Tag: Mihai Eminescu

MAI ARE ROMÂNIA O VOCE ÎN EUROPA? (CAZUL HAGI CURDA)

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Victor Roncea

Protest fata de încalcarea de catre Ucraina a drepturilor fundamentale ale omului, a libertatii de miscare, a libertatii cuvântului si a presei, în cazul jurnalistilor romani Valentin Tigau si Simona Lazar. Mai are România vreo voce în Europa?


Domnule Presedinte al României, Traian Basescu,

Ne adresam Dvs ca sef al diplomatiei României si presedinte al tuturor romanilor, garant si aparator al drepturilor lor.

Sâmbata, 16 iulie a.c., în cursul diminetii, doi ziaristi profesionisti romani se îndreptau spre localitatea Hagi Curda, pentru a participa la sfintirea primei biserici romanesti din actuala Ucraina, de la ocuparea Basarabiei de catre URSS, cu crimele, deportarile si distrugerile odioase care au urmat, si pâna astazi. La granita cu statul vecin, punctul de frontiera Reni, Valentin Tigau, realizator la Radio România Actualitati si sotia sa, Simona Lazar, redactor la Jurnalul National, au fost încunostiintati ca sunt declarati indezirabili, „persona non grata”, mai precis „jurnalist non grata”, ca urmare a unei serii de articole din 2009, intitulate generic „Reporter în Basarabia de Sud”. Materialele incriminate pot fi gasite la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Una dintre probleme este ca, desi aceasta interdictie dateaza înca din 2009, pâna acum nu a fost adusa la cunostinta autoritatilor romanesti, în ciuda zecilor de întâlniri bilaterale futile avute la toate nivelele diplomatiei.

Asociatia Civic Media, membra a Organizatiei de Media a Sud Estului Europei (SEEMO), bazata la Viena, care este afilitata la Institutul International de Presa (IPI) cu sediul la New York, protesteaza fata de acest abuz grosolan al autoritatilor ucrainene, care constituie o încalcare grava a drepturilor omului, asa cum sunt ele stipulate în Declaratia Universala a ONU, ratificata si de Kiev, a libertatii de miscare, a libertatii cuvântului si a libertatii presei, consfintite si de catre Consiliul Europei, unde Ucraina este membra, cât si un afront la adresa relatiilor bilaterale de buna vecinatate si a eforturilor pe care le face România pentru apropierea acestei tari de structurile europene la care suntem parte.

În lipsa unui raspuns adecvat din partea ministrului Teodor Baconschi si a ministerului Afacerilor Externe – care, pâna la aceasta ora, a treia zi dupa incident, nu au binevoit nici sa solicite scuze din partea Ucrainei si nici macar sa-i contacteze pe cei doi ziaristi profesionisti – va solicitam Dvs sa reparati demnitatea nationala stirbita si sa aparati drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani si, în acelasi timp, ale presei libere din România.

Gestul de tip totalitarist-comunist al vecinei noastre rasaritene, la fel ca si tratamentul la care este supusa numeroasa minoritate româneasca de pe teritoriul actualei Ucraine sau modul în care Kievul ignora acordurile internationale în privinta Deltei Dunarii, dovedesc ca aceasta tara este înca profund ancorata în mentalitatea sistemului bolsevic si ale produsului acestuia, homo sovieticus, de ale carui practici si metode, de tip KGB-ist, nu se poate dezice.

Va aducem aminte ca, în urma cu sase ani, în aprilie 2005, Societatea pentru Cultura si Literatura Româna din Bucovina va transmitea printr-un Memoriu un set similar de probleme. „O mare problema – se afirma în Memoriu – este reprezentata de interdictiile de intrare în Ucraina impuse de autoritatile ucrainene fara nici o explicatie. Lista celor care au primit interdictie de intrare în Ucraina este lunga: Marian Voicu, realizator la TVR, Victor Roncea, seful sectiei de stiri Externe de la ZIUA, scriitorul George Muntean, fost vicepresedinte SCLRB, Ion Beldeanu, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Suceava, Eugen Patras, fost vicepresedinte al Societatii pentru Cultura Româneasca “Mihai Eminescu” din Cernauti, s.a”.

Faptul ca, dupa sase ani, nimic nu s-a schimbat din atitudinea Ucrainei fata de România, de etnicii, cetatenii si presa ei, în ciuda faptului ca suntem membri cu drepturi depline ai NATO si UE, arata ca avem o problema perena, nerezolvata, ceea ce demonstreaza si ca diplomatia romana, cel putin pe aceasta relatie, este la pamânt.

În acelasi Memoriu se atragea atentia si asupra unei alte probleme, si anume „cea a faptului ca localitatile romanesti din Ucraina nu au revenit la denumirile lor istorice, pastrându-se denumirile impuse în perioada sovietica”. Am fost profund dezamagiti sa constatam ca, din Comunicatul oficial al MAE privind situatia celorlalti romani, în numar de 130, retinuti temporar la granita cu Ucraina în aceleasi împrejurari, lipseste cu desavârsire mentionarea numelui romanesc al localitatii în care se sfintea biserica Mitropoliei Basarabiei, si anume Hagi Curda, fie si numai în paranteza, dupa numele falsificator impus de sovietici, respectiv Camîsovca. Aceasta practica mai este uzitata doar de Ambasada Ungariei din Republica Moldova, care elibereaza vize Schengen folosind pentru Chisinau denumirea ruseasca, de Kisinyov. Este o rusine pentru noi, ca romani, în secolul 21, sa ne resovietizam numele numai ca sa fim pe placul unui stat agresor si perpetuu agresiv fata de conationalii nostri vitregiti de soarta, în timp ce în propria noastra tara nu mai stim cum si unde se la suflam reprezentantilor extermisti ai ungurilor, ca sa se simta mai bine.

Nu mai putin întristator este sa constatam faptul ca diverse cluburi si organizatii care se pretind „active” pentru drepturile ziaristilor au zacut pasive în acest caz, în lipsa vreunei mize financiare sau de interese politice si de grup. Dezarmant este si faptul ca o institutie publica, cum este Radioul National, condus, ce-i drept, de UDMR, nu a emis nici un protest în apararea propriului ziarist, angajat al RRA, ale carui drepturi au fost încalcate în timp ce reprezenta România. Astfel de ciudatenii sunt, din nefericire, dovada ca anormalul a ajuns o normalitate, începând de la sfaturile si informatiile “avizatilor” si pâna la nivelul de jos, al “activilor”.

Încheiem cu aceleasi cuvinte pe care le-am mai folosit în trecut într-un caz similar, când predecesorul Dvs, presedintele Ion Iliescu, a preferat politica “jocului de glezne” si a diplomatiei ridicate cam pe la acelasi nivel, a „genunchiului broastei”, care însa, în conditiile celei de azi, pare totusi o perspectiva a unei “înaltimi ametitoare”:

„În dorinta ca acest caz sa nu devina un precedent pentru sisteme politice nedemocratice din jurul României, care ar dori sa „pedepseasca” abuziv libertatea presei, afectând astfel si alte institutii media romanesti, va solicitam luarea unei pozitii oficiale”.

Cum MAE si RRA nu au avut timp sa le faca publica pozitia ziaristilor „vinovati”, o reproducem aici asa cum a fost ea publicata, cu o solidaritate singulara, de ziarul „Curentul”:

„Ca jurnalisti profesionisti, n-as miza, în totalitate, pe senzationalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe tari est-europene cu deficit de democratie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opozitie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am astepta ca alt ziarist sa însemne mai mult decât înca un individ periculos? În definitiv, aici se afla raspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin si prieten?». Am publicat, în urma cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Scoala, limba româna, biserica, constiinta de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrama si asupra carora ne aplecam de mai multa vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat si n-am exagerat nimic. În general, s-a scris putin despre Basarabia de Sud, si acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevar. Dar, cum stiti, în anumite situatii, adevarul doare mai mult ca o rana de glont. Revedeti aceste articole, pentru a întelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastra nu e noua. Sute si mii de alti jurnalisti au suferit pentru ca au spus adevarul. Unii au platit cu viata, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplari, jurnalistii n-au încetat sa caute adevarul pentru a-l spune oamenilor, având speranta ca ar putea schimba lumea în care traim. E ceea ce am facut si noi. Credem ca nu am gresit“, ne-au declarat colegii nostri Valentin Tigau si Simona Lazar.

Domnule Presedinte, aratati-le si aratati-ne ca nu am gresit!

Victor RONCEA

Presedinte-fondator Asociatia Civic Media

18 Iulie 2011

 http://www.ziaristionline.ro/2011/07/18/civic-media-catre-traian-basescu-protest-fata-de-incalcarea-de-catre-ucraina-a-drepturilor-fundamentale-ale-omului-si-a-libertatii-presei-in-cazul-hagi-curda/

Cititi si:

Crez de jurnalist non grata. Trei vorbe pentru domnul presedinte Traian Basescu despre Ucraina, demnitatea nationala, libertatea de miscare si a cuvantului

Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina – Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud »

ADAM PUSLOJIC: „AVEM SANSA SA DEVENIM NEMURITORI!”

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Reporter: Adrian MUNTEANU

 

24 mai 2011. Adam Puslojic a venit la Brasov pentru prima oara, raspunzând invitatiei grupului „Caii Verzi de pe Pereti” care a organizat la Asezamântul Cultural Reduta o întâlnire cu poetul de dincolo de Dunare. Membru de onoare al Academiei Române, poet impetuos, Adam Puslojic are 30 de volume în limba sîrba, 8 volume în limba româna, peste 80 de volume de traduceri, în peste 20 de limbi. La Brasov a fost lansata antologia în trei volume „Asimetria Durerii” si au fost evocati Nichita Stanescu, Fanus Neagu, disparut chiar în dimineata acelei zile, si multi dintre cei care au fost aproape de poezia româneasca.

———————————–

Adrian MUNTEANU: Dragul nostru vechi si nou prieten, din departele aproape, faptul ca ai venit abia acum la Brasov, sa însemne întoarcerea necesara, as spune inevitabila, la începuturi, în preajma Primei Scoli Românesti din Scheii Brasovului, cu fantastica ei zestre de documente? Îl simti oare ca un pas necesar?

Adam PUSLOJIC: Nu voi începe cu declaratii de dragoste, desi totul a pornit de la Eminescu, iar Eminescu a fost prezent în tinerete, cu trupa lui Pascaly, pe aceasta scena unde am avut noi întâlnirea. De asta nu pot sa nu spun un poem dedicat lui Eminescu: „Cu Eminescu nu trebuie/ sa te dai mare. De ajuns/ este sa-l supravietuiesti/ citindu-l. sa-l retraiesti/ traducându-l. Atunci când/ crezi ca l-ai înteles/ de ajuns, definitiv, bine,/ el îti scapa din creier/ si din destin îti zboara,/ Trebuie sa ai grija, totusi,/ sa nu-ti fuga AZI si MÂINE./ Craniul tau, poate, este/ Prea mic – o colivie!-/ pentru pasarea Eminescu.”

 Începutul prin Eminescu este imprimat în fiecare cuvânt românesc pe care eu cu anii l-am strâns în mine si l-am strecurat pe culoarul de lumina presarat cu sclipirile numite Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Geo Bogza, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbraveanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, pâna la toti prietenii din generatia mea cum sunt Ioan Flora, Ion Stratan, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si altii. Vrând-nevrând simtim nevoia de o scoala. Scoala vietii, în arta, nu e de ajuns. Trebuie sa învatam si scoala-scoala. De mult timp tot doream sa vin aici, la Brasov, în mod special sa vad scoala adevarata, literara, spirituala, culturala româneasca. Am avut întâlniri de mai multe ori cu ea tot venind la Sibiu sau la Cluj. Întregul Ardeal este sub zodia acestei scoli miraculoase. Brasovul a fost pentru mine, cu anii, o localitate frumoasa de tot, ca o bijuterie, dar am fost doar calatorul, pasagerul care a trecut mai mult zburând prin Brasov. Acum, iata, sunt de doua zile. Pacat ca avem aceasta veste tragica, a mortii marelui nostru învatator, si de viata si de arta, Fanus Neagu, care ne-a parasit si ne-a tradat cu cerul. Sigur ca albastrul este linistit si nemuritor, dar noi l-am deplâns înca din clipele de dimineata, când am aflat de la televizor aceasta veste tragica. În ultimele luni traite la spital, Fanus a civilizat si a educat, în felul lui, de nemuritor în cuvinte, o multime de medici, de surori îngeresti care l-au îngrijit nu numai cu dragostea, ci l-au lustruit si cu vederea, l-au întinerit si, iata, în tragica lui etapa a vietii, când a stiut ca trece prin dureri si boli grele, el, de fapt, a ramas la suflet, la inima, la creier la fel: marele Fanus Neagu. Cel care a adorat viata, dar a stiut sa o respecte pâna în ultima clipa. În spectacolul nostru l-am evocat, l-am facut prezent. El a fost din prima zi în ceruri, dar prin noi a fost prezent si la Brasov.

 Adrian MUNTEANU: Ce te mâna, dincolo de vamile omenesti, pâna într-atât de viguros încât intri în mitologia zidirilor poetice de pe ambele maluri, un demon sau un înger?

 Adam PUSLOJIC: Mai multi îngeri. Pentru ca demonul e, uneori, prea individual. Îngerul este mult mai vast. Într-un înger doarme întregul Dumnezeu. Demonul e frumos numai în arta, într-o biserica, pe o icoana, pe o fresca, ca un antipod al îngerului si ca un antipod al vietii. Dar niciodata demonul nu este atât de plin de Dumnezeu cât este un simplu om, un om credincios. Bunaoara stiu ca noi, toti cei care suntem aici, suntem credinciosi. Artistii chiar atunci când spun ca îl simt pe demon în sine, în arta, în viata, eu cred ca spun un neadevar. Unii cred în demon, dar mie mi-e teama sa cred în el. Asa ca am alungat ideea ca el exista si merg, scriu poezie, traduc, ma întâlnesc, ma împrietenesc, cu îngerul aproape. Eu cred ca demonul exista numai în antimaterie, în anticosmos si nu în lumea dumnezeiasca. Viata, precum si moartea este de origine divina. Demonul s-a creat el singur, fara ajutorul bunului nostru Parinte.

 Adrian MUNTEANU: Daca tot vorbim, mereu si mereu, de poezie, este oare poezia o hrana îndestulatoare pentru drumul lung?

 Adam PUSLOJIC: Cred ca este asa, pentru ca noi care credem în vers, în cuvinte, suntem primii care ne îndestulam cu propria noastra hrana închipuita, inventata, imaginata. Bucuria sa constati ca ai scris o poezie buna sau doar un singur vers, simplu de tot, dar totusi lustruit, visat, pentru poet devine o totalitate, o stare de absorbtie.

 Adrian MUNTEANU: Pentru a reveni la ce s-a întâmplat în spectacolul tinut la Brasov, în care a fost prezent Adam Puslojic evocându-l pe Nichita, am sa te întreb: se poate evalua, prin omenesti si cunoscute unitati de masura, ce modificari ale destinului a produs, pentru ambele spirite, întâlnirea dintre cei doi?

 Adam PUSLOJIC: Pot sa spun ca mereu am constatat si eu, evident în maniera mea, în formula mea, în enigma vietii mele personale, un lucru pe care nu multi l-au înteles asa cum as vrea eu. Si anume ca Nichita, bunul meu prieten, fratele nostru, nici nu stie ca pâna si eu scriu poezie în limba româna. Pentru ca pâna atunci când ne-a parasit, acum 28 de ani, eu scrisesem numai în limba sârba, în afara de niste versuri ocazionale, mai mult improvizate si de amicitie. Dar iata, cu anii, dupa 30 de volume de versuri scrise în limba sârba, eu am îndraznit sa încerc sa scriu si în limba româna, sa devin si poet român. În urma cu 16 ani mi-a aparut o carticica, un volumas numit “Plâng, nu plâng”, la Timisoara, care a avut o audienta fierbinte, fericita. Asa ca am continuat sa scriu si în româneste si, iata, s-au adunat noua volume pâna acum. Volumul noua este, de fapt, o trilogie, din cele opt volume anterioare. Doua volume abia le-am schitat. Urmeaza sa le public integral. Noi construim nu numai fraze, nu numai formule de arta. Noi ne zidim prin zidirea noastra. Cred ca atunci când reusim în arta, exista un echilibru în întregul cosmos. Asa ca repetam, în miniatura, geneza. Noi devenim niste copii-zei.

 Adrian MUNTEANU: Ai pus odata o întrebare sublima si rascolitoare celor care asculta si celor care scriu: de ce uneori Nichita Stanescu scrie, el, versurile noastre si nu noi pe ale lui? Cel ce a pus întrebarea are propriul lui raspuns?

 Adam PUSLOJIC: Da. Numai asa am îndraznit si eu sa devin poet în cadrul limbii române. Numai asa, vazând ceva provocator în cazul Eminescu, în cazul Arghezi, în cazul Blaga, în cazul Nichita Stanescu, în cazul Marin Sorescu. Numai asa si noi întrebam nu numai lumea deja traita, întrebam cosmosul si în trecut si în viitor. Atunci noi suntem într-adevar aproape de Dumnezeu.

 Adrian MUNTEANU: Mostenirea lui Nichita, pe care o prelungesti, este a unui poet care nu-si uita modelele. Respecta poezia de azi aceasta dialectica sau, mai degraba, ignora, programatic, orice preluare?

 Adam PUSLOJIC: Nichita Stanescu si-a gasit un model ideal în autorul Mioritei, în autorul Luceafarului, în primul rând al poemului nemuritor, cum spunea el, „Oda în metru antic”. El a declarat, cu vocea lui sonora : „Primul vers din «Oda în metru antic» este cel mai miraculos vers spus si scris vreodata în lume, în general: Nu credeam sa învat a muri vreodata!”. Într-adevar numai un geniu a putut sa constate, sa intuiasca misterul dumnezeiesc ca, de fapt, moartea este o lectie despre viata. Adica moartea ne învata mult, daca nu chiar tot despre viata.

 Adrian MUNTEANU: Personal simt tot mai bine articulate zidurile care se ridica între creator si cititor. Dar poate sunt un caz particular.

 Adam PUSLOJIC: Da, se ridica, dar uneori trebuie sa le împiedicam si noi sa se ridice sau sa le darâmam, pentru ca cine l-a vazut si la auzit pe Nichita cum spunea propriile lui poeme, îsi dadea seama ca lui nu i-a fost rusine sa improvizeze, sa spuna versuri înca nescrise. Uneori spunea: „Scriu metafore în aer”. Adica le rostea. Mai mult de atât, el spunea aceea ce si la noi, un alt mare poet din generatia lui Nichita, Branco Mircojic, spunea: „În curând toti vor scrie poezie”. Si Nichita visa acest vis, pentru ca mi-a spus odata: „Asculta batrâne, stii cum? Daca scriu un poem miraculos, îl simt ca e miraculos, atunci înseamna ca eu l-am scris, ca tu l-ai scris, ca apartine tuturora. Noi folosim nu propria noastra limba, noi simtim limba neamului si, mai mult de atât, o limba cosmica.” De ce îi placea lui versul “Aud materia plângând” a marelui George Bacovia, de ce îi placea lui sa se gândeasca ca Miorita a fost scrisa de Mihai Eminescu? Spunea : “ De ce nu? Un Mihai Eminescu care a trait cu un secol, cu doua secole înaintea vietii lui Mihai Eminescu.”

 Adrian MUNTEANU: Iata de ce te-as întreba: sunt perimate în ziua de azi notiuni ca “emotie” si „talent”? Parca se aude tot mai putin vorbindu-se despre ele.

 Adam PUSLOJIC: Despre cine? Cum? Asta e ceva inevitabil. Emotia si talentul sunt fundamentul cuvintelor. O provocare, o invocare a cuvântului, a sunetului, a picturii. Pentru ca emotia, talentul, pur si simplu, înseamna o viata mai vie ca oricând.

 Adrian MUNTEANU: De ce întrebam, pentru ca mi se pare ca se scrie tot mai mult cerebral, mai întâi cu mintea si mai târziu, sau poate de loc, cu sufletul.

 Adam PUSLOJIC: Bine dar si cerebral e inevitabil, pentru ca noi simtim cu inima, dar gândim cu creierul. La Nichita exista un vers memorabil: „Vai de capul creierului meu!”. Acum am sa va povestesc ceva : sunt bucuros ca nu mi-a dedicat poemul în care se afla acest vers, intitulat „Autobiografie la Belgrad”, dar m-a facut eroul din poem. Adica eu exist acolo prin tipatul lui: „Aaaadaaameee!” Exista scris asa, cu mai multe vocale. Mai mult decât atât, am auzit, când eram la nunta finului lui Nichita, Alexandru Condeescu, cu doamna Ofelia, cum Nichita, când a iesit din hotelul care era pe tarmul Dunarii, a spus acel vers, a strigat la mine: „Aaaadaaameee!”. Când s-a înapoiat în sala, a cerut orchestrei: ”Va rog acum sa-mi cântati trei sârbe!” Numai doua zile dupa acest tipat al lui, el, saracul, a plecat spre ceruri.

 Adrian MUNTEANU: As vrea sa ne întoarcem la propiul destin poetic. Este „Asimetria durerii” un final de efort liric, un corolar sau o statie de pe traseu?

 Adam PUSLOJIC: As alege a doua posibilitate. Este o statie în pustiu, cum a intitulat un volum al lui Iosif Brotski, pe care am avut onoarea sa-l cunosc mult înainte de premiul Nobel, si chiar in Sant Petersburg, când era un poet necunoscut chiar si în Rusia nu numai în lume. Statiile lui în pustiu el le-a trait. Nu numai ca a fost în lagar o perioada, dar el a înteles ca, de fapt, omul mereu trece printr-o statie în putiu, pentru ca cosmosul e pustiu daca nu-l traim cumsecade, daca nu-l traim senzational, daca nu-l traim potrivit, linistit, luminos. „Asimetria Durerii” este o provocare spre cititor ca sa doreasca sa gaseasca Simetria Bucuriei, Simetria Surâsului.

