„Osama bin Laden a fost capturat, ucis, aruncat în mare, iar acum organizatia terorista condusa de el vrea razbunare”, se specifica în publicatiile zilnice.

Ceea ce s-a întâmplat si se întâmpla, cred ca trebuie privit sub doua aspecte. Primul ne aminteste de faptul ca onoarea este o virtute, o îndatorire, un sentiment pe care-l avem noi oamenii si care nu trebuie uitat, neglijat. Întrucât calea ei nu este usoara, onoarea trebuie sa fie însotita de întelepciune, pricepere si curaj, considerate ca mijloace de atingere a scopului.

Onoarea reprezinta unul din principiile de baza dupa care se ghideaza oamenii unui stat, fie ei presedinti, premieri, ministri etc. Opusul onoarei este lasitatea. Scriitorul român Octavian Paler (1926 – 2007) spunea ca lasitate nu înseamna numai sa eviti sau sa fugi, tot lasitate este si daca nu-ti pasa. Iar despre curaj, poetul englez William Blake (1757 – 1827) spunea ca cel lipsit de curaj e tare în înselaciune.

Soldatii din cele mai vechi timpuri respectau un Cod de Onoare, pentru ei onoarea era o îndatorire sfânta si asa trebuie sa ramâna. Onoare si curaj au dovedit cei care au capturat pe cel care a instrumentat groaznicul macel din data de 11 septembrie 2001, când cele doua Turnuri gemene au fost distruse si au murit zeci de mii de oameni nevinovati. Al-Qaida a fost creatia lui bin Laden, iar el a fost autorul principal al atacurilor.

Al doilea aspect este cel al dorintei de razbunare a islamistilor fundamentalisti. Ori razbunarea nu duce niciodata la linistire, ci din contra, ea antreneaza si intensifica emotiile cele mai negative.

Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Crezi ca te razbuni asupra aproapelui, dar te chinuiesti pe tine însuti. Te dai în bratele pornirii ca unui calau launtric care te împresura din toate partile, si-ti sfâsii linistea. Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stapânit de mânie? Ca si nebunul furios care nu se bucura niciodata de liniste… ” Ca atare, ar trebui, în orice situatie ivita, sa se reziste împotriva razbunarii, în favoarea iubirii. Vor putea întelege oamenii cuprinsi de furie si dorinta de razbunare acest sentiment înaltator al vietii – Iubirea -, care ar putea aduce linistirea pe întreaga planeta?

La acea data de 11 septembrie 2011 ma aflam în Statele Unite. Despre ceea ce am simtit am scris într-unul din jurnale. Evenimentul mi-a inspirat si poemul „Martea neagra” publicat tot atunci:

 

O pasare de foc, oarba,

spinteca vazduhul si Turnul cu o suta etaje.

Este ora opt si patruzeci si cinci de minute.

Flacara rosie devine cianotica,

ciuperca neagra se umfla;

unii vad chipul Satanei, imaginea se repeta…

Mii de hârtii, dar si trupuri,

ca niste pasari mici, albe, nevinovate,

cu aripi întinse zboara din turn si cad pe pamânt…

Oamenii fug, unii se transforma în scrum,

altii delireaza sub darâmaturi.

Moartea cade neagra,

serpuind pe zidurile care se darâma

ca niste castele de nisip…

Ochiul galben al soarelui priveste neputincios

pamântul acoperit cu aripi sumbre,

aripi ce nu se mai zbat…

Linistea diminetii fuge pulverizata

de zecile de mii de fragmente de geamuri

prin care au trecut odinioara/ atâtea priviri, atâtea gânduri, atâtea vise…

Pe strazi, în biserici, lumea se roaga…

Alb, negru, rosu.

Lacrimi, durere, sânge. Vise ucise.

Înnebunit, soarele pleaca.

Amurgul cade peste sângele colorat în mov,

câinii scormonesc printre ruine…

Întunericul devine din ce în ce mai negru.

Luna apare curioasa, glaciala, distanta.

Legile urii au învins pentru o clipa.

Sufletele ucigasilor împreuna cu cele ale victimelor

se-nalta spre cer pentru judecata.

„Cu ce-am gresit? se-ntreaba sufletele curate,

Noi am muncit, am cladit, am iubit… Dar voi?”

 

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord