Tag: Octavian Lupu

DRUMUL REGASIRII SPERANTEI

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

DRUMUL REGASIRII SPERANTEI, RENASTERII SI AL UNUI NOU ÎNCEPUT

 

de Octavian LUPU

 

Îmi plac zilele în care vremea este ploioasa, când stropii de apa veniti din înaltul cerului îti izbesc fata cu putere în timp ce mergi pe strada, de multe ori grabit, în cautarea unui adapost. În astfel de ocazii traiesc o senzatie de primordialitate, un fel de întoarcere catre începuturile fiintei mele si ale întregului univers. Este ca si cum m-as contopi într-o esenta unica cu tot ce exista, iar gândurile mi s-ar uni cu materia într-o tesatura tainica, dar plina de lumina.

De fapt, imaginea ploii si a norilor încarcati de apa, plutind într-un vazduh întunecat, a fost des folosita în cinematografie pentru a sublinia o anumita nuanta de mister ce învaluie expunerea unei anumite povestiri dramatizate. Iar alteori, forta ploii este combinata cu motivul teluric al apelor învolburate ce tind sa iasa din matca sau al valurilor marii, ce izbesc cu putere tarmul. Rezultatul este de fiecare data garantat, mai ales daca se adauga si o coloana sonora corespunzatoare.

De asemenea, îmi place sa ascult ploaia, sa disting acele sunete pline de tonalitati nebanuite generate de picaturile de apa ce ating pamântul. As sta ore întregi numai pentru a privi si auzi spectacolul naturii într-o astfel de ocazie, sa ma minuneze de frumusetea marii creatii ce ma înconjoara. În astfel de clipe simt cum toate întrebarile launtrice se topesc în armonia sunetelor ce rezulta din unirea cerului cu pamântul în gestul daruirii fragmentelor de apa ca picuri de ploaie. În astfel de momente îmi doresc sa transcend realitatea, sa ma unesc cu eternitatea existentei, sa depasesc orizontul imediat si limitat a ce zaresc în jurul meu.

Uneori, când eram adolescent, îmi placea sa stau noaptea în fata ferestrei deschise si sa simt adierea plina de umezeala a ploii lovindu-ma peste fata asemenea unei pânze realizate dintr-o textura fina. Privirea mi se adâncea în albastrul dens al cerului întunecat de prezenta norilor. Cu cât era furtuna mai mare, cu atât traiam o bucurie extatica tot mai mare închipuindu-mi ca ma aflu pe puntea unei corabii în mijlocul oceanului. Frigul patrunzator al noptii ma înfiora de fiecare data în chip respingator si atragator deopotriva. Daca te-ai nascut si ai crescut la munte, cu siguranta ca ai trait ceva similar pe vremea când erai copil sau tânar.

Îmi mai aduc aminte de furtunile vijeliose ce faceau sa se clatine si chiar sa se rupa copacii falnici. Într-o anumita împrejurare, am stat singur într-o noapte când eram mic si am simtit cum casa în care locuiam se clatina din temelii în rasunetul tunetelor ploii dezlantuite. În astfel de momente de teama, dar si de venerare a puterii naturii, am început sa am tot mai clar simtamântul transcendentului, al existentei lui Dumnezeu, depasind impresiile cotidianului ateu si al educatiei nihilist comuniste.

 

Ploaia, furtuna, fulgerele si tunetele aveau o capacitate de a predica mai elocventa decât a celui mai stralucit vorbitor. Era o putere a exprimarii ce decurgea nu din multimea informatiilor transmise, ci din elementaritatea simtamintele comunicate prin sunete si imagini, ce se imprimau definitiv în memoria clipei.

La acea data nu citisem Biblia si nu eram influentat de vreo ideologie religioasa. Din acest punct de vedere, ateismul mi-a facut un bine nesperat, prin faptul ca impresiile mele despre Dumnezeu s-au format în mod natural prin contactul direct cu o realitate în genere capricioasa si lipsita de sentimente.

Teama o experimentam prin nesiguranta generata în perioadelor obisnuite ale vietii prin dispozitia schimbatoare a oamenilor de care sub o forma sau alta depindeam. Dar atunci când izbucnea furtuna, îmi trecea orice fel de temere si aveam ocazia sa vad cum curajosii zilei dadeau bir cu fugitii în fata dezlantuirii naturii. Tot orgoliul lor si toata înfumurarea dispareau într-o clipa.

Pentru mine furtuna si stihia aveau ceva eliberator si purificator. În alte ocazii, când eram elev în diferite internate militare, dezlantuirea naturii îmi aducea satisfactia de a vedea pe cei ce ne asupreau comportându-se bezmetic, asemenea unor copii, mai ales când primejdia era iminenta. Simteam ca în furia naturii gaseam un aliat de neînvins, si astfel în spatele chipului ei am început sa intuiesc un Chip inteligent, dobândind în cele din urma constiinta despre prezenta Marelui Autor.

Abia dupa aceea am avut ocazia, la o vârsta matura, sa citesc Biblia, recunoscând imediat amprenta Marelui Autor sub forma Creatorului cerului si al pamântului. Atunci cele doua s-au unit zamislind în mine dorinta de a trai, suferi si muri pentru El.

De fapt, în fiecare picatura de ploaie si în fiecare strop de roua se ascundea un mesaj pentru mine, o dorinta de comunicare cu ceea ce nu se putea vedea în mod direct, însa totusi Exista. De aceea, când am venit în Bucuresti în acei ani când chipul sau era desfigurat de buldozerele ce îi stergeau identitatea si trecutul, am reusit sa îmi mentin constiinta prezentei Marelui Autor privind la elementaritatea lucrurilor, mai precis la picaturile de ploaie, la firele de praf si la albastrul de nesters al cerului îmbracat de fiecare data altfel în mantia norilor, dar mai ales a noptii. Iar mesajul era acelasi ca atunci când îndragostit de imaginea de nesters a muntilor admiram profunzimea boltii pline de stele si simteam marama fina a ploii mângâindu-mi fata.

Si chiar acum, când prizonier sunt prin forta împrejurarilor în acest mare oras, pot distinge înca natura vorbindu-mi prin ploaie, prin firele de praf si prin cerul înstelat, amintindu-mi de fiecare data ca nu sunt decât un simplu calator pe pamânt aflat pe drumul care duce în vesnicie la Marele Autor al tuturor lucrurilor. Chiar daca mi-as retrai de mii de ori aceasta viata, cred ca mesajul ploii din cer mi-ar aduce aminte de fiecare data acelasi lucru despre existenta Marelui Autor. Iar în aceste clipe ce atârna greu sub fatada unei false modernitati, amintirea chipului Creatorului vesnic pe fata naturii nu face altceva decât sa îmi dea de fiecare data speranta regasirii, renasterii si a unui nou început.

 

„Un val cheama un alt val, la vuietul caderii apelor Tale; toate talazurile si valurile Tale trec peste mine. Ziua, Domnul îmi dadea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui si înaltam o rugaciune Dumnezeului vietii mele. Pentru ce te mâhnesti, suflete, si gemi înauntrul meu? Nadajduieste în Dumnezeu, caci iarasi Îl voi lauda; El este mântuirea mea si Dumnezeul meu.”

 

Bucuresti,

11 iunie 2011

 

 

SA SCRIU PE BLOG SAU ÎNTR-O PUBLICATIE ELECTRONICA?

On By nelursIn ArticolLeave a comment

de Octavian LUPU

 

Depinde de tine daca vei opta pentru a-ti scrie un blog sau a-ti trimite articolele la o publicatie electronica.

Mai întâi sa clarific putin cele doua concepte pentru a sti precis la ce anume fac referinta.

Un „blog” reprezinta o modalitate de publicare electronica gen „jurnal”, ce îti ofera ocazia de a consemna diferite evenimente, de a-ti expune ideile într-un cadru mai larg si nu în ultimul rând, pentru a-ti genera link-uri de referinta în cadrul retelelor sociale gen Facebook, Tweeter sau MySpace.

Cuvântul „blog” suna destul de nefericit în limba româna, acesta provenind din contragerea a doua cuvinte „web” si „log” într-unul singur ce defineste ideea de a te „logga” sau conecta prin intermediul unei pagini de Internet. Ulterior, expresia a dobândit conotatia acceptata în momentul de fata de „jurnal electronic personal”. Exista o multime de posibilitati de a putea avea un blog al tau, în mod deosebit mentionând WordPress si BlogSpot ca furnizori de servicii de blogging.

[pullquote]

Exista o multime de posibilitati de a putea avea un blog al tau, în mod deosebit mentionând WordPress si BlogSpot ca furnizori de servicii de blogging.