 Ar mai fi o replica la aceasta, un raspuns ipotetic dintr-un poem de-al meu la o asa-zisa problema: „… Noi suntem o tara slava si nebuna/ în care nu exista nici leac de moarte,/ dar gasim alesul fir de matraguna,/ când bem apa vie din canile sparte./ La gloria lumii… iar am întârziat/ si n-am fost de fata la scena cu lauri,/ atunci când se cânta, am plecat la sat/ cu Sfântul Gheorghe… cautam balauri!/ Sub aerul înalt pe bunul meu pamânt,/ cu voi reuniti – în luminosul Cult -/ porniram iarasi spre al nostru cânt/ despre Lâna de aur, adorata de mult!/ Nu eu sunt acela : alesul vostru mut,/ ci guralivul om din lutul framântat-/ namolul verdelui din umbra unui scut/ si raza soarelui din sânge strecurat”.

 Adrian MUNTEANU: Remarcabila viziune, vitalitate, energie interioara. Eugen Simion spunea undeva ca scrii despre starea fara de stare a poeziei care în sudul Dunarii nu oboseste niciodata. Ai auzit ca undeva ar exista si cuvântul odihna?

 Adam PUSLOJIC: Cel mai miraculos titlu al unui volum de poeme al lui Cezar Baltag este „Odihna în tipat”. Auzi, domnule, odihna în tipat! Pentru ca la ce intuiesc ca se refera? Atunci când omul tipa, când aerul din el se transforma în lacrimi si din el iese tristetea lui, din el iese tipatul lui, atunci noi ne odihnim în linistea dezgolirii de durere.

 Adrian MUNTEANU: Cred ca ai descoperit prin poezie reteta tineretii fara batrânete si a fericirii pe deasupra. Ea pare sa fie o lumina, este vocatia prieteniei si a generozitatii, dincolo de generatii, grupari si ideologii. Topeste toata încrâncenarea si revolta. Dar ce pune în loc?

 Adam PUSLOJIC: Adevarul. Pentru ca adevarul este Christos, adevarul este echilibrul în cosmos si viata. Numai când suntem în viata noi avem o sansa, chiar o sansa ca dar, sa devenim nemuritori.

 Adrian MUNTEANU: Sa ne regasim în aceasta stare de nemurire si sa ramânem prieteni!

 Adam PUSLOJIC: La revedere bunul nostru Adriane, Hadrianus! Si vreau sa te laud. ?i-am citit sonetele tale cu multa bucurie. Tu lustruiesti ceea ce noi, unii, facem aspru în viata.

Brasov, 2011

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL DECISIV CATRE DESFIINTAREA EI?!

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Magdalena ALBU

 

[pullquote]

„În trecut ni s-a impus o istorie,

în viitor sa ne-o facem noi.”

Mihai Eminescu

[/pullquote]

 

 

 

 

 

Daca secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor nationale pe continentul european, atunci putem spune ca sfârsitul mileniului XX si începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristica reprezinta timpul sfarâmarii acestora si constituirea unei entitati suprastatale cu iz imperial, unde asa-zisa ordine mondiala de fapt si de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face si desface în scurta vreme a existentei ei finite itele unei lumi pe care si-o închipuie aidoma unei jucarii de plastic aflata în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimba cu din ce în ce mai mare repeziciune, iata, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenti umani de moment, care uita în fiece clipa, din pacate, ca, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca niste simple entitati muritoare din necuprinsul sir de generatii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud si vândut, care ucid, cu sânge rece si deplin constienti, Viata.

Lumea nu îsi da seama ca a parasit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu pasi siguri într-o alta, mai înrobitoare, asezata sub auspiciile unei libertati aparente. Satana dezlantuita a morbului urii îsi face numarul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor sa distinga Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamana vânt si nu culege decât furtuna.

Când soldatii Armatei Române s-au dus sa salveze în cel de-al doilea razboi mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupatie fascista (am mai scris acest lucru de curând!), populatia maghiara nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apa fiarta în cap de la etajul caselor pe lânga care acestia treceau. În momentele acelea cumplite si umilitoare însa, acesti români nu se gândeau la faptul ca tara lor este una de mâna a doua si ca va disparea într-o buna zi cu totul de pe harta Europei ca stat national, unitar si independent, devenind o adunatura de zone oarecare stabilite în raport de directa proportionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale si a aliantelor vremelnice dintre acestea. Nici vorba.

Când mestecau printre dinti praful pustei panonice ori când erau încovoiati de frigul din muntii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii si pline de paduchi erau strânse de pe coclaurile rusesti si duse în lagarele de concentrare ale Siberiei înghetate pentru igienizare, hrana, tratament si, în final, pentru munca în minele de carbuni ori în padure, acelorasi soldati ai Armatei Române – foarte putini ramasi astazi în viata ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: sa-si mai vada o data Tara (nu regiunea) si pe cei lasati sa-i astepte acasa cu inima îndoita de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre acesti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balantei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea ca se va întoarce acasa într-o tara second hand, sfârtecata cu totul si cu totul nejustificat într-un numar fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasa, în tara lor – România.

Ceea ce se întâmpla azi, dupa mai bine de sase decenii de la finele celui de-al doilea Razboi Mondial – razboi care a înghitit în maruntaiele sale criminale un numar impresionant de vieti omenesti -, este un fapt conjunctural de o matematica a gândirii înfiorator de tulburatoare. Diversele motivatii politicianiste de tot soiul, care nu tin cont sub nicio forma de parerea poporului român, anuleaza, de fapt, istoria anterioara a acestuia, calcând în picioare cu mârsavie, iresponsabilitate si rationalitate demonica jertfa de sine a sutelor si sutelor de mii de victime sacrificate programat de catre calaii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Si o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscuta în domeniul istoriei, nu poate decât sa dea de gândit profund tuturor factorilor decidenti din patria aceasta (înca îi putem spune asa – Patrie) si poporului însusi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iata, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident ca praful si pulberea istoriei se vor împrastia navalnic peste numele acelora care-si vor aseza, la ordin si cu rânjet diabolic, semnatura pe certificatul de deces al României. Pentru ca, a-ti vinde esenta pura a ceea ce te defineste pe tine ca neam în numele unor interese marunte de moment, înseamna, nimic altceva decât crima. Iar acest fapt este condamnat, dupa cum se stie, de toate religiile pamântului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisa de catre Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urma: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor sa ne-o facem noi.”, cu siguranta ca nu putea previziona nicidecum permutarile de borne topografice cu caracter deznationalizant ce au loc în prezent. Iar daca se va adeveri ca algoritmul de desfiintare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, dupa parerea mea, ca statuia maiestuoasa a lui Nicolae Ceausescu sa fie înaltata cât mai curând în capitala sa, Bucuresti (nu Budapesta), fiindca simplul cizmar ajuns presedinte a stiut avea multa demnitate în momente cheie ale propriului sau mandat. O parte din arhitectura timpului ceausist arata cam asa: erau darâmate anumite biserici, dar tara avea granite fixe si era lipsita complet de datorii în momentul mortii fostului presedinte. Schita momentului actual are urmatorul facies însa: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor si tendintele vadite de destramare a ei întrec orice închipuire.

Sa fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv catre desfiintarea sa?! Daca da, atunci în mod cert ca peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de paduchi, de lagare si de frig ’40 ori peste cele ale multilor poporeni nevinovati ucisi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de streang înaltat la cer de curând de cetateanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” papusii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identitatii poporului român) se va îndrepta amenintator înspre însasi beregata României reale ca stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constitutia sa: „Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Daca nu, înseamna ca domnul academician Giurescu greseste, ceea ce îmi este cu neputinta a crede, caci între profesorul Dinu Giurescu si actualii guvernanti diferenta de calitate nu poate fi cuantificabila în vreo unitate de masura încadrabila actualmente în SI (sistemul international de unitati de masura).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011


DOINA

On By nelursIn poetryLeave a comment

lui Mihai Eminescu

 

Maria Ta, Poetule Mihai,

De-abia citind strabunul Tau cuvânt,

Masor ce lunga-i calea catre Rai,

Nu sus, in cerul drept, ci pe pamânt –

 

Drogat Te fac lumestii nostri crai,

Afemeiat, betiv, si in mormânt –

Dar ce stiu ei, din carni, cum e sa-Ti dai

Si sufletul, cum stie doar un Sfânt?

 

Maria Ta, poetule Mihai,

Ingenunchez la versu-Ti de pacat,

Masor cu el cararea catre Rai,

Nu-n cerul drept, ci-n glodul framântat –

 

Si-n ziua-n care Te-ai facut pamânt,

Iti multumesc, Maria Ta, Mihai,

Ca ne-ai sfintit prin Românesc Cuvânt,

In vesnicie, Românescul Rai…


Jianu liviu Florian

14-15 iunie 2011


La aniversare

On By nelursIn poetryLeave a comment

La mormântul lui  Mihai Eminescu

(nascut 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti – decedat 15 iunie 1889, Bucuresti )

 

Când mâna ta a încetat sa scrie,

Afara s-au deschis ca flori de tei,

Cernându-si amirosul pe hârtie,

Iubirile de care suntem grei –

 

Când ti s-au spart  oglinzile din minte,

Aceleasi flori de tei, le-au adunat –

Si din mireasma lor, le-au dat cuvinte,

Ca sa nuntim, cu stelele,  curat –

 

Cuvintele ce ti-au iesit din buze,

Când au încremenit în calimara –

Tot florile de tei, visând lehuze,

Ne-au nins copii, de dragoste stelara  –

 

 

Când n-ai mai fost decat pamânt si stele,

Si versurile-ti, toate, s-au uitat –

Din tei au nins atâtea flori cu ele,

Ca iar, pe Eminescu, l-am aflat…

 

14 iunie 2011


ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Mihai ILIE  – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”-  Bârlad

(elev in clasa a XI-a)


 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

 

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

ORADEA LUI IOSIF VULCAN

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Restructurarea Imperiului Austriac, impusa de pierderile militare de dupa Revolutia din 1848-49 (cu precaderea a pierderii Razboiului de 7 saptamâni cu Prusia, 14 iunie – 23 august 1866), e realizata de împaratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Acestora, în ciuda razboiului antiaustriac din 1848-49, li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranta pastrarii unitatii imperiului. Monarhia absolutista de pâna atunci, se transforma în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Craiesc“), Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreuna cu Transilvania. Împaratul Franz Josef îsi va guverna imperiul având doua guverne si doua capitale (Viena si Budapesta), încurajat fiind probabil de reusita experientei contemporanului sau român Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unic al Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (stat care a functionat în primii trei ani cu doua guverne si doua capitale, Bucuresti si Iasi). Popoarele ramase în cadrul Ungariei (croatii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii) se vor considera tradate de Viena, dezvoltând o mare antipatie pe seama ungurilor si a politicii lor de maghiarizare.

1867 este, din punct de vedere al tehnologiei mondiale, anul în care gradinarul francez Joseph Monier obtine primul patent pentru o inventie capitala în istoria constructiilor: betonul armat. Inventat din necesitatea de a obtine ghivece mai rezistente pentru plante, betonul armat cu fire de fier va fi expus apoi la Expozitia Universala de la Paris, din acelasi an. Alfred Nobel îsi patenteaza si el acum ceea ce va deveni principalul dusman al betonului armat: dinamita. Si, venind în întâmpinarea problemelor create de dinamita asupra corpului uman, medicul britanic Joseph Lister publica, tot în 1867, „Antiseptic Principle of the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practicii chirurgicale“ – în engleza), el fiind cel care introduce dezinfectarea cu fenol a ranilor si instrumentarului medical, dar si cel care, în acelasi an, foloseste o noua ata chirurgicala, realizata din intestine si numita „Catgut“, în locul firului de matase. 1867 este si anul unui vals de popularitate mondiala: „An der schönen blauen Donau” („Pe frumoasa Dunare albastra“ – în germana) a austriacului Johann Strauss fiul.

Elanul national maghiar, revitalizat acum dupa esecul initial din 1848-49 si tinzând în continuare spre separarea totala a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localitatilor si la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor granite ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiaza din plin de acest fapt, pâna când Austro-Ungaria va declansa Primul Razboi Mondial, în 1914. Splendoarea orasului vechi apartine, în mare masura, acelei perioade. O seama de cladiri deosebite si monumente ale istoriei ungare dau o înfatisare noua orasului.

Alexandru Roman

În comitatul Bihor, elanul revolutionar din 1848 constituise o buna supapa de afirmare a limbii române la nivel scolar. Initial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germana la Academia de Drept, aspect ce va dura pâna în 1861, când se reintroduce limba maghiara. Iata însa ca între 1850-1857 functioneaza la Oradea si o catedra de limba româna, al carei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru Roman[1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânarului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.

Dupa ce îsi facuse studiile la Beius si Oradea, continuate apoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman se întoarce la Beius, în 1848. Aici introduce în acelasi an, pentru prima data, limba româna în scoala. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinteaza Societatea de leptura a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi si Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciata de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi societate culturala si literara întemeiata la Românii din Transilvania“ (dizolvata mai apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curatirea limbii“, „spre o scriere înteleasa de masele populare“ si cu litere latine era un obiectiv principal al membrilor acestei societati, sustinute financiar de crezul unor inimosi patrioti precum Emanuil Gojdu si Nicolae Jiga. Aceasta societate literara, condusa de Al. Roman, are un mesaj catre românii de dincolo de Carpati, ce înca se foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „Dupa ce în Moldova s-a înfiintat o societate literara editoare de carti pentru ramurile de stiinte, ar fi cu scop sa i se transmita din partea societatii (oradene – n.n.) una adresa, prin care sa se provoace, ca sa eviteze, sa lapede din editiunile sale ruginitele si zdrentoasele buchii de care e atât de înstrainat tot sufletul român“[2].

Dupa continuarea studiilor la Viena si Budapesta, din 1862, Roman devine profesorul primei catedre de limba si literatura româna de la Universitatea din Budapesta, al carei titular va fi pâna în 1897. Iosif Vulcan va scrie despre Roman, în Familia (nr. 11 din 15/27 aprilie 1866) ca, datorita îndelungatelor sale „studii limbistice, ocupa cu dreptul locul între cei mai luminati filologi români“. Din 1867 devine membru fondator al Academiei Române, de la Bucuresti. Ca jurnalist, editor si fruntas al miscarii nationale românesti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunta pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de Budapesta la un an de închisoare. Dupa cum el însusi spunea într-o sedinta a Academiei, devenise „cel dintâi dintre români cari avu, sub era dualista, onoarea sa intre în puscariile de la Vat (18 ian. 1870 – 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi sustinut si aparat revendicarile neamului sau“. Alexandru Roman a fost si omul ce a reprezentat o punte de legatura între Academia Româna si Academia Maghiara. El cere sa se trimita Academiei de Stiinte din Budapesta publicatiile Academiei Române. Totodata, el se numara printre oamenii de încredere prin care se transfera, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutor ce ajungea la scolile sau asociatiile culturale românesti din Transilvania si Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obtine de la Mihail Kogalniceanu 30 de exemplare din toate cartile scolare si din toate legile tiparite în tara, pentru a le împarti în Transilvania. Dupa cum îi spunea lui Kogalniceanu (pe atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degraba necesare pentru „a ne unifica terminologia scolastica, apoi cea administrativa si judecatoreasca“[3].

Românii – principala problema etnica a Oradiei

Exceptând orasul, populatia cea mai numeroasa în Bihor era cea româneasca, motiv de îngrijorare în Oradea. La asta se adauga, în plan extern, succesul politic al românilor din exteriorul arcului carpatic ce au reusit sa uneasca Moldova si ?ara Româneasca într-un singur stat, care se va numi România. Speriate de perspectiva alipirii Transilvaniei la România, autoritatile maghiare supun cenzurii si interdictiei cartile si publicatiile provenite din acest tânar stat (în România lui Cuza se introdusese alfabetul latin din 186312, textele fiind acum mai accesibile si românilor ardeleni). Boierimea si intelectualitatea „regatene“, puternic francofile, puteau afla, în 1863, de un nou si original scriitor francez, pe nume Jules Verne, care tocmai publicase „Cinci saptamâni în balon“ – un roman de mare succes. În 1874, îi aparea „Insula misterioasa“, o denumire potrivita cu intentiile Budapestei fata de tânara Românie Mica…

Un mare serviciu pe care îl face românilor împaratul Franz Josef, înainte de compromisul dualist, este reînfiintarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania, care s-a facut la 24 decembrie 1864, când „printr-o nota scurta si precisa, Franz Josef – referindu-se la declaratiile sale anterioare din 27 septembrie 1860 si 25 iunie 1863 – l-a informat pe Saguna ca aproba întemeierea unei mitropolii ortodoxe române autonome si l-a numit pe el ca cel dintâi mitropolit“. Aromânul Andrei Saguna fusese cel care-si pusese speranta în împaratul austriac dinainte de Revolutia din 1848/49, câstigând-si astfel dusmania lui Kossuth, care l-ar fi dorit mort. Acum, biserca sa ortodoxa româneasca devenea egala cu cea greco-catolica româneasca, moment ce va obliga la o cooperare a clerului celor doua biserici rivale pentru obtinerea mult-doritelor drepturi nationale ale românilor din Ardeal si Ungaria.

Dualismul va da însa mai multe drepturi ungurilor, acceptati de Franz Josef ca popor dominant în granitele vechiului regat al Ungariei. În 1875 apareau, de pilda, primele liste cu cartile de scoala tiparite în România si interzise în Bihor. Dintre autorii români de manuale de istorie, de geografie si de abecedare interzisi, îi amintim pe August Treboniu Laurian (autorul hartii „Charta Daciei Moderne“, Bucuresci, 1868), Aron Pumnul, Ioan Tuducescu, D. Varna, G. Vladescu, M. Mihaescu, S. Salageanu, M. Draghici, V. Roman, St. Pop. Un mare ecou l-a avut raspândirea, în 1877, a unei harti tiparite la Bucuresti în 1876 si întocmite de învatatorul G.A. Zamfiroiu, intitulate „?arile Române sau Dacia moderna“. O astfel de harta s-a confiscat si de la Oradea, ea iritându-l la culme pe premierul maghiar Tisza Kálmán. Harta includea Muntenia, Moldova, o parte din Basarabia si întreaga Transilvanie pâna spre Ungvár, plus Bucovina. Detinerea unei astfel de harti a ajuns sa fie sanctionata cu multe luni de puscarie. Nici publicarea vechilor granite ale Transilvaniei, pe hartile noi ce reprezentau Austro-Ungaria, nu mai era admisa de Budapesta, spre necazul sasilor ardeleni.

Cu prilejul Razboiului de Independenta (1877-1878) pe care România îl ducea, alaturi de Rusia, împotriva Turciei, s-au înregistrat violente împotriva românilor din Oradea, caracteristica fiind spargerea geamurilor acestora cu bolovani. Motivul: respectivii nu s-au raliat sustinerii turcilor de catre ungurimea oradeana… Ca o ironie, desi turcii cotropisera Ungaria de nenumarate ori si-o desfiintasera ca stat, rusii – care spulberasera revolutia în 1849, la cererea Vienei – preluasera întreaga antipatie a ungurilor. Victoria ruso-româna din 1878 va însemna nu numai cucerirea independentei tânarului regat al României, ci si restrângerea granitelor otomane din Europa la nivelul celor din secolul al XIV-lea. Ironia face ca fotograful oficial al României din acel razboi sa fi fost ungurul clujean Carol Pap de Szathmári, apreciat ca primul foto-jurnalist de razboi (1853-54, în Razboiul Crimeii), fotograful, gravorul si pictorul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza si apoi al regelui Carol I… De asemenea, tânarul ofiter Lakos Lajos (1851-1917), ce va deveni arhivarul sef al Oradiei (din 1 ianuarie 1903), scrie o carte despre experienta sa de lupta din razboiul amintit. Familia (nr. 17/1895) îi anunta lansarea, la rubrica Literatura si Arte – anunt pe care vi-l redam cu ortografia specifica epocii: „O carte ungurésca. In primavéra acésta a aparut in Oradea-mare o carte ungurésca, intitulata Amintiri din Turcia, in care autorul dl Lakos Lajos, facênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai calda simpatie despre eroismul armatei române si are un articol ce pórta chiar titlul România ca salvatórea armatei rusesci. Dl Lakos a trait mai multi ani in România, a facut parte din legiunea polóna, care a luptat alaturea cu turcii, deci are tóta competenta“. Precizam ca volumul se numeste, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) si-a fost tiparit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin.

Alaturi de alte orase cu majoritate maghiara, Oradea devine municipiu în 1870, an în care apare si primul cotidian oradean, în 3 iulie, Nagyvárad, de limba maghiara, fiind practic si primul cotidian din Transilvania! Industria tipografica se dezvolta si ea impetuos, oferind ziare, carti, cataloage, vederi, etichete si altele. Tipografiile perioadei au fost „Tichy“ (1808-1874), „Simon Sonnenfeld“ (1856-1948), „Ottó Hügel“ (1868-1890), „Lászky Ármin“ (1874-1919), „József Láng“ (1890-1919) si „Szent László“ (1894-1944). Pe 4 mai 1874, Academia din Oradea a fost echivalata ca statut cu facultatile de drept de la cele doua universitati din Ungaria, durata studiilor fiind stabilita la 4 ani.

