Tag: om

Noaptea nu va mai fi acolo

On By nelursIn poetryLeave a comment

Elena Toma: „Noaptea nu va mai fi acolo” (Ed. Armonii Culturale, Adjud-2011) sau „Confesiunile unui înger – prizonier într-un infern uman”

Gheorghe A. Stroia

Peste sintoniile numelui – simplu intitulat – OM, constiincios declinat la toate cazurile vietii, se astern petalele albe, înflorite în cuvinte, de multe ori ridicate din pleava mintii noastre, plina de o generoasa uitare. Suntem – din nefericire – atât de efemeri în comparatie cu multele clipe de nefericire ce încap în viata unui om! Realizam (din când în când) ca n-ar fi suficienta doar o viata, pentru a putea trai ceea ce altii au trait doar în fractiunile de secunda ale durerilor ce i-au încercat si le-au marcat existenta.

 Am descoperit, de foarte curând un regat. Un regat tandru (intitulat Ad-hoc), plin de muzica si poezie, în care – pe parcursul a doua ceasuri – de doua ori pe saptamâna, oamenii îsi dedica poeme, lectureaza din titani ai literaturii, discuta despre noutati culturale. Si se asculta multa, foarte multa muzica buna. Un regat virtual, care nu are granite si patrunde adânc, pâna în cele mai profunde locuri de pe pamânt – sufletele oamenilor. Un regat fabulos, în care oamenii se întâlnesc doar pentru a-si (re)descoperi nobletea sufletului, pentru a se simti bine si a rosti (într-un glas) versurile imnului intitulat: „Bieti lampagii”.

 Toti cetatenii acestui regat sunt oameni de o certa valoare culturala, care dovedesc în fiecare clipa ca românul este (asa cum e normal sa fie) inteligent, erudit, posesor al unei laturi profund spirituale si generos. Într-un cuvânt: GENIAL! Doamna acestui tarâm, profund spiritual, este Elena Toma, una dintre ex – Stelele fara Nume ale României.

 Pe Elena Toma am perceput-o (înca de la început) ca pe un om blând, cald, debordant de sincer dar si deosebit de diplomat. Un om care nu refuza pe nimeni, care crede în oricine, care acorda încredere oricui, fara sa astepte ori sa pretinda nimic în schimb. Un om care, din generozitate si iubire fata de oameni, a înfiintat un club intitulat XXL si al carui motto exprima propriul sau crez, propria sa personalitate: „Adevarata frumusete nu are vârsta, greutate, înaltime si nici avere sau rang. Ea este spirit ce dainuie ”. O Elena Toma despre care lumea a uitat sau nu vrea sa-si mai aduca aminte. Un om ce ne-a facut cinste de atâtea ori pe scenele artistice si expozitionale ale lumii sau în turneele în care a (în)cântat frumusetea sufletului. O Elena Toma – poeta, romanciera, publicista, pictorita, desi ne spune cu modestie ca : „Nu am spus niciodata ca ceea ce scriu se poate numi poezie. Eu scriu doar ceea ce simt, asa ca îmi place sa le numesc simple gânduri, stari – asternute pe hârtie!”

 Din palmaresul literar al Elenei Toma as aminti câteva titluri: „Echilibru Transparent sau gânduri dezbracate” (Bucuresti – 1999), „Anunt Matrimonial – vol. 1” (Rm. Vâlcea – 2001), „Când paralelele se mira” (Câmpulung Muscel – 2001), „Greseala de tipar” (Bucuresti – 2003), „Locuiesc într-o clipa” (Bucuresti – 2004), „Maimuta de matase” (Bucuresti – 2007), „Fiinte greu de fixat”(Bucuresti – 2007).

  Iata un om plurivalent, care dovedeste prin tot ceea ce face: echilibru, pragmatism, efervescenta creatoare, responsabilitate fata de actul artistic si – nu în ultimul rând – eruditie. O eruditie despre care doamna profesoara (ce a scolit sute de talente nationale ori internationale ale României) spune: „Eu sunt o simpla femeie de la sat, si, pentru ca multi sunt oameni simpli, ca mine, semidocti…” Iata argumente ale unui suflet mare care, desi primeste sute de mesaje în fiecare emisiune a sa (la Radio R România – un radio al platformei culturale Asii Români de la Nürnberg), nu citeste niciunul dintre cele în care este laudata si apreciata – si asta, doar din modestie. Acestia sunt oamenii care, cu frumoasa lor dementa, fac sa supravietuiasca arta, poezia, cultura valoroasa si autentica.

 Am primit cartea „Noaptea nu va mai fi acolo” si am îndraznit a-i scrie o prefata. Am crezut ca va fi un lucru simplu. Am crezut ca, având deja experienta mai multor prefete, ar trebui sa nu fie chiar atât de greu. Ma obisnuisem cu ideea ca oamenii au nevoie doar de încurajarea celorlalti, în sprijinirea demersului lor cultural. Am scris despre carti de poezie sau de proza, în care autorii împartaseau simtirile proprii, fara a avea un substrat atât de realist. În schimb, cartea de fata nu este doar o simpla lectura, ci un memorial al unei dureri care, desi trecuta, a lasat rani profunde, ce înca mai dor nespus de tare. Motiv suficient sa constant ca nu-mi va fi simplu deloc, pentru a-mi duce îndrazneala pâna la capat. „Noaptea nu va mai fi acolo” nu este dedicata unei vieti, ori unui destin, ci este cartea unui cosmar care înca mai bântuie simtirea si o umple de lacrimi amare. Este o carte în care veti întâlni o alta Elena Toma. O Elena Toma aflata la limita suferintei umane, trecând prin episoade ce depasesc imaginatia noastra, desi sunt atât de reale si le veti simti atât de febrile.

 Titlul cartii este unul emblematic. Desi un titlu romantic, incumbând lirism, el mascheaza starea de profunda suferinta. Ca într-o paradigma, în care sentimentele ar mai avea nevoie de înca o masca! Noaptea, care aduce de obicei pace, se converteste în noaptea care bântuie, reaminteste si rasuceste cutitul în rana. Devine o noapte în care domneste bezna, prin care nu se zareste niciun licar. O noapte hadesiana, în care Elena cauta disperata o cale de evadare, spre a ajunge din nou la lumina. În lumina catre care tânjeste, cu disperare.

Daca nu as sti ca este vorba despre o carte autobiografica, as fi tentat sa cred ca este o nuvela fantastica. As fi tentat sa cred ca are o constructie realist-magica, fara a sti unde este granita dintre realitate si fictiune. Cartea, prin structura ei, însumeaza notele de jurnal personal, în care transpare lupta crâncena între euri : fiintial versus existential, biografic versus auctorial, spiritual versus fizic, convingere versus scepticism. Mai mult decât atât: „Noaptea nu va mai fi acolo” este lungul drum al unui pelerin ratacit, întors catre Dumnezeu, pentru regasirea statusului spiritual firesc, ce ne împlineste si ne desavârseste ca oameni. Fara a exagera cu nimic, as putea spune ca zicala biblica : „Întoarce si celalalt obraz” s-ar interpreta – aici – cam asa : „Iar daca vrei sa dovedesti ca esti om, cu adevarat, trebuie sa ai puterea sa întorci si al treilea obraz”. Acest lucru îl savârseste Elena Toma prin prezentarea întâmplarilor din carte. Întoarce obrazul, pentru a fi palmuita, fie si pentru a treia oara. Doar aici vei vedea durerea, turnata ca balsam peste o alta durere. Doar aici vei gasi lacrimi care nu spala ci, ca într-un antic blestem, se transforma în apa de sânge. Pentru ca apoi sa aiba puterea de a se transforma – din nou – în apa aducatoare de viata si lumina. Un ciclu complet, sisific, extenuant.