[/pullquote]

Într-un sens mai extins, prin „publicatie electronica” se întelege o transpunere într-o masura mai mare sau mai mica a conceptelor de ziar si de revista tiparita, din acest punct de vedere ziarele sau revistele electronice devenind un bun substitut în sfera mereu mai prezenta a Internet-ului. Astfel, o publicatie electronica presupune o anumita ordonare pe tematici si rubrici a articolelor publicate provenind de la mai multi autori, o retea de distributie puternica si o promovare dedicata catre segmentul de audienta „tinta”. În plus, cel mai important lucru la o publicatie electronica îl reprezinta colectivul redactional, care permite definirea unei viziuni de difuzare ce reflecta experienta mai multor persoane cu arie de expertiza diferita. În contrast, un „blog” reprezinta în principiu „creatia” unei singure persoane, iar o publicatie electronica reflecta „constiinta colectiva” a mai multor persoane reunite în echipa redactionala si în cea de autori.

Din punct de vedere personal, a avea un blog al tau reprezinta ceva ce tine de eticheta noilor modalitati de prezentare a ta înaintea celorlalti. Adaugând si fotografii, poti sa oferi altor persoane imaginea a cine esti tu si care sunt valorile tale. De exemplu, chiar si oamenii politici apeleaza la blog-uri, care alaturi de contul pe Facebook si canalul pe Youtube reprezinta un arsenal mediatic prin care acestia pot sa faca o multime de „confidente publice” ce cauzeaza ulterior si aproape de fiecare data „valuri media” ce le sporesc sau mentin popularitatea ca lideri în fata maselor.

Totusi, daca esti un autor de articole, ce aspiri la o audienta cât mai larga, cât de mult te vei putea baza pe un blog pentru asa ceva? La urma urmei, ce diferenta va fi daca postezi pe un blog sau într-o publicatie electronica? Accesibilitatea din punctul de vedere al Internetului este cam aceeasi, corect?

Corect si nu prea. Mai precis trebuie sa întelegi ca un articol plasat pe Internet nu înseamna neaparat ca toti utilizatorii potentiali chiar vor si vizita pagina în cauza. Sa ma explic putin facând o comparatie. Sa presupunem ca ai o strada ce trece prin fata casei sau blocului în care locuiesti. În mod teoretic, orice persoana din localitatea în care te gasesti ar putea trece pe acea strada în decurs de o zi. Cu putin exercitiu de imaginatie, toata populatia judetului sau capitalei ar putea trece pe acolo, fiindca sa presupunem ca nu exista restrictii de circulatie. Cu toate acestea, asa ceva nu se va întâmpla fiindca pur si simplu strada ta este doar una dintre sutele sau miile din localitate sau judet. ?i atunci, de ce ar trece prin fata casei tale toata populatia localitatii, afara de situatia când într-adevar nu mai au nicio alta alternativa de circulatie!

Cam asa stau lucrurile si pe Internet: blog-ul tau reprezinta doar o mica alee într-un spatiu aflat în expansiune continua. Înca un lucru, aceasta extindere a Internet-ului conduce la o realitate foarte dura, dar practica deopotriva, si anume ca informatia pe care o expui public reprezinta în timp un procent tot mai mic din totalul informatiilor ce se aduna pe Internet. La modul practic, aleea ta va deveni în scurt timp o mica poteca daca „nu cresti” în audienta, lucru ce presupune promovare, diversitate si un volum semnificativ de articole.

Dar îmi vei spune ca ai înscris blog-ul tau la „motoare de cautare” gen: Google, Yahoo sau Bing, ca îti trimiti fluxul RSS de noutati si sitemap-ul tau este prezent în multe locuri sau altele în genul acesta. Oare nu garanteaza aceste proceduri faptul ca vei avea o audienta semnificativa?

Îti voi raspunde la aceasta provocare cu o întrebare simpla: Câte adrese de Internet tii minte si le folosesti „prin scriere directa” în browser, în mod uzual? Poate unele adrese vor fi urmatoarele: google.com, youtube.com, gmail.com, yahoo.com, facebook.com. Adica un total de cinci. Sa mai adaugam si câteva adrese mai „locale” în genul: neogen.ro, antena3.ro, realitatea.tv, adevarul.ro la care mai adaugam înca vreo câteva, obtinând un total de zece în final. În total vom avea maxim cincisprezece sau chiar douazeci de adrese, dar as spune ca acest lucru este valabil în medie. Poate cei mai dotati au memorat si utilizeaza frecvent în jur de treizeci. Însa numarul lor se opreste din pacate aici.

Da, dar îmi vei spune ca de regula mai toti apeleaza la Google pentru a detecta adresele pe care le vor accesa. Însa aici exista o problema, fiindca Google reprezinta un motor de cautare care ofera rezultate diferite în timp în functie de evolutia per ansamblu a Internet-ului. Adica astazi vei aparea pe pozitia zece la cautarea dupa anumite cuvinte cheie, iar mâine cu greu vei mai putea fi gasit pe la a doua sau a treia pagina. În consecinta, sansa de a avea o audienta reala este limitata în primul rând de capacitatea noastra de a retine adrese de Internet, fiindca sa nu uitam ca mai avem de memorat si parole pentru conturile de card, conturile de mail, numerele de telefon uzuale si altele în genul! Iar pe de alta parte, motoarele de cautare merg înainte în a explora un fond de articole aflat mereu în expansiune, fapt care impune un ritm imposibil a fi mentinut de catre o singura persoana.

Din acest punct de vedere, pot spune ca o adresa simpla, scurta, usor de memorat si cu semnificatii pentru utilizator este cea mai buna solutie. Dar a ajunge în mintea utilizatorilor cu adresa cu tot nu este simplu, iar pentru un blog cu atât mai putin.

Înca o realitate trista legata de pozitionarea pe Internet. De exemplu, pentru a vedea unde te situezi cu blogul tau la nivel international si national este suficient sa consulti Alexa.com sau Quantcast.com unde introducând adresa ta vei observa la câte „milioane” te situezi în clasamentul international sau „sute de mii” în cel national. Ba mai mult, s-ar putea nici sa nu apari, fiindca subdomeniile în genul blogul_meu.wordpress.com nici nu se iau în calcul de catre acesti evaluatori internationali.

Dar ma vei întreba: Unde vrei sa ajungi? Ce vrei sa spui, ca este o idee proasta sa am un blog al meu?

În primul rând, vreau sa îti spun ca este o idee excelenta de a avea un blog al tau, unde sa testezi diferite forme de exprimare sau sa beneficiezi de o modalitate structurata si eleganta de a-ti pune în valoare talentul personal si valoarea ta. Este o idee buna pe care poti sa o folosesti oricând pe post de carte de vizita. Dar pe de alta parte, blogul reprezinta o idee teribil de nefericita în a fi citit de cât mai multi sau de a-ti promova numele pentru a ajunge cunoscut la scara extinsa. Îmi vei spune ca nu te intereseaza acest lucru, ci doar doresti sa exprimi ce gândesti. În acest caz nu pot decât sa te felicit pentru intentie, dar vei ramâne în zona anonimatului, ceea ce pentru un autor de valoare reprezinta un lucru frustrant.

Asadar, daca esti autor de continut si doresti o afirmare autentica, vei avea nevoie de o publicatie electronica puternica, unde sa fii acceptat si unde sa poti fii cunoscut de cât mai multi, iar numele tau sa ajunga sa fie stiut. De fapt, cele doua genuri de publicatii nu se exclud. Având un blog poti experimenta, testa, fara a aduce prejudicii imaginii tale. Si putând sa postezi în publicatii electronice relativ consacrate, poti sa preiei cele mai bune articole si sa le aduci la cunostinta marelui public relativ la ceea ce poti sa scrii, sa exprimi si sa gândesti.

[pullquote]

O publicatie electronica puternica dispune de autori de valoare, iar un autor de valoare are nevoie de o publicatie puternica.

[/pullquote]

Din experienta mea îndelungata în ambele domenii, te-as sfatui sa nu renunti la blog, dar si sa cauti o publicatie serioasa pentru acele materiale care sunt de valoare. Astfel, vei putea fi „tu însuti” la modul cel mai direct pe blog si vei putea prezenta ce te avantajeaza la nivel mult mai larg.

Poate îmi vei spune ca am avut un anumit interes când am scris acest articol. Raspunsul meu va fi afirmativ. Interesul meu este ca toate persoanele care au talent si se simt îndemnate sa acceada la cercuri tot mai largi de audienta sa caute sa se ataseze publicatiilor electronice existente sau la cele care vor mai aparea, fiindca „numai în unire sta puterea”. O publicatie electronica puternica dispune de autori de valoare, iar un autor de valoare are nevoie de o publicatie puternica. Cele doua de fapt merg împreuna, conditia fiind de a gasi „nisa” de publicare potrivita. Mult succes si spor la scris!