Un alt aspect neplacut românilor era politica de maghiarizare, care se folosea de orice ocazie ca sa-si îndeplineasca misiunea, inclusiv de Seminarul Greco-Catolic din Oradea. Pregatind viitoarele sale cadre din Transilvania, seminarul oradean nu mai era cel de la începutul secolului, atribuindu-i-se acum pe nemeritate eticheta de „românizator“ al elevilor sai, dupa cum ne asigura, cu argumente clare, avocatul oradean reformat Kereki Nagy Sándor în cartea ?ara Bihorului, vol.2, editia 1885. Facând o vizita pe la seminarul amintit, carturarul maghiar anunta ca nu se poate vorbi de românizare „deoarece toti copiii care se jucau (în curte – n.n.) vorbeau ungureste, fara nici o exceptie si nu am auzit nici un cuvânt românesc“. El demonstreaza ca „aceasta institutie nu este una românizatoare, ci mai degraba condusa de spiritul maghiarizarii“, prin faptul ca ea are „trei profesori si un pedagog maghiari, care nu stiu româneste nici un cuvânt“. Prin urmare, „este pe nedrept acuzata de dezmaghiarizare“. K. Nagy Sándor mai scrie si ca românii care veneau din interiorul Transilvaniei, la seminar, la scoala de pedagogi, chiar daca nu stiau o boaba ungureste când soseau la Oradea, ne asigura ca „vor deveni maghiari“ pâna la terminarea studiilor… Ce nu spune cronicarul maghiar oradean este ca la acest aspect servil al bisericii greco-catolice locale se ajunsese prin directa si nefireasca interventie a Budapestei. Raspunsul îl aflam din Istoria României. Transilvania, vol II, Cluj-Napoca, 1997: „În cazul episcopiilor unite, ministrii unguri propuneau Împaratului-Rege, ce avea drept sa numeasca direct episcopii de Gherla, Lugoj si Oradea, candidati cu sentimente filomaghiare, cozi de topor ale guvernului, ca de pilda Ioan Szabó sau Ioan Olteanul (episcop de Oradea 1874-1877 – n.n.) si Ioan Pop Szilagyi (episcop de Oradea 1863-1873 – n.n.)“. Mai mult, „amestecul primatului bisericii catolice în afacerile bisericii românesti greco-catolice a devenit atât de suparatoare încât, în toamna anului 1870, o delegatie a diecezei Oradea, din care facea parte si Iosif Vulcan, pleaca la Budapesta pentru a protesta «odata pentru totdeauna» împotriva acestui amestec“. Dupa cum rezulta însa din relatarea din ?ara Bihorului, protestele au fost zadarnice. Referindu-se la anul 1870, un text din Familia (nr.38/1906) afirma ca pe atunci „sovinismul de azi (din 1906 – n.n.) era numai în fasie. De atunci încoace a devenit hidra batrâna si blastamata, care daca ar fi în stare, ar ridica muri chinezi (ziduri chinezesti – n.n.) între noi si România“.

Interesant este ca lui Mihai Pavel, episcopul greco-catolic de Oradea (1879-1902) contemporan cu Kereki, în ciuda celor relatate, i se va reprosa ca nu este „destul de patriotic“ si, dupa tiparirea la Arad a unei brosuri denigratoare, scrisa de renegatul Pituk Béla (1855-1897) – un preot greco-catolic destituit – va avea de-a face, în 1893, cu un val de sovinism maghiar care-l acuza de „daco-românism“. Având titlul bombastic „Hazaárulók“ (Tradatori de tara, în maghiara) si subtitlul „Országunk kell?s közepén a jelen korunkban eloláhositott 24.000 t?sgyökeres magyarjainkról“ (Despre cei 24.000 de unguri neaosi, romanizati în timpurile prezente, în mijlocul tarii noastre), fostul preot maghiarofon oferea asa-zise „demascari“ despre atitudinea antimaghiara a episcopului Pavel, învinuit de „daco-românism“, acuze de mare pret pentru presa locala si budapestana, chiar daca autorul era „un nevropat incurabil“, ce fusese „internat în spitalul de alienati în Arad“. Acuzele de românizare veneau tocmai în explicitarea teoriei roesleriene cum ca valahii au ajuns sa domine Transilvania printr-o înmultire prolifica si agresiva… În plus, liderii lor ardeleni tocmai avusera si neobrazarea de a cere, din nou, drepturi egale cu maghiarii, într-o petitie foarte bine argumentata si intitulata Memorandum, transmisa direct împaratului la Viena, în 1892.

Cum sentimentul patriotic maghiar era si el la cote înalte la Oradea, în 1892 – anul celebrarii a 700 de ani de la sanctificarea regelui Ladislau si a 200 de ani de la eliberarea de sub turci – sovinii maghiari au pus în scena o varianta locala a Noptii Sfântului Bartolomeu (Franta, 23/24 august 1572). Prin urmare, în noaptea de 28 iulie/9 august 1893, o multime de factura medievala, înarmata cu pari, lanturi si bolovani a trecut la atacarea si devastarea resedintei episcopale greco-catolice, din centrul orasului. Ea se adunase pe la ora 21 în Piata Sfântul Ladislau, întonând cântecele patriotice maghiare „Szózat“ si „Kossuth nótája“. Lumea buna a orasului a preferat o alta abordare a situatiei, dupa cum scrie cotidianul Nagyvárad: „În cofetaria de lânga episcopia româna unita se îngramadise o lume de doamne si domni eleganti, ca sa priveasca din loje interesantul spectacol“…

Conform publicatiei Vestitorul, nr.24/1927 – „organ al Eparhiei Române Unite de Oradea si revista de cultura religioasa“ – „o mare multime de oameni, ca la 1000 de insi, s’au strâns pe piata din fata episcopiei, cântând imnul lui Kossuth, apoi urlând, fluerând, vociferând la adresa episcopului Pavel: Jos cu mizerabilul! valah puturos, opincar, tradator de patrie, belciug de nasul lui! si altele. Nemultumiti cu aceste expresiuni prea delicate, stiindu-se la adapostul oricarei interventii politienesti, au început sa bombardeze resedinta episcopala cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, încât, în scurt timp n’a mai ramas nici un giam, dar nici cercevele, obloane si usi nestricate la aceasta resedinta“. Teodor Nes este cel care precizeaza corect anul evenimentului, 1893, redându-l detaliat, cu statistica distrugerilor. Astfel, dupa devastarea resedintei episcopale, sunt luate la rând casele fruntasilor români, ajungându-se la Scoala Normala Greco-Catolica. Strigând «Aici se fabrica tradatorii!», scoala ajunge tinta multimii înfierbântate, care se dotase cu caramizile descoperite la un santier. Urmeaza apoi Seminarul, iar lucrurile nu aveau sa se opreasca aici. Revenind în centru si întarita cu cei care iesisera de la teatru, gloata a reluat campania, devastând iarasi resedinta episcopala greco-catolica. Urmeaza un scurt moment de respiro, vacarmul si tipetele fiind înlocuite, la ora 22,30, de cântece patriotice maghiare, intonate în Piata Sfântul Ladislau. Dupa aceasta îmbarbatare colectiva nocturna, se porneste din nou la devastarea de locuinte românesti, ajungând prada distrugerilor si cladirile Consistoriului Ortodox. Gloata furibunda este oprita de husari în momentul în care dorea sa distruga biserica ortodoxa din Velenta.”

Însusi împaratul Franz Josef va lua partea episcopului, „considerând insulta prea mare, a calificat, într-o audienta, cele întâmplate la Oradea, drept demonstratiuni condamnabile, iar lozincile strigate împotriva episcopului român drept fraze goale ale unui sovinism exagerat“ (Istoria României. Transilvania, vol II). Cele câteva sute de geamuri sparte – si pe atunci sticla de geam era foarte scumpa! – la care se adaugau distrugerile materiale ale cladirilor, plus teroarea la care au fost supusi românii în acea noapte a groazei s-au lasat cu o grea amintire pentru români.

Iosif Vulcan reuseste sa insereze o nota sarcastica, probabil la închiderea editiei, în Familia, nr. 31 (1/13 august 1893): „Bursa oradana. Pretul sticlei în Oradea-mare s’a urcat cu 50%; iar buna întelegere a scadut cu 100%.“ Din numarul urmator al Familiei (nr. 32, 8/20 august), pe antepenultima pagina, la nota Turburarile din Oradea-mare, Vulcan precizeaza ca zilele tensionate s-au prelungit, casele românilor ajungând a fi pazite cu patrule militare. „Asa petrecuram aproape o saptamâna – sub sabia lui Damocle“ spune Iosif Vulcan în încheiere.

Ziarele budapestane, cu exceptia lui Pesti Hirlap, nu s-au mai grabit sa aprobe actiunea de la Oradea, devenind îngrijorate cu privire la ecoul extern al acestui eveniment, care putea fi mai mare decât cel al Memorandumului si Replicii – document redactat în 1891 de Aurel C. Popovici si studentii români din Austria, printre care Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu si Nicolae Comsa. Dupa cum precizeaza Teodor Nes, evenimentele de la Oradea s-au soldat doar cu pedepsirea unor „tapi ispasitori obscuri“, în numar de trei (abia în 1897), iar cei cinci ziaristi care incitasera multimea au fost achitati.

Asemenea izbucniri de ura etnica nu faceau decât sa întareasca sentimentul apartenentei la românitate al românilor din Oradea si la croirea unei unitati nationale, în ciuda unor diferente concurentiale de natura confesionala dintre greco-catolici si greco-ortodocsi. Dupa condamnarea la închisoare de catre autoritatile maghiare a fruntasilor Memorandumului, studentii oradeni le vor face acestora o primire entuziasta la gara, în 1894, când mergeau spre locul de detentie.

Baimareanul Mihai Pavel ramâne în istoria locala si ca un foarte bun gospodar, de el legându-se multe edificari si renovari în dieceza de Oradea; el fiind si cel care „a descoperit si aranjat Stâna de Vale (unde se afla în momentul devastarilor sovine de la Oradea – n.n.), ca loc de odihna peste vara si minunata statiune climaterica de munte“ (Monografia-almanah a Crisanei, p.342), devenita mai apoi principala statiune montana a Bihorului. Iosif Vulcan face o ampla descriere a statiunii, în Familia, nr. 31/1888 (pag. 357-358), considerând-o cu „un cuib de raiu“. „În doua rânduri a fost la Roma, la Sf. Parinte, care i-a conferit titlul de conte roman, asistent la tronul pontifical si prelat papal. Împaratul, pentru meritele sale, l-a distins cu ordinul coroana de fier clasa I, dupa ce înainte fusese numit consilier intim“ – se mai scrie în Monografia-almanah despre episcopul Pavel. Strada denumita „Episcop Mihai Pavel“ trece azi, ca si în trecut, printre cladirile Episcopiei si Liceului Greco-Catolic.

Perioada episcopului Mihai Pavel este, pentru miscarea nationala româneasca din zona, „perioada atoniei politice (1881-1905)“ – cum o numeste Teodor Nes – fiind caracterizata de o letargie a combativitatii românesti. „Bihorul e reprezentat în parlamentul de la Budapesta prin figuranti marunti, fara relief social; o seama de oameni, cu structura psihica în tranzitie spre desfiintare, spre topirea desavârsita în masa maghiara“ – Monografia-almanah a Crisanei, p.12.

În ianuarie 1893, venind din Germania, via Viena, proaspat realizatul cuplu mostenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen si Marie de Edinburgh, trece prin Oradea, cu trenul, în drumul lui catre România. Calatoria transilvana a celor doi s-a efectuat sub semnul clandestinitatii, autoritatile nedorindu-si manifestari de efuziune sentimentala din partea populatiei românesti, atât de interesate de realizarile politice a fratilor de peste munti. În 1895, la mai bine de doi ani de la trecerea principesei Maria prin Oradea, Iosif Vulcan publica imaginea tinerei, îmbracata în costum popular românesc, pe prima pagina din Familia (nr. 35/1895). La explicatia pozei, Vulcan observa ca România, prin familia domnitoare, se înrudeste acum cu Anglia, Germania si Rusia, adaugând niste cuvinte profetice: „Tânara principesa Maria, ca viitoare regina a tarii, are un rol de mare însemnatate în istoria tarii noastre. Din cauza aceasta, înca de acuma atrage luarea aminte a tuturor patriotilor“. Cuplul Maria-Ferdinand se va întoarce la Oradea, aureolat de glorie, 26 de ani mai târziu, ca regele si regina tuturor românilor!

Între Iosif Vulcan si Ady Endre

Cu toate acestea, Oradea reuseste sa ramâna un loc important al românismului în aceasta perioada. Saptamânalul Familia (1865-1906), a oradeanului Iosif Vulcan, tiparit initial la Pesta, apoi Buda-Pesta – nr. 0 în 1/13 mai, apoi nr. 1 în 5/17 iunie 1865 – pâna în 20 aprilie/2 mai 1880 (nr. 31), s-a declarat „foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni“, devenind una dintre cele mai importante publicatii de limba româna din Transilvania, în paginile ei fiind lansat si cel mai mare poet român. Astfel, în nr. 6 din 25 febr./9 martie 1866, apare poezia „De-asiu avé“ (De-as avea…), semnata „Mihaiu Eminescu“, editorul rebotezându-l astfel pe vecie20 pe moldoveanul Mihail Eminovici, din România.

Începând din 27 aprilie/ 9 mai 1880 (nr. 32) si pâna la 31 decembrie 1906 (nr. 41), revista este tiparita la Oradea, unde si-a mutat sediul. Desi avocat de profesie, cu licenta obtinuta la Budapesta, Iosif Vulcan a pledat doar pentru o singura cauza toata viata sa: promovarea limbii române si culturii nationale; chiar el demonstrând ca poate fi publicist, poet, dramaturg si traducator într-o tara care oprima limba româna. „Prezenta scriitorilor români din toate regiunile tarii a devenit o permanenta si o traditie la Familia, reprezentând astfel o scoala literara, o furnizare de modele de imitat si urmat“21. George Cosbuc, St. O. Iosif si Octavian Goga, cei mai mari poeti ardeleni, pot fi descoperiti în paginile Familiei, la care Vulcan era „proprietar, redactor respundator si editor“.

Se cuvine sa precizam ca preocuparile jurnalistice ale lui Iosif Vulcan începusera chiar din adolescenta, când era elevul lui Alexandru Roman la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (1851-1859). Împreuna cu George Ardelean, el scoate în 1853 revista Umoristul, care va aparea pâna în 1870*22. Dupa cum observa Teodor Nes, „în 1867 face o calatorie în Franta, ceea ce însemna o îndrazneata derogare de la tipicul educatiei si instructiei germane din fosta Monarhie“ – calatorie completata în 1868 cu o vizita în România, de „unde culege vii si hotarâtoare impresii din care se vor plamadi directivele sale de actiune“. Dupa aceste pelerinaje în inima culturii europene si a celei nationale, Iosif Vulcan începe o campanie de presa în sprijinul înfiintarii teatrului national, campanie deschisa cu articolul „Sa fondam teatru national!”, publicat în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869, actiune ce-l va propulsa în memoria publica locala ca parintele teatrului românesc oradean. Considerând Teatrul ca „un templu al moralitatii, al luminii si al stiintei“, care poate „conduce poporul la glorie si marire“, Vulcan îi atribuie rolul de „cea mai mare scoala de educatiune“, alaturi de Biserica si Scoala. Credem ca definitia teatrului national, Vulcan a dat-o prin aceste cuvinte: „un templu al Thaliei române, care sa nu fie numai un loc de petrecere si distractie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru înaltarea ei, un institut pentru desteptarea, dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national“.

Din iulie 1879, Vulcan devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1891 membru deplin. Din aprilie 1897, Iosif Vulcan si redactia revistei sale se muta în actuala casa memoriala, cumparata atunci de la arhitectul-sef al orasului, David Brush. Investitia a fost posibila gratie mostenirii sotiei sale, Aurelia Vulcan, de la bunul prieten de familie, fostul deputat Bölönyi Sándor. Iosif Vulcan cunoaste un moment de triumf cu ocazia primului spectacol la Oradea al unei trupe românesti din România. Astfel, joi, 13 iulie 1871, trecând peste conditia descurajanta a Societatii teatrale maghiare de teatru din Oradea, aceea de a ceda jumatate din încasari pentru utilizarea salii si decorurilor, trupa vestitului Mihail Pascali de la Bucuresti (în care tânarul Eminescu tocmai fusese sufleur) sustine doua reprezentatii a câte doua piese fiecare. Se cuvine sa precizam ca trupa româneasca a ales Oradea dupa ce, la Cluj, ungurii n-au vrut sa-i închirieze teatrul, „gelosi pe succesele lui Millo din 1870“ si speriati ca „se va româniza tot Clujul“ (Familia, nr.39/1906, pag. 460).

Mihail Pascali (1830-1882) era primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet, la Teatrul cel Mare din Bucuresti, în 21 iulie 1861, teatru al carui director a devenit în anul reprezentatiilor de la Oradea. Succesul fulminant înregistrat la Oradea s-a legat însa de piesele „Pacatele barbatilor“ si „Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul“, suficient de bine alese ca sa se joace cu casa plina la ambele reprezentatii. Spectatorii români, de diverse categorii sociale, au venit inclusiv din afara orasului, iar printre curiosi s-au numarat si spectatori unguri. Reprezentatiile lui Pascali s-au bucurat de o cronica elogioasa chiar în presa maghiara (ziarul Szabadság). În cadrul primeia dintre ele, între cele doua piese, Matilda Pascali, îmbracata în costum national, a recitat poezia „Copila româna“ de Iosif Vulcan, autorul fiind în sala23. Aplauzele furtunoase care au urmat trebuie sa-l fi încurajat pe Vulcan în eforturile sale privind teatrul românesc. Tatal sau, protopopul greco-catolic Nicolae Vulcan, se muta la Oradea, la începutul anului 1880. Aici va si deceda, în ziua de 20 aprilie 1884, fiul publicându-i un elegant necrolog în Familia.

La Familia este publicata si oradeanca Maria Bosco (Suciu, dupa casatorie). „Ea este cea dintâi femee care a publicat versuri românesti si întrece pe toti barbatii scriitori din Nordul României în adâncimea si gingasia simtirii precum si în stapânirea limbii (la ea, cea dintâi, fara latinisme) si a versului“ spune scriitorul si ziaristul german Dr. Wilhelm Rudow, ginerele ei, în „Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart: Ausgearbeitet mit Unterstützung der angesehensten Schriftsteller“ (Istoria literaturii românesti pâna astazi: elaborata cu sprijinul celor mai apreciati scriitori – în germana), Wernigerode, 1892. Maria Bosco-Suciu (1841-1891) debuteaza în Familia la vârsta de 23 de ani cu poezia „Ruga unei june”. Fata ei, Lucretia Suciu, îi va cunoaste personal, gratie cenaclului literar întretinut de mama, pe George Cosbuc, Septimiu Albini, Gheorghe Bogdan-Druica si alti animatori ai cuvântului românesc. Nascuta la Oradea în 1859, absolventa a Institutului Ursulinelor si având o aplecare catre limba si cultura germana (mostenita de la mama), Lucretia Suciu va deveni o poeta demna de cartile de istorie literara. În casa ei se vor continua acele sedinte de cenaclu cu personalitati românesti, pe care le tinuse si mama sa. Desi a debutat în Familia, în 1884 (nr.28, 8/20 iulie), cu sonetul „Suvenir”, Lucretia Suciu (casatorita Rudow, din 1891), îl va obliga pe Vulcan sa scada costul abonamentelor la Familia, pentru a preîntâmpina concurenta provocata de aparitia revistei „Foaia literara”, scoasa la Oradea, în 1897, de ea si sotul sau. Nu de alta dar, în „Cuvântul redactional“ al primului numar, Lucretia promitea o revista ieftina, care sa „poata strabate si în paturile care pâna acum nu pot fi partase la miscarea literara a poporului român“, fiind în plus si bisaptamânala. Din pacate, noua revista a aparut numai un an, parte din pricina sanatatii precare a editorilor, parte din cauza atacurilor confratilor de la revista umoristica „Vulturul”. Saptamânalul „Foaia literara” ramâne în istoria locului ca prima publicatie literara româneasca fondata si aparuta la Oradea; „Familia” lui Vulcan aparând initial la Pesta, dupa cum spuneam. Wilhelm se stinge la Oradea în 16 aprilie 1899, urmat, la 5 martie 1900, de sotia sa Lucretia. „Prin ea si Iosif Vulcan, Bihorul a intrat în literatura româna“, considera Teodor Nes.

Dupa aproape 42 de ani de aparitie neîntrerupta, un record printre publicatiile românesti, revista Familia (Seria I, cum se numeste acea perioada) îsi sisteaza aparitia în 1906. Iosif Vulcan moare în 8 septembrie 1907, la Oradea, fiind înmormântat în Cimitirul Rulikowski.

Iosif Vulcan este primul scriitor român care încearca si o abordare psihologica a fenomenului maghiarizarii. El ofera astfel si alte raspunsuri decât evidenta agresiune institutionala a statului maghiar din imperiul dualist. În romanul „Ranele natiunii”, aparut în trei volume, la Buda-Pesta, în 1876, Vulcan ofera un tablou de la A la Z al românului din aceasta parte a Ungariei. Mai precis, de la Albinescu Aron, „de un caracter românesc, verde si pronuntat“, la Zimbran Stefan, un tânar si promitator avocat, cu „un caracter acomodabil“, ajuns în cele din urma renegatul Zimbrai Pista, cu nevasta unguroaica, serviciu comod în slujba statului si oprimator al propriului neam… Daca cei doi sunt gata sa realizeze initial un cuplu politic nationalist românesc, socru-ginere, prin cumpararea machiavelica a tânarului român de catre comitele ungur, unitatea se destrama, rezultând o serie de tragedii individuale, printre care si sinuciderea lui Zimbran.

Va transmitem câteva dintre parerile lui Vulcan, în selectia lui Teodor Nes. Casatoriile mixte: „Pâna acum mai fiecare Român care si-a luat de sotie o unguroaica, s-a facut si el Ungur“ – vol.II, p.144, observatie verificabila si astazi! Aron Albinescu: „Ne lipsesc barbatii cu caracter. Fara conducatorii onesti, lipsiti de orice vanitate si interese materiale, nici o natiune nu poate sa înfloreasca“ – vol II, p.30. Alta rana: „La noi fiecare om cu gura mare e conducator“ – vol. II, p.185. Tinerimea maghiara: „O parte în veci nu ceteste si nu învata nimic, nu numara bancnotele când le azvârle muzicantilor tigani si exceleaza numai prin înjuraturi bicheresti“ – vol. I, p.127. Persecutii: „Românul care ceteste ziare românesti, nu se poate bucura de încrederea unui Ungur“ – vol. II, p.180. Renegatii la slujbe: „Mai toti dregatorii români de la comitat, dimpreuna cu notariu de la sate, nu numai desertara din tabara nationalista, dar înca detera mâna de ajutor contrarilor“ – vol. II, p.203. Intelectualii români, „ca sa nu moara de foame, unii sunt gata a primi orice rol rusinos“ – vol. I, p.103. Românul de doi bani: Liezanu, un personajiu maleabil, „subscria sume mari pentru întreprinderile românesti, pe cari însa nu le platea, dar era cunoscut ca un brav Român“ – vol III, p.14.