 Cine este Elena Toma – de fapt – si ce doreste sa ne transmita prin aceasta carte? Extrapolând, descriem un înger, prizonier al infernului uman, ce gaseste în suferintele sale purificatoare – calea de evadare spre lumina. Nu neaparat licar celest, poate doar apriga dorinta de telurica lumina, de „viata” pamântului – ca acceptare a firii noastre profund umane. Ni se aminteste – aici – ce înseamna sa fim Oameni. Ce înseamna sa suferi – fara sa stii de ce – si sa-ti accepti suferinta ca pe o a doua natura! Ce înseamna sa ai, ca ultim refugiu, speranta ta în speranta celor din jurul tau! Ce înseamna sa cazi, fara sa mai crezi ca te-ai putea ridica, vreodata.

 Veti observa în carte, ca într-o intensa stare de rugaciune, împletirea starilor de nadejde cu cele de deznadejde, prin glasul omului care striga catre cer, precum evanghelistul: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!” Însusi motoul cartii este o reproducere fidela a unui fragment dintr-un psalm biblic, ce exprima nadejdea si deznadejdea creaturii pusa ( de multe ori ) fata în fata, cu Însusi Creatorul. O acceptare tacita, silentioasa si dureroasa a deznadejdii, dar si o cale catre aflarea încrederii. Apar în carte personaje înalte din sfera bisericii, care-i inspira autoarei cuvinte pline de mângâiere. Iata ce spune Prea Sfintitul Calinic, arhiepiscop al Argesului si Muscelului: „Doamna Elena, faceti foarte bine ca va certati cu Tatal. Asa afla si El ce durere aveti în suflet. Daca pruncul tace, nu spune nimic, parintele… cum sa stie ca e nemultumit ?” De fapt, acesta este fondul firesc al vietii duse de catre autoare: o lupta continua din care iese (a)deseori înfrânta, dar care-si gaseste curajul de a o lua de la capat. Cu speranta câstigarii macar a unei batalii. De fapt, prin purtarea acestor interminabile ostili-tati, Elena Toma se dovedeste a fi o învingatoare. Si apoi, cine mai are privilegiul de a sta la masa cu Dumnezeu, de a-I adresa întrebari si de a capata raspunsuri?

„Noaptea nu va mai fi acolo” este tânguirea unui suflet care musca din nestinsa durere ce-l mortifica. E o harta a unui naufragiat, într-o tara necunoscuta lui pâna atunci: Tara Durerii si Tara Viselor Spulberate. Este un strigat de ajutor, catre o societate care te arunca fara mila, atunci când neputinta ta devine obisnuinta celorlalti. A indiferentei oamenilor cu stare materiala, în contrast cu devotamentul si nobletea omului simplu. Indiferent daca acesta este un biet profesor de religie – taximetrist sau un om al strazii. Iata ce-si aminteste autoarea despre un om simplu, din timpul sederii sale fortate în Israel: „Elena, uite, am gasit sacul acesta, la poarta unei case înstarite. Stii cum fac evreii, din obisnuinta, arunca obiecte, îmbracaminte, lucruri pe care nu le mai folosesc, atunci când îsi cumpara altele. Sacul era plin-ochi, cu fel si fel de lucruri, haine, pantofi. Probeaza si tu ceva, poate se potriveste. Sa ai si tu alte haine, de Paste. Eu am ales pentru mine si sotia mea, si m-am gândit sa te uiti prin ce a mai ramas, poate îti place ceva.”

 Prin relatarea unor astfel de întâmplari, mesajul pe care doreste sa ni-l transmita Elena este unul mult mai subtil si cu atât mai valoros. Acela ca vina degradarii morale si spirituale a unei natiuni (a decaderii ei) nu trebuie cautata în straturile ei profunde, în „spectrul” tainic, ce-si pastreaza valorile morale si spirituale intacte. Nu la nivelul omului simplu, care cultiva – înca – în sânul familiei sale, respectul pentru sine si pentru ceilalti. Ci în alte sfere de influenta, mult mai largi si mult mai „înalte”.

