Tag: Mihai Eminescu

Rodica Elena LUPU-EMINESCU

On By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

TE SALUT MICA ROMA…

Înainte de a-si continua studiile la Viena si Berlin, aici, la Blaj, a învatat si cel mai mare poet român si unul dintre cei mai de seama lirici ai literaturii nationale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedica si de literatura Familia, una dintre cele mai valoroase publicatii din a doua jumatate a secolului 19, aparuta sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta si apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice si de dragoste. În numarul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimba si numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literara sau politica, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacra ca talent original, deosebit de sensibil si profund.

Îmbolnavindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boala, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus pâna la sfârsitul vietii o existenta tragica, supus unor conditii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tiparit si a aparut în timpul vietii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mica parte din creatia poetica eminesciana. Caietele manuscrise în care au fost pastrate numeroasele sale poeme, editate postum, vadesc aria larga a preocuparilor tematice ale „Luceafarului poeziei românesti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogata, înalta sa constiinta si scrupulozitate artistica.

Profund nationala prin izvoarele ei folclorice si prin strânsa legatura cu istoria de lupte a înaintasilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creatia lui Eminescu exprima la un înalt nivel de sinteza artistica bogatia sufleteasca a poporului român. Poetul s-a format si a trait într-o epoca de adânci framântari sociale, politice si ideologice, în conditiile procesului de desavârsire a statului national român, astfel ca, opera lui, adânc patriotica, releva o constiinta framântata de problemele veacului sau, de aspiratiile de dreptate si libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influentata de aceasta situatie si explica oscilarea sa între optimism si pesimism, protest si resemnare, în fond fiind un revolutionar însufletit de idealurile patriotice pentru care militasera revolutionarii pasoptisti.

Însetat de fericire, puritate, frumusete si omenesc, Eminescu a realizat o adevarata monografie lirica a dragostei si a peisajului românesc. Poetul simte o permanenta si irezistibila chemare a codrului, a apelor, a decorului strajuit de lumina ametitoare a lunii si de blânda adiere a vântului, stabilind între om si natura o comuniune tainica si inalterabila, similara aceleia existente în folclor. În creatia poetica eminesciana un loc aparte îl ocupa poemul filozofic „Luceafarul”, capodopera a poeziei noastre, în care tema este tratata în spirit romantic, Eminescu recomandând ca solutie a conflictului reîntoarcerea definitiva a geniului în lumea lui ideala: „iar eu în lumea mea ma simt, nemuritor si rece”.

Poezia este o ipostaza a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre altii, mai demult Paul Verlaine, programatic, si mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastra a demonstrat-o Mihai Eminescu: asa cum se expliciteaza în analiza structurala a unui esantion eminescian, poemul „Rugaciune”, harazit cu o tonalitate sacrala modulata succesiv, grav luminos si solemn:„Rugamu-ne-ndurarilor,/ Luceafarului marilor,/ Din valul ce ne bântuie / Înalta-ne, ne mântuie, / Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara/ O, Maica Preacurata/ Si pururea Fecioara,/ Marie!”

Problema centrala cuprinsa în poeziile lui Eminescu ca si orientarea pregnant romantica, caracterizeaza si proza sa. Poetul este dator sa slujeasca cu devotament si credinta neprecupetite cauza poporului, a carui viata trebuie sa constituie principala sursa de inspiratie a oricarui scriitor si modelul suprem al creatiei literare este literatura populara, considera el. Opera de mare originalitate creata de Eminescu cuprinde într-o viziune unica experienta înaintasilor si a contemporanilor si deschide un orizont nou pentru orientare poetilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în forma noua limba veche si-nteleapta”, asociindu-i cu maiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forta de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat si continua sa exercite o influenta covârsitoare asupra dezvoltarii poeziei românesti, a fost tradusa în peste treizeci de limbi si comentata în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciana a ajuns sa fie cunoscuta pe toate continentele.

Nedreptatit în timpul scurtei sale vieti, de numai treizeci si noua de ani, si neînteles de oficialitatea contemporana lui, Eminescu este cinstit astazi ca unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai culturii poporului român. Academia Româna l-a ales membru post-mortem. „A fost o data ca-n povesti, /A fost ca niciodata…”. Dar „El n-a plecat din parte-n alta parte/ Si n-a fugit din Iasi la Bucuresti,/ Ci-n largul suferintei omenesti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda sa ne aduca vesti/ Si piatra la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Paunescu, în versurile sale adresate Luceafarului poeziei românesti.

Anul 2000, nu numai pentru ca s-au împlinit 150 de ani de la nasterea lui, pentru noi, românii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci si pentru ca ne-am obisnuit sa-l purtam cu noi în toate împrejurarile de exceptie ca pe un reper ideal. Desi este nascut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecarui an se încalzesc sub respiratia geniului sau, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de racoarea tineretii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri si vârste, Eminescu este steaua noastra solara. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arata mai nobil, mai sincer si mai frumos; îl cauta poetii si îl iubesc îndragostitii de pretutindeni, natura freamata „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” si se limpezesc astrii si „scapara”, copiii se copilaresc si batrânii se înteleptesc.

Acesti psalmi ai românilor pe care îi gasim în poezia sa credincioasa si chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume si ei ne însotesc pâna în ultima noastra clipa. Un român poarta toata viata în celulele trupului sau spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 150 de ani, dar Eminescu este vesnic tânar; desi s-a nascut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasa si datatoare de vesnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, ramânând una dintre putinele certitudini si frumuseti.

Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au ramas la inima „În cele mai grele împrejurari ale vietii noastre, sa luam lumina de la niciodata pieritorul poet al românilor!” Asa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cânta mai bine decât mine./Cu-atât mai bine tarii si lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinta care îl numeste pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrânge,/ Al tau geniu peste veacuri ramâne-va pe pamânt…”si nu stiu daca am fi avut poezia de dragoste eminesciana, de n-ar fi existat ea! aceasta, „doamna a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapa, pentr-un rasarit de luna” – fara sa fi stiut ca Eminescu s-a stins. Cineva parca i-a transmis sa se retraga la manastire. Un lucru sublim! Iata cum, doamna avea acea rezerva de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristetilor, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în fata Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea ca în viata trebuie sa treci si prin mari cutremure sufletesti. Fara aceste suferinte, suntem inerti, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrala, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus ca Veronica s-a sinucis, ca a luat arsenic, ca dorea de mult sa-si puna capat zilelor. Eu nu cred ca Veronica s-a sinucis. Pentru ca manastirea, sfintii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, sa-i fi trimis niste raze de lumina în sufletul ei framântat. Cred ca ea a comunicat în ceasurile de mare tristete cu Eminescu. Nu voia sa întrerupa aceasta comunicare. Abia acum intrase în dorul adevarat de Eminescu, pentru ca el nu mai era. Nu putea sa faca acest gest, ar fi fost un mare pacat. Eu cred ca Veronica, acea fata frumoasa, acea ardeleanca nascuta la Nasaud, s-a stins, ca în poezia noastra populara, de prea multa dragoste. Asa cred ca a murit Veronica. A ars dintr-o data, ca un arbore atins de flacari, mergând prin padurile Varatecului… din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, traind în preajma muntilor, – mai cu seama în Ardeal si Moldova de sus – sub greaua coroana habsburgica, cresc mai vânjosi si mai aprigi, si arata pentru încercarile de smulgere a lor din pamântul strabun lungi radacini firoase, asemeni acelora ce apele curgatoare descopera în malurile cu copaci batrâni. El avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care, alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totodata de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza stiintei, cugetarii, simtirii si instinctului acestui neam. Sintezele se interpreteaza însa individual si local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generatiilor care se succeda ceva foarte vast si foarte adânc. Iar locul unde se nascuse îi dadea din cetatile si bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfatisari seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epoca limpede va domina o minte înalta, având curajul de a ramâne sus pe pisc orice ape învalmasite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fara Eminescu nu putem întelege bine, ca pe niste produse ale culturii românesti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în acestia si în altii, largind orizontul lumii pentru noi toti. Un geniu este o lumina nobila, numai spiritelor alese le este permis sa iasa din propriul lor orizont, un mare om se naste în doua rânduri: prima oara ca om, a doua oara ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea natiunii sale, natiunea care nu baga de seama acest lucru uimeste în jurul ei neamul omenesc.

Avem o tara, o istorie deosebita, suntem un popor plin de inteligenta, imaginatie si poezie. Viata! e sfânta. În tara ta nu esti sclavul nimanui. Iata de ce de fiecare data când am plecat departe m-am întors aici unde m-am nascut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume, nu ma lasa, cum bine spune si vecinului meu Mircea Rusu, – spun vecinului meu, pentru ca satele în care noi ne-am nascut sunt despartite doar de câtiva kilometri si de Mures – care este un interpret de seama al cântecului nostru românesc ce-ti merge la inima ascultându-l.
Ore în sir pline de istorie si de poezie si nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care sa vorbesc despre aceste plaiuri mioritice manoase, acest templu sfânt, Muntii Apuseni, aceste minunate plaiuri ale Ardealului unde am vazut lumina zilei.

***

VISÂND LA LUCEAFARUL NEMURITOR…

Sunt o sufletista, mi-au ramas în minte atâtea amintiri minunate. În manastirile pe care le-am vazut, când treceam pe sub portaluri, ma rugam sa-mi dea bunul Dumnezeu înca multa sanatate ca sa pot sa astern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în calatoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botosanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri si paduri, admirabil descrise în versurile poetului national Mihai Eminescu. De altminteri, în aceasta zona au mai vazut lumina zilei si alte personalitati de prim rang ale culturii românesti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Stefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipotesti, unde s-a nascut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sarbatoare. Grupuri de turisti si localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curiosi sa afle ce mai e nou prin capitala, bucurosi ca nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, nascut la 15 ianuarie 1950. Colt de legenda care a vegheat primii pasi în lume si poate primele stihuri, ale baietului care colinda padurile visând la Luceafarul nemuritor. Prin toate încaperile prin care am trecut ne-a însotit poetul care ne privea din fotografiile asezate alaturi de parinti si sora sa pe toti peretii. Camerele parca ar fi locuite si acum. Pe masa calimara asteapta ca Mihai sa puna cerneala în ea si sa aprinda lampa de alaturi. Am scris un vers de-al poetului si am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipotesti, loc de simboluri în sfintenia cuvântului.

În bisericuta Ipotestilor chipul lui Eminescu apare zugravit printre mucenicii cu aura cernita alaturi de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se afla în fata casei muzeu.

Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante si sublime versuri întru marturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelasi timp si un excelent, unic în felul sau, admirator si portretist al frumusetii. Spicuind fragmente din poeziile sale, traim senzatia unei calatorii într-o lume în care frumusetea capata când contururi de vis, când de realitate, un tarâm în care limitele dintre real si ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit si ars pâna la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeti ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu ramâne pentru totdeauna unul din mesterii cuvântului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, conditiile de trai precare, neaderenta la moravurile sociale si politice ale vremii, trairile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al caror ecou strabate atât în versuri cât si în „Geniu pustiu”, – nuvela romantica cu sensuri filozofice, dar si cu implicatii sociale – i-au afectat grav starea sanatatii. La 15 iunie 1889, dupa o grea suferinta, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeti ai lumii.

Toate popoarele îsi aleg printre gloriile panteonului lor national, pe aceia care le reprezinta mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rusii pe Puskin. Românii îi deleaga lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fata lumii întregi, fiindca ei însisi au dobândit în opera lui constiinta însufletitoare a trecutului si a nazuintelor lor si le-au inspirat încrederea deplina în puterea lor de a îmbogati, prin creatie originala, cultura universala…

***

SFÂNTUL GHIERSULUI ROMÂNESC…

Mult mai usor ni-l putem imagina fizic pe Stefan cel Mare. Marturia lui Neculce despre Stefan cel Mare este mai pregnanta si mai în relief decât orice film documentar s-ar fi facut, daca ar fi existat film sau se va face despre Stefan cel Mare, chiar si atunci când arta filmului din viitor se va perfectiona într-atât încât sa se poata filma trecutul arhaic. Mult mai usor ni-l putem imagina ca faptura pe Balcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în miscarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poarta pecetea actiunilor lor. Infinit mai usor ne este sa ne imaginam faptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prabusindu-se strabatut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simtim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastra; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastra sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfatisare, în câte feluri sunt ca înfatisare cei care-i înteleg opera, cei care-i adauga moneda cu propria lor moneda. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafar, chipul lui de pe urma, cel transfigurat de existenta, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugereaza aproape nimica. Dovada este ca nici unul dintre pictorii nostri vestiti, nici unul dintre înzestratii nostri sculptori nu si l-au putut imagina convingator ca si fiinta. El nu putea fi nici înalt si nici scund, nici gras si nici slab, nici brunet si nici blond, pentru ca partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise si ramase noua. Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus si nu e nici o gresala daca ma repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”

Trec pe lânga plopii fara sot ai marelui poet si îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stanescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatura – despre vocea lui Eminescu: „Si totusi, stiu ceva cu precizie despre faptura biologica a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensitatile ei, cu timpul ei. Nu pe o banda de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conserva mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuantat vocea cuiva, cum o conserva sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservarii, sintaxa reprezinta puterea cea mai materiala a partii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integranta din trup. Ele nu pot fi despartite de trup. Ele au rolul de a pune în legatura trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om sa fi vorbit cu plantele nu stiu sa fi fost. Om sa fi vorbit cu animalele, cu pestii, cu insectele nu stiu sa fi fost. Si daca ce e mai concret, osul, se mai pastreaza, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concretete, prin scriere – devine cea mai durabila parte a trupului nostru. Cuvântul trage dupa sine si gândirea celui care-l spune. El pastreaza însa si ceva din aroma trupului care-l rosteste. Cei mai buni actori ai nostri, dar mai ales poetii, cei care l-au iubit si dinlauntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare si recitându-l, respectându-i sintaxa si dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Si apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pâna la el, fara sa-l supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singurateca slava.

În toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebita, închisa. Trebuie vorbit pe soptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe încercari, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneste. Daca se poate traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscarea si succesiunea cinematica, poezia nu poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneste…

Ma numesc unul din oamenii în viata, care l-au vazut pe Eminescu în carne si oase. Eram copil de noua ani. L-am zarit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l tin minte. Se pare ca poetul nu mai facea parte din viata lui si ca traia o metempsihoza straina. Nu puteam sti atunci cine era sa fie Eminescu, si ar fi fost normal sa-i uit numele auzit. E curios ca nu l-am uitat. Mi-a ramas în ureche, o data cu tonul de stupefactie si de compatimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a ramas aninat ca de o schita de fum. Nu ma puteam gândi, atunci, ca dupa cincizeci si cinci de ani trecuti voi evoca într-o pagina de tipar ceea ce începea sa fie, înca de pe atunci, o amintire…”
Alte marturii despre Eminescu ne fac sa-l pastram mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seara frumoasa de primavara, pe când pomii prind sa înfloreasca, se raspândise în Botosani vestea ca poetul Eminescu s-a întors de la manastirea Neamtului si ca e pe deplin sanatos. Fiecare se grabea sa-l vada. L-am vazut si eu pentru întâia oara într-un colt de strada, strângând cu multa caldura mâna lui Scipione Badescu. Era voinic si vioi. Fara burta, fara mustati, parea foarte tânar si parca nu-mi venea sa cred, ca acesta e omul, ca acesta e poetul care a suferit atâta. Raspundea zâmbind si fuma cu multa pofta un capat de tigara. Purta îmbracaminte de om nevoias. Straie groase de siac – desi era cald – în cap o palarie înalta, neagra si veche. Poetul râdea! era sanatos, vesel, multumit. Câte odata se plimba pe strada întovarasit de biata lui sora, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnava de picioare si mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din când în când se opreau în fata unei pravalii si rugau sa li se aduca un scaun. Poposeau. Dânsa era ca si el de nalta, cu fata searbada, bolnavicioasa, ochii ei de o adânca suferinta, cautau trist, dar dulce – era dulce si privirea si zâmbetul ei…

