Despre intelectuali

Comunismul a creat acel odios sistem al securitatii în anul 1948, principalul instrument al represiunii împotriva poporului român.Modalitatile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestari, anchete, torturi, condamnari, continuând cu teroarea psihologica – organizarea unei formidabile retele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenintari, santaj si încheind cu presiunile facute asupra întregului aparat de stat, economic si administrativ. Au fost întemnitati, ucisi în închisori si lagare de munca sute de mii de detinuti politici, oameni de toate vârstele si de toate categoriile sociale si profesionale, printre care foarte multi intelectuali, asa-zisa „crema a intelectualitatii românesti”.

Au avut loc persecutii religioase, manifestate prin lichidarea fizica sau aruncarea în temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor culte, închiderea sau darâmarea lacasurilor de cult, precum si propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenti ai Securitatii.

Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1959 exprima atitudinea regimului comunist fata de intelectuali: „Trebuie sa luam intelectualitatea s-o educam, s-o ajutam sa-si revizuiasca cunostintele, pozitiile, s-o transformam cu încetul, cu rabdare. Iar cei care nu dovedesc atasament fata de noua societate, sa fie aspru pedepsiti.”Cine sunt cu manifestari dusmanoase trebuie adusi pe ring, boxati bine, facuti knock out si eliminati”.

Nicolae Ceausescu nu uita sa sublinieze în repetatele sale discursuri, ca intelectualii, studentii, functionarii erau „paturi ce traiesc din munca celorlalti”.

Revolutia Româna din 1989 a constat dintr-o serie de proteste, lupte de strada si demonstratii care au dus la sfârsitul regimului comunist din tara noastra si la caderea lui Nicolae Ceausescu. România a fost singura tara din blocul estic care a trecut la democratie printr-o revolutieviolenta, în care conducatorii comunisti au fost executati. Tinerii din toate orasele tarii au iesit pe atunci în strada si au strigat „Libertate!”. Au fost mii de raniti si morti. Dupa revolutie, tinerii ramasi în viata pastrau speranta în sufletele lor. Abia iesiti din matca universitatilor, îsi cautau un drum drept, dar care era greu de gasit. În 1990 si 1991 au fost sase mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 din Bucuresti fiind cea mai sângeroasa si mai brutala, când fortele de ordine, sustinute de mineri, au intervenit folosind violenta împotriva protestatarilor din Piata Universitatii si a populatiei civile. În acele zile ale mineriadelor, cei care li se pareau minerilor a fi intelectuali (dupa fizic sau îmbracaminte), au fost batuti în plina strada, unii amenintati chiar cu moartea. Mineriadele au facut ca tinerii sa-si vada umbrit viitorul si pe multi, aceste mineriade i-au „alungat” din tara. Înca o data, prin plecarea tinerilor, tara a pierdut din fortele sale si s-a facut loc parvenitilor de tot felul sa acceada la putere si sa ocupe functii în conducerea institutiilor. Putinii intelectuali ramasi au început sa se loveasca între ei, instigati de forte „malefice”. Si la aceasta data ne gasim în aceeasi situatie, intelectualii sunt centrifugati spre marginea societatii si provocati a se „duela” între ei; televiziunile aduc, de cele mai multe ori, în prim plan, oameni care nu fac cinste tarii – pseudo – intelectuali -, acestia manifestând o atitudine nonsalanta, lipsa de bun simt si decenta, folosind un vocabular vulgar, în numele libertatii de exprimare. În spatiul politic s-a întronat ura si razbunarea, mai nou otevizarea tulbura mintile poporului cu promisiuni mincinoase, provocând degringolada, amenintând ordinea pentru care mai lupta unii politicieni bine intentionati.

Faptic, în spitale medicii sunt batuti de catre pacienti, în scoli profesorii sunt batuti de elevi, în biserici se intra cu ranga, despre preoti, biserica si credinta se scriu articole defaimatoare; unii intelectuali sunt criticati, „scuipati”, din nou auzindu-se neroada lozinca de dupa revolutie: „Noi muncim, un gândim!”, lozinca preluata din comunism si fluturata în timpul mineriadelor! Cum adica? Orice munca include o gândire; nu poti executa o munca fara sa gândesti, fara sa-ti folosesti mintea. Doar nu suntem nici roboti si nici slugi ai instinctelor! Si, de asemenea, orice om care gândeste, poate trece la actiune, la materializarea gândirii sale. Deci, orice om normal gândeste si munceste.Cu cât se gândeste mai mult la ceva, cu atât mai puternica este emotia si creste probabilitatea ca gândul sa se materializeze. Este valabil pentru orice îndeletnicire, fie a unei persoane cu studii superioare de specialitate, fie a unui muncitor specializat. Apoi, fara a ne pune gândirea la contributie, cum vom reusi sa tinem pasul concurentei de la nivel european si international în toate domeniile? Cine va executa activitati de inovare si în ce mod? Intelectualii, prin chiar definitia termenului, sunt cei interesati de tot ce se poate adauga cunoasterii lor, abordeaza problemele totdeauna din perspective noi. În Dictionarul explicativ al limbii române intelectualul este definit ca Persoana care poseda o pregatire de specialitate temeinica si lucreaza în domeniul artei, al stiintei, tehnicii etc.”.

Constantin Noica demonstreaza în „Jurnalul de idei”, ca „a gândi înseamna a spune ca asta nu e asta, iar actul de a spune ca asta nu e asta – argumentat desigur – spre deosebire de animal pentru care asta e asta, da gândirea si astfel începutul logicului”. Filozoful Nae Ionescu în „Cursuri de Metafizica” explica cuvântul „gândit”: atunci când cineva gândeste un lucru înseamna ca are un continut de constiinta; dar a gândi un lucru, nu înseamna ca el este si cunoscut: „Eu pot sa gândesc un lucru fara sa-l cunosc. A cunoaste un lucru înseamna ceva mai mult, înseamna întâi de a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar în acelasi timp înseamna a-l analiza si în ceea ce este el ca atare. Trebuie sa-i aplic cele doua operatiuni fundamentale carteziene: claritatea si distinctia.” Ca o concluzie, nu trebuie facuta confuzia între a gândi si a cunoaste, dar pentru ca ceva sa fie cunoscut, trebuie mai întâi gândit.