 

26 mai 2011

Bucuresti

 

FARMECUL UNEI VÂRSTE NEMURITOARE

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Octavian LUPU

 

„Who wants to live forever” – Cine vrea sa traiasca vesnic – este una dintre cele mai sensibile melodii cântate vreodata de catre regretatul Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Împreuna cu eternul „Last Christmas” (Ultimul Craciun) al lui George Michael, acest cântec readuce în suflete nostalgia anilor ’80 pentru toti cei care erau adolescenti sau tineri la acea data. În mod surprinzator, ori de câte ori am avut ocazia sa audiez din nou aceste melodii, involuntar am trait un sentiment de parere de rau pentru anii care au trecut fara sa materializeze asteptarile unei vârste la care crezi ca orice lucru dorit este posibil, fiind doar o chestiune de vointa sau perseverenta pentru a ajunge la împlinirea lui.

Într-un anumit sens, nimic nu se compara cu perioada adolescentei, cu acea treapta intermediara dintre copilarie si maturitate, acea interferenta stranie, dulce si amara deopotriva, dintre nazuinta de a deveni ceva cu totul deosebit si imaginea unei realitati potrivnice pe care crezi ca o poti învinge eroic la fiecare pas. Si de aceea, nu pot decât sa ma opresc la marginea timpului acelei perioade si sa strig din adâncul fiintei mele dorinta de a putea retrait farmecul unei vârste nemuritoare.

În ce ma priveste, amintirile din acea perioada se amesteca naucitor cu impresiile cele mai neobisnuite generate de experienta trecerii printr-un liceu militar. Uneori am senzatia ca toti acei ani, nu mai multi, dar nici mai putini de patru, au fost în mod brutal înlocuiti de instructie militara, plantoane, smotru de tot felul, precum si de urletele comandantilor strigând la mine ca nu ma supun disciplinei militare. Aceste senzatii profunde s-au amestecat spasmodic cu amintirea colegilor de clasa sau de ani, care nu de putine ori râdeau de mine sau de modul meu de a fi.

Adevarul este ca nu as fi putut sa îmi închipui ca ranile emotionale produse la acea vârsta aveau sa fie atât de profunde încât sa continue sa ma urmareasca zeci de ani mai târziu. Smuls brutal din bratele copilariei, am avut senzatia ca m-am pierdut cu totul în jungla acelor ani petrecuti la Breaza, când întreaga mea sensibilitate interioara avea sa fie ravasita de o experienta pentru care nu aveam cum sa fiu pregatit mai dinainte. În mijlocul anilor dementi ai constructiei socialiste, am fost surprins la o vârsta nepotrivita de rautatea naturii umane dezlantuite asupra unor tineri abia intrati în anii adolescentei.

Îmi aduc aminte cu precizie de nesfârsitele adunari pe platou, la fel de inutile ca marimea numarului lor, de jignirile continue la care eram supusi zi si noapte, precum si de duritatea relatiilor dintre colegi. Îmi revine în minte concurenta acerba în dobândirea de note cât mai mari fata de ceilalti sau permanenta încercare de a dobândi avantaje stranii pentru acea vârsta, în genul obtinerii de învoiri sau permisii de a pleca din unitate. Nefiind o experienta obligatorie în genul efectuarii stagiului militar, trecerea printr-o astfel de “unitate de învatamânt” avea un aspect de zece ori mai frustrant si mai dureros.

Cu toate acestea, în acei ani am învatat prin chiar obstacolele ce au fost puse în fata mea, ca dincolo de experienta nefericita a prezentului, exista mereu un spatiu, un orizont intangibil al libertatii interioare ce se constituie ca o proiectie continua a ideii de nemurire. Reusind sa depasesc momentele de cumpana ale compatimirii de sine si în sens contrar dorintelor celor ce ne “educau” prin brutalitate si exercitarea fortei, am ajuns sa am acel simt cu totul rar al transcendentului, ce m-a calauzit ulterior spre Dumnezeu si spre Scriptura.

De îndata ce acest simt a prins contur în adâncul fiintei mele, am fost convins ca nimic si nimeni nu aveau sa mi-l mai smulga vreodata din suflet si astfel am descoperit ca poti bloca trecerea timpului în inima ta, ca poti face un “stop-cadru” interior asupra acelor impresii si trairi pe care ai ales sa ti le întiparesti pentru totdeauna în structura de nesters a constiintei tale. Iar o astfel de descoperire poarta amprenta si gustul nemuririi.

Un astfel de stop-cadru s-a petrecut si cu mine, iar acea perioada netraita a adolescentei avea sa îmi stabileasca reperul interior al fiintei mele la o vârsta cuprinsa între saisprezece si saptesprezece ani. As putea spune ca am ramas de atunci un vesnic adolescent în ce priveste valorile si perspectiva vietii, mereu la granita dintre copilarie si maturitate, având continuu în fata dorinta devenirii în a fi altfel decât “toata lumea”, în a ma minuna de fiecare data în fata miracolului existentei clipei prezente si în revolta suprema împotriva oricarei forme de compromis.

De aceea, ori de câte ori am ocazia sa ascult melodiile anilor ’80, senzatia plina de prospetime a vârstei adolescentei pune din nou stapânire pe mine, amintindu-mi ca desi au trecut atât de multi ani, sufletul meu a ramas sub puternica impresie a farmecului unei vârste ce nu cunoaste moartea. Are acest lucru ceva din gustul fericirii? Nu stiu exact parerea ta, dar în ceea ce ma priveste nu pot sa spun decât un simplu: Da.

“Ferice de cei ce plâng, caci ei vor fi mângâiati.

Ferice de cei blânzi, caci ei vor mosteni pamântul.

Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

„Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra în Împaratia cerurilor.”

 

Mai 2011, Bucuresti

 

 

DINCOLO DE ORIZONT SE AFLA MEREU ALBASTRUL NEMARGINIRII

On By nelursIn literatureLeave a comment

Trecerea timpului nu poate fi oprita de nimic si de nimeni, oricât de mult s-ar încerca acest lucru. În lupta împotriva trecerii clipelor vietii, perseverenta nu ajuta la nimic, iar încapatânarea genereaza numai probleme. Cu toate acestea, refuzul interior persista în a ignora schimbarea ce se produce continuu în jurul tau, precum si în tine. De fapt, nu exista cale de a evada de sub tutela trecerii si devenirii. Esti constient de acest lucru?

Câta vreme esti copil, scoala îti mentine un tonus viu la nivelul mintii prin programe ambitioase de învatamânt care te tin mereu în alerta pentru a trece diferitele examene si a promova diferitele trepte de educatie. Dar într-o zi, în mod abrupt, acest proces înceteaza si esti literalmente aruncat în vâltoarea unei vieti ce nu cunoaste o regula precisa, în care criteriul valorii este înlocuit de cel al sansei sau relatiei, iar oportunitatea valoreaza mai mult decât tot ce ai acumulat prin studiu si perseverenta.

Chiar daca ai sansa de a avea un serviciu bun, tot ramâne nerezolvata împlinirea în viata de familie, fiindca oricât de mult ai cauta, este greu sa gasesti un partener de viata pe care sa îl iubesti si care sa te înteleaga. Iar daca ai întâlnit o astfel de persoana, nu ai cum sa stii daca relatia va fi sau nu de durata, fiindca realitatea cruda se manifesta printr-o schimbare continua care poate transforma peste ani un aparent paradis într-un iad nimicitor.

Dar care este sensul? De ce se întâmpla aceste lucruri? Mintea asaltata de atât de multe întrebari nu se odihneste vreodata în cautarea unui raspuns satisfacator. Dar poate fi cunoscut un astfel de raspuns? Si îndoiala pune încet dar sigur stapânire pe sufletul tau, pe mintea ta, transformându-te în cele din urma într-un sceptic convins, tot acest proces fiind doar o chestiune de timp, de durata a rabdarii pe care o ai, care oricum nu are cum sa fie decât finita, asa cum esti si tu.

Iar atunci când îndoiala se pune în miscare, ea se rostogoleste asemenea unui bulgare de zapada pe deasupra unui strat gros de zapada adunând tot mai multa putere si volum pe masura ce se deplaseaza catre partea de jos a unei vai adânci dintr-un masiv montan. În final, forta teribila a unui astfel de fenomen ajunge sa distruga tot ce îi sta în cale. Tot astfel, nemultumirea si îndoiala pe care le ai în suflet, pe care inerent le acumulezi în trecerea vremii, risca oricând sa distruga structura sensibila a afectiunii si mintii împietrind inima, distrugând orice ideal nobil si orice speranta.