Uneori îl stapânea o adânca melancolie. Calca încet si rar, capul mereu lasat în jos. Îi placea sa rataceasca prin locuri parasite, sa nu-l însoteasca nimeni. Se furisa în singuratatea aleilor din gradina Vârnav. Se oprea în loc si asculta cântecul pasarilor… apoi se pleca de culegea carabusi, îi punea în palma si statea cu mâna întinsa, pâna ce ei îsi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau linistit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, si cadeau molcom peste dânsul, cadeau lacrimile primaverii…

Într-o zi ploioasa de toamna, poetul – îmbracat într-un palton terfelit si cu aceeasi palarie în cap, cu care venise de la manastirea Neamtului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia sa intre înlauntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare suma de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat sa intre… De câteva ori s-a întors de la usa… Nu mult dupa aceea auzii ca poetul a plecat la Bucuresti, de unde nu s-a mai întors…”

„Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sanatate a doctorului Sutu. A doua zi Vineri dupa dorinta domnului Maiorescu s-a facut autopsia la spitalul Brâncovenesc si s-a constatat între altele ca creierul lui Eminescu cu toate ca se gasea în stare de înmuiere (ramolitie), totusi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbata dupa amiaza corpul raposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind asezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desavârsire schimbata. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane si anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constitutionalul, din partea studentilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lânga sfesnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare si Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 si jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în numar destul de mare. Au fost de fata domnii Lascar Catargiu, T. Rosetti, M. Kogalniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihailescu si o multime de ziaristi si studenti. Corul, condus de d. C. Barcanescu, a miscat foarte mult pe asistenti când a cântat poezia raposatului „Mai am un singur dor”. Dupa terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevarul, a pronuntat un discurs facând elogiul lui Eminescu ca poet si ca ziarist. Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserica si pus într-un car funebru, simplu, asa cum si-a dorit, îmbracat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze si florile lui de tei si tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în miscare luând drumul prin strada Coltei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunta un discurs.”

Un tei sta la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îsi doarme somnul de veci. „Astfel se stinse, în al optulea estru de viata, cel mai mare poet pe care l-a ivit si îl va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Calinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineata, pe strada teatrului din Botosani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo doua sofale si niscaiva carti. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui sora, Emilia Eminescu, murise si ea, si acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, graiau lumii de saracia, de mizeria în care au trait cei care le-au avut…” A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a ramas cel mai mare poet al neamului românesc.

ANIVERSARILE LUNII IANUARIE PENTRU ROMÂNI (CUZA SI EMINESCU)

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, poetry, Romania1 Comment

by Gigi STANCIU
Profesoara de istorie
Colegiul National de Arte „Regina Maria”
Constanta, ianuarie 2010

Alexandru Ioan Cuza- ctitor al statului român modern

Mihai Eminescu-ctitor al limbii române moderne

Luna ianuarie reprezinta pentru români prilej de comemorare a doua mari personalitati ale acestui neam: Poetul nepereche, Mihai Eminescu, cel pe care Nicolae Iorga avea sa-l numeasca „expresia integrala a spiritului românesc”, creatorul limbii române moderne si omul de stat, reformatorul, creatorul statului modern român, Alexandru Ioan Cuza.

Ziua de 15 ianuarie este prilej de sarbatoare a limbii noastre, a poeziei, a publicisticii, a teatrului romantic, a gândirii politice si filosofice transpuse atât de maiestrit în cele 14 000 de pagini ale manuscriselor migalos redactate, e ziua de nastere a Luceafarului.

15 ianuarie 1850 este ziua de nastere a LIMBII ROMÂNE LITERARE.

Ziua de 24 ianuarie reprezinta ziua de nastere a unei noi natiuni, cea româna, atât de urgisita de istorie, dar daruita de Dumnezeu cu mari oameni de stat, Cuza fiind legiuitorul, omul moral al epocii sale si al veacurilor, omul de stat pe care poporul îl aseaza alaturi de Vlad Tepes ca pe un dusman al celor certati cu dreptatea, cinstea si curatenia sufleteasca.

24 ianuarie 1859 este ziua de nastere a NATIUNII ROMÂNE.

Pentru urmasi, cele doua personalitati, cea a Poetului si cea a Domnului, sunt niste SIMBOLURI, sunt niste OPERE, sunt niste REPERE VALORICE, ei au fost însa oameni care au viertuit într-un veac încarcat de trairi romantice, exuberante, fara de care nu era posibila schimbarea, REVOLUTIA, transformarea moderna a societatii românesti, adica acea stare de gratie demna de atins de orice societate consstienta de destinul sau istoric.

Când Cuza era ales domn, micul Mihai avea doar 9 ani si era elev la Cernauti în clasa a 4-a primara, obtinând la sfârsitul anului scolar locul al 5-lea din 82 de elevi.

Oare cele doua destine fabuloase s-au intersectat ele vreodata? Bineinteles ca da. Cuza reprezenta pentru tânarul Eminescu ceea ce este si astazi pentru noi. Poetul avea pentru domn, chiar si detronat, o admiratie profunda, fapt care l-a determinat sa îl viziteze în februarie 1870 în localitatea Doblin, în apropiere de Viena, pentru a demonstra astfel „solidaritatea, atasamentul ideologic si admiratia fata de fostul domnitor”.

Mihai Eminescu era atunci student (între 1869 si 1872 a urmat ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filosofie si Drept dar a audiat în paralel si cursurile altor facultati; în acea perioada a activat în rândul societatii studentesti si, printre altele, a participat la pregatirea unei serbari si a unui Congres studentesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea manastirii de catre voievodul Stefan cel Mare, deasemenea tot atunci, în perioada studentiei, s-a împrietenit cu Ioan Slavici.

Alexandru Ioan Cuza era în 1870 în al patrulea sau an de exil, renegat de politicienii epocii, liberalii radicali si conservatorii, cei uniti în „monstruoasa coalitie”. În constiinta românilor, în filele carttilor de istorie, despre Cuza se scrie mai întâi ca a fost revolutionar pasoptist moldovean, ceea ce i-a conferit o mai mare valoare alegerii sale ca domn al Principatelor Unite. Domnia sa scurta a fost marcata de reformele care au dus la dezvoltarea învatamântului, a agriculturii, a armatei, a justitiei.

Pentru tânarul de douazeci de ani de la Viena, tânarul poet patriot care învatase mai întâi la Cernauti, figurile pasoptiste si actiunile lor erau înca vii, iar profetiile sale pentru dulcea Românie erau: „Viata în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tarie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fala si mândrie”.

POET si DOMN, DOMN si POET, DOUA DESTINE TRAGICE ale unor mari ROMÂNI. Sa îi cinstim asa cum se cuvine, punând simbolic o floare pe mormântul lor, citindu-i unuia opera cu piosenie, privindu-i altuia opera cu admiratie.

LA MULTI ANI LIMBII ROMÂNE!
LA MULTI ANI NATIUNII ROMÂNE!

