ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

On June 2, 2011 By nelursIn NewsLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

Manuela BURGHELEA – Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)

ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

Nu este prima data când ti se pune aceasta întrebare – cum este tara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Draghicescu, ba poate si ceva Ovidiu, te-au câstigat si ti-au format convingeri sau, alteori, ti-au provocat dezaprobari profunde. Dar niciodata nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu tara ta, si iata ca ramâi geniu pustiu în fata foii goale.

Dupa amar de vreme de chibzuinta si lectura, îti vine în minte ca România ta este o cutie neagra. Nu ca asa i-ar fi sufletul, negru si gaunos, si nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngramadit în ea toate pacatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagra a unui avion, în care s-ar gasi informatia esentiala ce te-ar ajuta sa întelegi cum de a razbit atâta vreme prin furtuni tara ta. Cert este ca înca nu ai cheia si, poate, nici n-o vei avea vreodata. Poate esti prea tânar, poate nu ti-ai luat ragazul sa o privesti în fata sau poate ca, pâna acum, ai încercat sa crezi ca îti este indiferenta.

Mai mult, sa-ti definesti tara înseamna sa o limitezi, sa o închizi în niste tipare, pe care ea le refuza si peste care sare ca o caprioara, râzând de nesocotinta ta. Nu încerca s-o întelegi; România nu poate fi înteleasa, ea trebuie doar simtita si traita, asa, ca o poezie. Nu este loc sa te complici sa îi cauti o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu si atât de putin predispus la problematizare. Ia totul cu seninatate si vezi în tot ce te înconjoara simple aparitii ale firii; sa faci altfel ar fi curata blasfemie.

Când spui ca îti este imposibil sa îti limitezi tara, te gândesti, cumva, ca România este în tine, oricât de în afara granitelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaura de sarpe, îti mai cauti adapost în bârlog, cu ursul, dar sa nu crezi ca sentimentul acela românesc al fiintei nu vadetecum!

Nu stii altii cum sunt – (ba poate ca stii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îti duci zilele aici de când cei doi batrâni buni înca mai umblau prin lume… Ar fi trebuit ca pâna acum sa românesti la fel cu toti ai tai, dar unii sunt mai români decât altii si, acum sincer, n-ai putea spune ca toti românii românesc în acelasi chip. Tu, de exemplu, moldovenesti în tihna, fiindca te-ai nascut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepti sa-ti spuna nimeni ca tinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la ses si care se împartaseste de o neasemuita frumusete, nu este barem un picior de Paris.

Românul este, fara îndoiala, mioritic pâna-n maduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioritica este ampla, ea înglobeaza fatalismul existentei, resemnarea, împacarea, fiind sintetizata de expresii precum? „lasa ca merge asa”, „se putea si mai rau”, „înca e bine”, „ce-o fi, o fi”. Românismul este patrimoniul tau stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latente decât din realizari. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latenta; el nu traieste plenitudinea în istorie, a carei framântare o considera irosire si pierdere oarba de energii. Aceleiasi fibre românesti îi datorezi dragostea de pitoresc, simtul masurii si al întregului, simtul nuantei si al discretiei, cumpaneala gândului si un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuantat, aproape inefabil, calator sub zodii dulci-amare, refacând în tine o infinita pendulare între ursita si har divin. Nu te lasi coplesit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sortii, pentru ca stii ca poate sa îti fie si potrivnica.

Situati pe un pamânt de cumpana, românii au stat aninati de munti si au demonstrat o extraordinara forta de rezistenta la mereu „aceste cumplite vremi de amu’ ’’, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideratia este agravata extrem de Cioran, care afirma ca România este geografie, nu este istorie, ca mai mult a îndurat istoria, decât a facut-o. Totusi, tu nu poti sa te dezici de unele rabufniri ale trecutului si, în apostazia ta, sa te consideri curat ca un ghiocel, pentru ca stii ca, din dulapul tau de acasa, te-ar privi mustrator scheletele stramosilor. Tu porti în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul si ale Pestilor Buzati, pe care, pentru posteritate, ar fi bine sa nu le renegi.