Alteori, valurile schimbarii din jurul tau ajung sa depaseasca pragul a ceea ce poti suporta, iar interiorul tau se revolta într-o sfortare suprema de a opri potopul nimicitor sau de a pieri o data cu el, luptând din rasputeri sa te salvezi sau sa scapi ceea ce ai mai drag. Talazuri înalte de griji si de durere vin peste tine si nimic din ce ai învatat nu te mai ajuta, ci doar îti dai seama ca esti teribil de singur si fara putere.

Realitatea este ca dincolo de orice înaltime se afla o vale, iar dupa un urcus luminos exista o coborâre pe care nu o doresti. Fluctuatia evenimentelor vietii uneori te poate surprinde, iar alteori vine în împlinirea celor mai sumbre asteptari. Lumina nu de putine ori este înghitita de întuneric, iar ploaia urmeaza repede unui cer senin, care ai crezut ca va dura o vesnicie. Cine a trait la munte stie mai bine acest lucru, dar chiar si asa, nu poti sa fii multumit cu explicatii ce nu tin loc de rezolvarea situatiei defavorabile în care te gasesti sau care va veni.
Dar ce este timpul? Cum poti transcende desertaciunea lui? De ce natura are aceasta atitudine schimbatoare? Cum se poate trece dincolo de clipa prezenta ce nu îti aduce decât amaraciune?
„Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam în neam. Înainte ca sa se fi nascut muntii si înainte ca sa se fi facut pamântul si lumea, din vesnicie în vesnicie, Tu esti Dumnezeu! Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca o straja din noapte.”

Însa dincolo de suportul miscator al realitatii în mijlocul careia traim se afla eternitatea Creatorului întregului univers. Din aceasta perspectiva a adâncului abisal al vesniciei toate schimbarile pe care le traiesti nu înseamna mare lucru. Daca ai putea vedea aceasta, atunci bucuria ar lua locul întristarii, fiindca pâna si suferinta nu reprezinta decât ceva trecator. Iar daca timpul rezolva prin trecerea sa totul, atunci de ce sa îti mai faci griji?

Daca nu poti cladi decât pe nisip, atunci de ce sa te mai temi atunci când lucrurile se desfac din nou în elementaritatea lor redevenind ceea ce au fost dintotdeauna si anume niste particule adunate temporar laolalta. Tristetea si bucuria, faima si ignorarea, toate acestea, precum si multe altele, sunt aspecte de o clipa ale unei realitati aflate mereu în schimbare. Nu poti opri acest proces al facerii si desfacerii. Nu ai cum sa i te opui, însa poti sa privesti dincolo de ele, fiindca deasupra lor se afla mereu Marele Autor, Maestrul care nu a gresit niciodata indiferent de opera pe care a realizat-o.

„Domnul împarateste îmbracat cu maretie; Domnul este îmbracat si încins cu putere: de aceea lumea este tare si nu se clatina. Scaunul Tau de domnie este asezat din vremuri stravechi; Tu esti din vesnicie! Râurile vuiesc, Doamne, râurile vuiesc tare, râurile se umfla cu putere. Dar mai puternic decât vuietul apelor mari si mai puternic decât vuietul valurilor naprasnice ale marii este Domnul în locurile ceresti.”

Astfel, reusesti sa înveti lectia trecerii si transformarii lucrurilor cu scopul unic si precis de a-ti dezvolta intuitia eternului, neschimbatorului, a ceea ce nu poate fi vreodata mistuit de vreme. ?i cu cât deprinzi acest lucru mai repede, cu atât este mai bine, fiindca în felul acesta cunostinta vesniciei va începe sa se formeze tot mai puternic în interiorul tau înlocuind treptat mintea cea plina de griji. Acesta este un proces de durata, uneori placut si extatic, dar cel mai adesea dureros si descurajator, pâna când ajungi sa te întâlnesti cu Marele Autor pe cararea vietii tale.

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar si gândul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la început pâna la sfârsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.”

Iar daca vei avea rabdare si nu vei ceda revoltei ce îti apare în suflet, atunci vei ajunge sa Îl cunosti pe Marele Autor si sa primesti de la el darul vesniciei în inima ta care va face ca toata curgerea vietii tale sa aiba sens prin revarsarea ei în oceanul eternitatii, fiindca în final, dincolo de orice înaltime sau vale se afla mereu si dincolo de orizont albastrul neasemuit al nemarginirii. Iar atunci gândurile pline de griji si suparari nespuse se vor topi în constiinta nemuririi ce nu poate fi distrusa vreodata, asupra careia timpul nu mai are nici un fel de putere.

„În ziua de pe urma a sarbatorii, Isus a stat în picioare si a strigat: Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.”

Octavian LUPU,

Bucuresti


PRIVIND VIATA CU OCHI DE COPIL

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Rememorez cu putere clipele când copil fiind obisnuiam sa cutreier la întâmplare strazile orasului în care m-am nascut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite si unghiurile neasteptate ale cartierului în care locuiam ma determinau sa caut o astfel de experienta. Nu de putine ori ma rataceam în labirintul de strazi si alei înguste, pentru ca în final sa disting din nou un drum cunoscut.

Uneori, pentru a nu relua experienta panicii celui ce se simte ratacit, îmi notam pe o bucata de hârtie numele strazilor si îmi întocmeam o mica schita a locului, astfel încât sa evit unele situatii neplacute. Cel mai dificil era sa tin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau gastilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerinta de a plati dreptul de trecere.

Cu bune sau rele, vârsta copilariei a trecut mai repede decât mi-as fi dorit, iar maturizarea precoce adusa de feluritele evenimente din viata mea a lasat în urma una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Astfel, nu pot sa uit senzatia de mirare în fata necunoscutului pe care o experimentam în fata oricarui lucru nou si uimirea ca un anumit lucru exista sau este posibil. Toate aceste trairi am continuat sa le simt cu putere de-a lungul vietii, dar niciodata ca atunci.

Revad cu privirea mintii cladirile vechi de câteva secole din centrul orasului si strazile pavate cu piatra cubica datând din perioade de multe apuse. Este ca si cum ieri am fost pe acolo, desi au trecut peste patruzeci de primaveri. Nu pot sa nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lasat urme adânci în mine, în fiinta mea. As vrea uneori sa fac sa renasca acea perioada, sa traiesc din nou mirarea în fata unei lumi coplesitoare, precum si credinta ca întotdeauna Cineva, chiar nevazut, intervine în favoarea mea, îmi vorbeste si ma ia de mâna pentru a merge mai departe.

Când suntem mici comunicam usor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însufletite, animate de o viata tainica pe care numai noi stim sa o privim. Adultii sunt insensibili la astfel de detalii. Viata i-a batucit si au pierdut facultati pretioase în genul celei de a se bucura pentru o noua zi sau de a tresalta interior la vederea copacilor înfloriti si a cerului nespus de albastru. Inocenta pe care oamenii maturi au avut-o si-a pierdut albul imaculat, capatând o culoare tot mai cenusie.

Într-o societate care treptat, dar sigur, îti ucide sufletul prin o mie si una de reguli, imaginea copilului începe sa paleasca, sa se estompeze si în cele din urma sa dispara. Adolescentul va mai pastra pentru o vreme amprenta copilariei, dar în scurt timp asa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite masti, pe care o va purta tot mai ferm pâna la sfârsitul zilelor.

Dar a ramâne în atmosfera copilariei, a avea în continuare prospetimea simturilor în fata unei realitati aflate în continua miscare, reprezinta o performanta la care putini oameni ajung. Fiindca aici este o taina mare, si anume ca în adâncul sufletului ramânem pâna la capat copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viata ramâne vie, însa ascunsa sub straturi groase de „steril” prafuit, ce ne îmbatrânesc si ne curma în cele din urma puterea de a mai trai, de a mai fi viu.

Puterea de a fi copil, de a renaste în ciuda vicisitudinilor vietii, reprezinta un lucru necesar pentru a putea intui sensul existentei, al rostului nostru pe acest pamânt. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, sa întâlnesc o persoana a carei inocenta a ramas aceeasi de-a lungul existentei terestre.

La început am simtit-o asemenea unui fior launtric ce îmi zicea prin idei si gânduri lamurite, as putea spune chiar din primele momente ale constiintei mele, ca nu ma va lasa singur vreodata. Mai târziu, aceasta persoana m-a însotit când ma jucam cu diferitele obiecte din jur si a stat lânga mine în zilele când febra ma determina sa vad deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când ma plimbam pe strazile si aleile nenumarate din cartierul în care locuiam.