Prostimea, mahalagii (fiindca, Doamne, societatea este pestrita!), ies în fata si ponegresc si defaimeaza personalitatile culturale ale tarii, tot în numele asa zisei democratii. Oare se poate progresa în acest fel? Se pare ca se repeta greseala din comunism, se încearca distrugerea intelectualitatii românesti! Si pe atunci ca si acum, intelectualii, au fost si sunt considerati „dusmani ai poporului”. Vrem sa ne întoarcem în vremurile „de trista amintire” si sa înlocuim din nou oamenii de valoare cu pregatire si nivel ridicat de constiinta, cu oameni fara pregatire speciala si cultura? Eu una cred, (sigur ca parerea mea prea putin conteaza, vorba aceea: înainte nu puteai spune adevarul, acum îl poti spune, dar nu intereseaza pe nimeni!), ca oamenii de valoare ar trebui cautati, gasiti si respectati. Lor trebuie sa li se acorde încrederea maxima, fiindca nu degeaba au învatat ani de zile în scoli (cei care au facut-o din dragoste!), nu degeaba au muncit cu profesionalism si daruire în viata, nu degeaba au iubit oamenii cu care au venit în contact, nu degeaba au încercat sa aduca picul de umanism printre oameni vindecându-i de boli si scapându-i de moarte, instruindu-le copiii în scoli, scotând frumosul în evidenta prin diferite forme ale meseriilor, artei sau ale scrisului. De la cine sa cerem mai mult decât de la acesti oameni instruiti, daruiti umanitatii nu pentru a-si realiza un trai material excelent, ci pentru a excela în trairi sufletesti? Sunt convinsa ca atâta timp cât vor exista astfel de oameni cu daruire, responsabili pentru ceea ce se întâmpla în tara – pentru ca esti cu atât mai responsabil cu cât întelegi mai mult – se va putea realiza progresul.

Un teolog, doctor în stiinte, semna un articol despre intelectuali si fara a da o denumire termenului de intelectual, arata ce întelege el prin denumirea de intelectual, începând sa-i critice: „La ce sunt buni intelectualii? Evident ca la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenta negativ (unicul lucru pe care s-ar pricepe sa-l faca), intelectualii sunt niste inutilitati costisitoare. De când s-a auto-inventat specia lor, nu au facut mai nimic util pentru societate”. Frumos dar oferit intelectualilor din partea unui intelectual, daca e vorba sa-l definim dupa studii si diplome, nu? Într-adevar, nu întotdeauna diplomele certifica intelectualul!

Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii din Bucuresti, într-un articol mai vechi, vorbind despre intelectualitate, dadea exemple de definitii ale intelectualului, din care am retinut: În Dictionarul Enciclopedic „Cartea româneasca” din 1931, I.A. Candrea defineste intelectualul ca „persoana care si-a cultivat mintea si se serveste numai de inteligenta spre a judeca lucrurile”; dictionarele frantuzesti definesc intelectualul ca „individ care se apleaca asupra activitatilor intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregatire institutionala, în practica vazându-se ca fiind o persoana implicata în viata culturala si politica”; dictionarele din engleza definesc intelectualul ca „o persoana cu un intelect dezvoltat”. Mai precizeaza ca în perioada comunista definitiile au fost înlocuite cu un sens marxist „în varianta pur administrativa intelectualitatea fiind o patura sociala iar intelectualul o persoana care a urmat studii superioare”. Adevarat, noi stim cum se obtineau diplomele de studii superioare în perioada comunista si cea post-comunista, când un absolvent de facultate nu stia uneori sa faca o cerere, nu stia sa scrie, sau sa se exprime corect româneste. Aceasta nu era si nici nu poate fi cu adevarat o intelectualitate, ci „un produs pe banda rulanta”, cum bine spunea cineva.

Scriitoarea Lucia McNeff, într-un articol „Despre luciditate si intelectualitate” precizeaza ca a fi intelectual nu are nimic comun cu a avea o diploma, o profesiune sau o specialitate, ci înseamna, înprimul rând, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce priveste esentialul, a ceea ce se întâmpla înjurul sau, de a fi liber în gândurile, ideile, valorile, actele sale. „Nu foamea si frigul ne va ucide, si nici frica sau lasitatea, ci prostia…” maispune dumneaei. Si Einstein era sigur de infinitatea prostiei omenesti: „Doua lucruri sunt infinite: universul si prostia, dar despre univers nu sunt asa de sigur.”

În 2009 s-a mai auzit un glas spunând despre intelectuali: „Stiu ca termenii trebuie sa includa cultura, stiinta de carte, rafinament, generozitate, noblete înnascuta, umanism, umor, respect pentru valoare. Când te gândesti la oameni cu astfel de calitati, ti se pare si mai monstruoasa ura lumii românesti împotriva intelectualilor si… filozofilor, o ura cu atât mai accentuata cu cât acestia sunt din ce în ce mai putini”. O definitie frumoasa si un adevar trist!

Adevaratul intelectual trebuie sa fie un om echilibrat, tolerant, lipsit de orgoliu, cu principii clare si bine definite, în baza carora actioneaza, constient fiind de raspunderea pe care o are pentru viitorul tarii. Unii sunt de parere ca despre un om nu se poate spune ca este intelectual în timpul vietii lui, ci doar când si-a asumat datoria si misiunea de intelectual pâna la capat, deoarece timpurile în derularea lor au aratat, spre regretul nostru, ca unii intelectuali au avut pe parcursul vremurilor atitudini neasteptate, care au mers de la acomodarea „calduta”, pâna la pactizarea totala cu regimuri totalitare, atitudini care nu pot fi scuzate. O minte sclipitoare, spunea ca în viata trebuie sa stii când poti sa faci fata unor situatii si când este mai bine sa nu te implici. De aici se poate deduce motivatia tacerii altor intelectuali, în anumite perioade, în care lipsa aplombului, a implicarii a însemnat prudenta, pe care unii au numit-o, pe nedrept poate, lasitate; prudenta care însemna adevaratul curaj, pentru Euripide, marele dramaturg al Atenei.

În prezent, societatea trebuie sa le dea tinerilor intelectuali cecuri în alb, fiindca nu cred ca avem timp sa asteptam o viata! Numai intelectualii tineri, beneficiari ai calitatilor mai sus enumerate, cu energia si dragostea lor de tara, si tinând cont de întelepciunea oamenilor mai în vârsta, pot salva România.

Si nu orice fel de intelectual, ci intelectualul crestin care este prin excelenta un om pentru altii, intelectul sau fiind un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divina a celui îndragostit de cunoastere, având menirea de a fi un „sacerdotum creationis” pentru realizareaarmoniei în jurul sau.

Nichifor Crainic (1889-1972), gânditor crestin-ortodox, tânar teolog fiind, simtise ca secolul XX se îndeparta de Evanghelie, ca asa-zisii „oameni de cultura” nu mai voiau sa auda de „viata intelectuala bisericeasca”. În 1913, Crainic afirma ca un intelectual crestin „nu trebuie sa scape niciodata prilejul de a pune fata în fata lucrurile cele vechi ale credintei cu cele noi ale civilizatiei, de a privi prin prisma religiunii toata complexitatea acestei civilizatii si de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele si introducând în viata moderna curentul viu si înviorator al credintei si moralei”.