 M-a impresionat profund experienta trista avuta de autoare în Israel, despre care povesteste: „Uitasem ca, înainte de accident, reprezentasem Televiziunea Româna, în contractele cu strainatatea. Uitasem ca fusesem un artist foarte apreciat, cu un palmares artistic demn de invidiat si un repertoriu de peste 600 de cântece, capabila sa le cânt în noua limbi straine. Traiam acolo, chinuita, ostatic al justitiei israeliene, care îmi interzisese iesirea din Israel, pentru ca aveam de plata peste 4800 de sekeli Spitalului Ihilov, la care ajunsesem la trei saptamâni, dupa accident, pentru o infectie la rinichi.”. O experienta uluitoare, sinistra si înaltatoare în acelasi timp, experienta ce-i furnizeaza autoarei puterea de a-l regasi pe Dumnezeu.

 Si cu toate acestea, Elena Toma se întreaba: „Doamne, existi ? Nu esti himera, iluzie, vis ? Coboara – Te, Doamne, si în inima mea. Te cauta, te vrea !”. Asa dupa cum spuneam, cartea împleteste în ea stari antagonice într-un univers dual: speranta-deznadejde, credinta – îndoiala, putere-neputinta, luciditate – amnezie, prezent-trecut. Autoarea are un stil propriu si personal. Trecerea brusca dintr-o stare în alta, migrarea prin universurile duale, cu viteza unei comete, îti creeaza impresia unui bughi mambo rag, ori a unui jurnal scris în momente de luciditate, cu teama momentelor de amnezie. Minutiozitatea detaliilor, insistenta asupra unor aspecte pe care doar un ochi avizat le poate vedea, conexiunile subtile pe care Elena le poate face, iata câteva dintre valentele unui veritabil reporter de investigatii, ce-si afla propria poveste investigând (de fapt) povestile altora.

 Unele pasaje ale cartii sunt veritabile momente de poezie. Imaginile sunt create în culori pastelate, cu luminile sufletului aprinse. Furibunda cautare a lui Dumnezeu se aseamana – oarecum – cu o cautare de tip arghezian (Psalm). Practic, fiecare întrebare e o cheie care, în loc sa descuie simtirea, îi fereca mai abitir usile: “Uitându-ma spre înaltimea întunecata, pe care luna trona printre stelele aprinse, ca într-un spectacol pe marea scena a vietii, ma întrebam, retoric, de ce privesc în sus, de ce Îl caut pe Dumnezeu printre astre, când se poate ca El sa fie demult în inima mea si eu, oarba, surda, muta, nebuna, femeia fara nimeni, femeia fara nimic, sa nu – L pot vedea, auzi, simti? Cine sa-mi raspunda ? Numai timpul ar putea. Dar cât mai am de asteptat? Oare, voi mai apuca sa traiesc, pentru a primi, sau poate pentru a întelege raspunsul? Dar daca nu timpul îmi poate da raspunsul, atunci cine si cum?”

 M-a frapat la autoare modul în care-si aduce aminte de putinele ei momente de fericire: în permanent contrast cu interminabilele stari de dezamagire. Pasajul în care Elena vorbeste despre copilaria sa pare desprins dintr-un univers similar celui creat de Maxim Gorki (cu ale sale infinit-mari tristeti si infinit-mici bucurii). Chiar întâmplarile, cu substrat psihologic, împrumuta vagi accente dostoievskiene. În ciuda timbrului grav, aceste relatari ne vor surprinde cu doze subtile de umor, în care veti recunoaste fata optimista si firea de luptatoare a autoarei, dincolo de toate vicisitudinile vietii. Un om cu o putere incredibila de reabilitare desi, reabilitarea înseamna „doar” plata în monede-zâmbet si daruri-îmbratisari, „monedele-forte” ale unui trai la limita subzistentei. O fire voluntara, care le face pe toate, doar din dragoste fata de oameni. O fiinta aleasa, care desi traieste într-o modesta garsoniera din Pitesti (careia – cu umor – îi spune Palatul Culturii mele) a întemeiat un regat, unde se simte bine, stiindu-se înconjurata doar de Oameni adevarati.