Câteodata, constati si tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul ca poporul acesta, care, într-un document din trecut, în „Unio Trium Nationum”, Universitatea ungurilor, sasilor si secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor fata de cele câteva milenii de dainuire româneasca, aproape ca nu era mentionat si nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei natiuni care l-au nesocotit – unguri, sasi, secui -, asa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea pâna si a turcilor, care l-au stapânit, jefuit si abatut de la viata în veac, sau cum se va ruga, deopotriva, pentru mântuirea slavilor, care au amenintat sa-l înghita, cu valul lor urias. Poporul român a rabdat toate acestea în istorie, ca o simpla maicuta de mânastire, si a ramas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave si cu constiinta de romani.

– Cu bucurie, spuneai, îti gândesti tara.

– Cu bucurie, pentru ca ce alta zabava poate fi mai de folos românului si mai cumplita razbunare decât iertarea dusmanilor?…?!

– Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!

Alteori, te uiti la voi, cât sunteti de mici, si simti enorm si vezi monstruos, si mai ca-ti vine sa-l întelegi pe Caragiale, de ce va uraste. Alta data, citesti, ca si Cioran, în formula costiniana „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi’’ (preferata de Xenopol ca motto la „Istoria Românilor’’), formula fatalismului national si, într-un glas cu cronicarul moldovean, îti deplângi tara-ti înlacrimata si pe bietii locuitori. Îti dai seama ca poporul tau este bun facator de planuri, admirator de straini si suspinator dupa caractere, dispretuitor al urmarilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).

În asemenea conditii, ar fi de mirare sa-i ajunga cuiva o viata de om sa înteleaga de ce esti multumit, de ce nu te revolti si de ce nu darâmi România aceasta din temelii, ca pe ruinele ei sa recladesti una nou-nouta. Tu chiar te încapatânezi sa simti pentru aceasta tara si pentru biocenoza ei, dincolo de un interes stiintific bine justificat, tandrete, chiar duiosie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm si în contraritm pe lama de microscop.

Filozofând si poetizând, observi în tara aceasta a ta un „spiritus loci”, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoastere a spiritului românesc. Matricea pamântului de aici este indefinit ondulata, ti-ar spune Blaga, si ea te determina sa te consumi într-o simpatie masiva fata de alternanta ritmica deal-vale, în solidaritate cu orizontul tau spatial.

România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul caruia se învârte universul tau si la care raportezi orice alt spatiu, iar pentru tine oamenii se împart în români si în non-români. Ia, însa, aminte, sa nu-i vorbesti unui non-român despre aceasta, ca nu te-ar întelege, si pastreza-ti convingerea, chiar daca s-ar putea ca desteptii sa încerce sa-ti contracareze acest adevar cu argumente care se topesc la prima raza de luna. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceata si cât este amar în conditia de român.

Tu ai constiinta ca memoria colectiva uita ce ai scris, dar retine tâlcul. Înca mai cauti neodihnit cuvântul sa exprime România ta si îl gasesti, dupa o furtuna feroce în creier? oh! oh! oh! si vai! vai! vai! di tara. Si trec anii cu roata si tu vezi, prin spuma marii si prin fum, matca neamului si plaiul verde cel neadormit, si nu mai este dulce afara si nici în bârlog, pentru ca cineva a uitat cutia deschisa si te-a razbit dorul…

Manuela BURGHELEA

Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

30 mai 2011

Folclor sacral daco-românesc

On April 13, 2011 By nelursIn Culture, RomaniaLeave a comment

PRICOLICIUL SI…ÎNVIEREA!