Dumitru Staniloae (1903-1993) observase si el ca intelectualitatea româna s-a îndepartat de credinta poporului: „Trebuie sa sfârsim cu aceasta, trebuie sa avem o alta intelectualitate. Trebuie sa ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru”.

Ne aflam într-o perioada grea pentru tara si rolul, în primul rând al intelectualilor, este sa-si concentreze toate fortele pentru iesirea cu bine din aceasta perioada, sa se angajeze în politica, sa dea dovada de demnitate, de viziune clara, fiindca asa cum spunea, dupa câte îmi amintesc, Jean-Jacques Rousseau, destinul fiecarui om înseamna politica. Extrapolând, putem spune ca destinul fiecarui popor înseamna politica… buna sau gresita!

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

BINELE ȘI RĂUL

 Eu cred că omul e făcut de  Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.

Petre Țuțea

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele și Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele… și totuși, în lumea asta ele se găsesc laolaltă… și această îmbinare produce durere și fericire”, cunoscând că binele și răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament și convinsă fiind, din experiența vieții de până atunci, că binele care aduce folos și răul – opus binelui – există în viața noastră ca principii antagonice Continue reading “BINELE ȘI RĂUL”

BINELE SI RAUL

 Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.

Petre Tutea

.

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele si Raul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este sa pui în armonie raul cu binele… si totusi, în lumea asta ele se gasesc laolalta… si aceasta îmbinare produce durere si fericire”, cunoscând ca binele si raul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament si convinsa fiind, din experienta vietii de pâna atunci, ca binele care aduce folos si raul – opus binelui – exista în viata noastra ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama ca ele coexistând, nu ar trebui sa fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun daca s-ar preta la o continua lupta, iar un principiu rau care sa lupte si unul bun care sa nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastra.

Din povestea cu Adam si Eva în Gradina Edenului stim ca Dumnezeu a poruncit omului: „Poti sa manânci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretari despre pomii raiului si am facut cunostinta cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezinta doua cai diferite ale dezvoltarii umane, amândoua caile fiind destinate omului. Dumnezeu, inter­zicând omului sa manânce din pomul cunoasterii, ar fi dorit sa amâne contemplarea lumii create si vazute, punând înaintea omului alternati­va: cunoasterea Lui – Cauza omului fiind – prin reflectie intelectuala si practica asupra lui însusi (probabil ca purtator al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepatimire si neschimbabilitate, întarita în nemurire prin har, si în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemanator si unit cu Dumnezeu ar fi fost pregatit sa contemple lumea vazuta. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la pacat), a gresit, nu a ascultat porunca si „a cazut în labirintul simturilor. Pomul vietii, care tre­buia sa ocroteasca nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea po­mului cunoasterii, devenit atunci pom datator de bine si de rau.” Dar de ce exista astazi în lume atât de mult rau?

Când aflam din ziare ca o mama, un tata si-au ucis copiii, iar în data de 5 martie a acestui an, un politist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împuscându-si sotia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, doua ucise si alte sase ranite), ne cutremuram! Cât de mult s-a dezechilibrat lumea! Pacatul uciderii este identificat cu Raul moral, înfatisându-se ca o rasturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhica de însusi Dumnezeu. „Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu”, spunea si Albert Einstein. Si mai sustin unii oameni ca fiecare individ are dreptul sa defineasca binele pentru sine… Iata unde se poate ajunge cu aceasta judecata! Biblia ne spune ca omul este creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa si e dependent de Creator atât în ceea ce priveste fiinta sa, cât si în ceea ce priveste activitatile sale. În acest fel, omul nu-si poate fi propriul sau legiuitor moral si nici creatorul orânduirii morale. Altii nu-si bat capul sa defineasca binele, sustinând ca ei stiu ce este raul si le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, sa accepte ca nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, ca nimeni nu poate cunoaste binele cu adevarat, daca nu-L cunoaste pe Dumnezeu, daca nu cunoaste legile Sale! Relatia corecta cu binele, implica relatia corecta cu Dumnezeu! O mai avem?

Legea morala este tocmai expresia vointei lui Dumnezeu – Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este data omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Pacatul se savârseste prin voia libera a omului. Însusi Jean Jacques Rousseau afirma ca omul se naste bun punând toata responsabilitatea înrautatirii starii omului pe mediu, societate, educatie precara. Omul cât traieste învata si este învatat. Lui i s-a daruit si constiinta morala – glasul lui Dumnezeu în sufletul omului – glas care-l îndeamna la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit în fiecare judecata nemincinoasa a binelui si raului, adica regula constiintei“, ea fiind judecatorul vesnic treaz si aspru. Constiinta morala poate fi adormita prin nepasarea omului, întunecata prin pacat, dar nu poate fi nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotarî pentru o fapta buna sau una rea, aceasta fiindca are voia libera (liberul arbitru), acea putere sufleteasca chiar de la creare, si care poate influenta comportamentul. Libertatea aceasta este si ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stapânul faptelor sale, apelând la cunoastere, judecata si discernamânt. Faptele bune sau morale sunt faptele savârsite în cunostinta de cauza si voie libera si care sunt dupa facute dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau pacate, sunt acelea care nu sunt savârsite dupa voia Lui. Oare, voia libera, aceasta libertate oferita omului, nu poate fi o modalitate de perfectionare morala? Nu învatam de atâtea ori din greseli? De ce ni se cere a nu repeta greselile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor…”(Învataturi 7). Uneori, însa, este prea târziu, omul distrugându-si viata prin savârsirea raului.

Binele poate fi definit ca suma a iubirii, puterii, inteligentei, frumusetii, bunatatii, gentiletii. Omul trebuie sa respinga raul, sa se curete de patimi, sa capete deprindere în savârsirea faptelor bune, sa fuga de ispite. Iisus ne-a învatat cum sa ne rugam Dumnezeului nostru: „…si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau”. A actionat discernamântul în cazul acestor crime?

De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul si acelasi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rau în aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevarate izvoare de întelepciune. Socrate spunea ca „Suprema întelepciune este a distinge binele de rau”. Cunoasterea cailor virtutii la Socrate si la alti filozofi antici a fost posibila prin iubirea de întelepciune (philein – a iubi, sophia – întelepciune) si lumina avuta în sufletele lor. Toti au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toti au fost preocupati de soarta omenirii, fiindca nelinistea majora a spiritului îl scoate pe om din mediocritate si îl înalta.