VERONICA MICLE 22 aprilie 1850 – 6 august 1889

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

by Elena Buica
Toronto, Canada

Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române

Daca vrei sa scrii despre Veronica Micle, sa îi citesti poeziile sau corespondenta, sa ti-o imaginezi vazând-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decât luând-o împreuna cu Mihai Eminescu, caci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române.
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred ca putine sunt femeile care sa nu fi visat sa fie iubite ca Veronica, si putini barbatii care sa nu fi visat sa întâlneasca iubirea întruchipata într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica, si Eminescu a fost mare, adânca, a învins totul si a reusit sa existe dincolo de rautatile unor oameni care îi voiau despartiti. Iubirea tuturor a fost eclipsata de acea mare iubire a unui “chip de înger dragalas”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminina a Veronicai. Au fost si câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicai le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plina de viata, plina de farmec, frumoasa, doamna perfecta si avea o voce superba. În societatea aleasa pe care o vizita, din cauza acestor calitati superioare, facea umbra întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muza eminesciana s-a nascut în Nasaudul ardelean, în ziua de 22 aprilie 1850, în acelasi an în care la Ipotesti s-a nascut “Luceafarul poeziei românesti”, Mihai Eminescu. Tatal Veronicai, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit în urma ranilor capatate în lupta. Mama, Ana, ramasa vaduva, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si în sfârsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele în cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în rasfatul dragostei de mama, desi au trait înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primara si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrala, unde a fost bursiera. A fost o eleva exceptionala, dând dovada de o înteligenta deosebita. A terminat scoala în 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminenta”. La examenul final a asistat rectorul Universitatii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrajit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si desi era mai în vârsta cu 30 de ani, a cerut-o în casatorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tânara Veronica devine respectabila doamna Micle, la numai 14 ani.
În tineretea mea, am vazut-o pe Veronica cu ochii mintii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieseam pe poarta scolii ca profesoara, ori când îmi aruncam privirile pe fereastra. In fata scolii, pe acea straduta foarte strâmta. in centrul orasului Cluj, se afla bisericuta “Bob”, pe al carui gard din zid gros si purtând patina vremii, era o placuta comemorativa. Pe ea sta scris ca la aceasta biserica, Veronica si Stefan Micle au fost cununati de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Si de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vietii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburatoarea, fascinanta si scurta ei existenta!
A fost o sotie buna si o mama iubitoare. Pe sotul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat si l-a pretuit ca om si ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria si Virginia, le-a dat o educatie aleasa si le-a crescut cu dragoste, asa cum fusese crescuta si ea de mama ei. Valeria a fost solista de opera si i se spunea “Privighetoarea Iasului”, iar Virginia a studiat stiintele. Amândoua au scris poezii.
Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitatile, pe care le ocolea, cu toata pozitia sociala înalta pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu, ca Veronica ar fi nascuta pentru a zapaci destinele marilor barbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, în cursa pentru spectaculos, i-au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferenta la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreapta, grabita si superficiala este greu de înlaturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoara, nu era dornica de petreceri. Ea si-a jertfit toata tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A facut parte din societati de caritate, iar în timpul razboiului de independenta, a fost sora de caritate voluntara.
Dragostea dintre ea si Eminescu a fost casta pâna la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia dupa moartea acestuia, dupa sapte ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adreseaza pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multa devotiune si a participat la suferinta lui cu toata fiinta ei. Pe Eminul ei, cum îi placea sa îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profunda. Oricâta rautate ar nutri cineva, nu se poate sa nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pamântesc. A lasat în urma ei doua fete, pentru a-si împlini destinul de iubita, savârsind “nunta in cer”, infinit mai durabila decât casatoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa câteva poezii publicate. Tânara Veronica, desi era casatorita, avea doua fetite, îsi respecta sotul, simtea ca îi lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala învaluita în mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la vârsta ei. “Galopul biografiilor” – cum zice Tia Serbanescu – “nu modifica vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentina si ca orice adolescent sau tânar, asculta aceasta chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca în acelasi timp sa îsi respecte sotul si familia, dar si sa dea frâu liber unei iubiri romantice. Pâna la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neîntinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profunda si va continua apoi cu mici întreruperi pâna la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, caci, cine stie daca nu se continua frumoasa lor iubire, în alte zari, într-o alta dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat împotriva. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “L-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemarginita. Împrejurarile si oamenii au facut ca ei sa nu fie uniti niciodata. Veronica a refuzat cererea în casatorie a mai multor pretendenti, preferand sa ramâna “muza unui geniu, decât sotia unui print”, asa cum a afirmat ea. Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egala cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o sa înteleaga din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fara gres, ar trebui sa îi recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic. Eminescu, îndragostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plina de mister si poezie, romantica si provocatoare, îsi va întrerupe studiile si se va întoarce la Iasi, ca sa fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedica poezii eminente, iar ea îi dedica delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era îngaduitor cu aceasta situatie, având încredere în sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a înteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desavârsit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi facut asta?
Eminescu si-a dat seama chiar de la început ca Veronica întruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseara cu gândul la tine si desteptându-ma dimineata tot cu el, as putea sa îti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.
Si daca se întâmpla pe tine sa te vaz,
Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
Si daca se întâmpla sa întâlnesc un tei,
Desigur toata noaptea visez la ochii tai”.
Veronica îi raspundea: “Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne înconjoara, acolo, pe banca la Copou, ma credeam lânga tine cea mai fericita femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentila si dulce, inteligenta si radioasa, frumusetea frumusetilor si floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amica”, “Dulcea mea doamna”, “Mai, îngerasule”, “Dulce si draga Cuta”, “Draga mea copila”, “Stimabila doamna si respectata mea amica”, “Doamna mea”, “Dulcea mea Veronica”, “Draga, dulcea si îngereasca mea Cuta”, “Momoti draga”, “Draga mea Veronicuta”, “Draga mea Nicuta”, “Mai Momotelule”, “Draga si mititica mea Moti”, “Fetitule draga”, “Dragul meu bobocel motat”, “Mai, ramura de liliac”. Veronica îi raspundea: “Mitule iubit si al meu scump si dragalas”, “Mitule”, “Baiet iubit si dragalas”, “Eminul meu”, “Eminescul meu iubit”, “Scumpul meu Eminescu”.