Printr-un efort colectiv remarcabil si o admirabila constiinta nationala, românii din Oradea si Bihor reusesc sa-si înfiinteze, în 12 mai 1898, propria banca: Institutul de credit si economii „Bihoreana“. Printre initiatorii subscriptiei publice, dar si membrii în conducerea bancii, se numara Iosif Vulcan si Aurel Lazar. „Banca Bihoreana a luat fiinta ca institut de credit si economii în urma tristului fapt ca poporul nostru era tratat cum nu se poate mai rau de bancile streine, îndeosebi maghiare. În zadar cerea Românul bani pe credit, nu primea sau chiar daca se întâmpla sa primeasca, pentru datorii neînsemnate, mosioara românului era vânduta fara crutare“ (Monografia-almanah p.309). „Bihoreana“ va fi un real sprijin pentru micile gospodarii taranesti, pentru scoala si biserica, dar si pentru mica industrie. Ea reuseste sa sustina financiar si pe unii studenti de la Academia de Drept din Oradea. Renumele si actiunile acestei banci românesti ajunsesera destul de puternice pentru a deranja pe reprezentantii maghiarimii. Astfel, dupa cum observa Teodor Nes, publicatia economica Erdélyi Gazda tragea un semnal de alarma în coloanele sale: „Sa luam aminte cum valahii îsi însusesc proprietatile de pamânt ale maghiarilor care dau faliment“.

Lovitura data de împarateasa Maria Tereza vietii muzicale oradene a fost spalata abia în 1888. Acum se sustine, pe 5 ianuarie, primul „concert filarmonic“, sub bagheta dirijorului Schnitzel J10.
Primul 1 Mai muncitoresc s-a sarbatorit în 1890, prilej cu care s-a cerut ziua de munca de 8 ore si cea de repaus duminical.

Ca un fapt divers al lumii stiintifice, medicii europeni ai acestei perioade erau adeptii unei explicatii interesante în ceea ce privea nasterea de copii debili mintal. Astfel, femeile din rasa alba (considerata net superioara) daca dadeau nastere unor astfel de copii însemna ca una dintre stramoasele lor fusese violata de razboinicii mongoli. Ca argument principal se aducea asemanarea trasaturilor faciale (numite mongoloide) ale unor copii retardati, cu cele ale rasei invadatorilor…25 Era practic un ecou târziu al grozaviilor din urma cu peste 6 secole, cu care ramasesera mongolii în constiinta europeana.

Din 1900 se stabileste la Oradea tânarul jurnalist Ady Endre (1877-1919), care va deveni unul dintre cei mai importanti si progresisti poeti maghiari si prieten cu Iosif Vulcan. În acelasi an, în 7 octombrie, apare la Oradea primul automobil. Cu el s-au plimbat pe strazile orasului, dând o fuga si pâna la Baile Felix, trei ziaristi locali, printre care si Ady. Atras de efervescenta viata culturala maghiara (existau aici deja 5 cotidiane!) si de cosmopolitismul orasului aflat în plina dezvoltare, el o va cunoaste aici pe cea care-i va deveni muza: oradeanca Brüll Adél (Léda). Gratie ei va pleca la Paris. Pentru Ady, Oradea era un „oras inteligent, miraculos si modern“. Criticii apreciaza ca „Oradea a fost primul oras care a avut un impact major asupra formarii sale“ – Muzeul memorial „Ady Endre“, din Oradea. Pâna la sfârsitul anului 1903, când se muta de la Oradea, Ady a publicat volumul de versuri „Még egyszer” („Înca o data“, Oradea, 1903). Unul dintre admiratorii, prietenii si traducatorii sai va fi poetul român ardelean Octavian Goga, viitor prim-ministru al României Mari. Domeniul de la Ciucea va fi cumparat de Goga, la propunerea vaduvei lui Ady, în 1919. „O vaduva nu se refuza, iar când acea vaduva este vaduva lui Ady Endre, cumpar proprietatea chiar daca ar fi sa o fac cadou cuiva“, a argumentat Octavian Goga amantei sale Veturia, viitoare sotie.

Tot în perioada lui Ady la Oradea, se desfasoara primul meci de fotbal cu participare internationala, pe 1 iunie 1902, în gradina Rhéday. A fost un meci demonstrativ cu acest nou sport de echipa, oferit oradenilor de catre englezii din Bishop Auckland. Imediat dupa acest episod, ziarul Nagyvárad, din 20 august 1902, se facea ecoul unui demers nationalist specific perioadei. Ca urmare a faptului ca aparusera niste ilustrate cu Piata Mica (St. László, a Primariei) pe care era scris mai mare în germana „Gruss aus Grosswardein” (Salutari de la Oradea Mare) decât similarul maghiar „Üdvözlet Nagyváradról”, ziarul facea un apel împotriva „comerciantilor lipsiti de patriotism“, cerând ca posta sa nu primeasca spre expediere astfel de ilustrate. Si asa se face ca, daca înca de pe primele ilustrate cu Oradea Mare, publicate la finele anilor 1890, aparuse text bilingv maghiaro-german, de acum înainte, cu un „patriotism“ greu de înteles în zilele noastre, editorii nu vor mai publica textul ilustratelor decât în maghiara. Textele bilingve maghiaro-germane vor reaparea abia în ultimii ani ai Primului Razboi Mondial, când situatia devenise disperata.

Doru SICOE

LUMINA DIN SUFLETELE NOASTRE

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, InspirationalLeave a comment

Vavila Popovici

„Eu sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.” (Ioan 8:12)

De când ne nastem descoperim lumina si în lumina frumusetile vietii pamântene si marturisim o credinta bucuroasa care ne lumineaza sufletele, pentru ca Însusi Dumnezeu care a facut posibila ivirea noastra în aceasta lume, este Lumina si Iubire.
Parintele Dumitru Staniloae spunea: „Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata ; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…”
Este bine ca aceasta Sfânta Sarbatoare a Învierii sa ne gaseasca într-o stare de bine a sufletului, cu iubire pentru semenii nostri, pentru natura care ne înconjoara. [pullquote]„Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…”

Dumitru Staniloaie[/pullquote]

Sa ne putem bucura atât cât putem de fiecare clipa a acestor zile de Paste, traind tot mai frumos prezentul. Sa ne ferim de dizarmoniile gândurilor, vorbelor si faptelor care ne pot îndeparta de Dumnezeu creându-ne o stare de neliniste si teama, sa cautam lumina si armonia care ne îmbunatateste legatura sufletului cu Divinitatea. Lipsa armoniei, ordinii, nu poate duce decât la deruta. „Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina” (Matei 6:22). Iata ca aceeasi lege este valabila atât pentru lumea naturala cât si pentru cea spirituala, caci cel care sta mult timp în întuneric pierde în cele din urma vederea si ochii lui nu mai pot primi lumina; tot asa si un suflet patruns de întuneric si acceptându-l mult timp, nu va mai putea primi lumina. Starea de liniste pe care o simtim traind în armonie este lumina din sufletul nostru care-si face loc în aceasta perioada si alunga întunericul; ea se obtine dupa gradul de noblete a fiecarui suflet, dar si dupa vointa fiecarei fapturi. Dupa cum iubirea se primeste si se daruie, tot astfel si lumina trebuie primita si daruita.
Ca o profunda expresie a trairii spirituale vom aprinde lumânari acasa si în biserici, exprimându-ne în acest mod credinta în jertfa si Învierea Domnului, dar ne vom ruga si pentru sanatatea si mântuirea celor vii si pentru odihna vesnica a celor raposati. „Ce pustiul ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici ! (…) Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea ”, medita Petre Tutea.
Si poate vom face plimbari în natura „la iarba verde” si ne vom aminti de spusele lui Iisus: „Aici este taina, Fii ai Luminii; aici în umila iarba. Aici este locul de întâlnire al Mamei Pamântesti si al Tatalui Ceresc; aici este Curentul Vietii care curge între Împaratiile Pamântesti si cele Ceresti. Puneti mâinile în jurul delicatei ierbi a îngerului Pamântului si veti vedea si auzi si atinge puterea tuturor îngerilor.”
Sa ne amintim  o afirmatie a scriitorului polonez Henrik Sienkewicz „Singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L. ”

Multi poetii români au scris despre Rastignire si Înviere, retraind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire: George Cosbuc, Alexandru Vlahuta, Tudor Arghezi, Vasile Militaru si altii. Citez doar câteva versuri din poemul „Pe cruce” a lui Vasile Voiculescu: „Isus murea pe cruce. Sub arsita grozava/ Palea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei/ Parea ca varsa lava…”
Mihai Eminescu a descris atmosfera Învierii la una dintre manastiri: „O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicele bolti:/ Pieirea, Doamne sfinte, cazu în orice colt,/ Înveninând pre însusi izvorul de vieti./ (…) Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor/ Cum din mormânt rasare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (…) Cristos a înviat din morti/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”.
Se vorbeste despre o poezie inedita a lui Octavian Goga: „E sarbatoare pe câmpie,/ Si-n suflete e sarbatoare,/ Învie firele de iarna sub ploaia razelor de soare.// Sunt Pastele cele frumoase,/ Si-n fire zvonul lor strabate,/ Clopotnita-si îndoaie trudnic încheieturile uscate./ Arama striga când se zbate maiastra clopotului limba/ Eu simt strigarea ei aprinsa, ca-n vorbe sufletul o schimba/…”.

Alexe Mateevici, a scris poemul de inspiratie pascala: „Cântati cu bucurie acelui ce-a scapat/ Pe om si omenirea de moarte sufleteasca./ E Pastele! Viata! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni si pace sa domneasca”.
Dar sa ne amintim în aceste zile si de închisorile comuniste, sa ne gândim la sufletele acelea tinere, visatoare – intelectualitatea româneasca, speranta tarii ucisa… Sa închidem ochii pentru o clipa si sa ni-l imaginam pe Radu Gyr trezit din somn în zorii diminetii si scriind în închisoare: Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula./ O, ce trist si ce-nalt parea Crist!/ Luna venea dupa El, în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L batea cu argint pe vestminte/ argintându-I pe mâini vechi sparturi./ Uimit am sarit de sub patura sura:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac./ S-a asezat lânga mine pe rogojina :/ – Pune-mi pe rani mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie si rugina/ parca purtase lanturi cândva./ Oftând si-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libarci./ Luna lumina, dar zabrelele groase/ lungeau pe zapada Lui, vargi./ Parea celula munte, parea capatâna/ si misunau paduchi si guzgani./ Am simtit cum îmi cade capul pe mâna/ si-am adormit o mie de ani…/ Când m-am desteptat din afunda genune,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicaieri…/ Am întins bratele, nimeni, tacere./ Am întrebat zidul : nici un raspuns !/ Doar razele reci, ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au strapuns…/ – Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele ./ Din luna venea fum de catui…/ M-am pipait… si pe mâinile mele,/ am gasit urmele cuielor Lui.…

Mult asteptata Înviere a Domnului ne pregateste sufletele pentru bucuria trairii ei. Numita si Paste sau Pasti, ea a devenit o traditie în viata noastra, a crestinilor, în viata Bisericii, fiind cea mai veche sarbatoare crestina, sarbatorita înca din epoca apostolica. Interpretarea duhovniceasca a cuvântului Paste fiind acela de trecere.
Învierea Domnului este sarbatoarea bucuriei, a sperantei noastre, iar Biserica asezata si înaltata pe Traditia Apostolilor, o propovaduieste prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora.
Fie ca sfânta sarbatoare a Învierii Domnului sa ne gaseasca în comuniune, sa ne aduca BUCURIE, ÎNCREDERE, LUMINA, IUBIRE si SPERANTA!

Vavila Popovici – Raleigh, SUA

SEMIOTICA CHAKRELOR

On By nelursIn poetryLeave a comment

Semiotica chakrelor sau un recurs la lumea ca text

„ Ca sa pot muri…/
pe mine, mie însumi reda-ma!
Mihai Eminescu

Ah, ca norul de grauri cumva gândit
La prada în marele cires verbe oarbe
Când dimineata tipenia daimonului
A uitat vama deschisa!
Ce stii tu prin aflare si ce prin reminiscenta
Telepaticei, divine foame de Unu?
*
Vino, tradeaza-ma a nu suferi când cadea-va
Catapeteasma diagnozei onirice.
Impregnat de sângele acelei lumini murdare
Pansamentul nirvanic si delirul psihologilor
s-a întors în cetatile pluralului elohim
contrafacere si diversiune în opera care îsi
devora ce spulbera-n treime cunoasterea!
Înca ritmic în entropia Azurului.
*
Broderii ale mortii batrâne
Acolo, pe tarmuri, unde capul poetului
Se rostogoleste ca amfora în
extazul de fameni al zeitelor.
Gânduri desculte,o, cum zburdam prunc odata
Pe pajistile însufletirii primordiei,
?i gustam din sarut muscatura
Sporind ce se pierde. Ca iezii inocenti
În urmele de lup inversând fuga spaimelor
Diafragma ce ucide concret în abstractia
Horelor.
*
Fie primit acest delir controlat
În estetica lor, cu durerea- fantoma a
Inumanului ascuns în ceea ce ochiul orb vede.
*
Pe tarmul memoriei, rostogolindu-se, amfora
Craniul golit de vuit, sublunarul chivot
Al poetului.
*
Nu ceea ce cautam, ci unde cautam.
Razletiti în dogme, razbunati a trai moartea altora?
*
Cel apolinic Gemelarul îl gelozeste
Pe celalalt, asuprit de esente? Sa îl poarte
Ca stigma în ego, pe cel astfel iertat?
*
Suficienti sinei lor trogloditii, puerilii si vampele.
Doisprezecimea fractalica a revelatiei tale,
Niels Bohr- precum infima spirala
A melcului lacrima sidefie a Constelatiei.
Vino, sa uiti, a se naste din logos strapuns
De sine gravida feminitatea – ciorchine de irisi!
*
Silogisme rebele, prin mandale si avatari.
Sentinte, alegorii ale divinei solitudini
Câta vreme sacrificiul e legea si reciproc
Energiile se perinda energofage.
Cu moartea pre moarte cântând.
*
Rasune înzeirea atot- nascatoare
De clone ! În hibrisul ontic
si-n cele ce râd a-nvata
Cum sa moara.
Deo-prudenta orgasmului
Ca epifanie: ca sa ne redea noua însine?

Poeme într-un vers

În urma de urs, diafana brândusa.
*
Zvâcnet de sfârc erogen- aisorul.
*
Cuib de pene si sânge, sub vultur.
*
Luminatia sa, Mama Noapte.
*
Stele care cad de nimeni culese.
*
Fructe putrezind, vântul prada.
*
Pe omatul mormintelor, iezii de lapte.
*
Inteligenta nauca a macilor, în insomnia grâului.
*
Aud trosnind electronii sub pielea ta dalba.
*
Clitoris, zeita ascunsa, gheara de înger cazut.
*
Diavolul îl iei prin surprindere. Îngera,
prin tandru viol.
*
Orice împreunare e un viol.
*
Textul este noetic si poetic hermafrodit.
*
Proto- materia a ramas fecioara lumii.
*
Eroarea face revelatia ca splendoare.
*
Jocul animalelor este initiere a uciderii.
*
Instinctul de vânatoare are origine angelica.
*
Ajunge un bat de chibrit sa distruga Eonul.
*
Am nins pe imprudenta înfloririi tale. Iarta-ma!
*
Sânii mei inutili, continuând evolutia?
*
Am uitat ca sa suporti despartirea.
*
Venirea în lume este deja plecarea.
*
Utopia sperantei, iata religia milei.
*
Mila e sâmbure spart prin iubire.
*
Când oracolul tace, e semn de-nviere?
*
Cumva moartea pe sine se moare. Cântând?
*
Am facut salturi peste tiparele somnului.
*
Am levitat sub vulturi, sub clopote.
*
Am mintit, ca sa ascund adevarul bolnav.
*
Am redus la suportabil, tristetea gigantului.
*
Am învatat prin dezvatare.
*
Mi-am râs plânsul.
*
Între Sine si Ego- un razboi care naste.
*
Au cazut acei îngeri, ca sa înalte umanul.
*
Pe umerii pereche, grota- labirint suspendat.
*
Îl lobul temporal,chivotul.
*
În aorta, Graalul. Si între coapse?
*
Poemul ratat, ca simulacru ce vindeca?
*
Lumea e un poem într-un vers.
*
Eseul, anagrama unei mandale.
*
Irisul dublu ca un grafem, semnatura zeului.
*
Când nu voi mai sti despre mine, nu plânge.
*
Când vei auzi ca am murit, nu îi crede.
*
Lasa-te de vânt sarutata: ca umbra.
*
Fara cuvinte, aici, suntem Unul.
*
Cea învinsa, este cea care primeste pruncul.
*
De neuitat mormintele de alge pe tarm. Ale cui?
*
Memoria oceanului refuzând înnecatii…
*
Rasune în text tiparele divinului, Amin!

Eugen EVU
Hunedoara
12 Aprilie 2011

VISUL ÎMPLINIT AL LUI MENGELE ? – sau: NAZISMO-STALINISMUL SI PROSTIA DEMOCRAT-LIBERALA

On By nelursIn HistoryLeave a comment

…Cum este numit, de catre societatea oamenilor, un individ care ucide oameni (unde mai pui ca sunt si nevinovati…)?!

„Criminal”, nu?

…Dar cum se numeste un CRIMINAL, daca el ucide numai pe cei considerati de el ca facând parte dintr-o asa-zisa „rasa inferioara”, iar pe cei pe care-i considera ca apartinând unei asa-zise „rase superioare”, îi cruta, în mod vizibil PREFERENTIAL? Daca privim în istoria omenirii, vedem ca se poate numi în multe feluri (…spaniol, portughez, englez, francez, olandez etc. – macelari ai multor popoare cu oameni de alta culoare si civilizatie decât ei…) – dar, daca studiem doar doctrinele din secolul XX, suntem nevoiti sa ne restrângem terminologia la doua curente ucigase, dupa CRITERII DE RASA/SUPERIORITATE A RASEI, dar si dupa alt criteriu: „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastra!” – …si, deci, sa-l împuscam în ceafa pe cel care ne…”degenereaza”, ideologic, populatia…cu Naganul, cel mai eficient!…la nevoie, trimis, întru „criogenie”, „în Siberii de gheata” (poate ca, sub tratamentul cu înghetare, îsi modifica, genetic…ideologia!). Pâna mai ieri, vorbeam, deci, de curentele ideologice:

1-nazism[1]- adica acel curent de gândire al national-socialistilor, care l-a avut ca exponent „stralucit” pe Alois-Hüttler/Hiedler/HITLER-Schicklgruber…un individ nu prea democrat, care nu glumea nici cu „tovarasii de drum/lupta” (a se vedea asasinarea lui Ernst Röhm si a 85 de „luptatori” ai acestuia… – Ernst Röhm fiind liderul „Batalioanelor de asalt” (SA) (în germana Sturmabteilung), cel care-l sustinuse extrem de activ pe Adolf-Alois Hitler, în ascensiunea sa catre “cancelariatul” Germaniei – în asa-numita “Noapte a cutitelor lungi” (în germana Nacht der langen Messer – sau “Operatiunea Colibri”: a avut loc în Germania, între 30 iunie si 2 iulie 1934).

2-stalinism[2]1, curent ideologic pe care, din pacate, nu-l condamna si definesc, concret, clar si tragic, decât parintii nostri cei vechi…, bunicii si unchii nostri, morti, majoritatea:
a-fie în închisorile/lagare de exterminare, de la Aiud, Rm. Sarat, Suceava, Gherla, Periprava, Pitesti etc. etc. etc. (înafara de marii, genialii poeti legionari – …legionarii fiind singurii anti-comunisti „garantati”-autentici si convinsi! – cum fost-a, spre-o pilda, Radu Gyr … – …în ultima vreme, mai scriu câte ceva, neprealuati în seama, din pacate, despre stalinism si atrocitatile lui, CEL PUTIN EGALE CU ALE NAZISMULUI, si unii intelectuali români, precum PAUL GOMA, VIRGIL IERUNCA[3]…) –
b-… fie în Siberii/Vorkute de cosmar…de unde „Degerat la mâni si la picioare/Se întoarce-acasa Dumnezeu”.

Dar de ce sa pretindem memorie “absoluta” românilor, când Vestul asa-zis “capitalist”, de fapt, PROFUND STALINIST! – nu îngaima NIMIC concret, despre condamnarea “cosmarului rosu” stalinist (noi nu ne numim “TISMENETKI”, sa îndraznim a condamna întreg “comunismul”… – si, înca, asa cum a facut-o “fiul militantilor comunisti Leonte Tismaneanu si Hermina Marcusohn” – fiu, se vede treaba, de komisar politic sovietic, de pe pozitii de… “ne-evreu” si de …“non-colaborationist”!!!)…de au ajuns unii rusi la…neobrazarea criminala sau la inconstienta/iresponsabilitatea, de a-i propune, pe Lenin si pe Stalin, ca…”SFINTI AI ORTODOXIEI”…?!

Si zau ca nu am auzit strigându-se, NIMIC, la asa profanare a Ideii de Om (nu neaparat si nu doar a…”drepturilor omului”!), dinspre Washington sau Londra-Paris…macar vreun “What?!”, sau : “Comment?!”

NU.

Doamne fereste! De luat la întrebari si de urechiat, pentru ca-s fraieriti si saraciti de neo-imperialismul masonico-globalist, sunt buni numai românii…

…Sa ne întoarcem, însa, ca-i foc si-i degraba.