Noi consideram ca figura Lupului Fenrir (zeitate majora daco-geto-gotica, identificabila, functional, cu însusi Zalmoxis!) aduce, în toate cazurile, sugestia demiurgiei, a întemeierii Neamului Dacilor-DAOI (Poporul CAII DREPTE, dar si Poporul LUPULUI!) – sau, cel putin, a dorintei de schimbare a lumii (prin PURIFICARE – PURIFICAREA presupunând trecerea prin INITIEREA [MIORITICA] A MORTII). Munca acelor “Collegia fabrorum” (societati secrete, de la începutul mileniului I, cu misiunea de a “împaca”, în esenta lor spirituala, simbolurile divine ale antichitatii – zalmoxiene, în cazul României! – cu cele crestine) vadeste efecte limitate, din moment ce LUPUL SUPREM/ARHETIPAL, AXA DEMIURGICA A SPIRALEI LUMILOR, îsi pastreaza, pentru valahi, un chip aproape exclusiv negativ…!
Aceasta, în ciuda încercarilor unor Romulus Vulcanescu, Paul Lazar Tonciulescu sau Adrian Bucurescu de a-i restabili/restaura “aura” originara…Si, dupa ei, vin si alti ucenici – dar, din pacate, daca eficienta “Collegia fabrorum” a fost atât de limitata si de aproximativa, cum altfel poate fi cea a unor cercetatori singuratici si priviti chiorâs, de catre “modernitatea” cea cu mintea blocata, în borborosul materiei-Prakrti…?! “Lupul a fost un animal respectat în regiunea istorico-culturala din sud-estul Europei. El detine un loc important în fauna sgraffitata si pictata pe ceramica de Cucuteni, cu rost ritual sau ceremonial. Stindardul dac era un corp de balaur cu cap de lup, care apare figurat si pe columna lui Traian. Mircea Eliade raporteaza numele dacilor la termenul frigian dàos, dat “unui zeu sau stramos mitic lykomorf sau care s-a manifestat sub forma de lup“, patronul unei confrerii secrete de luptatori de tipul Männerbünde -ului german. În plus, romanii au adus cu ei cultul imperial al lupului, ce tinea de întemeietorul Romei si al statului roman. Aceasta mostenire a întarit si resemnificat unele aspecte ale culturii lupului la daci, care, combatut de crestinismul primitiv, a capatat în cele din urma un caracter anticrestin. Este vorba de lycantropie si de sarbatorile populare numite zilele lupului sau lupinii. Pentru a contracara puterea magico-mitica a lupilor, crestinismul primitiv i-a dat pe lupi în stapânirea lui Sânpetru, care îi tine în frâu, îi judeca si pedepseste dupa voia lui. Semnificatia extraordinara a acestui animal e dovedita si de faptul ca în cultura noastra populara îi sunt consacrate 35 de zile pe an. Aceste zile în care apar practici dedicate lupului sunt concentrate în perioada de toamna si iarna a anului: Sânpetru (29 iunie), Circovii Marinei (15-17 iulie), Martirul Lupu (22 august), Teclele (24 septembrie), Berbecarii (26-28 septembrie), Osie (17 octombrie), Lucinul (18 octombrie), Sâmedru (26 octombrie), Ziua Lupului (13 noiembrie), Filipii de Toamna (14-21 noiembrie), Filipul cel schiop (21 noiembrie), Sf. Andrei (30 noiembrie), Sâmpetru de Iarna (16 ianuarie), Tanase de Ciuma (18 ianuarie), Filipii de Iarna (25-31 ianuarie), Stretenie (2 februarie), Martinii de Iarna (1-3 februarie)” – cf. Cristina Cioara, Lycantropia1. Extrem de slabul efort al crestinismului de a asimila energetico-simbolistic zalmoxianismul este mai mult decât evident. Mereu, Lupul este expediat în tenebrele noptii si groazei si pustiului demoniac, în loc sa i se ofere/pastreze Tronul Solar-Demiurgic…sau, macar, bivalenta nocturn-diurn. (Bivalenta evidenta, totusi, daca luam în considerare „postarea” prioritara, a Sarbatorilor LUPULUI, în zona calendarului de toamna-iarna – din septembrie si pâna, hat, în februarie – 24 septembrie-2 februarie: de la A FACE/”FACATORUL” =”cvasi-etalarea”/cel putin, sugestia functiei circular-cosmico-demiurgice!!!): LUPULUI, deci, îi datoram „berbecirea”-împingerea duhurilor demonice/întunecate/”iernatice”, spre…SOLARITATEA ÎNVIERII NOULUI CICLU VITALISTIC-COSMIC!!!).