Când Stefan Micle s-a stins din viata, le-a lasat pe Veronica si pe cele doua fetite fara sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toti dusmanii or sa se bucure de moartea lui Micle, crezând ca aceasta bucurie se reflecta si în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care ma calauzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început, nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai târziu, când Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui, opunându-se casatoriei. Se temea ca aceasta împlinire îi va aduce fericirea suprema si atunci nu ar mai fi avut motiv “sa plânga asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale, pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a început si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai. Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramâi în mintea mea si în sufletul meu, ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta”. Eminescu o prezenta pe strada amicilor lui, drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma ca “nu merita aceasta cinste”, deoarece ar fi o “usuratica”. Pe deasupra, este “o femeie fara avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicai faptul ca la 14 ani, depusese marturie împotriva lui, într-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au casatorit, desi erau legati printr-o puternica dragoste si o suma de afinitati. Neîmplinirea casatoriei a adus dupa sine, o mare tragedie. Moartea i-a rapit prematur.
Veronica i-a închinat si ea frumoase si delicate versuri, adunate în volumul “Poezii”, în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e vesnic noua pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnesti în carticica asta”. Chiar daca aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care sa faca concesii pe aceasta linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevarat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toata gama de sentimente: bucurii, suparari, momente pasionale, revolte, temeri, marturisiri, împacari. Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:
“De câte ori am tresarit
La fiece miscare,
Crezând ca poate vei veni
O, dulce alinare.
De câte ori am plans,
Vazând ca noaptea vine
Si lampa singura s-a stins,
Iubite, fara tine.
(“Lampa”)
Daca nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerata. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura româna. Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernamânt: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate în factura poetica a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creasera în aceeasi vreme, nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroina antica”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle si poarta titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori, pâna acum necunoscute. Volumul acesta prezinta o spectaculoasa redimensionare a figurii Veronicai Micle. Ni se dezvaluie o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit si înteles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicai Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse, proprii sexului ei, pentru a-l tine în neîntrerupta uimire si în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisa, fermecator comunicativa, menita sa surprinda agreabil-tiranic prin toate manifestarile ei. Atâtea cuvinte si moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salveaza prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trairii. Este o coplesitoare feminitate prototipica în scrisul si în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat si uneori, blestemat de catre barbati. Veronica era deplin constienta de toate acestea”.
Putea oare Eminescu sa nu observe aceste valori feminine? Care alta femeie i-ar fi oferit mai mult si în asa fel ca sa nu stârneasca ironiile unui sir nesfârsit de critici? Cum trebuia sa arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Fata de o fire atât de expansiva, temeinic ancorata în concret, ripostand cu masuri adecvate la nedreptati, jigniri, bârfe, Eminescu se simtea oscilatoriu, la polul celalalt. “Neavând curajul vietii, neavând o raza de senin în suflet, am îndraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut”. Firea tonica a Veronicai era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, daca între tine si mine e dragoste, noi trebuie sa binecuvânam împreuna ironia soartei. În mizeria asta a lumii, trebuie sa primim cu inima buna o clipa de fericire pe care ne-o da fatalitatea, cu toata ferocitatea ei razbunatoare”.
Tia Sebanescu a publicat un amplu eseu în “România libera” în 1992, comentând cu multa competenta si mult fler feminine, aura personalitatii Veronicai Micle, asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut sa fie muza ideala: cocheta când trebuia, indiferenta când trebuia, fidela mereu si infidela din când în când, adica exact cât era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si gaseasca mereu prospetimea si ca poezia sa înfloreasca pe soluri noi, coplesitoare, când se cuvenea si, în fine, solidara si în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântareau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discreta si delicata si a stiut sa întretina buna functionare a discernamântului, observând reaua-credinta. Iubirea lor s-a desfasurat vrând-nevrând, la scena deschisa, în care oricine se simtea îndreptatit sa intervina”.
Veronica a cântat necontenit, doua arii simultan: cea a femeii egala în iubire cu barbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.
“Varful-nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge.
Langa-acest colos de piatra, vezi tu cât de mica sunt,
Astfel, tu-n a carui minte universul se rasfrânge,
Al tau geniu peste veacuri ramânea-va pe pamânt.
Si doresti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine
Sa ajung si a mea soarta azi, de soarta ta s-o leg.
Cum sa fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,
Când mareata ta fiinta, poate nici nu o-nteleg.”
(“Lui Eminescu”)
Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate în 28 august 1885. În aceasta poezie, adevarat testament poetic, impresioneaza constiinta propriei micimi în fata genialitatii poetului iubit, dar mai ales faptul ca nu s-a sfiit s-o arate.
Când Eminescu se îmbolnaveste în 1883, Veronica spune:
“Sa pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte, suvitele le-as da.
Senina sa ramâie, curata ca un crin,
Icoana de iubire, la care ma închin”.
Scânteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica sa prevada totul. Înca de la 27 de ani, pe o fotografie daruita lui Eminescu, nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. În 1881, îi scria: “Noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plângem macar unul pe altul”, apoi: “Eu îti voi aduce ca jertfa, viata mea”(1882).
Si Veronica si-a tinut juramântul de credinta. Viata cruda si nemiloasa a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele îngerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânastirea Varatec, Veronica îsi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care îl alcatuise în ultimele zile, “Dragoste si Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, însotindu-le cu comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si în timpul noptii, acesta i-a adus sfârsitul. Ea a savârsit un gest ca în antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.
Si astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Varatec, îsi doarme somnul de veci cea mai frumoasa si mai culta femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia, pentru care si-a jertfit viata din iubire fara margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, caci prin aceasta dovada suprema a Veronicai, ea s-a legat de Eminescu si în cer. Iubirea lor va trai vesnic si pe pamânt, prin cei care se apropie cu dragoste si caldura de poeziile lor si citindu-le corespondenta, patrunzându-se de iubirea care i-a unit.
Tragedia finalului vietii lor este coplesitoare.
“Ce s-au ales din doua vieti?
O mâna de cuvinte,
Caror abia le-or da un pret
Aducerile-aminte.”
Referindu-se la scurta ei viata, Tia Serbanescu spune: “Te si întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-a oferit angajamente într-o trupa de opera, martora într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere a lui Stefan Micle – mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara în razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.”
Poezia lui Eminescu este imposibil de înteles fara Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicala, nelipsita din tot ceea ce se întelege prin poezie de iubire eminesciana. Astfel, ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.