Morala crestina are câteva puncte de convergenta cu etica filozofica. Ambele au în comun faptul ca în preocuparile si observatiile lor se afla omul si manifestarile sale morale. Etica filozofica propune ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine aici pe pamânt, firea decazuta a omului refacându-se numai prin mijloace umane. Morala crestina are tot fericirea ca scop al vietii omului, desavârsirea însa, sfintenia, dobândirea mântuirii în sensul adevarat al cuvântului începe aici pe pamânt, este un proces îndelungat si se continua în viata de dincolo. Atât morala crestina cât si etica filozofica cer savârsirea binelui si evitarea raului. Binele este de foarte multe ori în legatura cu adevarul si frumosul. Platon spunea ca principiul existentei, al adevarului si al frumosului este însusi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusetea si în aceeasi masura bunatatea – virtuti majore – au fost si ramân pe mai departe atributele fiintelor superioare. Filozofii antici au cautat si au cunoscut caile virtutii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala crestina însa, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtutile culmineaza în iubire. Fericitul Augustin considera ca Dumnezeu este frumusetea suprema si creatorul de frumuseti. Daca privim icoanele, lucrarile marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor iradiaza o lumina deosebita, fiindca: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existentei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” ca numai prin iubire putem suporta raul din jurul nostru.

Binele si raul, Sacrul si profanul, viata religioasa si cea laica se opun si coexista în cadrul culturii si spiritualitatii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacra a lumii si a vietii, nu doreste distrugerea vietii ci evolutia ei, cu ajutorul Binelui. Renuntând la sacru, la religie, omul modern îsi asuma, voit sau inconstient, o existenta tragica.

Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera ca triumful binelui moral se afla totusi în mâinile noastre.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina


CAROLINA BALLET

Seara de toamna frumoasa, calda, linistita, aici în Carolina de Nord. Sfârsit de octombrie. Cu-adevarat grait-a poetul:„Octombrie-a lasat pe dealuri/ Covoare galbene si rosii”…Masina alearga spre Centrul Artelor Performante din orasul Raleigh. Câte o frunza ratacita prin vazduh cade, se rostogoleste pe sosea, maronie si moarta, confirmându-ne efemeritatea vietii. Eternitatea ne-o daruie doar cerul, cu luna – globul mare, auriu, împreuna cu astrele din jurul sau.

Astazi, 29 octombrie 2011, vom vedea spectacolul corpului de Balet din Carolina de Nord – „Carolina Ballet” -, sub egida directorului artistic Robert Weiss si al directorului executiv Lisa Jones, cu dansatori din diferite state ale Americii, multi nascuti în alte tari.

Programul este alcatuit din doua parti: Masca Mortii Rosii si Dracula. Am asociat imediat aceste titluri cu sarbatoarea din data de 31 octombrie – Halloween -, sarbatoare de origine celtica, pagâna, preluata de multe popoare din lumea occidentala, raspândita în secolul al XIX-lea, prin intermediul imigrantilor irlandezi din Statele Unite ale Americii.Celtii considerau ca toate legile spatiului si timpului sunt suspendate în aceasta zi, permitându-le spiritelor sa interactioneze cu cei vii.Se decoreaza casele, se îmbraca copiii si tinerii în spiritul Halloween-ului. Este, aici în Statele Unite,o sarbatoare cu mare succes comercial.Sa speram ca tinerii si copiii nu-si vor forma gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta, în urma acestei sarbatori necrestinesti.

Prima parte a spectacolului de balet Masca Mortii Rosii este inspirata dupa poemul lui Edgar Allan Poe. În imaginatia poetului, Moartea Rosie este cea care „matura” orasele si satele Europei, în mod similar Mortii Negre (ciuma bubonica) a Evului Mediu.

Spectacolul începe cu Balul mascat în care Printul Prospero împreuna cu consoarta sa primesc invitati din rândul nobilimii, într-o provincie izolata a statului, sperând sa evite contagiunea. Printul are provizii pentru sase luni, timp în care pot scapa de plaga respectiva. Invitatii se simt bine, manânca, consuma bauturi, se plimba prin salile castelului, danseaza, muzica cânta, iar pe timpul desfasurarii dansului, ceasul bate ultimele ore, de la sase pâna la miezul noptii. Înainte de ultima bataie a ceasului apare o figura misterioasa, o masca pe care invitatii n-o recunosc; ei cred totusi ca este unul dintre invitati care pur si simplu practica un fel de joc cu ei. Timpul trece, mascatul nu-si dezvaluie identitatea, Printul se enerveaza si ordona ca nobilii sa-l captureze si sa termine cu acest joc. Este prins, i se da masca la o parte, ceasul bate ora miezului noptii, Moartea Rosie este demascata, contagiunea este facuta si în final toti invitatii mor.

Balul mascat, cu design-ul scenic, costumatia si luminile, creeaza senzatia unei lumi de basm, dansatorii executa diferite dansuri elegante. Distinctia, gratia si splendoarea baletului clasic se dezvaluie în executia acestor minunati dansatori ai acestei trupe de balet, cu piruete, salturi, mâini care vorbesc fara încetare…

Dupa pauza ne pregatim sa vedem cea de a doua parte a spectacolului – Dracula. Legenda care sta în spatele acestui dans este foarte interesanta, numele de Dracula amintind de Domnitorul Vlad Tepes (n.1431 la Sighisoara, loc aflat în zona dintre Câmpulung si Bran, considerat a fi inima zonei istorice a României), fost mare voievod cu grija de neam si de tara, dar pe care, vremurile de acum îl amintesc cu groaza si spaima. El nu a fost nici vampir, nici creatura supranaturala, dar povestile despre cruzimea sa sunt aproape de adevar. Castelul Bran, ridicat pe la 1300 de un cavaler teuton, cu atmosfera sumbra a coridoarelor întunecate si a numeroaselor curti interioare, cu fortificatii pe mai multe niveluri, cu urcusul întunecat, strâmt al scarilor, evoca mai mult decât orice castel din România mostenirea veacului lui Dracula.

Pentru a asigura ordinea în tara si a organiza cu succes apararea ei de primejdiile externe, Contele Dracula – Vlad Tepes – a recurs la o domnie autoritara, a impus supusilor sai virtutile de baza, cinstea si harnicia; necinstea (hotia), lenevia si viclenia fiind pedepsite cu asprime prin tragerea în teapa, o pedeapsa cruda, dar care poate fi înteleasa astazi doar în raport cu epoca în care a trait, o epoca de mare cruzime, care a cunoscut si alte pedepse, la fel de aspre, cum ar fi arderea pe rug, spânzuratoarea. A fost un conducator cunoscut pentru sadismul sau, dar si venerat de români pentru ca a tinut piept Imperiului Otoman, fiind unul dintre cei mai crânceni dusmani ai turcilor. A fost respectat atât ca luptator cât si ca voievod ce nu tolera nedreptatea; el a început organizarea statului si a impus legi prin aplicarea pedepsei cu moartea si prin tragerea în teapa a tuturor celor ce erau considerati inamici: hotii, viclenii, lenesii, tradatorii, uzurpatorii saxoni. De aceea, si în zilele noastre, când se revolta românul, caruia îi place si poezia (doar românii s-au nascuti poeti!), când îsi da seama ca unii oameni au nevoie de un „tratament” special pentru a li se imprima celorlalti un comportament corect, pomenesc versurile lui Eminescu din Scrisoarea III: „Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,/ Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,/ Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni! ”

Victor Hugo în „Legende de Siecles”, reda felul în care Vlad Tepes a întâmpinat armata sultanului Mahomed al II-lea venita sa cucereasca Tara Româneasca. Înaintând spre Târgoviste, ostenii armatei turcesti au fost îngroziti de privelistea oferita de Tepes: case arse, câmpii pârjolite, fântâni cu apa otravita si o imensa padure de cadavre. Îngroziti de mirosul cadavrelor prizonierilor turci înfipti în tepe, ofiterii lui Mahomed s-au retras recunoscând victoria voievodului.

Pentru noi românii însa, Vlad Tepes a ramas voievodul „în timpul caruia se putea bea apa din fântâna Cetatii Târgoviste, cu un pocal din aur masiv fara ca cineva sa-l fure”.Filozoful, economistul românPetre Tutea l-a caracterizat în modul urmator: „Vlad Tepes are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul ca a coborât morala absoluta prin tepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frica sa n-o furi tu de la tine. Asta-i voievod absolut, Vlad Tepes. Pai fara asta istoria românilor e o pajiste cu miei!”

Viata lui este învaluita de mister si legenda, fara a se cunoaste prea bine unde se termina legenda pentru a lasa loc istoriei. De aceea a si fost ales de scriitorul Bram Stoker (1847-1912) ca erou principal al povestirii sale Dracula, aparuta în anul 1897 si care a facut ca multi oameni sa creada în ea si acum. Se banuieste ca scriitorul ar fi consultat la Biblioteca Regala din Londra o parte din gravurile sasesti din secolul al XV-lea, poate si cronicile medievale din colectiile de la British Museum, unde Vlad Tepes era prezentat ca un domnitor monstruos, sângeros, un vampir ce bea sânge de om, un mare amator de cruzimi. De asemenea, se mai crede ca ar fi avut acces si la volumul „History of Moldavia and Wallachia”, scris de un istoric austriac de origine germana, unde printul Valahiei este descris drept un tiran sângeros. De atunci, Transilvania adaposteste misteriosul castel plin cu fantome si vampiri, devenit subiect a sute de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez.

Bram Stoker povesteste cum Dracula, înfrânt de nenumarate ori de turci, a considerat ca bând sângele persoanei venite în vizita, un popor poate sa devina mai puternic. Autorul deapana povestea printre scrisori si jurnale a sase personaje principale, preocupat fiind de întelegerea întunericului, forta misterioasa care schimba viata.

Am divagat destul, asa ca voi prezenta sumar desfasurarea spectacolului de balet, inspirat dupa romanul lui Stoker, în spatele mitului vampirului ascunzându-se sentimente etern umane. Actiunea pe scena începe cu citirea povestii din jurnale si scrisori… John Seward este un medic stralucit avându-i prieteni pe Mina Harder si Lucy care prefera un frumos oras de pe coasta Angliei. Aici primesc vizita inopinata a lui Arthur Holmwood, logodnicul lui Lucy care calatoreste din Londra în Rusia cu vaporul, trecând si prin Varna, oras bulgaresc la malul Marii Negre. Apoi alearga de-a lungul coastei Whitby, ajungând la logodnica sa. În dimineata urmatoare Lucy se simte rau, doctorul Seward o examineaza, constata o mica întepatura la gât si decide s-o trimita profesorului sau dr. Van Helsing care studiaza ocultismul (ansamblu de conceptii si practici care proclama existenta în natura a unor forte supranaturale misterioase cu care ar putea comunica pretinsii initiati). Pe de alta parte, sotul Minei, avocatul Jonathan Harker pleaca în Transilvania sa vânda o proprietate din Londra lui Dracula. La scurt timp dupa începerea tranzactiei, Dracula realizeaza ca acesta nu mai sta mult timp, Harker cade sub vraja a trei surori „serpuitoare” (dans splendid cu nuanta erotica!) care îl ataca; scapa printr-un miracol cu viata, dar devine dement. La scurt timp dupa aceasta, dr. Seward începe sa faca fisa medicala a unui pacient bolnav mintal – Renfield -, care devine din ce în ce mai agitat (executa un dans extrem de interesant!), sugerând profetic ca este forta neagra a mâinii: „Stapânul este alaturi.” Dr. Van Helsing soseste s-o îngrijeasca pe Lucy. Banuieste prezenta unei creaturi a noptii, un vampir care face acest lucru si îi atârna un snur cu usturoi în jurul gâtului (ca mijloc de protectie contra vampirilor), gest vadit ocult. Puterea ei scade si Lucy moare. Arthur are inima zdrobita, Van Helsing convinge barbatul ca ei trebuie s-o urmeze pe Lucy în mormânt, pentru a-i elibera sufletul.

Johanes Herker întors din Londra dupa încercarea grea, se muta cu Mina la azilul doctorului Seward, în scopul însanatosirii ei. Încep amândoi sa analizeze problema, citesc scrisorile si compun un document pe masina ei de scris. Ea crede ca ceea ce a vândut barbatul ei lui Dracula este o alta proprietate chiar apropiata de azil. Barbatii o parasesc în cautarea demonului care i-a putut distruge pe toti. Pentru siguranta o lasa pe Mina acasa si… rezultatul e dezastruos.

Imaginatia scriitorilor, regizorilor, coregrafilor nu are limita. Ei gasesc noi modalitati de a folosi vampiri în povesti, având ca teme: iubirea, spaima dar si sexualitatea (din nefericire atât de abordata în aceste vremi!), curiozitatea continua fata de nemurire. Sfârsitul aici este lupta clasica dintre bine si rau, lupta omului vis-a vis de necunoastere, teme perpetue, profund umane, daca stam sa ne gândim. Si totul este bine… când se termina cu bine!

Solistii principali sunt dupa cum am spus din diferite tari, precum Timour Bourtasenkov (Printul Prospero) din Moldova. Rolul lui Van Helsing este interpretat de Marin Boieriu – maestru de balet cu studiile facute în România, tara sa de nastere, continuate apoi în Rusia, în cadrul baletului din Kirov. El a fost prezentat de The New York Time ca dansator principal al câtorva state ale Americii – Baletului din Miami, Baletului din Pennsylvania – si a Operei din Bucuresti (România).