Vorbeam de criminali, cu gargaunii “rasei superioare” în dovleacul lor mongoloid, dar si de arbitrarietate criminala, atotsfidatoare. Si uite, eu zic ca lui CSEKE ATTILA, ca si celor care l-au pus responsabil cu/peste VIATA ROMÂNILOR…ca si altora asemeni, „eiusdem farinae”, vom vedea!!! – li se potrivesc, ca manusa, toate aceste atribute:

1-CRIMINALI: un ungur (ungurii, mai cu seama politicienii lor! – ne sunt… “prietenul de-o istorie”, noua, românilor, nu-i asa?!) a luat nu doar un minister, cu tradatoarea binecuvântare pedelista – ci, odata cu MINISTERUL SANATATII ROMÂNILOR, a început sa ia si zilele românilor: mor, ca mustele, românii/valahii (..mor ei cu zile mai de mult…de pe vremea taierii salariilor si micsorarii nemernice a pensiilor, de catre asasinii pedelisti!…dar, despre asta am mai zis, tot degeaba!), prin desfiintarea celor 200 de spitale, din 400, câte are, de toate, România! – …mor cu ochii pe lanturile de la portile de spitale închise, cinic si sadic, de acest nou JOSEF MENGELE (ori LAVRENTI BERIA) din România, veacul XXI…!!!

2-RASISTI: CSEKE ATTILA n-a desfiintat niciun spital al “rasei superioare” maghiaro-secuiesti… – deci, nici în Harghita-Covasna, nici în Satu Mare! Foarte bine ca nu a desfiintat acolo, dar de ce, pe ce criterii, DACA NU PE CRITERII ETNICE SI DE RASA, a desfiintat spitalele românilor/valahilor?! Pe ce criterii a luat apa si lumina si a smuls cearsafurile si saltelele, de sub cei 12 bolnavi grav, din spitalul de la Pârscov-Buzau (LOCUL UNDE S-A NASCUT, CÂNDVA, UN MEDIC SI POET, MARTIR AL ÎNCHISORILOR – VASILE VOICULESCU…!!!)?! Pe ce criterii a desfiintat Spitalul din Sulina, de sa ajunga a face bolnavii cardiaci, cu salupa, pâna la Spitalul din Tulcea, ÎNTRE O ORA JUMATE SI…CINCI?! De tras la rame, îi moare “motorul” pâna si unuia teafar, nu doar unuia bolnav, si, înca, de inima!!!

3-ASASINI SPIRITUALI CINICI (tot în spiritul dement al…„rasei superoare”!) – vom demonstra mai jos. Prin „CAZUL CIORAN”.
Si de ce, oare, îsi cruta “rasa” lui si n-o cruta SI pe a noastra?! Nu cumva pentru ca “Natia ungara este cea mai splendida realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaste decât victoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad si al lui Ghinghis-Han”… – cf. “Nincs kegyelem” (Fara îndurare) – de Dücsö Csaba, 1939…?!
…Cine stie?! Vom afla, cât de curând.

…Pentru ca acolo, în manifestul iredentisto-canibal al lui Dücsö Csaba, se continua asa: “Eu nu astept sa vina razbunarea, nu astept! VOI SUPRIMA PE FIECARE VALAH CE-MI VA IESI ÎN CALE! PE FIECARE ÎL VOI SUPRIMA! NU VA FI ÎNDURARE!” – …nu cumva, totusi, “de asta”, musiu CSEKE ATTILA?!

…Iar masonii de la UE se fac ca nu vad genocidul maghiar, facut, în România, de ungurul CSEKE, la nivelul trupului fizic al ROMÂNILOR/VALAHILOR, si de KELEMEN HUNOR, ministrul de la Cultura (ambii, si CSEKE, si HUNOR, fiind pusi/”unsi” ministri, la TROCUL TRADARII, de Basescu Traian si pedelistii lui mizerabili, CARE-S JURATI SA ANEANTIZEZE ROMÂNIA, CÂT DE REPEDE POT…!!!), la nivelul corpului spiritual al ROMÂNILOR/VALAHILOR!

…Care “MINISTRU AL CULTURII ROMÂNILOR”, ungurul KELEMEN HUNOR, n-a gasit UN SFANT MACAR, NICI MACAR N-A AVUT INTENTIA!!! – pentru a intra la licitatia de la Paris, unde erau vândute documente inestimabile, scrise de mâna de lumina a lui EMIL CIORAN-VALAHUL…?! Noroc ca s-a gasit un român din SUA, GEORGE BRAILOIU, un român cu inima de ROMÂN/VALAH, care sa cumpere si sa doneze ceea ce cumparase la licitatia pariziana, cu 405.000 de euro!

CÂT RISIPESTE UDREA ELENA ÎNTR-O… DUPA-AMIAZA…!!!

…Dar s-o luam si altfel…cronologic, adica…!!!

…Va sa zica, “ROMANUL” PATAPIEVICIAN, directorul I.C.R., si BASESCU “TRAIANUL” ROMÂNILOR (de la care-si trag românii “obârsia”, zicea madama aia blonda… – DOAMNE, FERESTE-NE, RUGAMU-TE, DE ASTFEL DE …“OBÂRSII!”), presedinte al României si DIRECTOR ONORIFIC AL I.C.R., n-au gasit niciun sfant pentru scrierile genialului nostru CIORAN, dar ca sa-l nege pe ÎNGERUL NICHITA (caci, în 2008, s-a pus problema unei expozitii comemorativ-evocatoare NICHITA STANESCU, 25 de ani de la Zborul Heruvului Blond, înapoi, la Cer!!! – PATAPIEVICIANUL, nici sa n-auda!) – si sa-l înlocuiasca, sfidator, falusocratic (astia doi, Pramatia Suprema a României-BASESCU, si Pramatia-Lacheu al “Supremei Lichele”, PATAPIEVICIANUL, se pare ca au grave frustrari si obsesii cosmaresco-sexuale…dar, evident, au, la creier, si sifilisul tradarii de Neam Românesc!!!) si satanic, cu…”OMAGIU LUI IUDA”, la Bochum/Germania, sub pretextul ca …“asa arata, acum, sufetulul românesc: instinctual si violent-criminal!”…oracaia monstruletul de la I.C.R., în apararea …”falusuletului” lui …”pricajit si necajit”! – DA, PENTRU TOATE NEMERNICIILE ASTEA SCATOLOGICE, S-AU GASIT BANI, VORBA ROMÂNULUI: “CACALAU”!!!

…Si secatura de LIICEANU (care n-a “creat”, ci a “furluat”, cu GRANDIOS sprijin iliescian, Humanitas-ul! – pentru ca era Editura Politica, CEA MAI BOGATA EDITURA DIN ROMÂNIA ANTE-REVOLUTIONARA!!!) se apuca sa justifice, savant, nemernicia prezidentiala, de la tribuna servila, fata de toti “fanii” basescieni, a lui TVR-1! Mai, samponatule, macar tine-ti pliscul, daca nu esti în stare sa te pocaiesti…tu, care esti printre cele dintâi lichele ale României, ai obrazul sa faci Apelul catre lichele?! Ia exemplul lui Iuda (omagiat de homunculul tau!), si spânzura-te de …opera ta, impostorule, tradatorule si spurcatorule de Neam ce esti!!!

…Bine, mai, nefericitilor, BASESCULE si ROMANULE-PATAPIEVICIANULE, Pramatie Batrâna si Pramatie Tânara – … ca n-a vrut Dumnezeu sa fiti, niciunul, român, nu e vina voastra – dar sa ne sfidati, VOI PE NOI, ca SUNTEM români, si sa ne calomniati si spurcati în ultimul hal – si atunci, prin “poneiul roz cu swastika pe buca”, la New York, si cu falusuri de criminali si sinucigasi (în erectie, TOTI! – …se vede ca pe “deandosulea” astia, cu…”trebile” – ceva îi roade sub pântec…), la Bochum (adica, vezi tu, România e Tara lui “Nea HORROR”!!!) – asta-i culmea, asta întrece orice masura, oricât o fi fiind ea de înteleapta si toleranta!!!

Ia iesiti voi din tara asta, toti oracaitorii si smenarii si “mengelii” si “stali-NUTII”…de cseki si kelemeni, si patapievici, si voi, Superlativi ai Nemerniciei, basestilor (“washingtoniti”, nu …binecuvântati de Patriarhul României!), si cum naiba v-o mai fi chemând…adica, vreau a zice: IESITI DE BUNA-VOIE, DEMOCRATILOR-LIBERALI, CARE ATI TRANSFORMAT ROMÂNIA ÎN AUSCHWITZ SI ÎN SAHARA…PÂNA NU VA IAU OAMENII VALAHI (ADICA, “CEI SFINTI”, “FIII LUI DUMNEZEU”!), CU COASE SI TOPOARE!

…CA VOI SUNTETI DIAVOLI, IAR NU OAMENI! Voi ati fost trimisi de dracii masonici, de la Washington si Moscova, ca sa ne luati si trupurile, si sufletele…dar noi suntem, mai, orbilor, FIII ORTODOXIEI, ADICA AI SINGUREI CAI DREPTE CATRE RAIUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII…- si, oricât ar zice unii si altii (…chiar si eu, pacatosul de mine, când obosesc prea tare…!), ca ne-am mancurtizat si înnegrit, cu totii, ireversibil… – NU! – când ne revenim din oboseala Duhului, stim si vedem (LAUNTRIC!!!), foarte clar, ca, în Gradina Maicii Domnului, nu lasa (întru ADEVARUL SUPRAISTORIEI!) Hristos sa intre javrele si furii si toti sifiliticii si criminalii…!!!

Deci, nici “mengelii” si “stalinii” democrato-liberali!!!

…Când am vazut gestul martiric al lui ADRIAN SOBARU (precedat de cel al CRITINEI ANGHEL!), când am vazut gestul de suprema devotiune al dlui GEORGE BRAILOIU, când, mai ales, am vazut mii si mii de copii de valahi sarmani, dar sanatosi, donând ultimul lor ban, pentru sinistratii din Moldova…si pe copilasii din satele cele mai sarace ale Moldovei, cântând dumnezeieste (drumul în strainatate stipendiat fiindu-le de catre români cu Inima Mare, IAR NU DE STATUL ROMÂN!), pe scenele cele mai vestite ale Terrei, întru Gloria României… – am înteles ca am gresit groaznic fata de Dumnezeu! El nu-si lasa Fiii!!! NICIODATA!!! ÎN VECII VECILOR, AMIN!!!

…Asa ca, voi, aia care voiti sa mutati în Apus ceea ce este/exista în Rasaritul Luminii (Rosia Montana, Agricultura, Petrolul etc. etc.etc.) si sa aneantizati ce voi NU PUTETI avea în veci de veci, CULTURA SI CIVILIZATIA NOASTRA MULTIMILENARA!!! – carati-va, pâna nu începe sa fiarba sângele în noi! Caci, chiar daca o facem atât de rar, o data la veac, poate si mai rar…când ne razvratim, pentru Dreptatea si pentru Sufletul nostru, nu o facem cum ne-au dictat, în 1989, CIA si KGB: o facem de nu ramâne, din diavol, nici…amintirea!!! Caci noi, valahii adevarati, nu mahalagiii (e drept, ploditi si cocolositi si oplositi cam…suspect de multi!), noi nu aparam MIZERIA, ci SARACIA-CEA-LUMINOASA, a “Fachirilor”, a Sarmanului Dionis eminescian: “sa fim saraci întru ale carnii si bogati, nesfârsit de bogati si înalti, întru toate cele ale Duhului”!

“…Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;/Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa/Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamînt si apa —/Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,/Cum venira, se facura toti o apa si-un pamânt”.

…Si tot cu stihul SFÂNTULUI EMINESCU – îi AVERTIZAM pe “baiazizii” adusi de vânturile pustiei (aici, în pamântul Sfânt al Thracilor/Frumosilor/Îngerilor!), NU-I AMENINTAM, ca, dupa aia, sa vina ei cu “jalba-n bat”, si sa ne pârasca (EI pe noi!!! – pai, daca asa-zisele “institutii” sunt croite dupa “chipul si asemanarea” criminalilor “mengelisti” [4], dupa masuri straine de Duhul Valah…!) pe la institutiile vândute criminalilor de profesie, într-un “ceva” care numai “stat” (si, mai cu seama, “stat de Drept”!) nu este:

“Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…/Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,/Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;/N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!”

…Sa nu ziceti ca nu v-am zis…si sa nu mai faceti greseala de a considera ca faceti voi “sfinti”, dupa voia si nevoia voastra: pe EMINESCU al nostru, îl apara Dumnezeu-Hristos – si nici macar Satana n-are chef sa-l înlocuiasca cu Mihail Galatanu…ca prea duhneste cumplit, veceul ala ambulanto-galatean (ambulant pe la “cârnii” cu nasul taiat… – ca la tradatorii de Mosie si Neam, deh… – …pe la aia: Manolescu, Gârbea, Alex. Stefanescu…!).

…“À bon entendeur, salut!”

prof. dr. Adrian Botez

NOTE
1 – „Nazismul sau national-socialismul (german) a fost o ideologie si o politica a statului german totalitara nationalista, rasista, antisemita si anticomunista, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în Germania între 1933 si 1945. Cuvântul “nazism” provine de la prescurtarea numelui national-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemteste Nazi, rostit ‘na-ti). (…)Nazismul a evidentiat in permanenta primatul actiunii asupra gândirii. (…)Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o conceptie rasista. El considera ca omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor si ca viata nu reprezinta nimic altceva decât supravietuirea celor adaptabili. Credea ca „darwinismul social” are nevoie de lupta între rase, întocmai cum animalele se lupta pentru hrana si pentru mentinerea puritatii rasei, astfel încat cei puternici de sângele celor slabi. „Poporul de stapâni” („Herrenvolk”) era de “rasa ariana”, alcatuit fiind din populatiile Europei de Nord. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariana” si îi revenea sarcina de a mentine puritatea rasei si de a subordona rasele inferioare. (…) La baza piramidei rasiale Hitler îi plaseaza pe: negri, slavi, tigani si evrei (…). În Mein Kampf, Hitler afirma:
<> – cf. wikipedia. Si pleava, nu-i asa, de obicei, se arunca …“pe pustii”…!!!

2- “Stalinismul este o ramura a teoriei politice si un sistem politic si economic introdus de Iosif Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietica. (…)Transformând si folosindu-se de mostenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietica pe durata durata anilor douazeci si treizeci. O serie de doua planuri cincinale au dezvoltat masiv economia sovietica. Au aparut cresteri în multe sectoare, în mod special în productia de carbune si de otel. Societatea sovietica a fost adusa de la o situatie de înapoiere de zeci de ani fata de occident, la una de egalitate si asta în numai treizeci de ani, (cel putin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciaza azi ca a fost cea mai rapida crestere economica atinsa vreodata” – cf. wikipedia.
…Supect de blânda tratare a subiectului…aproape as zice ca este vorba de o …APOLOGETICA, atât a bestialului “om”-Stalin, cât si a sistemului sau – ca MASINA CRIMINALA!!! – …distrugând/sfarâmând nu doar alte destine de popoare, ci si destinul poporului rus!!! De ce, oare, atâta “întelegere” blânda, pentru Stalin… spre deosebire de Hitler (doi indivizi patibulari, EGAL!) – …oare pentru ca a “batut palma” cu Churchill si Roosevelt…si erau, toti, “din familie”, de-un neam si-o religie?!
…Pai nici “batrânul” Schiklgruber nu “statea” mai prejos…
3-“Dintre toate tarile de obedienta sovietica, România este cea care a cunoscut cea mai îngrozitoare experienta de <>, prin închisorile de la Suceava, Pitesti, Gherla si faimosul canal Dunare — Marea Neagra, unde zeci de mii de fiinte umane au suferit pro­cesul de dezumanizare prin mijloace nemaifolosite pâna atunci undeva. închisoarea de la Pitesti este locul în care pretinsa reedu­care a atins culorile cruzimii dementiale. Din pacate putine lucruri vorbesc despre ea. Lui D. Bacuîi datoram primul document despre Pitesti, aparut în româneste la Madrid, în 1963, si anume: <> în 1978, G. Dumitrescu a publicat la München, tot în româneste, marturia, Demascarea”.
Dar iata ca, în sfârsit, a aparut de curând la editura Hachette, tradusa din româneste, cartea Câinii mortii, de Paul Goma, autor, între altele, a doua lucrari — Gherla si Cutremurul oame­nilor — care denunta universul carceral si uneltirile perverse ale politiei secrete din România. Desi sub forma de roman, Câinii mortii, reînvie aproape aceleasi personaje, victime ale calailor politiei secrete, dezvaluiti de confesiunile culese de catre D. Bacu, la care se adauga marturiile pe care si autorul le auzise când statuse în închisoare:
<>” – cf. http://www.procesulcomunismului.com
4– Nu stiu cum se face, dar EXACT calaul Josef Mengele le-a scapat „mossadistilor”, vestiti ca fiind cei mai buni din lume, în materie de spionaj si „vânat de nazisti”…Poate ca…”cine se-aseamana s-aduna”, dupa o veche si tragica vorba a mosilor notri thraco-valaho-crestini…” Potrivit lui Rafi Eitan, Mossadul l-a descoperit pe Josef Mengele în timp ce îl urmarea pe Adolf Eichmann, unul dintre autorii „Solutiei finale”, rapit în mai 1960, apoi judecat si executat în Israel prin spânzurare, la 31 mai 1962. Acesta se ascundea dupa razboi în America latina sub un nume fals. Cu câteva zile înainte de capturarea lui Eichmann si rapirea sa secreta, seful Mossadului din acea vreme, Issar Harel, a elaborat rapid un plan vizând de asemenea rapirea lui Mengele, a adaugat Rafi Eitan”. Dar, nu stiu cum naiba s-a facut, ca, la un moment dat, “mossadistilor”…nu le-a mai pasat de Mengele! Ceea ce arata ca tradarea musteste si în sânul…”poporului ales”!…ca le pasa de coreligionarii lor saraci (dati pe mâna lui Hitler, EXACT DE CATRE PLUTOCRATIA EVREIASCA, DE ORIENTARE… NAZISTO-SIONISTA!): “Alta dezvaluire socanta a actualului ministru al pensionarilor este însa aceea ca Mengele a mai fost identificat în Brazilia, la Sao Paolo, doi ani mai târziu. Mossadul a decis însa ca existau „alte prioritati operationale“ si Mengele a scapat din nou. Eitan a refuzat însa sa dezvaluie presei care erau aceste prioritati operationale.

Dupa ce a fugit timp de 34 de ani, Mengele s-a înecat în Brazilia în 1979, iar expertii i-au identificat cadavrul, cu certitudine, dupa… SASE ANI” – cf. cotidianul.ro international, din 9 aprilie 2011, ora 19: 09 (actualizat din 22 mai 2010, ora 11: 35).
…Ciudat, cumplit, amar…. – când vezi ca “PRIORITATILE OPERATIONALE” (ba chiar…NATIONALE!), în toata lumea, NICI VORBA SA TINA CONT DE MOARTEA CELOR SARACI SI AMARÂTI…!!!

SATUL ROMÂNESC – CA DISPOZITIE METAFIZICA SPRE TRANSCENDERE

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

1. SATUL-NATURA
La Eminescu, nu apare Taranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripa de fier-întunecare), dar apare Calugarul (ipostaza ascetic-spiritualizata a Omului Locului, Omul-Axa (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împaratul fiind doar diversele trepte de intensitate a actiunii metafizice; nu apare ogorul (spintecare spre plutonic), dar apare Mosia-Mocsa (tarâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile Satului Arhaic Românesc, ca dispozitie metafizica spre transcendere – Satul Arhaic Românesc, ca singura forma complexa (vag fixata terestru) structurata supraindividual (si cu finalitate supraumana, aproape invizibila ca arhitectura terestrizata, dar absolut determinanta, ca forta de impunere a gestului si gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenta) buddhista sau zen-buddhista (a iluminarii), nu au importanta constructiile pentru în-temeiere terestra, ci Acoperisul Arcuit spre Cer al Pavilionului, asezat peste încaperea-cuptor initiatic (încaperea templu, nesemnificativa spatial, infinita ca radiatie spirituala), sustinuta nu atât de pereti, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia, cu bolti, stresinile (uranizate: “Stresine vechi casele-n luna ridica”) – iar în odaie Râsnita Timpului, Polita cu icoana Arhetipala, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivatul (loc de meditatie, anulare a individualitatii, prin somn-visare, dar si situarea în Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferica: I-124 “Si când în pat se-ntinde drept / Copila sa se culce (…) … din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa, / Pe ochii mari, batând închisi, / Pe fata ei întoarsa”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul în flacari – Amon-Rá al egiptenilor). Si cam atât, din compozitia formala. Constructia numita – este, de regula, la Eminescu (în afara de castel-palat, echivalente ale spatiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intra în coliba…” sau, mai simplu, odaia (“Si pas cu pas pe urma ei / Aluneca-n odaie”), ca uter pregatit pentru transcendere) – cu “pareti coscovi”, gata sa se dizolve în oglinda uranica, în lumina neagra-oculta, prin fereastra (uranizata: “Lânga fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta”) sau fereastra în curs de uranizare-ocultare (“besica-n loc de sticla e întinsa-n ferastruie, / Printre care trece-o dunga mohorâta si galbuie” – I-66).
În general, nu sunt relevate elemente ale constructiei aparente satesti – ci elemente ale experientei interioare, ale ritualului demiurgic interior (initiatic) de existenta umana arhaica: mediu de existenta este labirintic – codrul, energia de existenta are sens ascensional – muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre a) halele sure, halele albastre ale marii (zone subacvatice de reinstaurare a starii de Mythos: rude mari împaratesti sunt zeii nediferentiati de la ospatul energetizant – mitic din Odin si Poetul) b) munte (sinteza-cale, dinspre plutonic spre uranic); exista si sinteza trestie (subacvatica si supraacvatica, demonica si celesta, oricum, de contingenta cu falicul divin: “… toiag / Încununat cu trestii” (I-125), iesit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Marii). Muntele poate fi substituit de Arbore (radacini plutonice, coroana uranica): copacul-tei, copacul-salcâm, copacul din care ies zeitele etc.
Apararea trupului (mistic) si a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfica a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea departata suna codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “În dom de marmur negru ei intra linistiti…”). Zidul nu este niciodata integrat complet în constructia-casa, ci, mai curând, este o entitate metafizica (de sorginte spirituala) care sustine boltile odaii (“Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l îndreapta…”), deschizând odaia catre uranic (“…Lânga fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta””). Odaia cu bolta devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) si cu centru balta-monada sau Muntele-cu-Vârf(Âthman)-Stea. Fata de odaia cu bolta uranica (din Luceafarul, spre exemplu), geamul-fereastra este transparentizarea(obtinuta, paradoxal, prin întunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “Dupa geamuri tremur numa / Lungi perdele încretite, care scânteie ca bruma ” – sau prin des-fiintare în lumina lunara sau mistica: (I-100) “[tu luna] lin patruns-ai prin feresti”, sau (I-143) “La geamul tau ce stralucea…”, iminenta Revelatiei, ca eliberare a Sinelui (captiv în trup-forma), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditatie, din starea-crivat, din singuratatea ascetica a Calugarului “în scorburi de parete” (I-306) este starea care contine, de fapt, energiile care se concentreaza în vederea unui nou asalt demiurgic-Creatie, sau pentru a strapunge amprenta-forma, spre a trece, iar, în uranic: norii, negura (care sunt despicate-strapunse de raze). Actiunea de strapungere este una procesual-initiatica: privirea (care “descojeste” aparenta, pentru a fuziona cu esenta). Pasii sunt suportul actional, caci ei desfac-sectioneaza aparenta, pentru a ajunge la starea plutire uranica spre esenta, ca alunecare spre misticul-sacral, situat în uranic, sau în oglinda terestra, în care se rasfrânge uranicul (“Ea pasul si-l îndreapta (…) [El, Luceafarul]Aluneca-n odaie (…) Si din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa” etc.): nu este o situare uranica sus, ci în sensul în sus este semnul spiritual superior, erectil, pregatit pentru Revelatie – iar sensul în jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decaderii, degenerarii, prabusirii – ca latente re-generative, resurectionale, ale Spiritului (aflat în permanenta dispozitie demiurgica – potentiala sau cinetica). De aceea, uranicul poate fi, oricând, convertit în terestru: confirmare a fiintei Spiritului, a sansei sau a succesului conglomerarii, con-centrarii fortei spirituale – este pamântul-cale în labirintul-codru (sau pe coaste de piatra), pâna la Vârf Muntelui, pâna la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, calare – Povestea magului… (I13-304). Pamântul este Mocsa-mosie – spatiul initierii spre cunoasterea suprema, Moartea – deci, pasii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente într-o convergenta energetica absoluta – spre Vatra Cosmica.