 Trecând peste firul epic – în sine – vei descoperi valentele unei scrieri literare frumoase, cursive, inteligibile si placute, cu un mod de adresare direct: „Daca ai sti, draga cititorule…”. În succesiunea de evenimente care te vor înlantui ca într-un uragan, sa întelegem ca trei sunt personajele principale ale cartii: Elena (care relateaza), Dumnezeu (de la care se asteapta raspunsuri) si Tu (draga cititorule) – caruia i se confeseaza. Nu ai cum sa nu te implici emotional într-o astfel de poveste, ce are o aura speciala si te „atinge” pe corzile sufletului – facându-te sa vibrezi. O carte – din punctul meu de vedere – reusita, care îl va acapara pe cititor, prin sensibilitate si intensitate. Un crescendo epico – dramatic (cu valente lirico-meditative), prin care te vei putea ridica pâna la înaltimea sufletului unui om special, numit: Elena Toma! Ca marturii ale unui act de frumoasa dementa si de curaj, ce ne vor face sa regândim ori sa reinventam notiunile de Om si Umanitate.

 Cu simplitate si modestie, sa încercam sa vedem valoarea acolo unde se afla: undeva adânc înradacinata în sufletele oamenilor si nu în ranguri ori averi, ce nu ne vor putea da vreodata ceea ce ne lipseste cu adevarat: Omenia! Cu reverenta în fata durerilor carora noi nu le-am putea rezista, cu stima si pretuire pentru un nolens-volens act de cultura (un cvasi – restitutio in integrum), putem spune: Si unii dintre oameni au aripi, asemenea îngerilor. Dar, nici macar nu-si dau seama ca atunci când ne strâng în brate, ne învaluie – de fapt – cu aripile lor.

Gheorghe A. Stroia

Adjud

TIMPUL DEZAMAGIRII SI VREMEA FALSELOR CONSPIRATII DE ALCOV…

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Magalena ALBU

 

 

 

[pullquote]“Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin (…)?” Nicolae Steinhardt[/pullquote]

 

 

 

 

 

 

Traiesc un timp personal al dezamagirii. De multi, de toate, dar si de mine însami. Un timp din care încerc sa ma ridic cu greu si care ma absoarbe, parca, cu o aviditate nestavilita înlauntrul sau plin de echivoc exact ca într-o grota umpluta pâna la refuz cu întuneric si cu moarte. Un timp placid care ma roade pe interior, destructurându-mi violent sensurile fundamentale ale propriei mele fiinte, un timp în care zadarnicia îsi arata coltii ascutiti din toate partile, o vreme a insecuritatii ce macina cu dusmanie întretinuta orice urma de suflet omenesc. Si, daca e sa ne aruncam curajos în bratele unei viziuni psihopanteiste, am putea spune ca sunt distruse, cu aceeasi nevroza curenta, si toate celelalte urme existente în natura de suflet vegetal, animal sau al obiectelor ce traiesc pasnic dimpreuna cu noi. Un timp al haosului construit constient – de cei care câstiga de pe urma lui, evident -, unde minciuna este rege, iar dominatia raului si a despuierii Omului de sinele lui personal îsi fac simtite prezenta la tot pasul în jur. Un timp pe care îl simt cum se pravaleste zilnic cu toata greutatea-i insuportabila peste mine, taindu-mi de atâtea ori respiratia si accesul la speranta.

Vad si mai abitir acum chipuri de monstri vii (si marturisesc cu sinceritate faptul ca îmi este din ce în ce mai greu a le privi licarul colorat al ochiului lor pervers si duplicitar) – masti hidoase ale întotdeauna Celuilalt, faciesuri demonice plesnind în mii de bucati orice bucata de oglinda, ce le-ar gazdui pentru o secunda pamânteana geometria carnii neînsfacate înca de viermii putrefactiei nemiloase -, care mi-au traversat în lung si în lat viata, si ma întreb, retoric desigur, daca rostul lor în economia unei existente umane, este unul de suprafata sau unul de profunzime, profetic chiar. Îmi trec prin fata ochilor o multitudine de contururi umane inestetice, goale de continut si îmi dau seama câta prapastie a putut sa caste în mentalul lumesc paradigma sigmundfreudiana, care a transformat Omul-fiinta în omul-animal – o ireversibilitate sufocanta si ancorata vadit în mrejele unei continuitati completamente nefiresti de asta data, care ma determina sa îmi doresc cu din ce în ce mai mare ardoare nasterea momentului când animalul din esenta actuala a omenirii îsi va rage definitiv obstescul sfârsit pentru a iesi, astfel, la Lumina, dintr-un prizonierat absurd si tragic, de sorginte satanica, particula divina OM – Omul real, Omul pur, neatins în fibra sa launtrica de ramasitele ideologice nesemnificative ale unor sisteme de gândire putrede ce au traversat în timp spatiul ratiunii greu încercate a umanitatii creatoare.