Dansatorii au executat cu maiestrie miscarile plastice, ritmice, cu schimbul continuu si legat al pozitiilor artistice ale corpului uman, plutind pe valurile muzicii compozitorului american J. Mark Scearce (n.1960). Imaginile realizate în compozitia coregrafica ne-au emotionat prin figurile si miscarile executate: minunate piruete, sarituri. Ne-a impresionat tehnica desavârsita, gratia balerinilor si expresivitatea acestora.

La plecare priveam luna de pe cer si-mi spuneam: Da, omul are o nastere, o viata, un destin si o moarte, putina cunoastere si atât de multa necunoastere… Omul este creator de povesti… si mai sunt acesti artisti creatori, dansatori si interpreti ai personajelor de poveste, aducatori de umanism, de iluminari ale mintii, într-un spectacol, pe o scena, într-o societate materialista, consumista, individualista

Afara, bolta cereasca ne daruia farmecul si dimensiunea ei magica… Dansul frunzelor în lumina rece a lunii si a farurilor masinii, umanizau si ele singuratatea noptii.

Vavila Popovici, Carolina de Nord


DACA PASARILE NU VOR CÂNTA, CIORILE VOR CRONCANI !

Vavila Popovici

“Fara Dumnezeu omul ramâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.” (Petre Tutea)

 

 

Fiecare om are o conceptie despre lume si viata, exprimata sub forma de convingere sau ipoteza, care poate fi adevarata sau falsa si conform careia îsi desfasoara viata.

Filosoful român Petre Tutea sustinea ca înapoia lucrurilor omul pune doua concepte, materia sau Dumnezeu, materia fiind Dumnezeul ateilor. Vreau sa cred ca materialismul si cinismul ce pareau sa flancheze postmodernismul, nu au câstigat definitiv, ca foamea exagerata de concret în detrimentul misterului va disparea curând si un nou umanism se va întrezari la orizont, ca lumea va reveni la anumite sentimente si valori fundamentale, precum Iubirea. Scriitorul german Thomas Mann (1875-1955) spunea despre umanisti ca ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitatii si frumusetii omului.

Sunt atâtea întrebari pe care oamenii si le-au pus de-a lungul timpului si continua sa si le puna: De ce suntem aici pe aceasta planeta? Sunt fiinte pe alta planeta? De ce gândim, cum gândim? De cine am fost înzestrati cu spirit, aceasta forma de energie pe care omul nu o poate reproduce? Ce este dincolo? Unde este acel dincolo? Si multe altele. Alcatuirea omului din corp si suflet, creeaza un adevarat cutremur în mintea lui, neîmpacat fiind cu moartea trupului si cu misterul ei..

De la scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe ne-au ramas celebrele versuri: „Când? Cum? Si Unde? – în zei tacere e! Ramâi la pentru casi nu-ntreba de ce.” Oamenii totusi cauta raspunsuri, cei credinciosi stiu unde sale gaseasca, ateii se zbat în necredinta toata viata.

Traim în acest univers care ne este scoala-laborator pentru ridicarea fiintei pe un plan superior. Universul pentru noi are o limita materiala, desi el pare nelimitat. În plan spiritual nu exista nici început si nici sfârsit. Individual si în ansamblu avem datoria de a evolua spiritual. Este necesar sacunoastem drumul pe care trebuie sa mergem în viata, pentru a ne crea un trai cât mai stabil, întrucât instabilitatea asculta de legile universale ale haosului. Principiul calauzitor, cel al luptei între benefic si malefic, face parte din dialectica universului, el existadeci la scara cosmica, precum si la scara infimei celule vii din orice organism nascut cu viata. Trebuie sa stim ca omul este compus din învelisuri energetice în afara corpului fizic, asemeni pamântului din care este facut. La ora actuala, din cauza degradarii progresive a Pamântului, învelisurile lui energetice s-au degradat profund, se prezintaca o plasa cu multe ochiuri, omul fiind cel vinovat de poluare sub toate formele ei. Este vorba de paduri, mari, oceane, râuri, pietre etc. La rândul nostru suferim de o degradare energetica, dovada sunt bolile, suferintele si scurtarea vietii. Oamenii cu viata matusalemica, descendentii imediati ai lui Adam traiau sute de ani, pamântul se rotea invers, iar rotatia în jurul axei se desfasura mai lent, anul avea 480 de zile. Se crede ca specia umanaa suferit atunci o mutatie genetica esentiala, dirijatade fortele nevazute. Amintesc de filosoful francez Henri Bergson (1859-1941) care credea ca omul va deveni nemuritor printr-o mutatie irationala. În Biblie se spune: „Celor care îsi vor pastra credinta pâna la sfârsit, li se va da sa guste din pomul vietii” (vezi cartea Apocalipsa). Or, pomul vietii, cred unii ca ar putea fi schema structurii ADN, modificata, care poate oferi omului o viata din ce în ce mai lunga (deci, nu vesnica, cum o promite Dumnezeu credinciosilor Sai- insa la El totul e posibil!).

Gândurile oamenilor pline de ura se spune ca afecteaza straturile geologice ale pamântului prin vibratii negative provocând cutremure, inundatii, surpari de falii. Nivelul pozitiv al sensului devenirii umane înseamna a trai în armonie perfecta cu toate legile Universului si cu toate principiile morale pozitive, a trai sub însemnul spiritualitatii benefice, conform legilor Divine ale Creatiei, spiritul benefic însemnând accesul la o înalta spiritualitate si ordine morala, o apropiere a omului de Absolut.

Iisus Hristos a fost cel care a reabilitat Pamântul, energetic si spiritual, dovada ca omenirea mai traieste si evolueaza. Daca n-ar fi fost reechilibrat, sunt de parere unii, acest strat energetic al Pamântului, planeta noastra s-ar fi ofilit probabil ca o floare sau totul ar fi degenerat în ceva greu de imaginat. Medicul, psihologul si psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung (1875-1961) spunea: „Nevroza principala a vremurilor noastre este goliciunea spirituala.” Toti ne dorim din suflet ca viata noastra sa aiba sens, sa aiba profunzime. Ei bine, Iisus ne ofera o astfel de viata, bogata, plina de sens, printr-o relatie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile sa aiba viata si s-o aiba din belsug” (Ioan 10:10).