2. SATUL-FIINTA; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIETII)

Crestetul-fruntea (vertexul fiintei energetice, fontanela si fruntea cu ochi-privire) se situeaza, cu raza-privire, spre luna, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii – Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului…, sau Nordul-zeu comun germanilor si dacilor – în Memento mori), iar picioarele se pierd în ocean-mare (Memento mori), sau în împietrirea chtoniana (Strigoii), sau piciorul atârna deasupra oglinzii apei (Freamat de codru), ca o amânare-pregetare, între cer si pamânt, o ezitare-suspendare, înainte de fuziune, prin calcarea Mocsei, a uraniculu-foc si chtonicului-foc: plutirea Luceafarului între voievod si demon, pe linia de unire a Zburatorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre tarâmul Initierii Supreme), Luceafarul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocsei – spiritul constient de propriile tensiuni-energii, nelinistit în eros, ca forma de titanesca creatie a formulei mistice-mitice de Fiintare, ca structura simultana a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirala a Creatiei: venirea si întoarcerea sunt miscarile ritualice de evidentiere a Spiralei Creatiei si la fel, coborârea-aruncare (cercul-apa reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în cercul-foc: “Si apa unde-au fost cazut / În cercuri se roteste”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene vapai…”), urmata de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacra), si revenirea – sunt ilustrarea miscarii Spiritului, pentru a se în-fiinta liturgic, ca imagine hieratica a Sinelui-Spirala.
Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice sentimente-amprente energetice parazitare, adica scapate din forta modelatoare în Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicatiile inutile ale mediului urban nu strabate în poezia eminesciana , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenta rituala arhaica. Totul este ordonat conform liturghiei traditionale a gândirii (aduse al efervescenta de Spiritul Etern, atemporal) si a grandorii simple rurale (care este structurata conform grandorii simple a cosmosului): Râul, Roata-Cerc, Sfera, Cararea-poteca, pierdere-regasire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hala submarina (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus – verticala în jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocsa Uranica – Soare-Luna, fie în Mocsa-Apei – Halele-sure, fie în Mocsa-mosie, mandala chtonica, Codrul cu Izvoarele.
Atitudinea eminesciana fata de Creatie este una religioasa, în sensul cel mai profund al cuvântului: el leaga Mocsele energetice prin permanenta efervescenta (dor-deznadejde paroxistica, amar, scepticism, revolta) a substantei pentru modelare spirituala, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituala, dar si reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificata de diversele miscari sensuale: erectia-catarge, strabaterea-patrundere (în pamânt, pentru a-l izbavi de valul lui Ormuzd) a pasarilor etc. Cântul este energia potentializata, este energia de Creatie, adica la Forma Hieratica. A cânta înseamna a structura în stare, ceea ce s-a destructurat  prin actiune. Codrul cu doina este ipostaza hieratica a codrului-cu-izvoare (ipostaza dinamica a Creatiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “tinere”,  nedesprindere de originar: “Iara noi locului ne tinem” – ca si b) codrul leganat cu crengile la pamânt, adica zona cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamica, revelatorie a Titanului Pamânt, serpuind crengi-izvoare în chip de carari labirintice initiatice – revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranica (“Marea si cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna si cu Soarele”) si, pe de alta parte, rândurelele – siruri care duc gânduri, duc noroc, întuneca, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, vestejind si amortind) – nu sunt decât aversul si reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cântecul-Sinteza a Mocselor: doina si dorul de îngânat sunt acelasi centru orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetica, structura statica: Spiritul-Icoana, revelat în La mijloc de codru…: luminisul, leganat si patruns în inima-oglinda-monada, este tocmai icoana (mocsele uranica, subacvatica, erotico-chtonica se contopesc într-o imagine energetica potentiala a Creatiei).
Stâlpul-Icoana, realizat prin vârtejul smârcurilor-Rovine – este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinta umana ca Faptura Hieratizata, unind Cerul cu Pamântul. Un phalus etern genetic si re-generat, e Cruce a Rastignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocse.
Arborele Sephiroth (arborele vietii) este icoana cea mai potrivita, unind, peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor si sintetizând o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are doua stari:
a) dinamica (efectiva): viata-moarte (expresie-tacere),
b) proiect, virtualitatea autoreflectata a Spiritului.
Iata Sephirothul – Figura 6:
I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potentiale, haosul care asteapta punctul de miscare = vointa-forta de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmeaza unui ciclu de fiintare din care s-au închis ranile (“Soarele… se-nchide ca o rana printre nori întunecosi”), s-au retras frunzele-stele ale aparentei (“Ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic.
Practic, toate Scrisorile (cinci) – întruchiparile lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerând bipolaritatea lumii, reluarea ciclica a Logos-ului, nu într-un alt Logos, ci în alta stare a Logos-ului: cel înaltat decade, cel decazut se ridica).
II. Naissance de l’Être (nasterea Fiintei înseamna desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “Începând la talpa însasi a multimei omenesti”. Talpa este forma-amprenta (virtuala) spirituala asupra Haosului, prin care din pamântul pacificat-Eden, cu ranile multiplicarii închise (norii-rani retrasi în Sori-Negri – Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-înaltare. Sensul înaltarii, dupa desprinderea din Virtualitatea haosului-Pamânt (Geea cea neagra = Zona mistica, a reciclarii energiei spirituale si a resurectiei) este dat de indicatia: “suind în susul scarii pân’la fruntile craiesti”; o subliniere stilistica a sensului de înaltare (suind în susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca si cele trei Mocse: I. tarâmurile fiintei psihice, matrice-triunghi, II. tarâmul fiintei spirituale, matrice-triunghi si III. Fiinta divina, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capatul de sus al scarii, este coroana (Couronne-Naissance dernière): fruntile craiesti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinta divin-spirituala, ci si Nimbul-Coroana (coarnele sacre), care sunt nasterea de dupa desavârsire, adica deschiderea (potentiala) pentru re-creare. În primul rând, însa, coarnele-coroana reprezinta potentarea maxima a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este tarâmul mistic, absolut nevazut, din care se (re)-creeaza regatul (Malkuth) = starea de pregatire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potentiala). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui – scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creatia, în reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte – 3 de o parte, 3 de cealalta parte, la care se adauga Vârful-Coroana.
III. Primul triunghi, cel al fiintei psihice, matricea triunghiulara (1), este compus din fundamental enigma (partea din talpa care sta în contact cu Pamîntul-Regat Mistic, al Potentei Demiurgice Infinite): “De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti” – enigma care se transfigureaza, din fundamentul mistic al triunghiului 1, în baza de relansare, într-un triunghi 2 (cel al Fiintei Spirituale), în Nasterea Fiintei Spirituale. “îi vedem pe toti munciti” de enigma: deci, Spiritul se amprenteaza în toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinta expresiva a Regatului Spiritului si inertia non-expresiva, ambele fiind amprente produse de catre Regatul mistic (si impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratica la b) starea dinamica a Arborelui o produce dorul nemarginit (vointa oarba, adica mistica:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forta ne-explicabila, aceasta vointa-dor. Noi-exprimatii vedem doar efectul: cauza ramâne dincolo de Logos, dincolo de portile “dezlegarei”, în Mythos, în cânt. Apoi, lateral, pornesc:
A. stânga: Gloria-Maiestatea (Maretia),
B. dreapta: Victoria-Puterea
În  stânga, ramura vizibila, în dreapta, cea mistica: Maretia – “deasupra tuturora se ridica cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” – este tradusa în adevarata Putere-Victorie, obtinuta prin “inima smerita”, “stând în umbra” – adica, retragându-se, ca amprenta, din lumea expresiva, peste hotarul-umbra, în energia mistica a Proiectului Divin, în Sinele Divin. Fiinta se ascunde “în taina, ca si spuma nezarita” – spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetica ce se retrage si se condenseaza, din forma spre Spirit (a se vedea si “caii de spuma ai marii”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).
IV. Smerenia din umbra – Victoria-putere (adevarata) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea – dreapta Inima (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, continând ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul – Fiinta Divina: Zeul – si vadeste proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii si vadirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinta vadita în forme ritmice si b) fiinta ascunsa, cauza pulsarilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune si retragere, este Nodul Vietii si al Mortii, este venire si plecare, este Spirala Demiurgica, între demon si înger, între Luna si Soare, între Soarele Alb si Soarele Negru.
A. Ramura stânga (vadita) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) si Dreptatea (Justitia).
B. Ramura dreapta (mistica) este: Mizericordia, îndurarea, mila. Numai datorita schimbarii acestor doua stari ale Fiintei Spirituale, se poate naste nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Nastere a Fiintei Divine, pentru triunghiul continând Fiinta Divina: este singurul triunghi (pentru ca e ultimul) care are vârful în sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) – va urma ascunderea în sine ca fiintare în propria virtualitate-proiect: în Cercul-Coroana, între coarnele de consacrare.
Dreptatea nu se face aici, Fiinta Spirituala este purtata pe valurile iluzionarii, în ce priveste posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: întelegere, comunicare, deci, comuniune spirituala, pentru a înfrânge timpul prin re-nuclearizare temporala (comprimarea amprentelor energetice în nucleul atemporalitatii, rezultând cunoasterea prin moarte, întelegerea divina). Adapostul scrierii (adapostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevazut (Spiritul). Speranta adapostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituala este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect si la somnul-adapost în Mythos. (I-103) – Apare clar conformata imaginea Arborelui Spiritual: “Ca si iedera din arbor (spirala dinamica a Arborelui) de-o idee i se leaga” (viata-fiintare). Apar semnele rupturii-Revelatie: Fiinta spirituala ramâne în urma, ca amprentare-vointa exprimata, si se transfigureaza mistic (prin implozie) în Fiinta Divina. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat în trei zone (I-103) “câte-n lume-ai auzit”, “ce-ti trecu pe dinainte”, “câte singur ai vorbit” – a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului în sine, tacerea mistica-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezulta, din retragerea Logos-ului catre Mythos, sfâsierea lumii amprentate de Spirit si sfâsierea-desfiintare a succesivitatii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivitatii) de imagine-o fâsie (Logos secvential, fara rost-rostuire, fara logica, nelinistit, nelegat-ratacitor, în raport cu nucleul interior-Spirit, în cautarea-cale mistica spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbra de gândire (cugetarea retrasa în limita-umbra, pentru reintegrarea în vointa-potential, proiect expresiv, iesire în afara efectivitatii), ori un petec de hârtie (stergerea semnelor evidente-coerente, odata cu secventialitatea-ruptura Fondului Fiintei-fiintare – ruptura Hârtiei Unice, lume ca plan-amprente însirate în semne: semnele se pierd odata cu fundalul lor cosmic, deci, semn si fundal al semnului  –  Hârtie Unica   –  sunt consubstantiale, sunt din aceeasi esenta si se auto-absorb în Esenta-Fiinta Divina )”.
“… propria viata n-o sti pe de rost / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?”   (I-103).
Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurata si proprie a verbelor, rezultând o “cimilitura” mistica, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost înseamna Logos repetat “la indigo”, similitudine în forma a Logos-ului – amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost înseamna si pe gura, gura expresiva lipita de gura mistica, una trecând suflul-vointa în cealalta: vointa de expresie, dinspre gura mistica spre cea expresiva (“lumeasca”), vointa de re-absorbtie a Logos-ului în Mythos, de la gura expresiva la gura mistica. Este pulsatia unei alte inimi decât cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este însasi Sacralitatea, este suflul cu numai doua sensuri, înainte si înapoi, cercul de jos si cercul de sus, Spirala Demiurgica, continând expresia si reintegrarea în sacral, ca simultaneitati. Deci, viata expresiva însasi figureaza ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu exista în afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decât aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, dupa ce la regurgitat-rasuflat – si-l transfigureaza în Fiinta Divina-Mythos.
Nu cantitativul, meschin si fara seva, fara “causa causorum” deci nu bracuirea (“Printre tomuri bracuite, asezat si el, un brac”) nu formele în succesivitatea absurda a bracului – ci calitatea spirituala din tomul-carte Cartea revelata-ca-lume si lumea revelata ca stâlp spiritual-Arbore Sephiroth – calitatea vrafului-brac, de a se înalta în pofida neîntelegerii si cu tot cu neîntelegerea. Revelatia are loc în toiul chinului, iar chinul este o orânduire aparent haotica în haos, de fapt, rânduind mistic haosul sa nu mai fie haos, structurându-l (mistic) sa redevina Regat. Pedantul  cu ochi verzui si ochelari (gheata demonica), stapân al colbului, este Satan însusi. deci, înaltarea calitativa a Stâlpului Lumii se face fie în pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participa efectiv – fara el nici nu se poate – la înaltarea calitativa, la transfigurarea vrafului (brac) în stâlp, a cozii în frunte (“te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada” – cele doua siruri marcând centrul stâlpului-cu-frunte), a duplicitatii sirurilor în coarnele consacrarii, a paginii neroade în planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea exista, tocmai prin manevrele, aparent negativiste în realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte în colb, colbul se ridica spre privirea demonica de foc înghetat, focul privirii demonice re-transforma colbul, transfigurându-l în semne divine. Demonul care desface cartile, cantitativ în vraf-vrac, le si strânge, ca vraf-înaltare, Demonul care desface semne în colb, el si strânge colbul în semne (ca Piatra a Muntelui, recompusa din colbul-nisip) – semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfacând în coada si frunte, el se situeaza deja în fruntea vrafului-stâlp “asezat si el (deasupra) un brac”, – deci este cooperant la înaltarea Arborelui Sephiroth; desfacând, în pustie si întelepciune, Spiritul – el îl si ascunde-adaposteste (de vârtejul-M?y?), în zona mistica a prizaririi.
V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treapta, într-o inteligenta demonica, ambitia înaltarii vrafului-stâlp, prin Satan si întelepciune, ostoirea vârtejului-stâlp-spirala, în Cântul, forta de patrundere-întelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe în cooperantul sau pozitiv-demiurgic. Ambitia demonica s-a relativizat: “poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami – orice-ai spune, / Peste toate, o lopata de tarâna se depune”. Suisul si coborârea, zidul si non-zidul, limita si dez-limitarea – trebuie retrase în zona neagra, mistica – ascunse-depuse în matricea-pântecele Geei: “lopata de tarâna” le-ngroapa prin rasturnarea tarânei, dar prin sugerarea lopetii, ca remanenta a focului fertilizator, deasupra în-groparii, se sugereaza resurectia viitoare. Deocamdata, “totul cade” în virtualitate divina.
Sceptrul falic (“Mâna care au dorit sceptrul universului si gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”) al înaltarii-erectie demiurgica ce combina cu crucea-patru scânduri. Crucea cuprinde sceptrul – mâna erectila si gânduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere contine viitoarea victorie sublima-cristica.
Urmeaza relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or sa vie pe-a ta urma, în convoi de-nmormântare …”) devine convoi de-nmormântare (în-covoierea mistica, îngropata, trecuta în registrul ocult: urma se transforma în în-covoiere sarpe-ouroboros), sub semnul întunericului demonic al privirii nepasatoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferica. Deasupra devine zona relativa, a mititelului lustruit: Satan se dizolva, se auto-persifleaza, focul interior este pastrat acoperit, la suprafata nu mai ramâne decât umbra focului – lustrul (urma mistica a efortului de razbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tau umbra: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor doua triunghiuri prabusite în relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.
Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twa asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinta Divina  lasi în urma, te rupi de Fiinta ta spirituala care dezvolta un suflu si un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inima, expulzând suflu-ser, care este desprins de plamânii sacri. Biografia “se subtiaza” – formele Fiintei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizeaza în umflaturi ale narilor – amprente carora li s-a retras energia vital-expresiva: narile umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prana inimii si plamânilor (biografia e “subtire”, pentru ca se rafineaza dincolo de inima-plamâni, în zona Spiritualitatii Pure – devine biografie sacra – hagiografie). Deci: blocajul primelor doua trepte cu vârf în jos. Apneea Yoghina  care interiorizeaza energia-sine. Cuvântul-Logos îsi pierde si el, deci, energia – devine lauda – formalitate lipsita de continut (“… sa te laude-n cuvinte”). Mâna erectila-demiurgica (sceptrul) devine mâna a oricarui (“Astfel încaput pe mâna a oricarui …”) – pronumele nehotarât releva omogenizarea si stârpirea-sterilizarea actiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege înseamna a repara ceva stricat-ruinat – pâna la ruinarea-disparitie finala, a cârpi, pâna la aneantizarea peticului însusi – opus lui a face, ca simultaneitate si originaritate stihiala, divina). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: Raul (“Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut în Mocsa a treia, cea a Fiintei Divine.
Tot ceea ce a fost în triunghiurile unu si doi (viata) devine moarte (transfigurare):  pete (zona mistica a întunericului, penetrant spre/prin lumea noastra, zona în care Raul e în curs de transfigurare divina), rautati (esenta Rau, absorbita de Demiurg-Fiinta Divina), mici scandale (Logos derizoriu, vehementa sterila, reciclata, în Mocsa a treia, în tacere-potentialitate demiurgica). “Astea toate te apropie de dânsii”. Iata efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate în Mocsa a treia (pâna la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): disparitia-resorbire a iluziei-multiplicare în acel unu-una (Ying si Yang), nuantat dintru început, ca axa de dezvoltare pe verticala a Sephiroth-ului: “Unul e în toti, tot astfel precum una e-n toate”.
Negarea luminii vinovate si pacatoase (= karma) este re-sorbire în lumina mistica a noptii bogate. “Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt, /  Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt înfatisarile lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe sira spinarii, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul întors = scurgere în jos), pâna la radacina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inertia (sarpele) originara. Se îngroapa în Pamânt-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurectiei. Chinul suprem, vehementa suprema a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant si resorbire în UNU, înafara cugetarii-gând (amprentele cugetarii sunt parasite, pe linia descendenta spre Regatul Inertiei – Kundalini).
Ca în nici una dintre Scrisori, în Scrisoarea I exista trei parti: al doilea rând de puncte de suspensie marcheaza Nasterea de Dupa…, Nasterea Mistica, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiintei Divine: Luna = Cunoasterea Suprema (Moartea) – “Raza ta si Geniul Mortii”. Între coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)-intrarii în propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara” (lumina fecioara = lumea mistica, de neatins, decât de initiati; pustiul ce scânteiaza = Mythos-ul plin de lumina mistica, dar vid de forme si de vointa formei-amprenta: doar proiect, fara semne iesite în evidenta-expresie) “… codri-ascund în a lor umbra stralucire de izvoara” (din nou, “stralucire de izvoara” sugereaza nu dinamismul resurectiei, ci potentialitatea infinita a resurectiei; valuri cu stralucire lunara = semicercuri în zona mistica-jos, “miscatoarea marilor singuratate” = semicercuri aparente, erectile, în zona expresivitatii-amprente; singuratatea, însa, este nucleul stare divina, care uneste cele doua semicercuri în Cercul Mistic – Dumnezeu-Singuratatea Suprema, caci e Virtualitatea Suprema. Puterea sortii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsa-absolvita în reîntoarcerea la Unu, identitatea Raza ta – Geniul Mortii (lumile resorbite în zona mistica a Cunoasterii absolute).

