim si în care, chiar daca plângi atunci când ucizi, important pentru tine este actul ucigas pe care-l faci cu sângele rece al expresiei încremenite comic. Asa cum Presedintele nostru plânge când nu trebuie, dar râde „Ha, ha, sa traiti bine!” când ne diminueaza criminal nivelul de trai.

O rubrica interesanta ajunsa la aproape al o mielea capitol; din ultimul, eu extragând urmatorul citat: „…parafrazandu-l pe jurnalistul Ben Stein, inteligenta nu este admisa (Intelligence is not allow) sau mai edificator postulatul lui Ambrose Bierce, scriitor si ziarist American, care ne spune ca în civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.

Acest articol, al 987-lea din serial, aparea tocmai saptamâna trecuta, potrivindu-se de minune nu numai realitatilor politice americane la care facea referinta, ci si principalului eveniment politic românesc ce aduna mia de participanti la Conventia PDL, eveniment caruia comediantul nostru de frunte îi daruia secretiile glandelor sale lacrimale.

Care secretii au avut efectul verificat atunci când i-au purtat lui noroc în alegeri si, la a zecea editie (dupa altii a unsprezecea) fiind acum, au adus din siroiul lor sters cu dosul palmei prezidentiale: Marele succes/ Cu Boc reales!…

E o metoda politica de succes, care tine la români: Le împusti conducatorii barbateste, iar apoi îi sensibilizezi electoral plângând muiereste.

Pentru ca explicatia asta cu „…e baiat sensibil; nu-l vezi cât de repede plânge”, tine doar la fraieri. Românul mai cult stie ca accesele acute de veselie cu „Ha-ha” alternate de tristete cu lacrimi sunt simptomul clar al labilitatii psihice, boala grava demonstrând incapacitati rationale, deci incompetenta de a conduce si a lua hotarâri logice. Dar si pentru cel mai putin cult, adevarul s-a fixat în acest dispret: „plângi muiereste” („muierea” ne fiind „femeia”, ci „mahalagioaica-scandalagioaica-pusa-pe harta-si-pe-istericale”). Sau în convingerea ca „s-a-mbatat pâna si-a pierdut mintile si a început sa plânga”; lucru pe care îl pot confirma si eu, care beau de-o viata cu tot felul de cheflii, dar am oroare de betivanii care sau te umplu de balele plânsului lor, sau fac scandal.

Ei bine, aceste premise teoretice fiind stabilite, haideti frati români sa meditam putin la personajul nostru prezidential care, fie face scandal public luându-se cu toti la harta, fie varsa lacrimi de durere incontrolata si, mai ales, total nejustificata, demonstrându-si clar apartenenta la categoria labilitatilor pshice care-i confirma incompetenta pe postul pe care-l ocupa si care, conform legii, trebuie sa aiba în primul si în primul rând, un aviz favorabil din punct de vedere medical si psihiatric.

Pentru ca, de trei zile de când i-am vazut lacrima ce-i tâsnea pomenind de anul 2001, sunt tot mai nedumerit întrebându-ma: Oare ce motiv a avut sa plânga: Amintirea ca a fost ales, dorul dupa Petre Roman, faptul ca acela i-a întors spatele?… ?i tot ma chinui si tot nu gasesc vreo explicatie fiindca nici una dintre cele trei ipostaze nu erau deloc de plâns. Pentru orice om normal, faptul ca partizanii l-au preferat era motiv de mândrie; despre dorul de Petre Roman îndoi-m-as; iar la refuzul aceluia de a-i fi strâns mâna, reactia gentlemanului ar spune „regret”, iar a mârlanului „da-l în ma-sa!”. În nici un caz, însa, vreo explicatie logica pentru ca un om normal sa izbucneasca în plâns.