Anton Pascale, autorul cartii „ Sa nu cadem privind cerul”, titlul superb inspirat de spusele lui Blaise Pascal: „Ne îndreptam privirea în sus, dar ne sprijinim pe nisip; si pamântul se va crapa si vom cadea privind cerul”, ne vorbeste despre provocarea lumii contemporane, mai ales a postmodernismului care a necesitat dialogul între teologie, în special apologetica, si stiinta. Afirmatiile despre alcatuirea omului din trup si suflet, sau din trup, suflet si duh pot fi armonizate considerând ca prin actul de creatiune omul a fost facut, din punct de vedere substantial, din doua parti – materie si spirit, iar functional din trei parti, sufletul rezultând din interactiunea materiei si duhului. Duhul (spiritul) este suflarea directa a lui Dumnezeu si poate fi luminat sau întunecat, iar sufletul are o alta menire, înzestrat fiind cu minte, intelect, vointa si capacitate emotionala (sentimente, instincte), partea pentru care divinitatea are un program de rascumparare. Sufletul este creat de Dumnezeu pentru a transmite informatia AND –ului primordial (principiul vietii) si alte informatii catre corpul fizic si pentru a asigura viata sentimentala si mentala a omului. Prin legatura dintre duh si trup, asiguratade suflet, omul devine în totalitatea sa o faptura vie. Sufletul este viu, se perpetueaza cu binecuvântarea Duhului, care l-a creat pentru a se înmulti si a fi folositor creatorului. Biblia accentueaza ca sufletul este în ochii divinitatii averea care trebuie crescuta, pazita si curatita în cursul vietii pamântesti de încercarile de corupere ale Satanei.

Autorul mai vorbeste despre descoperirea importanta facuta de catre fizicianul german Max Plank (1858-1947) si anume aceea a conceptului de „cuanta” de energie, adica cea mai mica cantitate de energie care poate fi emisa sau absorbitade un sistem atomic, demonstrând ca în lumea subatomica domneste discontinuitatea (materie-antimaterie; corpuscul-unda; fizic-spiritual) si confirmând teoria specialaa relativitatii, dezvoltatade Einstein (1879-1955), precum si teoria generala a relativitatii publicata ceva mai târziu. Teoria generala a relativitatii renuntala notiunile de spatiu si timp absolut si rastoarna teoria mecanica cereasca clasica a unui univers infinit cu aceeasi densitate a materiei, cât si teoria newtonianaa unui univers în care lumea stelelor ar fi o insula finita(cu materie mai densa în centru) în vidul infinit al spatiului, înlocuindu-le cu posibilitatea unui univers spatio-temporal cvadridimensional, cvasi-sferic si nelimitat, în continuaexpansiune. Aceasta teza, se spune în continuare, a fost dovedita de astronomul american Edvin Hublle (1889-1953), calculându-se apoi viteza acestei expansiuni continue a universului.

Biblia a postulat de aproape 2000 de ani universul deschis: „Tatal meu lucreaza pâna acum; si Eu, de asemenea lucrez” (Ioan 5:17) „Si am vazut un cer nou si un pamânt nou…” (Apocalipsa 21.1)

Formula energiei demonstrate prin teoria relativitatii speciale (E=m.c2) unifica conceptele de energie si materie. Materia este energie condensata si energia este materie disociata. Acest lucru l-a facut cunoscut Dumnezeu lui Pavel: „Tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad” (Evrei 11:3)

Descoperirile fizicii moderne au impus si notiunile de materie negativa, formata din particule non-fizice (energie pura) si de materie pozitiva, formatadin energie condensataîn particule, demonstrând faptul ca universul cunoscut are un bing – bang si va avea un sfârsit prin disiparea într-o noapte vesnica, datorita expansiunii continue, insa contravine creationismului si invataturii lasate de Dumnezeu pentru om.

Conform unei teorii, universul este caracterizat de particule cu masa pozitiva, ce evolueaza cu viteze pâna în preajma vitezei luminii, se transformaîn fotoni în dreptul pragului si trec apoi în universul spatiu-timp negativ, sub forma de particule non-fizice tahionice (doualumi distincte).

Se presupune de catre unii cercetatori catahionii ar oferi posibilitatea perceptiei, în acelasi moment temporal, a trecutului, prezentului si viitorului, putând reprezenta o posibila structuraa lumii spirituale. Se demonstreaza chiar ca particulele tahionice constituie substratul radiatiei electromagnetice ce caracterizeaza materialul negativ (spiritul), particule care ar calatori mai repede decât lumina. În legatura cu aceasta idee, un alt cercetator concepe omul ca un continut de materie pozitivasi negativa, sau altfel spus, de materie si energie. Se spera ca legile ce guverneaza lumea non-fizica sa fie descoperite. Astazi se banuieste ca timpul are o curgere lineara, uniforma în universul materiei pozitive, în timp ce în lumea materiei negative curgerea lui fizica este neuniforma.

Aceasta conceptie a fost acceptata de unii pentru a explica componentele spirituale ale fiintei umane, dar altii o resping pentru ca ar putea conduce la concluzia ca Dumnezeu este energie fizica pura. Se poate accepta însa, ca Dumnezeu este spirit, deci energie inteligenta divina, având legile ei proprii, înca nedeslusite de oameni, iar o asemenea energie poate produce cu usurinta energia fizica care sa stea la baza creatiei universului si a vietii pe pamânt. Spiritul divin poate îmbraca forma materiala, dar materia nu se poate transforma în spirit divin. Deci duhul omului nu este o formaa materiei negative, cum este cazul sufletului, ci este de origine divina (suflarea lui Dumnezeu).

Medicul, neurologul român Constantin Balaceanu-Stolnici (n. 1923) ne vorbeste într-o carte a sa despre evolutia gândirii omului despre suflet: „Posibilitatea existentei unor “suflete” extraterestre nu este exclusa, dat fiind dimensiunile cosmosului. Probabilitatea însa ca ele sa apara pe un “suport” material identic ca cel al inteligentelor terestre este foarte mica, deoarece biogeneza si apoi evolutia materiei organice (odata constituita) e putin plauzibil sa se repete în acelasi fel în alte planete din cosmos. Este suficient de exemplu ca materia “organica” sa fie bazata pe siliciu în loc de carbon sau ca simetria dreapta – stânga safie înlocuita cu o organizare radiala, pentru ca întreaga materie sa se structureze diferit. Mitul si realitatea stiintifica nu sunt chiar atât de îndepartate, mai ales când este vorba de o problema atât de complexa ca aceea a suportului material al vietii psihice.”

Academicianul român Eugen Macovschi (1906-1985) admitea viata extraterestra atragându-ne atentia ca extraterestrii pot avea un corp asemanator corpului nostru, dar cu particularitati anatomice si fiziologice corespunzatoare altor activitati si functii; din câte am înteles, cu o gândire care poate diferi sau depasi gândirea noastra, adica o altaforma a gândirii. Tot el ajunsese la concluzia ca dupa destramarea corpului fizic, materia noesica, câmpul noesic, adica câmpul gândirii poate persista în spatiu, fara a sti cât timp si ce l-ar putea face sa disparatotal.

Vad creierul asemenea unui computer care va înceta sa lucreze atunci când componentele sale se defecteaza. Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric”, a declarat Stephen Hawking acum câteva zile, pentru „The Guardian”.

Dar creierul uman este mult mai mult decât un computer. Creierul uman nu poate fi comparat cu microprocesorul întrucât între neuroni nu circula doar electricitate, ci semnale electro- chimice care sunt mult mai complexe; oricum, neuronii nu functioneazaca tranzistorii. În creier exista miliarde de miliarde de celule si interactiuni.

Este adevarat, afirma profesorul, matematicianul englez Roger Penrose (n.1931) ca „în ceea ce priveste efectuarea calculelor numerice, omul este neperformant comparativ cu realizarile unui calculator. Dar, creierul uman este capabil, la rândul lui, de activitati pe care calculatoarele nu le pot egala. Omul poate lua decizii în conditii de incertitudine, este capabil de ceea ce noi obisnuim sa numim «intuitie», de a face legaturi între diverse notiuni abstracte. Posedam un organ cerebral extraordinar de bine organizat, ale carui structuri profunde ne sunt înca necunoscute.” Roger Penrose mai consideraca „exista în mintea noastra (sau mai curând în constiinta noastra) ceva nematerial…” si „Ceea ce se petrece în creierul uman este calitativ diferit de modul de functionare al calculatoarelor existente sau imaginabile. Calculatoarele actuale sunt departe de performantele gândirii si nimeni nu poate descrie exact care sunt procesele biofizice si ce fel de reactii chimice însotesc gândirea umana!”

Creierul se poate reface dupa anumite traume. Unii considera ca putem transplanta orice organ, cu exceptia întregului creier, fara a transplanta sau fara a ucide în principiu persoana. Chiar si atunci, ni se spune, nu vom fi în stare sa distingem între absenta vietii personale si viata umana personala compromisa (de exemplu, o persoana aflata în coma). Putem declara moartea doar atunci când natura întrupata a unei persoane a fost distrusa. De asemenea, din moment ce persoanele sunt o unitate trup, suflet si duh, ele trebuie recunoscute ca prezente chiar daca dorm sub anestezie profunda sau în coma, sufletul se gaseste în tot trupul.

Doctorul în stiinte din România, Adrian Iosif, într-un articol intitulat «Creierul si constiinta » aminteste dezmintirea unei afirmatii a neuro-fizicienilor despre impulsuri electrice, întelegându-se ca mesajele calatoresc spre creier, ajung la o entitate misterioasa numita «psihic», primesc ordine de la aceasta si apoi îsi continua calatoria. Dar psihicul nu are o pozitie în spatiu, ca atare nu are sens sa se vorbeasca despre semnale fizice care sa ajunga la el. De aici presupunerea ca memoria si constiinta nu pot fi localizate pe scoarta cerebrala, desi exista zone si formatiuni cerebrale care intervin în aceste procese si cea mai mare probabilitate este ca „prin elementele cuantice din structura sa, creierul are posibilitatea de a intra în legatura cu alte structuri sau entitati energo-informationale!” Constiinta nu se supune calculului matematic! Foarte multi cercetatori sunt neîncrezatori cu privire la patrunderea în esenta fenomenului. De ce oare ? Conceptia la care a ajuns neuro-fiziologul australian John Eccles (1903-1997) în urma unor cercetari îndelungate este extrem de interesantapentru atmosfera stiintificaa secolului nostru: „Mintea constientade sine este o entitate distinctade creier; ea «baleiaza» suprafata creierului, în care citeste diverse date.” Creierul, dupaparerea lui John Eccles, este un organ de legaturaîntre mintea constientade sine si corpul fizic. Cercetarile l-au condus la concluzia cala moartea creierului, când toataactivitatea cerebrala înceteaza complet, mintea constientade sine nu mai receptioneaza nici un fel de mesaje de la creierul pe care l-a cercetat si l-a controlat asa de eficace o viataîntreaga. Dar, desi creierul a murit, mintea constientade sine continua sa existe! „Astfel, scrie Eccles, poate exista un nucleu, un eu ascuns, care supravietuieste mortii creierului pentru a dobândi o alta existenta care trece în întregime dincolo de orice ne putem imagina!”

Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric” – Stephen Hawking

Petre Tutea povestea despre sfârsitul unui var de-al sau, un om simplu, dar întelept si care a murit solemn. În momentul când fiica a adus lumânarea si o tinea ascunsala spate, el i-a spus: „Aprinde lumânarea, fa, ca eu stiu unde ma duc!”

Dumnezeu trebuie primit si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.”- Petre Tutea

Nu mi-e teama de moarte, dar nici nu ma grabesc sa mor. Mai am atâtea de facut înainte…” – Stephen Hawking.

Sunt unii care înlocuiesc nemurirea reala cu iluzia nemuririi, adica cu gloria.” – Petre Tutea.

Raleigh, North Carolina

 

 

Dialog cu scriitoarea Vavila Popovici din Raleigh, NC despre cuvantul devenit filozofie de viata ca forma de arta

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete ce sa faca dupa aceea, cu ele. Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iar iarna, patinaj. Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Vavilei Popovici i-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina ce spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, volume de versuri precum „Singuratatea clipelor târzii”, „Noapte de iarna”, „Piticul din ceasca de cafea”, „Îngerul scrie poemul” si de proza – „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt barbati buni”, „Jurnal american” sau „Ultima pirueta”. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

– „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si realizam.

Ati debutat în revista “Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista “Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea ora, din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut.

De ce “13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea “Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul “Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: “De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.
Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu : nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele, nu puteam marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. Si oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, zece volume de poezie si opt de proza.

– „Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul “Piticul din ceasca de cafea”, ca un “semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: “Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: “Poemul „Piticul din ceasca de cafea”, care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

– „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” (“Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ Si roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ Si somn e carnea, se dezumfla,/– Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: “Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ Si ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…
Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: “Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” Si cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când ordonezi raspunsurile si îti faci o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire, în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!
Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de “mirare”. Si asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. Si te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departele nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

– “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este « un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit ». M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion : « Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta. » Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”
Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica : « Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente. » Si aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare : « Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua. » Câta dreptate are!

A aparut cu ceva timp în urma, “Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalu, se întâlneste la Mircea Eliade (“Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt (“Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune “File de jurnal”, “Jurnalul unei veri”, dar si “Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Si totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este ! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: “Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

Suntem la capitolul memorialistica, “Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul “Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

La ce lucrati în prezent ?

– Am doua carti în lucru. Prima este o carticica de cugetari, a doua este o antologie de versuri. As dori sa fac o selectie din volumele de versuri scrise si publicate la care sa adaug si poezii noi. Ar fi un volum destul de mare.

Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.