Idolatrie oarba construita pentru pseudozeitati de moment inventate cu ajutorul instrumentului diabolic numit imagine, prostitutie îndracita ridicata la rang de religie mondiala, credinte sfarâmate în bucati de sarje si sarje de precepte subrede încarcate pâna la sufocare cu seva actului pragmatic generat cu intentie de detasamentele umane ale manipularii în masa, temple satanice unde se cumpara si se vinde în cantitati uriase patologica vanitate a fiintei umane (si ma refer aici, evident, doar la fiinta umana, caci restul entitatilor create de Dumnezeu nu cunosc un astfel de sentiment bolnav, care nu naste nimic altceva decât moartea de sine a individului, aducându-l în starea de a nu se mai trai pe el însusi cu adevarat si ramânând înfipt în chingile unei „aureole” de falsa superioritate, ce îl domina total pâna la ultimul atom al materiei sale), asa-zise „crize” decretate la nivelul întregii umanitati de catre anumiti presedinti si analisti ai groazei, ce nu fac altceva decât sa lungeasca si sa lateasca si mai mult conceptul de saracie a lumii spre a o înmormânta definitiv (în numele sporirii galopante a numarului de locuitori terestri si al noii ordini mondiale) – iata portretul extrem de sumar, dar cumplit de sinistru si exact a ceea ce se poate numi azi, la începutul celui de-al treilea mileniu postcristic, realitatea deformata, contrafacuta sau hiperrealitatea plasmuita în laborator de catre sclavii anticristici ai banului erijati în autointitulate „elite conducatoare” ale frâielor planetare.

Alcatuind cu maiestrie sirul de axiome teoretice ale comunicarii într-o lume împinsa catre robotizare si îndepartata de la a se mai comunica sincer pe sine însasi în mediul sau actional, teoreticienii dibaci ai manipulatiilor de tot felul genereaza cu insistenta un construct eteroclit, la fundamentul caruia sta Cuvântul ca purtator de act pragmatic nimicitor. „Cuvântul vizeaza persuasiunea”, ne spun Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu, el fiind aidoma unei entitati fixe, ce „nu se deplaseaza”, ci „face corp comun cu locurile, timpurile si institutiile”. Si ne sunt cunoscute îndeajuns de bine coordonatele discutabile ale timpului actual, locatia terestra care ne îngaduie existential de atâta amar de vreme între granitele ei limitate si nenumaratele institutii de o „sobrietate” aparenta doar, mimata foarte bine, în spatele usilor carora se ascund însa „misterele elitistilor” de carton trilateral (înveliti în mirosul teancurilor proaspete sau nu de bancnote cu valoare, dar si în propria-le micime sufleteasca si autosuficienta, ca sa nu spun prostie), încarcate de pretentia absurda, de altfel, de a trasa linia destinica a acestei umanitati.