*
*        *
(I-147, Oda (în metru antic) -“Suferinta tu, dureros de dulce”: sunt marcate doua etape, aduse în simultaneitatea Revelatiei: chinul paroxistic este conditia sine qua non a trecerii în zona dulce, zona mistica a echilibrarii orfice, între Apollon si Dionysos, între lumina si vârtejul întunericului (lumina oculta). Dulce este starea zonei mistice, în care toate respira împlinirea-extaz. Dulce este neantul succedând chinului adus la paroxistica vehementei, ca vârtej purificator, care ridica-trasfigureaza zona amprentelor energetice – în zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vânturile-valurile” (“gândul nenteles” – mistic devine Cânturi, strabatute de Revelatie, intra în rezonanta cu stihiile reechilibratoare: Sagesse si Intéllingence, unde inteligenta-valurile alternative miscari sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de Întelepciunea-vânturile, ca parasire a mediocritatii alternantei, pentru Vârtejul atotintegrator – ridicând Spiritului, din Kundalini, pe sira spinarii-arborele Sephiroth, si aducându-l – linistindu-l (dulce) în Fiinta Divina Încoronata (coarnele strâng mitul si redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect).
Gândul nenteles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacra. Împlinirea te sa fie privirea gândului, strabaterea spre sacru si a sacrului. Pasarile strabat negrul (mistic) pamânt (zbor al reintegrarii în Spirit), în paralel, arhetipul pasarilor (gândul nenteles strabate albul-lumina (zbor al reintegrarii în Fiinta Divina). Pasarile sunt amprentele fenomenale, gândul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsa) sunt absorbite în Arhetipul zborului, Gândul nenteles, fiinta Spirituala – care, la rândul ei, e absorbita în Cânturi = Fiinta Divina, Fiinta ce integreaza valurile-fenomenalitate si vântul-energie ascensionala, dinspre Kundalini spre vertex (Om si Cosmos au aceeasi structura spirituala: de la energia originara-Kundalini, la centrul uranic al Fiintei cosmicizate: fontanella, fântâna tâsnitoare a Spiritului, vertexul-Vârf de Munte, condensator al tâsnirii (acvatice) a Energiei).
Acvaticul si mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una în cealalta, prin transparenta acvaticului – ? MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui ? MAREA, Susul si Josul, Verticala si Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capata, ritualic, aceeasi semnificatie (unitara): de imagine hieratica a Fapturii Divine, Arborele Vietii, Arborele Sephiroth.

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul românului este Biserica. Dar Biserica eului eminescian este Codrul: codrul pregateste eternitatea, codrul pregateste, heraldic, liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenta (si trecatoare în forma, dar trecatoare, mereu, spre esenta divina, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele, are Arborele – Axa a Lumii, are Pasarile (zbor si cântec, raza si Logos…îngeri paradisiaci!). Codrul are ca Preot teiul vechi si sfânt (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei), dar are si Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Mortii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Calin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adica stâlpul Templului-Casa Divina a Eternei Nunti (-codrul), fie calaretul pe cal negru si au cornul lumii la brâu, ca taina comprimata, asa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Fat-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafar: “Flori de tei în parul negru / Si la sold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre vitele-i de par / Coroana arde pare”, caci florile de tei sfânt sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic si invocator al Lumii-Fata din rude mari împaratesti).
Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej : trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne tinem”. Noi – este si forma de plural gramatical, dar si semn al majestatii, regale si divine (pluralul majestatii). Codrul este ipostaza eternitatii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca si Muntele, Codrul primeste pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere si dinainte de departare, este copilul din Fiind baiet paduri cutreieram, care se culca la sursa eternitatii: izvorul), sau pe initiatul în moarte (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei: “Trec în umbra, pier în vale / Iara cornul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurându-se, iar si iar, în izvor-resurectie: “Iar izvorul, prins de vraja, / Rasarea sunând din valuri”), sau primeste zeii si zeitele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) – oricum, efortul initiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolara Soare-Luna, cu oglinda-Eros (“… se patrunde balta/ Si de chipul dragii mele”) si forta de propulsie demiurgica a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adapostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blânda tine straja” (I-82). Sub bolta codrului se savârseste jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul si cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiana (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legamânt de nunta cu draga-craiasa Moarte, pentru constructie-patrie (mosia) eterna-monastire. Omul-Christos este sanatos pentru sanatatea-foc a Monastirii-Patrie (Mosie). Daca ar fi sa nu ne îndoim de stiinta limbii, Mosie ar fi cel mai potrivit cuvânt, caci Mocsa, în sanscrita  =  tarâmul Mortii. Adica, tarâmul-re-nasterii initiatice, “în care se realizeaza eliberarea din lantul karmic de reîncarnari, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoastere” (Mioara Calusita, Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc.,1993). Astfel se explica de ce Eminescu spune foarte rar “tara” (asimilând-o, când îi spune, totusi, asa, lui Terra-Titanul Pamânt (sfânt, deci: “.. pân’si numele tau… tara”), care mentine nestinse aspiratiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pura a lumii), Dreptate, Adevar – iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatal-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi da nuanta derizorie, trimitând cuvântul Pretentiei de Tata Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradeaza Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatal-Origine este o problema extrem de dificila, pe muchie de cutit, atunci când nu s-a lamurit, în primul rând, problema Revelatiei: cum sa stii (si sa pretinzi si în fata altora ca stii) despre Origine, daca nu stii despre Spirit, daca nu te jertfesti-initiezi pentru a-ti revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forta demiurgica-virtute etc.)?
Timpul Templului este, dupa gândul lui Blaga, timpul-cascada: o continua retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurata în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, si devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munti-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.
Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegarei usi”. Astfel conceputa, întrebarea se “calmeaza” (autodizolva) în cosmos (sofianismul codrului) si se pastreaza în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însa, produce, prin paroxismul vehementei, transparenta ca limita spre eternitate.
a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251),  “[Magului] Ca o poveste-uitata [lumea Carte] Arald în minte-i suna” (I-78), “El [Magul] cartea-si deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arabeste; /Sunt legile-nsemne din ast univers” (I-292), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurca” (I-292)) tesute si trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le si retragându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candela-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replica la punctul de miscare, de neliniste: prin paradox mitic, nelinistea împaca (deci, suprematia o detine Vârful-Mag) – împaca toate, în marea initiere a Mortii;
b) Împaratul care e frate cu Magul, impregneaza cu divin (miscare subtila, de aducere la numitorul comun a Fortelor Spiritului) si apoi oboseste si trimite Fiu de Împarat la Mag, pentru o noua coborâre în infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarasi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemarginit: si acela de a fi, si dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pamânt – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seama, la Marea-Oglinda (marginea marii este marginea valurilor, este aplatizarea în Pamântul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesara anularii iluziei).
c) Cavalerul Templier, Calugarul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profetie (iesire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se arunca si devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlastina-Rovine – Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calca totul în picioare”) este androgina ipostaza a Calcatorului de Cosmos: este fata de împarat (“de la Arges mai departe” – “pe Arges în gios…”) si este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacra-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pamântului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Calugar-Mircea, care situeaza, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Arges mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gura de rai”.
Vârtejul este format din doua fuioare împletite, al disperarii izbavitoare (luciferice) si al sperantei pervertitoare: Lucifer si Nenumitul Divin, Ahriman si Ormuzd.
Spune Blaga, în Trilogia culturii : “În neorânduiala vie a acestor sate (românesti) simti prezenta unei imaginatii umane care prelungeste natura pâna dincolo de ea, pâna la zona de miracol si poveste.”
Într-adevar, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc si-a amprentat spatiul de expresie într-o omogenitate armonioasa, de la vegetal-mineral pâna la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresioneaza mai profund în poezia eminesciana mai mult decât firescul curgerii-ordonarii-Logos, amprentari ale Spiritului în sunete si tâlc, care realizeaza în mintea cititorului Ordinea, rasturnând si facând de rusine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligati ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelatie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretentios si pretios, cu forme sterile, avortate – iar acceptând Revelatia, sunt transfigurati, sunt absorbiti în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocsei românesti.
Iarasi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorita unei necautate, dar reale rasturnari a rânduielilor sufletesti, din capul locului integrat în ordinea salvarii. Salvarea nu e o speranta, ci o experienta. Nu o problema, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectiva conditionata a existentei, ci mediul cert al existentei. trairea salvarii, iluminarea launtrica, transfigurarea întru rânduiala salvarii, convingerea organica de a participa la ea gratie împrejurarii ca omul e un vas al transcendentalului, care coboara, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinta si actiunea sunt asa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existente, iluminata de atmosfera si rânduiala salvarii”.
Aici, dupa parerea noastra, suntem în fata unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecuta sub tacere, nici etichetata drept problema superficiala, colaterala etc. Este vorba de problema nu a credintei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de fata – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum si de ce anume, sau de cine anume, îsi leaga Spiritul-Eminescu forta amprentatoare întru Logos? Pentru ca Eminescu porneste, demiurgic, propulsat de forta Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem si în ce modalitate determina expresia-amprentare? De raspunsul la aceasta întrebare depinde în ce atmosfera îl situam pe Eminescu: în atmosfera carpatina, în atmosfera germanica, în atmosfera indiana (exotica) – sau într-o atmosfera hibrida, versatila, labila?
Am putea fi acuzati de fanatism si de fariseism, daca nu am recunoaste afirmatiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel putin, la o prima vedere, nu se potrivesc.
Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenta), catolicul e ambitios (de a-si merita, sau chiar forta, salvarea prin fapte), afirma tot Blaga.
Alaturi de ulterioara noastra argumentatie, am lua un subcapitol, la Firea fiintei: Tagaduirea fiintei: opozitie si limitare : “Negatia româneasca nu are caracter existential, ci esential. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esentialmente concesiv este românul, daca-i precizez planul în care îti propui sa ai dreptate! Ceea ce nu-ti îngaduie el este sa ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lamureste si îngaduinta excesiva – poate neasemanata – a românului fata de altul. E pentru ca, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel”.
Sau, la pagina 80, a aceleiasi carti: “Pentru conceptiunea româneasca a existentei, lupta aceasta dintre rau si bine are un puternic caracter de iluzie venita din partialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scapare din vedere a tuturor posibilitatilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “…între lumea de aici si lumea de dincolo este deci un fel de întrepatrundere. Dincolo nu înseamna propriu-zis înafara, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo staruie pe aici. Nu este, deci, între aici si dincolo o prapastie, ci vama, pe care, daca o platesti, treci. Dincolo nu defineste un hotar spatial, ci o calitate a fiintei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenta fata de conditiile concrete ale faptei, ci ca integrare a faptuirii în ritmul universal, socotit ca aratare a vointei dumnezeiesti. De unde si caracterul ritualist (s. n.) al faptuirii românesti, în sensul nerealist, derivat si simbolic”.
Mircea Vulcanescu dezvolta, aici, înalta metafizica a gratuitatii gestului (ritualic). Gestul facut ca ne-integrare în pragmatismul social – are, însa, strapungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare si motivare. Orice se face nu se face pentru a câstiga social, ci pentru a spori calitatea energetica-morala a fiintei. A fiintei cu dubla fiintare: aici si dincolo, nediferentiat.
De aceea, oricare gest-fiintare trebuie sa fie un RITUAL.
*
*        *
La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împarat si proletar marcheaza trecerea de la postura si calitatea de om social-neinitiat – la cele de Poet-Cezar-Initiat. Apare Întelepciunea, constiinta faptului ca nu conteaza (în economia cosmica) forma si pozitia spatiala-morala prin relatie, ci calitatea spirituala, care este absoluta: Cezarul vegheaza singur, ca un Cavaler-Calugar – si are revelatia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere si spre re-facere: Înselaciune si Adevar-Visare). Nu exista, în fapt, bogat si sarac, ci forma bogat si forma sarac (relative la Spiritul Absolut) – împietriri ale hazardului, amprentari absolut fara logica (umana), ale unor forte opuse: Spiritul coerent si Demonul – Haos incoerent. Coerenta spirituala este calitatea ce face dintr-un om – centrul energetic al universului, Punctul de Miscare al nasterii universului si tamaduirea-leac pentru rana despartirii luminii-soare de întuneric – întoarcerea în linistea eterna.
Totul este sa elimini nefirescul si impostura (sa smulgi si sa distrugi toate mastile Histrionului), care sunt forme de fixare aberanta în iluzie. Totul este sa te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: sa curgi si sa stii sa curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern – codru agresat de timp, rezolva criza trecerii timpului. Nu exista trecere a timpului care sa afecteze esenta orfica (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De ma-ngân numai cu el” – stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul si doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.
Constiinta mortii ca teroare îi lipseste cu desavârsire lui Eminescu. El e convins ca moarte e înger cu chipul frumos, adica este calea-aripa-zbor spre cunoasterea suprema, mistica (s-a vazut cum civilizatiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-si transmit, în mod ocult, energia specifica, pentru a realiza, într-o nevazuta structura, Desenul Mântuirii Omului). Nu exista, deci, lumea de aici si lumea de dincolo, ci calitatea superioara a Spiritului, prin care se înlatura impostura, tradusa în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomada-minte, bâlbâiala-degradare caricaturala a Logos-ului – dar, toate, promitând, prin vehementa lor, o stare post-apocaliptica, de destindere edenica) si în inflatie a formelor: starea monstruoasa (broasca, ochi-privire-mparosata, ilot, fonf, gagaut) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotriva, oboseala Spiritului, care provoaca impostura, fixatia în iluzia, creatoare de inflatie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumusetii, Adevarului, ascunzând matca Firii, ca suma a entelehiilor).
Consecinta este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Si, mai exact, descoperirea, darea la o parte a valurilor de peste gesturi si cuvinte, si regasirea starii de Ritual. Roata poate fi sterila, daca o agatam de fenomenalitatile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipala a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea sa fie forma autonoma (sectiune în Desenul Unic si Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptata de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profunda si unica forma de existenta a Omului ca Dumnezeu) înlatura dictatura Haosului.
În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democratia înjositoare a lumii. Prin aceasta pozitie, Eminescu este tiranic, caci toleranta sa extrema fata de formele sociale, deformarile cosmico-existentiale, îsi are izvorul în ignorarea suverana, în suprimarea draconica si definitiva a tuturor canalelor de legatura dintre Spiritul-Centru nascator si dizolvator al Logos-ului expresiv – si dezmatul gregaritatii contingentului. În definitiv, în fiecare întelept de pe prispa unei case (cosmos) taranesti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranta fata de toti si de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neinitiat – si de aceea “de gloata”, plebeu.
Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este metafizicianul prin excelenta, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Suprema a Ritualului (Garantia Suprema a Divinului, el însusi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare oculta de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuala). Aristocratia absoluta a “fatalistului” român consta în conservarea, de o încapatânare infinita, a  libertatii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorba. Totul este jertfit supra-individualitatii. “Înrobirea” fata de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), fata de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul taran anonim, ramas la stelajul sau fecundator, cu vita imemoriala si fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).
Eminescu nu-si pune problema salvarii în sine, ci a colaborarii firesti (perfecte, deci) dintre Satan si Dumnezeu. Sa nu fie impostor oare Ormuzd – aceasta este singura nemultumire si grija a lui Eminescu. Pentru a nu gresi Dumnezeu, îl exalta (în Andrei Muresanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie sa fie înscris în schema cosmica a Compensatiei. Înecul (din Odin si Poetul) compenseaza (prin resurectie divina-Revelatia Frumusetii) chinul paroxistic.
Eminescu nu forteaza absolut nimic, Eminescu nu are nicio ambitie, Eminescu este nelinistit doar de un singur lucru, acelasi care-l face sa fie cuprins de dor si amor: ca trebuie sa uzeze de gesturi suplimentare de vointa si curaj, pentru a se mentine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Initiat. Ca genialitate-geniu e o nefericire, ca virtutea e o nerozie – acestea sunt slabiri ale fortei originare, sunt degenerescente: Basarabii (domnii Soarelui) si Musatinii (Domnii Frumosului) sa fie aparati de Focul-Tepes – si totul re-intra în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.
(II-37): “Craiasa alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalta-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întarire / Si zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbra facem pamântului / (…) O, maica prea curata / Si pururea fecioara / Marie!”.
Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire – mosia-Mocsa din Scrisoarea III (“iubirea de mosie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei sa fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curateniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbra din mila sfântului, amprenta cu energie-Spirit: directia de raportare este sinele Luceafar al Marilor, Soarele Negru, Hristosul nearatat, mistic. Regina peste îngeri sa pastreze starea de Revelatie (Sanatate a Spiritului), aparata de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clara, a Revelatiei eterne, este Edenul, echivalent cu forta Maria-ochiul mistic al Lumii.
Eminescu este ipostaza cea mai înalta si cea mai constanta a gratuitatii metafizice a existentei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocsi, Suveranul Ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude si Eminescu (-Rege-Împarat-Mag-Cavaler al Graalului-Calugar), gloata ignoranta, ca proliferarea nefericita a fenomenalului expresiv, si ne referim doar la Spiritele românesti, la adevaratii, misticii, arhetipalii Tarani-revelatori ai Titanului Pamânt, stâlpii de foc ai acestui tarâm-Mocsa, în care Zamolxe, prin rugaciunea sa, facea (face) sa tâsneasca lumina Akes Samenos-urilor, Gradinile Vrajite strabatute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viata]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.
*
*        *
Arhetipul iubirii, Fiinta iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiintare – poate fi înca un argument pentru optiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona crestina. Nu exista o singura picatura de ura (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare si dezgust (urmate de întetirea prompta a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradarii Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehementa-Foc (a se vedea Tepes-Focul, din Scrisoarea III care rezolva problema monstrilor-proliferari), îngrijorarea este urmata de vehementa-Foc – a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasa (a) – taiere a surselor lumi-inflatie de forme-oameni, b) – semicercul de foc alb, atragând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refacut în Sfera-Foc – clopot-sfera a focului metalic, toaca-sfera a focului vegetal) si de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Si Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogata (semantica re-trezita spre împlinire).
Avântul, pregatirea pentru Revelatie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvarii sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar cautarile se înscriu în înalta, suverana metafizica a gratuitatii eforturilor spirituale.
Cautând si negasind, el ramâne la fel de încordat si, totodata senin, ca si cum ar fi la începutul gândului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea gândului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea în care sufletul este pregatit sa transcenda.
Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu.
Panteismul si teologia lui Eminescu sunt ale oricarui om traditional-român, Om-Natura, Om-Ritual: nuanta lui Calin-Soarele se întrepatrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementara fiind viorile, amintind de finalitatea sacra a Eros-ului – celesta Floare albastra (Femeia este sclava si arhetipala: rosie ca marul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nunta). Zburatorul Calin si Zburatorul-Fluture tind catre acelasi ideal: Cercul uranic (ros si albastru, foc si sfintenie orfica a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu  barba în noduri (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sarac-ascet prin nebunie ispasire a trufiei carnii (valuri înselatoare, mosneagul rege Lear) si bogat-cosmic, ca noapte bogata. Codrul este labirintul si Craiul este, prin confirmarea nuntii initiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac” – I-65) – este starea circulara: încrederea demiurgica, prindere în valuri, saracia-ascetism pentru Revelatie – revenire la bogatie-noapte bogata.
Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a starii hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat si confirmat prin ploaia fertila, ploaia de foc a lacrimilor).
La fel (I-117): “Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” – lacrimile sunt ploaie sfânta, de foc, revarsare de monade spirituale, care transfigureaza zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.
Sfintenie, la Eminescu, este în tot si peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituala este maxima: “Si noptile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînteles, dar asimilabil prin absorbtia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al noptii, prin farmec-rapire a energiilor-amprente; aceasta, pentru ca iubirea ei este vesnica, euharistica, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi si-n veci / Va ramânea departe” – ceea ce simte si Luceafarul, în legatura cu Ea: iubirea este creatoarea departarii, adica a Cercului Infinit al Sacralitatii.
*
*        *
4. SAT – CASA, SAT – VATRA

(I-62) “Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.
Eminescu desira si dizolva toate firele care încearca sa limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acatat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolva în cercul codrului:
a) de la sala-patrulater (II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),
b) prin stihiile vânt-omat (III-6) “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca”) – privirea reuseste transparentizarea-fereastra (“Se uita prin fereastra cum ninge-ncet … mereu”),
c) ajungându-se la cercul-coliba, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i sa se uite la munte” (Âthman, prin intentia-realizare mitica a privirii),
d) prin camera bogata în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogata …”) se sugereaza paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ti ca vad o veche vina. / În vorba amintirea a unei crude munci, / În inima e-o parte a totului straina – / De-ai fost vreodata tânar, e foarte mult de-atunci” – batrânetea este starea de pacat (sau efectul starii de pacat), este acceptarea decaderii-degenerare; tineretea este anularea pacatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).
Regretul este dupa Mythos: “Sa-mi deie-un mar în care închisa e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat” (deci, cvadratura urbana este respinsa clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (niste poiene tâsnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafarul (II-11): “Sa fii un paj din basme si eu sa fiu regina!”
Satul amuteste în vale, pentru a ceda prioritatea esentei sale, vatra de jaratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trasaturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenta: vatra-foc si tacerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogata), în care se dizolva cetatuia, boltile, strasinele.
Orasul e labirintul-infern (tavane, ulite, baricade, feresti murdare, ziduri, usi care au clampe, ivare care sar, permitând invazia sterilitatii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea orasului naste implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamna urbanistica arhitecturala, ci solitudinea verticala, Muntele cu Vârf-Âthman).
Satul accepta docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – si explozia spirituala deal-munte-stea (Soare-Luna), prin stresine vechi (I-277).
Satul-vatra contine, deci, centrul-crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneza – (arhitectonic-spiritualizata) : “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca (…) Atunci i se nazare un vis frumos … si pare ca / Revede tineretea-i cu ochii sufletesti (…) ar vrea ca sa mai vada colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, craiasa cea balaie, / Se ridica prin codri din fruntea unui deal (…) Sa aiba-ar vrea coliba de trestii, mititica, / În ea un pat de scânduri, muschi verde de covor (…) Ar vrea sa rataceasca (…) Unde-nvata din râuri o viata linistita (Râul Demiurg), / Parând sa n-aiba capat, cum n-are început”.
Deci, prin satul docil la invazia eternitatii (-Natura), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie si theogonie, simultan si sinergic.
Muntele  se construieste la modul primitiv-stihimic (piramide – jumatate în lume, jumatate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scari, ca si casa taraneasca (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de rasarire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranzitie spirituala spre spatiul divin: sunt tablouri zugravind miturile dace. Gradinile Edenului se dezvolta din explozia vizionara a gradinii spiritualizate a satului românesc: “si gradinei arbori mândri (…) Conjurati s-acoperiti cu edera (…) Miscând florile ei albe (…) în scari pe flori pendante (…) Spânzura din ramuri nalte vitele cele de vis (…) Si albine roitoare luminoasa miere sug” (I-126).
Deci, satul este starea de sat, adica starea de Eden regasit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regasire a originilor (nu exista, în fapt, un infern al deznadejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile initierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, initierea este eroica, zeiasca – spre a anula-depasi, mereu, conditia  banal-umana.
Templul Cosmic e pângarit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a starii infernale, obtinuta prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiti, gusati, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: interventia Cavalerului-Calugar (Âthman), Mircea-Tepes (Focul-Vatra a neamului).

