de Nicolae Nicoara

 

15 iunie…

As vrea sa va vorbesc acum, ca un om liber, despre Eminescu, despre cel de azi si despre cel de atunci, despre cel jertfit pe altarele Limbii Române.

15 iunie 1889!

„Iar timpul creste-n urma mea. Ma-ntunec…”

„Nu credeam sa-nvat

a muri vreodata!…”

15 iunie 2011!

Miroase-a flori de tei de Eminescu, în ziua în care pleoapele Poetului, grele de lumina, cadeau înfrigurate peste ne-marginile marii din Ultimul sau Dor!

…Intrarea în Europa, cu sau fara Eminescu?!

Vai, voua, celor ce gânditi integrarea noastra în Poezia lumii fara-de-Numele Lui!

Noi nu ne putem de-barasa de vocalele si consoanele fiintei sale!

Da, e adevarat, nu trebuie sa fim pa-tetici, dar când se pun pe talerele balantei asemenea idei…europene, din când în când aducerea aminte de el e necesara, asa cum e necesara aducerea aminte de Aerul pe care îl respiram!

Om a fost si el, ca noi, cu trupul mistuit de patimi, Dumnezeul geniului „sorbindu-l din popor” pe cel „ne-stiind sa moara vreodata!”

 

Ce aer, Doamne, îmi lumina gândul,

Dorul de El e-atâta de fierbinte!

Nu e târziu pâna mai sunt miresme,

De flori, de adevar si de cuvinte…

 

Da, EMINESCU n-a stiut sa moara,

El, Cel de Sus si cel de jos- Mihai!

Se-aude Duhul lui cum trece iara

Pe sub teii cu miros de rai…

 

Acum e înger si-i atât de-aproape-

El este viu cu trupul lui de vina,

Nu-i scrijelati lumina de sub pleoape,

Lasati-l, dar, în pacea lui deplina…

 

Câte mirese înca mai aduna

Numele-i ramas de-a pururi- Mire

Si Oda, cea în metru antic, suna

Cum clopotul în cer de manastire…

 

Ce Aer, Doamne, îmi lumina gândul,

În vara din aducerile-aminte,

Nu e târziu pâna mai sunt miresme

De tei, de adevar si de cuvinte…