Si mare mi-a fost surpriza sa descopar involuntar acea persoana prezenta, dar invizibila pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmarit întreaga viata. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a rastignirii de catre cei mari a Celui care a ramas mereu cu inocenta si bucuria de copil în fata marelui mister al universului.

Daca adultii ar ramâne cu inima plina de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confrunta ar disparea subit. Încremenirea în suficienta acelui „stiu eu mai bine” aduce dupa sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tau, distrugerea a ceea ce este imaculat si de valoare.

Prin afectiuni gresit orientate, printr-o viata dezordonata si ambitii lipsite de masura, ajungem sa ne vindem puterea de a trai, acea capacitate de a da nume si sens realitatii în mijlocul careia evoluam într-un fel sau altul. Devenind mai putin divini, devenim de fapt mai putin umani, pâna când monstruozitatea devine o regula, iar aberatia un principiu.

Undeva, am crezut ca putem sa ne vindem puritatea simtamintelor pentru ca asa face toata lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, ca putem controla acest proces al vinderii si cumpararii, fara sa realizam ca vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare si anume frumusetea sufletului.

Alteori, am cedat de frica, asemenea lui Petru, dorind sa ne scapam „pielea”, fara a realiza nedreptatea cumplita pe care ne-o provocam atunci când acceptam doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fara sa mai schitam un alt gest, când Maestrul era dat afara din viata noastra prin ateismul celor ce ne înconjurau si ne convingeau demagogic asupra faptului ca este mai bine asa.

Dar El nu are cum sa ramâna singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevarata noastra identitate. Când Îl lasam singur, de fapt noi ajungem sa fim singuri într-un spatiu lipsit de viata, într-o existenta amorfa si lipsita de sens. El nu pierde nimic, însa noi pierdem totul.

De aceea, când privesti amintirea sacrificiului Sau de fapt te uiti în viitor la ceea ce va fi cu tine, daca nu revii la inocenta de copil pe care ai avut-o dar ai lasat-o prada uitarii. Cel care uita copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viata. Este ca si cum trunchiul de copac si-ar uita radacina care îl tine. Sau ca lacul ale carei izvoare au secat.

Dar exista speranta. Niciodata ea nu dispare cu totul. Sa încercam prin urmare sa ne întoarcem cu o inima de copil la Cel care ne-a purtat cu bunatate si iubire de-a lungul întregii vieti si sa reluam legatura cu Acela caruia îi datoram totul. Sa nu uitam acest lucru niciodata si sa redevenim copii în simtire, purtând inocenta bucuriei în suflet.

„Ucenicii s-au apropiat de Isus si L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împaratia cerurilor?” Isus a chemat la El un copilas, l-a pus în mijlocul lor si le-a zis: “Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra în Împaratia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas va fi cel mai mare în Împaratia cerurilor.”

Octavian LUPU
18 aprilie 2011
Bucuresti

DESCOPERIND FARMECUL PREFECTURII FUKUSHIMA

On By nelursIn CultureLeave a comment

Am ezitat mult timp înainte de a începe sa scriu despre un subiect atât de fierbinte cum este cel legat de prezenta criza din Japonia cauzata de explozia circuitelor de racire ale reactoarelor nucleare de la Fukushima. Fiindca informatiile despre ceea ce se întâmpla acolo ne vin într-o cadenta ce ne împiedica sa mai întelegem cu adevarat situatia reala, am preferat sa ma orientez catre anumite aspecte ce vor fi cu siguranta ignorate de catre presa internationala.

Mai întâi vreau sa îmi declar respectul si admiratia pentru cultura japoneza, precum si pentru aceasta natiune care a stiut sa se adapteze atât de bine circumstantelor fluctuante ale istoriei. De aceea, sunt sigur ca poporul japonez va învata lectii utile si din acest incident nedorit, care este posibil sa schimbe definitiv cursul actual al societatii nipone.

În primul rând, pot spune ca numele Fukushima nu îmi spunea nimic înainte de acest incident, la fel cum nici Cernobal nu era stiut înainte de catastrofa nucleara din timpul Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere, am constatat ca pe Wikipedia dupa un scurt paragraf ce descrie amplasarea orasului Fukushima, urmeaza o multime de relatari despre tragedia nucleara din regiune. Este trist ca un loc de pe planeta sa devina cunoscut doar dupa un eveniment nedorit, dar asa se scrie istoria, mai ales când te afli în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

Curios fiind de acest loc, am început sa citesc materiale care sa îmi spuna ceva despre specificul locului, istoria sa, oamenii din regiune si cultura lor. Cred ca orice demers jurnalistic serios ar trebui ca atunci când exploreaza evenimentelor dintr-o anumita zona de interes, sa prezinte deopotriva câte ceva si din specificul locului. Bineînteles ca nu ma refer la acel jurnalism de senzatie si „creator de evenimente” care sa tina prima pagina a ziarelor sau destinat sa atinga cele mai mari cote de audienta. Mai precis ma refer la menirea comunicarii jurnalistice de a ne oferi informatii corecte, pline de miez, obiective si mai ales în context.

Vizionam o multime de emisiuni despre acest eveniment din Fukushima, dar nu ne întrebam de exemplu: Cine sunt acesti oameni? Care este istoria lor? Ce fel de cultura au? Cum gândesc? Cum se bucura? Cum se întristeaza? Ne postam în fata televizoarelor în timp ce se arunca în mod haotic în noi cu informatii trunchiate pe care le receptam într-un mod barbar, primitiv, în nuantele de gri ale temerii, îngrijorarii si senzationalului. Iar dupa ce „show-ul” mediatic s-a încheiat, aruncam la cos toata chestiunea pentru a trece la un alt subiect „fierbinte”, din care marile trusturi media îsi culeg profituri deloc lipsite de importanta.

Sa uitam acum aceste lucruri si de aceea va voi propune câteva date sintetice despre prefectura Fukushima, culese din mai multe surse de pe Internet. Mai jos voi indica si câteva link-uri pentru cei interesati sa extinda orizontul pe care l-am creionat în câteva cuvinte.

Mai întâi, Fukushima înseamna „insula bunului destin” (“good-fortune island”) si este capitala prefecturii cu acelasi nume din regiunea Tohoku a Japoniei. Orasul se afla la 250 km nord de Tokyo si la 80 km sud de Sendai. Desi orasul este localizat în interiorul insulei, prefectura are mai multe porturi la oceanul Pacific, câteva dintre ele numindu-se Onahama si Soma. La nivelul anului 2003, populatia orasului era estimata la 290.866 de locuitori la o suprafata de 746 km patrat rezultând o densitate de 390 de oameni / km patrat.

Fukushima City este înconjurata de o multime de izvoare termale si are nenumarate resurse naturale în regiune, fiind una dintre cele mai mari zone turistice din Tohoku. Plasarea orasului permite accesul catre multe alte regiuni ale Japoniei prin intermediul unui sistem de transport bine pus la punct. În numai o ora si jumatate poti ajunge în Tokio folosind caile ferate, iar aeroportul orasului, deschis din anul 1993, permite turistilor sa viziteze orasul venind nu numai din zonele metropolitane ale regiunii, dar chiar si din celelalte insule ale arhipelagului nipon.

Prefectura Fukushima este bogata în festivaluri unice ce se desfasoara în fiecare anotimp de-a lungul întregului an, având o semnificatie profund religioasa îmbinata cu practici agricole specific japoneze, reflectând istoria locala si diferitele traditii culturale. Astfel, marele festival Ryozen celebreaza perioada turbulenta Nanbokucho (1336 – 1392), când conflictul dintre doua curti imperiale rivale au divizat natiunea. Sau festivalul Soma – Noomaoi, ce dateaza de peste 1000 de ani, se desfasoara pe fostele proprietati ale clanului Soma si recreeaza atmosfera din perioada Statelor Razboinice (1467 – 1568). În jur de 500 de calareti costumati în samurai purtând steaguri medievale specifice ofera un spectacol de lupta deosebit în sunetul si lumina focurilor de artificii, fiind unul dintre cele mai reprezentative astfel de festivaluri din Japonia.

Lista poate continua, dar ma opresc aici fara a uita faptul ca pot fi întâlnite o multime de mestesuguri specifice locului. Astfel, lemnul de buna calitate se gaseste în calitati abundente în Fukushima fapt ce permite realizarea de obiecte artizanale de exceptie. De asemenea, o multime de obiecte din lut ars pot fi procurate reflectând cultura locala a regiunii.