Asadar, frati români, treaba se înrautateste cu tatucul nostru de la Cotroceni! Daca atunci când a avut Stolojan caderea istorica, am putea spune ca i-a plâns de mila, daca la Olimpiada din China l-a putut emotiona ridicarea drapelului nostru, de data asta plânsul nu are nici o justificare din punct de vedere psihologic. E un act, cel mult, fiziologic, ca si cum s-ar fi scapat pe el. Nu-l mai tin sfincterele de la canalele lacrimale si, asa cum altii se scapa-n pantaloni, el se scapa pe obraz.

Da: se scapa pe obraz; si nu-i e jena ca face de rusine obrazul tarii, care ar avea nevoie sa fie reprezentata cu mai multa demnitate!… Pai, daca-i asa de sensibil, de ce n-a izbucnit în lacrimi când i-a dat Sarkozy cu tifla, sau când a fost acuzat pe nedrept ca l-a palmuit pe baiatul din Ploiesti?!… Acele lacrimi, da, ar fi provenit dintr-un sentiment de jignire; pe când aici, zau ca ma chinui si nu gasesc nici o explicatie logica sau, macar, psihologica. Decât, doar, daca ar fi vrut sa spuna: „iarta-ma nea Petrica pentru ce magarie ti-am facut atunci; iarta-ma ca, uite nu mai am liniste si ma mustra constiinta!”

E unica justificare ce s-ar putea gasi. Altfel, ramânem doar la explicatia fiziologica a celor care mai scapa un pârt, sau o picatura ce le uda pantalonul. Iar asta este mai grav; acesta este un adevarat semn de ramolisment.

De pe urma unui asemenea betesug, eu mai cunosc un om politic care a câstigat. Este vorba de Al. Duiliu Zamfirescu, fiul celebrului nostru scriitor; si el scriitor mai marunt, dar diplomat de cariera, care si-a exersat talentul de a bea copios în misiuni diplomatice de la Sankt Petersburg pâna în America Latina. Ultima însarcinare diplomatica a avut-o Al. Duiliu Zamfirescu în Argentina, ca ambasador în timpul celui de al doilea razboi mondial când, noi fiind aliatii Germaniei iar Argentina fiind apropiata de Hitler, în ierarhia sefilor de misiuni diplomatice el avea rangul cel mai apropiat ambasadorului Germaniei. Asa se face ca, la un banchet, având scaunele alaturate, Al.  Duiliu s-a ridicat sa-si tina discursul dar, fiind chinuit de regurgitari de la cheful trecut, nu s-a mai putut tine si a vomat pe fireturile si decoratiile amabasadorului Germaniei. Fapt pentru care a fost rechemat si demis din diplomatie… Ei bine, în 1945 sau 1946, cine se prezenta în audienta la Ana Pauker care era ministru de externe în guvernul Groza?… Chiar dumnealui, Al. Duiliu, care îi spunea: „Doamna ministru, va rog sa tineti seama ca eu sunt singurul diplomat român care am protestat împotriva hitlerismului vomând pe ambasadorul celui de al treilea Reich, fapt pentru care va rog sa mi se dea o pensie de merit!”…

Am relatat cele de mai sus tocmai pentru a nu se spune ca-l acuz pe Presedinte a-si folosi slabiciunile în scop politic. Exemplul de a sti sa profiti politic de asemenea slabiciuni s-a mai practicat, deci nu putem învinui practica. Putem învinui însa rezultatele ei, care conduc exact la cele citate de confratele meu californian Dwight Luchian-Patton: „…in civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.

Titlul „Râsu – plânsu” se potriveste doar prin faptul ca ne facem de râs cu un asemenea plâns prezidential. De fapt, în realitate, ar trebui spus „Plânsu – plânsu”, pentru ca e vorba atât de aspectul nesemnificativ al plânsului sau spontan cu explicatie freuidiana spre istericale, dar si de aspectul grav, tot mai grav din punct de vedere national, ca am ajuns sa ne plângem de mila.

 

http://www.cartesiarte.ro

Bucuresti

17 mai 2011