Iata, spre exemplu, cazul PRICOLICIULUI (a se observa cât de adânc a lucrat propaganda insidioasa a Bisericii Crestine “de zid”, “DISCURSUL TERORII”, în oamenii traditiei rurale – deci, în esenta lor, adepti ai zalmoxianismului, ca “umbra vestitoare” a Lui Hristos-Mântuitorul, Lumina Lumii si Învierea de Veci a Duhului) – cu atentie pe Obsesia Sângelui (“sângerozitatea” pricoliciului, “suge sângele” – de fapt, îl preschimba, prin metanoia… – “sângele spurcat/blestemat”, de fapt, garant al acelei “race faée”, de care vorbeste Vasile Lovinescu2) :
“O analiza «pozitivista» a textelor populare referitoare la pricolici releva faptul ca prin acest termen era desemnat un lup deosebit de rau, a carui cruzime si abilitate nu-si puteau afla explicatia decât prin invocarea unui amestec al puterilor demonice“ (cf. Mihai Coman).
Si: “Cel de-al doilea tip de strigoi este strigoiul mort, omologul vampirului din cultura occidentala, care, mort fiind, îsi poate parasi mormântul, în general cu scopul de a suge sângele rudelor mai apropiate sau al altor persoane. Exista numeroase cazuri în care pricoliciul este încadrat aici, superstitia afirmând ca acest strigoi mort se poate transforma în lup. De fapt, este vorba, în majoritatea cazurilor, de un pricolici sau un strigoi viu care, dupa moarte, devine strigoi mort, pastrându-si, însa, capacitatea de a se face lup. Marianne Mesnil arata ca “aceste cuvinte se reaseaza într-o serie de denominatii populare, care merg de la omul-lup la devoratorul de astre, trecând prin vampir (…)El apare în doua serii de termeni: vârcolac – priculici – striculici (devorator de astre – om-lup – forma compusa) pe de-o parte, priculici – striculici – strigoi (om-lup – forma compusa – vampir) pe de alta ” (cf. Cristina Cioara, Lycantropia).
Dar si: “Pricoliciul poarta uneori cap de om pe trup de lup, alteori cap de lup pe trup de om. El actioneaza numai noaptea, în pustietati, paduri neumblate (…). Împotriva puterii diavolesti a pricoliciului se foloseste o iarba rozacee, care creste în paduri, în locurile în care un om blestemat sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se preface în pricolici. Aceasta planta se numeste coada pricoliciului (Auruncus silvestris)” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magica.
Mai amanuntit si chiar mai relevant (n.n.: a se vedea cum Lupul Cosmic este asimilat, perfid-propagandistic, cu cele mai cumplite pacate ale sângelui – incesturile!): “Multe credinte populare atribuie originea lycantropiei unei întâmplari ciudate la nasterea copilului ce va deveni pricolici, sau unui atribut cu care se naste. În conceptia populara, cei nascuti cu caita sunt predestinati sa aiba stari extatice. Daca aceasta “tichie” este alba, avem de-a face cu un spirit pozitiv, un “dreptmergator”; daca e neagra sau rosie, cu unul malefic. Particularitatile, ciudateniile legate de nasterea cuiva, de momentul sosirii sale în lume, nu pot fi ignorate si par a-l urmari pe copil, pe tot parcursul vietii.