Nu pot sa mai adaug decât ca pe masura ce exploram aceste informatii am uitat în cele din urma de isteria mediatica si fara sa vreau am înteles gestul acelor muncitori eroi, care au preferat sa îsi dea viata pentru a salva o tara, o natiune si un patrimoniu de exceptie. Am înteles de fapt ca ei aveau pentru ce sa moara, aveau ce sa apere si într-un fel am gasit o explicatie pentru spiritul de sacrificiu al japonezilor.

Oare noi ca români am avea ce apara sau mai bine zis, am putea proceda la fel daca destinul ar cere un astfel de sacrificiu?
…………………………………………………………………..

Referinte:
1. Wikipedia, Fukushima:
http://en.wikipedia.org/wiki/Fukushima,_Fukushima

2. Pagina prefecturii Fukushima:
http://www.pref.fukushima.jp/kokusai/IADwebsite/aboutfuku/aboutfuku7History.htm

3. Pagina orasului Fukushima:
http://www.city.fukushima.fukushima.jp/english/about/index.html

4. Privelisti în Fukuhsima:
http://fuku-tabi.jp/en/sightseeing/2010/03/000059.html

Octavian LUPU
18 martie 2011
Bucuresti

INTERVIU CU OCTAVIAN LUPU REDACTOR AL REVISTEI CONEXIUNI CONTEMPORANE

On By nelursIn InterviewLeave a comment

George ROCA: Colaboram de putin timp, dar am ramas impresionat de munca buna pe care o faceti la revista dumneavoastra. Am aflat ca aveti o lista de aproape 2000 de cititori, corespondenti si prieteni care colaborati. Mi-a placut de asemenea designul si segmentarea publicatiei virtuale pe care ati conceput-o si o conduceti. Care au fost inceputurile, de unde ati plecat? O mica prezentare va rog!

Octavian LUPU: Initial am plecat de la un blog crestin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar in momentul de fata partea „crestina” este tot mai mult pusa in minoritate deoarece nu prea multa lume trimite materiale pe aceasta tema. Atunci m-am gandit sa ii dau o linie literara mai pura, mai laica, dar cu bun simt, fara compromisuri, fara balci, fara atacuri… Ceva ce incanta ochiul si mintea. Sper sa fie si cititorii multumiti!

Nu este simplu sa scrii despre tine, sa intocmesti o prezentare care sa nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal in a comunica trairile launtrice si motivatia ascunsa a sufletului in dorinta de a transmite un mesaj plin de substanta potentialilor cititori. Cu toate acestea, merita sa spun cateva cuvinte despre experienta pe care am acumulat-o in ce priveste scrisul, mai ales ca izvorul gandurilor exprimate sub forma de articole, brosuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat in principal de ceea ce am cunoscut, experimentat si trait de-a lungul vietii.

George ROCA: Cateva cuvinte despre experienta pe care o aveti in domeniul scrisului. Care a fost motivatia dumneavoastra de a scrie?

Octavian LUPU: Inainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienta scrisului, as dori sa subliniez motivatia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. In primul rand, cititorul sau cel care vizioneaza programele pe care le alcatuiesc reprezinta cel mai important personaj din viata mea atunci cand incep sa rostesc, sa exprim, sa astern pe hartie sau sa dactilografiez in calculator. Transfigurarea pe care o traiesc imi creeaza o comuniune launtrica ce ma determina in alegerea formei de expresie, in utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, in accentul pe care il pun asupra unor idei in detrimentul altora. Acest lucru imi modeleaza vorbirea sufletului, fiindca in cele din urma mesajul pe care doresc sa il transmit este unul pozitiv, plin de substanta, care sa determine explozie si fuziune deopotriva in cugetul celui care citeste.

George ROCA: Cateva dezvaluiri despre viata personala… Va cer prea mult oare?

Octavian LUPU: M-am nascut in orasul de la poalele Tampei, mai precis in Brasov intr-o frumoasa Duminica de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineata dupa o noapte teribila pentru cea care mi-a dat viata. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primavara si dimineata, ca anotimp si moment al zilei. Toamna si asfintitul de regula ma deprima, fiindca iubesc cu toata fiinta viata, miscarea, explozia sevei pline de substanta la inceput de aprilie. Ofer aceste detalii fiindca ele continua sa imi modeleze existenta si modul de exprimare chiar si in prezent, fiind asemenea unui „big-bang” in urma caruia am aparut si care prin forta sa de expansiune ma directioneaza inca.

Am locuit in mega-cartierul muncitoresc „Steagul Rosu”, traind in mijlocul „clasei muncitoare”, invatand la scoli obisnuite, de cartier. Am invatat astfel de timpuriu lectia dura a batjocoririi celui care cauta sa studieze, sa invete, sa aprofundeze, atat din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar si din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, in decursul timpului am inlocuit studiul materiilor de invatamant cu ceea ce studiam in particular, de unul singur. De la inceput m-au atras „cartea” si scrisul. In prima imi gaseam inspiratia, in al doilea ma refugiam din fata unei realitati pe care intr-o forma sau alta doream sa o modelez, sa o schimb.

George ROCA: Interesant! Sunteti precis un romantic, dar mi se pare si un utopic.  Continuati va rog!

Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele inca de cand eram foarte mic, deoarece imi inchipuiam ca ele au un suflet al lor ce nu trebuie ranit sau distrus. Cu siguranta ca in alta cultura as fi devenit un „animist” convins. Dar aceasta dorinta de a vorbi, de a exprima, neavand un partener pe masura, m-a condus catre scris. Colindam librariile de cartier sau cele din centrul Brasovului si imi cumparam carti ce depaseau conditia mea de elev de gimnaziu si le studiam pe indelete acasa. Asa s-a nascut in mine pasiunea pentru istorie, geografie si stiinta. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Otetea cu o bucurie negraita. Bineinteles ca nu intelegeam totul, dar puterea copilariei nu sta in a intelege ci in a retine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunostinte ce aveau sa ma insoteasca mai tarziu.

De asemenea, scriam lucrurile pe care le traiam la inceput sub forma de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori ma exprimam liber impotriva comunismului si a regimului corupt, a minciunii si fricii pe care o traiam „la colectiv” cu totii. Bineinteles ca imi era teama de ceea ce exprimam si distrugeam dupa aceea totul, dar satisfactia era imensa, pe masura.

George ROCA: Dupa cate am aflat… ati facut liceul militar. Posibil ca disciplina dumneavoastra s-a cristalizat acolo! Cum ati ajuns la o asemenea institutie de invatamant, sa-i zicem, rigida? Dumneavoastra, un romantic, un visator…

Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dura. Desi eram o fire singuratica, la insistentele tatalui meu, fost ofiter de cariera, am incercat si din pacate am reusit la liceul militar din Breaza. Am inceput astfel o experienta pe care consider ca in mod normal nu ar fi trebuit sa o cunosc. Dar destinul nu intreaba pe nimeni, cel putin, asa consider in momentul de fata.

Cei patru ani petrecuti la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viata in comun, lipsa unui „spatiu personal”, programul orar, disciplina cazona, dar si isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alaturi de ironia cruda a colegilor mi-au afectat profund structura interioara. Fiind o fire foarte sensibila, am receptionat in mod dureros loviturile primite in acel liceu, devenit un fel de „lagar de detentie” atat la propriu, cat si la figurat, pentru niste adolescenti prinsi in capcana din nestiinta sau din cauza parintilor lor.

In aceasta perioada, lipsit de cea mai elementara intimitate, am invatat sa ma ascund in spatele studiului matematicii, fizicii, dar si al istoriei. Practic, studiam inainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, dupa care citeam si aprofundam diferitele carti pe care mi le procuram in scurtele „invoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar ma exprimam codificat, fiindca stiam ca intotdeauna exista un „Big Brother” atoatevazator, care ne supraveghea neincetat, intrupat in ofiteri zelosi dupa avansare si colegi „binevoitori”. In vacante insa imi permiteam sa ma exprim liber in jurnale de impresii sau in mini-articole, ce stiam ca oricum nu puteau sa fie publicate. Asa am invatat arta „ascunderii gandurilor in spatele cuvintelor”, a incifrarii mesajului si a criptarii exprimarii.

George ROCA: Si totusi dupa terminarea liceului v-ati continuat studiile tot in acelasi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea va inteleg?

Octavian LUPU: Asa este. Pornisem deja pe un drum si nu aveam de ales… Eram legat intr-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de scolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnata in cazul retragerii din armata fiind suficient de mult „umflata” pentru a nu putea fi platita vreodata. Era un joc in care o data intrat, puteai iesi doar cand dorea sistemul. De aceea, trebuia sa ma conformez, sa merg cu valul. Experienta cea mai teribila din timpul „pregatirii militare” a urmat dupa admiterea mea la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Timp de noua luni a trebuit sa execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic data fiind absolvirea unui liceu militar si admiterea la o institutie militara. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce inseamna frigul, foamea si privarea de somn. Am fost socat sa vad ca viata din unitatile militare semana cu un film ce avea la baza un scenariu siberian, demn de un lagar de concentrare. Impresiile culese m-au determinat sa caut o cale de scapare, ceea ce ma conducea invariabil catre scris si studiu. Reuseam de multe ori „sa dispar” prin locurile pustii ale unitatii militare, si acolo in plin ger sau ploaie, sub acoperisuri improvizate, studiam carti de matematica, de limbi straine, de psihologie sau de filozofie, in special existentiala. Era greu sa ascund aceste carti in conditiile in care aveam doar o valiza la dispozitie, dar preferam sa renunt la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna macar o carte cu mine si bineinteles un caiet in care scriam sau imi notam impresiile. Dupa ce scriam, rupeam foile si le distrugeam. Acesta-i pretul libertatii in regimurile totalitare. Scrii, exprimi si retii in constiinta, dupa care distrugi urmele.

La Academia Militara lucrurile nu au stat mai bine. Desi eram un elev de elita, totusi nu eram bine vazut de catre cadrele „politice” ce ma solicitau sa fiu turnator pentru colegi si sa-mi lingusesc superiorii. Dupa un an, mai precis in vara anului 1988 inainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie in format redus asupra mea. Imediat mi s-a inscenat un „proces” in fata consiliului profesoral si al colegilor. Este adevarat ca timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele tinute de catre preotul Galeriu la biserica Sfantul Silvestru. In acea perioada am invatat sa dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice si religioase, precum si arta de a vorbi in public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus si in care am consemnat toate experiente mele, precum si incercarile de natura literara.

Dupa aceste eveniment s-a decis sa fiu exmatriculat, dar dupa aceea s-a revenit asupra acestei hotarari, urmand ca in mod progresiv sa mi se scada notele la examinarile de curs, pana cand in urma presiunii psihologice „sa imi ies din parametrii”. Nu s-a intamplat insa acest lucru fiindca a intervenit revolutia din decembrie 1989, dupa care am putut pleca fara sa imi para rau si sa finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucuresti.

George ROCA: Deci v-ati transferat de la Academia Militara la Institutul Politehnic. Ce facultate ati absolvit? Unde ati fost repartizat… sau unde v-ati gasit un loc de munca?

Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronica si telecomunicatii in anul 1992, dupa care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare si timp de 8 ani sa avansez in directia cercetarii stiintifice. In paralel am continuat sa studiez intens lucrari de literatura si teologie, iar in plus am avut ocazia de a publica mai multe articole in care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicatii, in special al telefoniei mobile si Internet-ului. Am constatat in scurt timp ca partea care ma atragea in expunerile pe care le faceam nu era cea tehnica, pe care mai totdeauna o puneam „in fundal”, ci componenta umana, de comunicare, de transmitere a viziunii si gandirii catre potentialul cititor.

George ROCA: Deci ati facut nu numai cercetare tehnica ci si una care studia  esenta umana, legaturile omului cu divinitatea, cu mediului inconjurator, cu impactul pe care il creeaza asupra acestuia. Cateva motivatii va rog, sau exemple?

Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, incepeam sa scriu un articol pur tehnic si dupa cateva randuri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, incercam sa intru in dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam s.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Crestinismul si Societatea Informationala”, care s-a bucurat de o buna audienta in acea perioada, mai precis in cursul anului 1996 si ulterior. De indata ce a aparut Internet-ul, am avut sansa sa pot descarca materiale si carti de a caror existenta nici macar nu stiam. In mod special am fost atras de literatura motivationala fiindca imbina laolalta elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei si filozofiei.

Dupa anul 2000 am decis sa parasesc terenul „cercetarii” prost platite si in proces de disparitie din Romania, si am inceput sa lucrez ca inginer de telecomunicatii. Timpul dedicat pentru activitati „extra” s-a restrans considerabil, dar am devenit mai selectiv si mai eficient in utilizarea lui. Astfel, am reusit sa alcatuiesc mai multe brosuri din diferitele articole pe care le-am scris si am inceput sa le distribui pe Internet si sub forma de materiale tiparite avand titluri in genul: „Vindecare prin Cuvant”, „Experienta vindecarii spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” si „Pasi prin credinta”. In paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Scoala Cuvantului” si „Jurnal de studiu”. In plus, am sustinut mai multe prelegeri publice pe teme de natura spiritual – motivationala, dintre care unele au fost inregistrate si distribuite prin Internet. Ocazional am participat si la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societatii contemporane.

George ROCA: Foarte interesant! Sa inteleg ca a urmat o noua deviere de la munca pe care v-ati ales-o si pentru care ati suportat timpuri grele de educatie cazona si ani multi de scoala. Cum ati ajuns la „Jurnal de studiu” si la revista „Conexiuni (Crestine) Contemporane”?

Octavian LUPU: In perioada in care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utila realizarea unui blog dedicat tematicii abordate in cadrul acestora, precum si distribuirii transcrierilor rezultate in urma sustinerii emisiunilor. Abordand o maniera de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenta unor articole si prin urmare pagina „Jurnal de studiu si rugaciune” pe care am realizat-o a ajuns sa aiba un volum destul de mare in scurt timp. In plus, acest blog continea si diferite eseuri sau articole pe teme de natura spiritual-motivationala.

O etapa majora in evolutia acestui blog a constituit-o demararea colaborarii cu jurnalistul Octavian Curpas din Phoenix, Arizona – USA, in cadrul unui schimb de articole si promovare reciproca pentru publicatiile „Phoenix Magazine” si „Bruxelles Mission”. Dupa un an de colaborare mi-am dat seama ca blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare si denumirea, care a devenit „Conexiuni Crestine Contemporane”. In aceasta perioada articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate si distribuite in cadrul diferitelor publicatii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gandacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” s.a.

In acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebita de a va cunoaste si pe dumneavoastra, si de a extinde aria colaborarii si schimburilor de articole. Tematica publicatiei electronice pe care o editez a fost imbogatita, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificata pentru a pune in evidenta continutul mult diversificat si pe autorii care contribuie cu articole. Alaturi de accesibilitatea facila din partea cititorilor in baza  unei clasificari tematice usor de intuit, publicatia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor si reliefarea continutului furnizat. Astfel exista un sistem de rating al accesarilor pentru fiecare autor, acesta dispunand de o pagina de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanta in functie de numarul de articole publicate si de accesari. In momentul de  fata sunt peste 150 de autori inregistrati in furnizarea diferitelor articole, iar numarul lor este in crestere. Desigur ca pe multi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-ati trimis spre publicare.

George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele  preferate este si „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la inceputul acestui interviu de ce. Consider ca este o publicatie „cuminte”, placuta la citit, atractiva… Ce planuri de viitor aveti?

Octavian LUPU: Nu as putea spune ca merita sa iti faci prea multe planuri pentru viitor, fiindca totdeauna realitatea, in vesnica ei schimbare, te va determina sa modifici sau chiar sa abandonezi ceea ce ti-ai propus. Cu toate acestea, intentia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri si materiale pe teme spiritual-motivationale, in principal fiindca orientarea experientei mele de viata este in aceasta directie. In plus, am experimentat realizarea de articole ce exprima confluenta diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii si a corespondentelor ce pot fi stabilite intre acestea. Astfel, am explorat „taramul” conexiunilor dintre crestinism si alte curente majore in genul taoismului, budismului si islamului.  Am in pregatire astfel de abordari si in raport cu alte curente  disparute in negura istoriei in genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.

In final, de ce ma intereseaza toate aceste lucruri? De ce sa investesti timp si efort pentru ceva ce nu iti aduce nici un fel de remuneratie materiala? Raspunsul pe care pot sa il dau decurge din faptul ca am inteles importanta fundamentala a urmatoarelor valori ce merita sa fie promovate intr-o lume care inca isi mai cauta reperele:

–    in primul rand, bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta vietii;
–    mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama de eventualele consecinte actionand in deplin acord cu propria ta constiinta;
–    si nu in ultimul rand, acceptarea si promovarea diversitatii de viziune asupra existentei, vietii si rostului pentru care suntem pe acest pamant.