Mereu s-a întâmplat asa. Falsele conspiratii de alcov au dat frisoane multora dintre locuitorii planetei Pamânt în lungul drum al istoriei omenirii catre clipa de fata, toate acestea având drept temelie ideea ca matca sui-generis a lumii a fost vazuta întotdeauna ca un soi de sat global imens (Marshall McLuhan), care trebuie sa aiba neaparat în frunte o „multime cu scoarta obrazului fina” de asa-zisi stapâni autointitulati, o adunatura de insi, de fapt, cu un mai mult decât evident rol de calai psihopati, care nu au stiut sa faca decât un singur lucru: sa-si impuna la nivel global un set de reguli personale absurde (bazate doar pe interese pecuniare si-atât), din ecuatia carora Dumnezeu – încadrat la categoria concepte – lipseste, bineînteles, cu desavârsire, macelarind nejustificat si fara discernamânt tot ceea ce le sta în cale cu o mentalitate dominata de o singura tinta, anume aceea de a câstiga suprematia economica si politica asupra celorlalti – „barbari” sau moderni – si de a constitui o entitate extrem de fragila, suprastatala, numita simplu imperiu (sfarâmate, de altfel, toate aceste entitati neomogene, una dupa alta, ca niste castele firave de nisip, la scurta vreme de la întemeierea lor, pe întreg parcursul istoric, din motive mult prea lesne de înteles). Le-as propune spre meditatie acestor pseudoratiuni umane vulgare, subtiri, îmbâcsite de ura si de neomenesc un scurt pasaj scris de parintele Nicolae Steinhardt în ianuarie 1960, un patrunzator portret de interior al fiecarui trecator prin spatiul acesta teluric, dar încarcat pâna la refuz cu iz contemporan diavolesc, si anume: „Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdarii, printer caldicei, haznaua asta odihnitoare a renuntarii si supunerii, a confirmarii adevarului adevarat nu-i ea capatul logic al unor lungi purulente?”

Spuneam la început ca ma aflu într-un timp personal al dezamagirii. As vrea sa nuantez putin si sa spun ca vad cu claritate cum, în miezul sau launtric – acoperit din plin prin manevre obscure cu perdele de iluzii colorate, care discrediteaza si îngroapa totdeodata fiinta umana îndelung tulburata azi -, anotimp dupa anotimp si generatie dupa generatie se pravalesc neputincioase (fara sa aiba libertatea deplina de a dezvolta vreun protest neregizat si necontrolat totalmente) într-un timp al demonilor dezlantuiti, un ghem de draci aflati într-o înlantuire sistemica, ce înghit hulpavi orice si oricât (fiindca, dupa cum îl cita Nicolae Steinhardt pe Denis de Rougemont în „Jurnalul fericirii” sale, spre exemplu, „Daca sexualitatea ar putea ramâne pura, adica pur animalica, întocmai ca celelalte functiuni ale corpului”, niciodata „dracul nu s-ar preocupa de ea”). Un timp în care secundele impalpabile fizic se rostogolesc într-o dinamica cruda si terifianta, anuntând un sfârsit iminent…

În afara de Dumnezeu, nimeni, din pacate, nu mai poate salva Omenirea acum, caci „Dumnezeu fiind infinit, caile prin care ne apropiem de El sunt asemeni infinite, si deosebirea lor nu-i cu putinta fiindca tine de insolubila problema a relatiilor dintre n corpuri.”, scria acelasi monah de la Rohia, Nicolae Steinhardt, în toamna anului 1965. Cu Dumnezeu lipsind din cadrul nostru ontologic comun, „gratie” lucrarii machiavelice a timpului actual, Omul a devenit, iata, un simplu actor social usor de manevrat prin varii mijloace persuasive, traind cu stigmatul resemnarii stantat pe chipu-i spelb într-o lume unde minciuna, în toata goliciunea ei hidoasa si atotprezenta, tabloidizata, este, din pacate, repet, regele încoronat al noii ordini mondiale contemporane – o alta carcera, putem spune, a sufletului acestei lumi a Pamântului si a Creatorului ei, un alt experiment cumplit al diavolului slut cu chip de fiinta umana inferioara (de tip elitisto-trilateral), asa precum au fost nenumarate altele asemenea lui în trecut, peste care viforul violentei din retorta interioara a monstrilor mecanici ai zilei de azi nu va împrastia nimic altceva decât moarte.

 

 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Mihai ILIE  – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”-  Bârlad

(elev in clasa a XI-a)


 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

 

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011