a) “Pricolici sunt toti oamenii care se nasc cu capul acoperit cu tichie (XI 19)” (cf. Ion Muslea, Ov. Bârlea). “Daca «chitia» pruncului este rosie, moasa o apuca repede, iese cu ea afara si striga: «Auziti lume, s-a nascut un lup pe pamânt! Nu e lup sa manânce lumea, ci e lup sa munceasca si sa aiba triste de ea!»” (cf. T. Pamfile) (n.n.: iata un prim semn – … din pacate, si singurul! – al DEMIURGIEI LUPULUI: nu doar distruge, ci…”MUNCESTE”!!!). “Strigoi e acela ce se naste cu «caciula» pe cap. Pe ce lucru îi sparge moasa caciula, pe ce va arunca-o mai întâi, pe acel lucru e acel om strigoi… Dupa moarte, acesti strigoi se hranesc… cu fiinte si lucruri… de acelea pe care au fost pusi. Astfel, se spune ca o fata, fiind pusa strigoaica pe un câine, dupa ce a îmbatrânit si a murit, s-a prefacut în lup si a mâncat toti câinii din sat.“ Aceasta credinta descrisa de Tudor Pamfile este un caz particular, deosebit de cele care afirma, pur si simplu, ca cei nascuti cu caita vor fi pricolici (n.n.: tocmai între aceste contradictii, trebuie cautat…”Adevaratul LUP”!).
b) “Pricoliciul se face din oameni sau femei cu coada“ (cf. Muslea, Bârlea). Tot aceasta coada, ca una dintre cauzele lycantropiei periodice, este mentionata si de N.L. Kostaki. “Aia care sa naste de strigoi are o coduta dinapoi, din nastere. Aia ase-i. Aia nu vre ei, da’ ase-i nascut.“ (cf. Despre omul-lup, în Maria Ionita, Cartea Vâlvelor).
c) “Pricoliciul se face din copil bastard, a carui mama a fost de asemenea «de dupa garduri» (XVII 103) (cf. V 194, IX 76, XVIII 28)“, “din a treia spita de fata necasatorita (VI 231 / 19)“, din al treilea rând de copii din flori, casatorit cu un alt individ, provenit tot din trei grade de nasteri din flori (IX 290)“, din “al saptelea fiu nelegiuit (XVII 126, 156), din a noua foachie (fata din flori) (XVII 22)“ (cf. Muslea, Bârlea). Pamfile afirma si el ca, “dupa unele credinti, tricoliciul se face dintr-un copil din flori, dupa altele este copilul unei fete gresita cu un flacau, nascuta si dânsa tot astfel, dintr-o mama zamislita la fel.“
d) Nascut din parinti incestuosi. Pricolici se fac din “copii din doi veri primari si chiar de gradul doi si trei (XV 168), din împreunarea tatalui cu fiica-sa sau a mamei cu fiu-sau. «Devenind mare, la epoci nehotarâte, îi vine o nebunie, fugind pâna se vede singur. Atunci se da de trei ori peste cap, se preface în lup, câine sau alta fiara si pleaca asa turbat, sa sfâsie pe cei din calea lui – chiar si pe ai sai » (VIII 92)“.
e) Nascut din încrucisarea cu lupi infernali. Este una din credintele pe care le expune Romulus Vulcanescu în lucrarea sa, Mitologie româneasca.
f) Nascut din al noualea frate din noua frati lunatici. Pamfile citeaza aceasta credinta , conform careia mezinul unei familii, în care toti cei noua frati sunt nascuti în aceeasi luna, este predestinat sa devina pricolici”.
…Cu alte cuvinte, prin intermediul Sângelui (ca-ntr-un POTIR GRAAL re-suscitat!), Esenta Sacra-LUP infiltreza si transcende esenta ne-sacra umana – RE-SACRALIZÂND-O!!!
…LYCANTROPOS este (sau devine, ceea ce, în situatia data, de METANOIA, e acelasi lucru!), de fapt, ARCHANTHROPOS/OMUL PRIMORDIAL!!!
…Ce pacat ca Biserica Crestina “de zid” (cel putin începând din Evul Mediu, când scopul Bisericii era si acela de a elimina foarte brutal si deloc “fair”, PRIN TEROARE, “adversarul” Religiilor Primare3, cum este si ZALMOXIANISMUL…despre care Religii Primare, Hristosul, prin spalarea picioarelor Sfintilor Apostoli, sugereaza ca sunt “radacinile arhetipal-religioase”, fata de care trebuie sa aratam profund respect!… – …dar neexistând buna-credinta si bunavointa de Duh, re-integratoare întru divin, nici pâna azi!) nu exploreaza hristicul implicit, ascuns sub exagerarile “distructive”: de fapt, “demonismul (pretins!) al Mortii” nu e altceva decât indiciul (continând valenta!) Mortii Hristice, INITIATOARE ÎNTRU ÎNVIERE/VIATA VESNICA!

prof. dr. Adrian BOTEZ