Este posibil ca fragmentul de memorie al experientei mele sa ajunga astfel sa se integreze in memoria infinita a universului prin ganduri pe care nu le-am lasat sa treaca fara a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale caror idei au rasarit cu si mai mare putere atunci cand iarna totalitarismului a trecut, sau prin simtaminte care transcend finitul in nemarginire, asemenea raului care in cele din urma se varsa in ocean…

A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucuresti

Puterea de nestavilit a amintirilor

On By nelursIn Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literatureLeave a comment

by Octavian Lupu
http://conexiuni.intercer.org

Windmill.jpgTrecutul … Ce este mai cunoscut si totusi atat de putin inteles? In memorie ne navalesc deodata impresii, senzatii, fragmente din evenimentele prin care am trecut, intr-un amestec ce ne uneori ne ameteste, alteori ne obsedeaza, pentru ca in cele din urma nostalgia timpului ce s-a scurs sa ne cuprinda cu totul. Ce a fost, s-a dus si mai mult ca sigur ca nu se va mai intoarce. Ocaziile pierdute sau oportunitatile folosite, esecurile sau realizarile, suferintele sau bucuriile, toate laolalta au fost ingropate in timpul ce s-a dus.

Dar chiar sa nu mai fi ramas nimic? Sa nu mai existe vreun reper sau vreo idee din ceea ce a fost? Ei bine, asemenea camerei de luat vederi, ce surprinde desfasurarea imaginilor catre care este ea indreptata, o multime de amintiri ne-au mai ramas vii in memorie, iar acestea revin deseori la suprafata prin simpla putere a evocarii, a gandului ce refuza inca sa moara, sa se topeasca in oceanul amintirilor. Iar atunci cand filmul trecutului se deruleaza inaintea ochilor mintii, avem din nou ocazia sa traim acele evenimente ce ne-au impresionat de-a lungul vietii intr-un fel sau altul.

Unde doresc de fapt sa ajung? Ce anume urmaresc prin exercitiul explorarii amintirilor ce le purtam in suflet, uneori ca o comoara pretioasa, iar alteori ca o povara de care am dori sa fim eliberati cumva? De ce sa mai dam atentie la toate cate au fost? La ce bun si cu ce folos? De ce? Raspunsul este intuitiv de simplu, fiindca trecutul se afla in spatele prezentului, determinand viitorul, iar pentru fiecare dintre noi, experientele prin care am trecut reprezinta fundamentul a ceea ce suntem in clipa de fata si a ceea ce vom deveni de acum inainte.

Astfel, se poate intampla ca de multe ori sa ne fie teama sa inaintam pe cararea vietii, fiindca intr-o alta vreme, cineva ne-a descurajat in initiativele pe care le-am avut, sau alteori ne-a repetat la nesfarsit faptul ca nu suntem buni de nimic, distrugandu-ne imaginea de sine. In acest moment, ma opresc si nu pot decat sa constat cat de grea poate deveni povara sinelui, pe care il purtam fiecare dintre noi, atunci cand imaginea despre noi insine a fost deformata in mod grosolan fie de catre persoane neindemanatice in educatia celorlalti, in genul personalului didactic sau al parintilor, iar fie de catre persoane rau voitoare, ce au dorit sa ne compromita evolutia ulterioara.

Alteori avem tendinta de a ne ingrijora in mod excesiv, fiindca multi dintre noi am avut nesansa de a ne trai copilaria intr-o familie dezorganizata, in care absenta regulilor juste, conducea la inducerea unui simtamant de nesiguranta, in care oricand se putea intampla orice. Iar in alte ocazii, lasam sa treaca prin fata noastra ocaziile vietii, fiindca nimeni nu ne-a invatat sa incercam lucruri noi, sau eventual sa riscam intelept, pentru a putea sa ne dezvoltam deplinul potential pe care Dumnezeu l-a pus in fiecare dintre noi. Si ar mai fi multe de spus pe aceasta tema.

Intelegem astfel, ca amintirile nu pot fi aruncate intr-un cos de gunoi, sa scapam de ele, sau sa le facem uitate, fiindca ele fac parte din noi insine. De aceea, ele pot sa ne dinamiteze linistea interioara, sa ne copleseasca prin intensitatea rememorarii, sau dimpotriva pot sa ne ajute, sa ne motiveze pozitiv, sa ne determine sa ne intelegem mai bine, conducandu-ne sa ne dam seama cine suntem cu adevarat si ce dorim de fapt de la viata. Intr-o astfel de abordare, de fapt va trebui sa incorporam trecutul in experienta prezentului, lucru ce ne va oferi viziune pentru depasirea problemelor prin care trecem.

Din acest punct de vedere, amintirile pe care le purtam in suflet, pot deveni materia prima in zidirea vietii noastre viitoare, filtrand conotatiile negative, care altfel ne-ar impiedica sa ne inaltam la nivelul potentialului nostru deplin. In orice caz, nimeni nu va putea ignora forta trairilor generate de retrairea interioara a trecutului si energia primara, de nestavilit a amintirilor, ce trebuie intr-un fel sau altul sa fie canalizata spre zidire si nu distrugere.

Si iata-ne stand in picioare pe solul prezentului privind in fata spre orizontul viitorului si avand sub noi un zacamant bogat format din amintiri brute, necizelate, gata sa izbucneasca cu o putere mai mare decat a petrolului ce erupe la suprafata. De aceea, avem nevoie de o sonda pentru a fora in adancime si de un sistem de colectare, transport si prelucrare cu scopul de a obtine acele produse ce se vor constitui asemenea combustibilului pentru masina cugetului, cu ajutorul careia vom calatori pe drumul vietii.

Sa trecem acum la lucru si iata planul pe care il propun. Vom incerca sa sondam, cu titlu de exemplu, o experienta semnificativa din trecut, ce a avut puterea de a ne marca intr-un fel sau altul, incercand sa redam cu cat mai multe detalii relevante. Dupa aceea, vom analiza cu atentie respectiva experienta si vom incerca sa identificam mesajul pe care ni-l transmite, in acest sens observand anumite cuvinte si expresii cheie. In continuare, vom face apel la o alta „memorie”, „strabuna” de data aceasta, mai precis la Sfanta Scriptura, incercand sa determinam in Biblie fragmente ce se pot conecta ca inteles cu elementele cheie ale experientei relatate. Vom incerca, dupa aceea, sa combinam forta amintirilor redate cu cea a evenimentelor fundamentale reliefate de catre Sfintele Scripturi.

Mai departe, vom prelua cateva dintre fragmentele identificate si le vom slefui pentru a intelege mai bine mesajul lor. Ulterior, vom personaliza intelesul lor cu scopul de a le integra cu impresiile experientei noastre. Va fi astfel, un fel de studiu biblic aplicat, in urma caruia vor rezulta acele ingrediente necesare intelegerii corecte a experientelor pe care le-am avut de-a lungul timpului. In acest mod, vom ajunge sa eliberam energiile creative, pozitive si motivationale din amintirile pe care le purtam in adancul sufletului nostru, depasind complexele trecutului si realizand potentialul viitorului.

In continuare, vom realiza o adaptare a invataturilor pe care le-am dedus, prin exercitiul rugaciunii, care va fi redata printr-o forma scrisa, in care se vor imbina elementele spirituale cu experienta noastra. Iar astfel, vom ajunge sa rescriem sub o alta perspectiva impresiile ce au rezultat, adaugand o perspectiva spirituala deprinsa din Sfanta Scriptura. Este de asteptat ca vom obtine o descatusare a energiilor pozitive din adancul nostru si o eliminare progresiva a aspectelor negative, ce altfel ne-ar fi compromis evolutia ulterioara.

Nu in ultimul rand, vom ajunge sa definim un plan de actiuni concrete, pornind de la ceea ce am constatat prin aplicarea Cuvantului divin in intelegerea propriului nostru trecut. Vom jalona un viitor in care forta binelui va da contur celor mai nobile aspiratii si celor mai de seama ganduri pe care le avem in inima noastra.

Intr-un cuvant, vom prelua petrol brut din zacamantul amintirilor noastre, il vom analiza calitativ in ce priveste compozitia. Vom adauga, dupa aceea, elemente „catalizatoare”, obtinute din studiul Sfintelor Scripturi. Ulterior sa obtinem produse derivate, in genul benzinei si motorinei, ce le vom folosi cu rol de carburant pentru a alimenta motorul actiunilor pe care le vom intreprinde de acum inainte. Astfel, printr-un proces de „rafinare”, similar celui din industria petroliera, vom folosi pe post de catalizatori cuvintele Bibliei, cu scopul de a avea putere pentru ziua de azi.