Poezie, muzica si suflet

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, literature, News, poetryLeave a comment

by Mara Circiu, Atlanta, Georgia

Seara de marti, 3 noiembrie, 2009 am petrecut-o in mijocul unui grup de iubitori de frumos din cadrul bisericii First Romanian Baptist Church din Lawrenceville, Georgia, care din dragoste si respect pentru cultura si arta romaneasca, si in numele credintei au facut sa rasune aici, pe pamant american frumusetea muzicii si poeziei romanesti.
Cand am plecat din Romania, am luat cu noi mai mult decat un bagaj de cunostinte si sfaturile de bine ale mamei, am luat copacul din fata casei, curcubeul, petecul de cer, lumina si speranta diminetii, ploaia ce aduce uitarea, dangatul duios al clopotelor din biserica, si am mai luat si…poezia. Poezia care sa ne dea speranta, curaj si alinare cand viata da navala peste noi si lucrurile au luat-o pe un fagas nedorit, cand dorul de casa te inconjoara, cand amintirea a ceea ce a fost odatata ti se strecoara in suflet sau cand dimpotriva, bucuria ce o traiesti e prea navalnica sau prea mare sa o exprimi in cuvinte obisnuite.

Seara de poezie
Sufletul omului are atatea taine, si nimic nu stie sa il atinga, sa il descifreze sau sa il descrie mai bine decat poezia…noi romanii, am avut sansa ca de-a lungul unei istorii milenare, impletita din chin si suferinta, sa producem o pleiada de poeti valorosi care si-au pus amprenta asupra literaturii romanesti si ADN-ului nostru artistic, formand totodata un izvor nesecat de talent si frumos in ale caror ape ne potolim setea si acum.
Versurile poetilor nostri de referinta Mihai Eminescu, George Cosbuc, Octavian Goga, Alexandru Vlahuta, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, ale poetilor crestini Traian Dorz si Costache Ioanid, versurile de dragoste ale Veronicai Miclea, recitate cu multa sensibilitate de realizatorii acestui frumos eveniment: Smaranda Livescu, Ilie Maxim, Ileana Aparaschivei, Lidia Nicoara, Alina Enciu, Alina Frantz, Anisoara Faur, Cristina Arnaut, Olga Bota, Dinu Nicholas, Ellie Niculas si Emanuel Faur, au retrezit in noi mandria de a fi roman, dragostea si respectul pentru poezia romaneasca, nevoia organica de a o asculta, citi si reciti. Solistii vocali Sorin Feldiorean si Ruben Borza au transmis emotia si fiorul artistic in piesele muzicale atat de sugestiv alese iar acordurile muzicii lui George Enescu, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe si Andrei Baltaga, asemeni unui liant dintre versurile recitate si trairile noastre, ne-au readus aminte de frumusetea, unicitatea si geniul muzicii romanesti. Partea tehnica, prezentarile PowerPoint si realizarea coloanei sonore au intrat in atributiile lui Nicu Niculas, care impreuna cu sotia sa, Ellie Niculas au facut o echipa formidabila.
“Aceasta este prima actiune de acest gen-ne spune Ellie Niculas, initiatoarea si promotoarea acestei actiuni culturale- si ideea s-a nascut din dorinta de a revoca cultura nostra romaneasca care este o comoara si pe care, din cauza timpului limitat si a faptului ca traim in Statele Unite, vorbim numai engleza la serviciu, nu mai avem timp pentru a ne adapa din aceste comori. Eu am fost intotdeauna sensibilizata de poezie, mostenire de la tatal meu, dar timpul e scurt, epuizarea isi spune cuvintul. Acum vreun an sau doi am vorbit cu pastorul nostru, Teofil Cocian, care mi-a sugerat sa dau niste lectii de romana tinerilor nostri nascuti aici, sau care sunt veniti de mici, deci fara a sti nimic din ce e romanesc, in afara de limba. Am acceptat aceasta propunere, dar din nefericire, am intimpinat vesnica problema: lipsa de timp a mea si a parintilor care trebuiau sa-si aduca copiii. Insa in tot acest timp aveam o nostalgie a pierderii identitatii romanesti- copiii nostri nu au habar de marii poeti, compozitori, pictori, nu stiu nimic din tara parintilor lor; cultura romaneasca e in pericol de a pieri si noi nu facem nimic. In sensul acesta, fiindca biserica noastra celebreaza un sfert de veac de la infiintarea ei, am primit cu o bucurie deosebita sa organizez o seara de poezie si muzica. Poate ca tinerii, copiii nostri vor prinde gust si vor dori, macar din cind in cind, sa se delecteze din cintecele si poeziile romanesti. Nu in ultimul rind, am dorit sa ne cunoastem- sintem o comunitate care a crescut exponential in ultimii ani, dar sintem organizati in grupurile noastre, cu barierele noastre, si nu pot sa cred ca nu ne putem bucura de prezenta unora sau altora in lucrurile care ne unesc.”
Invitatia lansata cu generozitate de biserica First Romanian Baptist Church din Lawrenceville, Georgia a fost primita cu mult entuziasm de un grup foarte mare de invitati care au participat la aceasta seara extraordinara in care poezia si muzica romaneasca au fost sarbatorite cu dragoste si mult respect. Marele nostru poet Octavian Goga spunea ca “adevaratele poezii incep acolo unde se sfarsesc pe hartie”, iar seara de poezie si muzica la care am participat, ne-a facut partasi pret de cateva ore la un eveniment deosebit; indiferent de apartenenta noastra religioasa sau de zona noastra de provenienta, am simtit cu totii dragostea pentru “dulcea limba romaneasca”, pentru versul poetic, pentru struna de vioara ce ne-a adus aminte de acasa.
In incheierea programului artistic vocile tuturor celor prezenti s-au unit armonios intr-o minunata colinda romanesca, “O, ce veste minunata!” Festinul literar a fost urmat de o masa festiva incarcata de delicii culinare dintre cele mai apetisante. Usor timide la inceput, discutiile au devenit mai animate, si inspre finalul serii am simtit cu totii ca seara aceasta e doar un inceput, un inceput pentru momente frumoase si de suflet, pentru evenimente si actiuni similare pe care multi dintre noi am dori sa se repete si in viitor, depinde de noi, de fiecare sa cautam si sa pastram frumosul in viata noastra!
Doresc sa felicit pe toti cei implicati in acest frumos eveniment, pe Rev. Titi Cocian si Rev. Cristian Cocian pentru ca alaturi de credinta si evlavie crestina, incurajeaza si sustin dorinta de a impartasi poezia, muzica si cultura romaneasca, interpretii si solistii programului, si in mod special pe Ellie Niculas care a reusit sa transforme o seara obisnuita intr-un eveniment inaltator si frumos. “Poezia – definita atat de frumos de scriitorul Eusebiu Camilar – este diminea?a omenirii, istoria sentimentelor inaltatoare, indemnul permanent catre bine si adevar”, si ar trebui sa o avem prezenta mai des in viata noastra…cu totii avem nevoie de un strop de frumos, un dram de gingasie si sensibilitate si cat mai multa poezie!
Daca doriti sa vizionati inregistrarea video integrala a evenimentului, va rugam sa accesati link-ul de mai jos:
http://frbcatlanta.org/index.php?nav=511