5. LINISTEA SACRALA. ANOTIMPUL POEZIEI EMINESCIENE

Eminescu nu este un poet al linistii domestice, ci al linistirii sacrale. Aparenta linistire eminesciana, aparentul interior domestic tihnit, care duce la somnolenta – sunt, în realitate, retrageri temporare, din fata iernii cosmice. (Dezvoltam aici, dar ne si delimitam, nuantat [de] sugestiile lui Edgar Papu – Poezia interiorului domestic, din vol. Poezia lui Eminescu, Junimea, Iasi, 1979). Se produce, uneori în poezia eminesciana, o retragere din fata permanentului vârtej cu dubla functie: cosmogonica si apocaliptica. Este o retragere în nucleul spiritual în vatra vesnicei regenerari arhetipale, aceea a somnului-somnolenta în vederea reenergetizarii, pentru succesivele reluari ale asaltului spirituale al viziunii, care trimite la vis-visare (I-100): “Când cu gene ostenite care suflu-n lumânare” (genele ostenite se pleaca peste ochii orbiti, modul ocult, pentru a pregati privirea interioara, viziunea – în zona somnului-visare; lumânare este nucleul mistic al Focului, ocultat în derizoriul domestic – dar imediat dilatata, consecinta a ostenirii genelor-ochi, pentru descatusarea privirii interioare – în vatra cosmica, eruptiva, a lumii: “luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie”).
La fel, în Când crivatul cu iarna (I-224), impactul dintre iarna din nord (ofensiva oculta a Hyperboreei: “Când crivatul cu iarna din nord vine din noapte”) si Spiritul înca nepregatit pentru initierea finala – produce o repliere temporara în repaosul aparent al zonei vetrei re-energizante (“Îmi place-atuncea-n scaun în drept de vatra”) – urmând descatusarea-viziune (unirea initiatica cu noapte bogata, cu semantica plenara a iernii hyperboreene), revigorata de scurta contractie în zona nucleului abisal al vetrei Spiritului: “Iar nu s-ascult pe gânduri, si sa ma uit de lume, / Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud” (situare în zona caii-umblare initiatica a Mythos-ului-povesti). Si zona arhetipala îsi reveleaza, în somn-visare, semantica ei exploziva: “Somnul m-apuca-n brate – Dar toate aceste basme în somnu-mi ma urmeaza (…) Copilele din basmu (…) Si feti-frumosi cu plete în haine luminoase (…) mândra Ileana Cosânzeana” etc. – regasind Frumusetea Eterna lunara, Ea (“Ea vine si pe sânu-mi dulce ea se lasa!”), si regasindu-se, pe sine, ca Soare (“În vis ma arde soare …”) – recucerind, astfel, supremul echilibru orfic  Misterul-Tacere, surâsul Hieratic: “frunza este muta – Misterul lin surâde pe lumea cea tacuta”.
*
*        *
Si atunci, la întrebarea: “Care este anotimpul poeziei eminesciene?”, raspunsul este: ANOTIMPUL MISTERULUI ÎN EXPANSIUNE. Primavara catre vara. Atunci când cade (cosmogonic) ploaia de foc a florilor de tei (caci exista si ploaia de foc apocaliptica, autumnala: “ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), când se poate trece peste cercurile concentrice ale Styxului-Lac, printre constelatiile-nuferi galbeni, catre Centrul Misterului, atunci când Eros-ul este atât de expansiv, încât are loc miscarea inversa, asupra Sinelui Hieratic – si apar arhetipul-eros, Arhetipul Feminin, apare tendinta de razbatere a lui Eros în Eros agapé (aceasta stare de tranzitie în Eros si Eros agapé, este numita prin cuvântul DOR).
Esoterismul poetic eminescian, însa, contine si marcarea fazelor de comprimare, de retentie, de dezagregare, în vederea unei noi, circulare reagregari – si, în acest sens, viziunea lui Arald, din Strigoii (I-73) este deplin semnificativa: “El vede toata firea-amestecat-afara – / Ninsoare, fulger, gheata, vânt arzator de vara” sunt marcate, arhetipal, semnele stihiilor ciclului complet.
“Oceanul cel de gheata” (I-89) marcheaza “stergerea” cercurilor concentrice si revenirea în Unicul Centru (deocamdata, cu valente apocaliptice, dar, tocmai prin moarte, proiectându-se, anamnezic, într-o noua cosmogonie: “… ea (pasare-pereche) moare, / Visându-se-ntr-o clipa cu anii înapoi”. Exista si expresia vointei de a se pastra într-o permanenta a centrului-Mocsa (Mosneag): “Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!” – dar formele de viitor, respectiv viitor anterior (structura vei fi murit figureaza, deja, în versul patru, ca prezumare: “ca tu vei fi murit”) tradeaza imposibilitatea înghetarii definitive a procesului ciclic.
Asa cum afirmam mai sus, despre poemul Când crivatul cu iarna: iarna este faza de latenta, de comprimare originara a germenilor Focului, revenirea în Hyperboreea, pentru un fel de recapitulare – “reinventariere” si reordonare-revigorare a arhetipurilor, care vor fi descatusate, în faza ulterioara a ciclului. Iarna, din acest punct de vedere, este sinonimul arhetipal al marii, în care starea de reordonare si revigorare a energiei arhetipale este marcata prin imaginea ospatului zeilor Valhalei (si Daciei Hyperboreene), din Odin si Poetul (I-243).
Iarna nu este starea de noapte bogata, ci starea de vehementa ascunsa, care precede vehementa cosmogonica. Deci, iarna nu marcheaza misterul ajuns deja la faza orfica, expresiva: iarna este starea de pregatire a vehementei-hybris, starea de introvertire totala-imploziva, a evidentelor orfice (“O sete care-l soarbe, / Eminescu un adânc asemene / Uitarii celei oarbe”). Este starea care împresoara, din toate partile si pregateste descatusarea în viitoarea faza expresiv-orfica, a noptii bogate.
Speranta puterii de reluare a ciclului o pastreaza imaginea (estompata, dar existenta!) a Lunii, ca motivare esentiala a reluarii spiralelor ciclice, prin atragerea, perpetua, în procesualitate, a Soarelui Negru (Soarele Miezului Noptii): “Departe doara luna cea galbena – o pata” (I-89).

6. NEAM-NATIE

Vor fi fiind junimistii francmasoni, dar Eminescu este prea intens nationalist, pentru a se lasa fascinat (ca mod exclusiv de viziune) de Marele Arhitect.
Eminescu este nationalist într-un sens special: acela de ocultist (esoterist). El dezvolta o metafizica a Spiritului Neamului, în  care a fi român = a fi initiat. Nasul subtire, ceafa groasa, ochii bulbucati, bâlbâiala etc. sunt deficiente de initiere spirituala – iar nu simple si banale deficiente fizice. Deficientele de initiere exclud de la starea de român, demascându-l pe emasculat (exclus de la conditia de Om-Demiurg), blestemat a nu apartine unei zone spirituale creatoare (Traian-demiurg de Neam), ci zonei de împotrivire fata de Fire-adevar-Dreptate: Raul (“Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni …”). Neapartinând zonei de initiere, sunt exclusi de la conditia umana (caci om = initiat) : “I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!”
Nu e vorba de sovinism, ci de austeritate a initierii. Nu se poate accepta fiintarea-Logos întru degradare, fara sa intervii purificator, redând functionalitate sacrului (traditia-Ritm Orfic-Ritual, pastrate prin jertfa cristica: cranii transfigurate în comete, în Vârfuri de Munte-Âthman etc.). Starea de Neam  este prioritara fata de Neamul-din-istorie/Poporul. Nu conteaza Neamul ca istorie profana, ci ca initiere spirituala întru Mocsa-Mosie – arbore înflorit al Neamului (Neamul este starea de nod energetic ocult, înscris în structura oculta-soteriologica a omenirii-Ritual).
Pata putrejunii este cauza segregarii, a discriminalitatii – iar nu nationalitatea. Semnul petei este, oarecum, predestinat-însemnat într-un plan al naturii, prin care Natura (sfera Oculta) îi exclude pe cei sterili spiritual, neputinciosi (pe drumul initierii spirituale): forme disparute “în calea de-a da roada”. Exista un circuit al initierii, de la rob (supus probelor initierii) la împarat (stare de initiat). Deci, înca o data, Eminescu nu poate fi socotit sovin, caci el condamna disparitia (de pe calea initierii), neputinta de fiintare (pe calea initierii) – iar nu fiinta.
(I-213 – 213): “În sâmburul de ghinda / E un stejar … asa, poporul meu, în tine e puterea-ti, naltarea-si si pieirea-ti / Eu cred ca tot ce este menit de a fi mare / Sa-si înaspreasca trebuie superba radacina / Prin viscole turbate, prin arsita si-nghet. / Mai tare e-acea stânca ce a trecut martira / Prin vijelii mai multe”.
Pentru Neam, chinul este izbavitor, având finalitate hristica. Neamul lui Eminescu este Cel Ales. Unicitatea poporului – este firescul nationalism al unui geniu sintetizator: Stejarul este prototip de Cruce Universala (pe care se rastigneste, în istoria initiatica, Neamul), ghinda este prototipul Edenului comprimator (ocult) de soarta si de spatio-temporalitate initiatica.
Eminescu ramâne la denumirea primara, de ginta (“viata gintii mele”), pentru a numi Arhetipul de neatins al Neamului-Patrie (de nedesprins, aici, Neamul de Patrie, precum Spiritul de Logos, iar Logos-ul de Mythos). Pentru ginta, expresia este Monarhul Ascuns, starea de Hrist-Împarat al lumilor. Neam si Patrie – o fuziune a omului si Pamântului, în Mocsa-Mosie: spiritualizare (a Omenirii în Om Cosmic).
Neamul-patrie trebuie sa fie mare (I-213), nu fericit:  “Voi sa te vad, iubito [natie] nu fericita mare! / Decât o viata  moarta, un negru vis de jele, / Mai bine stinge, Doamne, viata gintii mele” etc. Fericirea este starea nepamânteasca, daca e vorba de dobândirea sacralitatii – sau starea de impotenta spirituala, daca nu s-a ajuns la zona sacrala, el doreste dinamismul chinului vesnic, doreste ciclicitatea Golgotei, pentru o Patrie (natie-neam) – Hrist. Aceasta este viata spirituala, Maretia Golgotei. Maretia Golgotei este expresia-Logos, cu finalitatea, nezbatuta, spre Spirit-Mythos. Dar nu un chin steril, ci finalizat în triumful cristic; nu starea Sisif, ci fixatia-crucificarea cristica, Mântuirea. Fara mântuire – este doar mare moarta (“Decât o soarta aspra din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atinga-i fruntea suflarea marii moarte”), adica Neant, lipsa a) – vointei de amprentare a Spiritului, b) – de regresie a expresiei-Logos spre mântuirea Mythos.
Înca o data subliniem, acum: nu acced la starea de neam (stare complet esoterica) decât alesii, initiatii. Nu gloata,  nu oricine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit cine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit spiritual, se initiaza si este confirmat întru esenta Mocsei: Marirea în afara marirei- sunt doar mortile-canale  spre Revelatie, deschise sau obturate, în functie de gradul de initiere al aspirantilor spre Mocsa-Neam. Marirea este echivalenta cu noapte bogata, adica o concentrare mistica a esentelor, revenite la originea-Spirit. Marirea este starea de spiritualizare desavârsita a Mocsei, resorbirea totala în samânta-Mythos.
*
*        *
7. DUMNEZEU SI “MODERNITATEA” ARTISTICA

Lumea fara Mag este supusa valului si furtunii fenomenalitatii; însisi zeii sunt respinsi din zona fenomenalitatii – ei stiu sa ramâna esentiali, retragându-se în propriul lor mit – sub valurile marii (Odin si Poetul). Cel care vine sa ia putere de la ei,  pentru a înfrunta, prin vis-visare, fenomenalitatea, reimpunând, starea de Mythos, este doar Poetul-Geniul, zamislitorul de lumi eterne (weltbildend, dupa Heidegger), prin forta Poeziei: (I-284) “Ele (întrebarile) trec pustiul mândru s-apoi se coboara-n mare / Înecând a mele gânduri de lungi maluri la nisip” (spre infinitatea sensurilor si esenta arhetipala). Poetul are curajul titanesc-irational de a reinstaura Logos-ul originar, împotriva tuturor monstrilor fenomenalitatii si împotriva versatilitatii limitei impersonale a fenomenalitatii (vânturile-valurile).
Poetul-Orfeu stie despre caderea lumilor, dar stie ca orice cadere este preludiul unei noi transcenderi: Roata are, deci, dubla functionalitate – distrugând în apocalipsuri ciclice, dar creând sansa de autorecuperare si resurectie.
Arta este noua forma de credinta, de religie (I-322 – Dumnezeu si om): “Azi  artistul te concepe [pe Dumnezeu] ca pe-un rege-n tronul sau, / Dara inima-i desarta mâna-i fina n-o urmeaza …/ De a veacului suflare a lui inima e treaza / Si în ochiul lui cuminte tu esti om – nu Dumnezeu. / Azi gândirea se aprinde ca si focul cel de paie – / Ieri ai fost credinta simpla – însa sincera, adânca, / Împarat fusi Omenirei, crezu-n tine era stânca, / Azi pe pânza te arunca, ori în marmura te taie”.
Eminescu avertizeaza clar asupra pericolului, din lumea moderna, care consta în escamotarea esentialului si în importanta disproportionata (si ruinatoare, din punct de vedere spiritual) acordata fenomenalitatii: artistul modern nu mai face efortul de a fi (dând, astfel, fiinta reala si lumilor create si lumilor create de visul-visare), si se multumeste cu a face (verbalitate care desemantizeaza lumea, o saraceste de existenta-sacralitate: pânza si piatra ramân pânza si piatra netranscense în Idee-sacral – fara sansa, deci, de a se în-dumnezei prin fuziunea dintre ele si Spiritul Viu-demiurgic al Artistului). A face, lipsit de a fi, creeaza chinul si distrugerea esentei divine (aparent cel putin) – care, însa, reverbereaza la nivel cosmic. Se pune, deci, întrebarea daca, în momentul de fata, al artei moderne, nu suntem cumva condamnati la caderea fara resurectie (din moment ce ne aruncam si ne taiem  dumnezeul-suflet-credinta, a fi al nostru, singura sansa de autorecuperare a Fiintei).
Eminescu nu concepe, însa, Disparitia, Neantul – si Roata Sacra. A arunca va însemna a înalta. A taia va însemna a unifica în comuniune sacra. Pânza va însemna Mreaja-M?y?, în care aruncarea înseamna strapungerea iluziei, trecere de dincolo de pânza, în Piatra Munte – unde caderea – este saparea de trepte initiatice, catre taietura suprema – Vârf spre Cer.
Deci, poate tocmai Golgota Credintei, creata prin arta moderna, va deveni premiza resurectiei cristice a Artei: aruncarea va deveni Revelatia, taierea va deveni cadrul teofagiei, ritual al euharistiei artistice (remitizante) a Omenirii – refacerea, din omenire-fenomenalitate – în Ritual-Omenire.
Astfel, arta va putea deveni izbavitoare integrala, prin sacrificiul voluntar-hristic (exorcizator si cosmogonic) – a propriei esente si ca re-sacralizare a Fiintei-din-lume.

***
prof. dr. Adrian Botez

Nota

Trimiterile la versul eminescian s-au facut catre editia Petru Cretia (M. Eminescu – Poezie si proza, vol. I-II, Cartea Româneasca, Buc., 1978) ca fiind nu cea mai erudita si completa, ci cea mai operationala. Au fost consultate si editiile Perpessicius si D. Murarasu.

BOTEZUL CU POEZIE (FOC SI APA)

On By nelursIn literatureLeave a comment

Adrian BotezSe pare ca Eminescu începe prin a accepta teoria gnosticilor, despre deosebire între a) Dumnezeul Suprem si rascumparator si b) Demiurgul cel Rau (în Demonism – Ormuzd fals), care a savârsit Creatia (“Cosmosul este, ca urmare a caderii omului, dominat de rau, dar rascumpararea este o a doua Creatie si lumea îsi va redobândi desavârsirea originara” – cf. M. Eliade, op. cit.). În Memento mori, concluzia este agnostica: nu poate fi cunoscuta esenta realitatii si a reflectarii ei în constiinta oamenilor (Dumnezeu duce l-a dezlegarii porti, fara sa dezlege – cel putin, nu în/pentru aceasta lume). Se sugereaza, însa, existenta mântuirii: nu ca parousia, ci ca descoperire, în sine, a fortei unice etern renascatoare – agheazima – lacul cu apa vie. Aceasta este botezul: prin actul baptismal “te îmbraci” în Hristos (Cel Uns), capeti trupul mistic. Mai mult, prin vehementa chinurilor golgotice (cf. Rugaciunea unui dac, unde rastignirea peste prea-plinul noapte bogata-Nirvana resoarbe undele-amprente-urme energetice expresive, redând puritatea deitatii lui Meister Eckhart) si prin dorinta de sfâsiere ritualica, pentru reîntregirea în trup mistic – se prefigureaza euharistia (gratie divina împartasita-împartita pentru Suprema Sinteza – virtutea resurectionala): este, mai pregnant, integrarea credinciosului în Arhetip, în trupul mistic al lui Christos.

Poezia este botez, act baptismal: este jertfa pentru nemurire, este rastignire pentru mântuirea/resorbtia energetica a universului. Strop de apa vie – poezia trebuie sa participe (ca si Hyperion la activitatea-Demiurgos – resorbtia în sine a Divinului va prefigura, totusi, deitatea) la lacul-agheazima. Poezia este pars pro toto, este initiere pentru mântuirea-parousia. Poezia este Fiinta-Iisus, este Vointa (ocultata) pentru învatarea Drumului Mistic spre a doua venire, cea atotmântuitoare. Cristul ne pregateste, prin Poezie, pe toti, pentru Drumul mistic spre a redeveni, din comunitatea mistica – Trup Mistic (Potentarea Maxima a Creatiei).

Deci, drumul este diferenta dintre Revelatia lui Hristos si parousia, dintre  Revelatia Spiritului si identificarea cu Fiinta Divina – dintre comuniunea necesara (revelata ca necesara: ta twam asi etc. – identificarea partii prin tot), pâna la des-fiintarea (parousia) fiintei spirituale în Fiinta Divina.

Prin proclamarea Eros-ului Universal, Eminescu a desfiintat posibilitatea duplicitatii divine: divinul este unul, cel din Fiinta Divina, obtinuta prin initiere interioara. Initiere individuala, dar initiere în cadrul comuniunii-Ritual (care presupune identificarea cu toti potentialii initiati – deveniti reali initiati). Acest Ritual ni-l reveleaza pe Hristos ca Luceafar al Marilor (II-37), identic cu Adevarul: dar Adevar nu înseamna doar Binele (asa cum îl întelegem, de obicei: ca lumina alba), ci ca o cooperare a Binelui si Raului la Demiurgie si, implicit, la initierea (Spânu-Harap-Alb, Fat Frumos-Vrajitoarea rea-Mag), întru dobândirea (-accedere la) stadiul Fiinta Divina.

prof. dr. Adrian Botez

OGLINZI REZONANTE

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Gandirea prin suflet, in sus, intru spirit, este oglinda invizibila si rezonanta.
Intai, fereastra spre interior, apoi oglinda diafana, spre cer.
*
Ai observat ? Usa batrana se reinchide singura..
*
Coaja e mai sfanta decat miezul. Prin aceea ca a ars a se coace.
*
Sa primim poezia astfel: ca pe o muzica venind din spatiu, ci nu cea strigata, acea muzica pe care esuezi prin a o asculta dar a nu o mai auzi.. Poezia ca divinatie.

Scriu, reinvat ceea ce nervurile frunzei contin, tiparnita padurii Mame, cea dezmierdata de Eminescu drept Mama, dulce mama: O, mama, dulce mama, din negura de vremi/ prin freamatul de frunze, la tine, tu ma chemi”…
*
Oare geniul omului actual, este unul entropic, decadent, prin aceea ca omul actual, progresand tehnic, este pe contrasensul devenirii din definitia de pe munte a lui Jehova ?
Este deci exponentul Geniului Pustiu ? Nu cumva Eminescu sugera un geniu al pustiului, sau, cum iluminatul poet transilvan, Ioan Alexandru, scria in „ Vamile pustiei”? Or romanii cei vechi, ci nu batrani, cum splendid definea Calinescu, romanii genomului, paideumei, Primordiei proto- dacice …, par a se fi ascuns ( intru ocrotire  in inefabil, in imponderabil, matriceal adica…?) in Mithos ? Calinescu, pe care unii l-au numit „ divinul critic”…,isi recitat propria-i poezie, pe care o consider cel putin o eroare, ciudat numita „ Eu sunt grec „! Grecii, care patrundeau prin Poarta Marii Negre, in sus, spre sanctuarele lui Za- Molxes ( sau Zal- MOSES -( Mosul Zeu, Tatal zeilor, sau – de ce nu ? Moise al Nostru..) au uzurpat ( camuflat, disimulat) – de fapt, ceva esential…, au cucerit altfel, prin „ viclenia greceasca” ( vezi Xerses al persilor….lui Zoroastru ( Zarathustra), Iranienii ! – ( Ahura Mazda, Ahriman, s.c.l.) – …o fi fost Calinescu ( fiul lui Calin,…file din poveste, eventual din greaca veche, de la Kallos, adica Frumos( Calin) latinizat vulgar …), o fi fost domnia sa adeneic un pic grec, numai ca descendentii ramificati ai celor Dintai…nu au devenit …cu totii, …greci ! Si cum am mai scris, coruptia intelesului grecesc al exclamatiei admirative Ti kallo ! ( Ce frumos !) in auzul temator al chtonicilor din sudul Romaniei…fanariotizate, anume in intelesul de …TICALOS ! Auzul acelora, intr-adevar, poate fi o perceptie a „ barbariei”, un barbarism lexical ? Altfel spus, o demonizare a conceptului Frumos, in sensul …ticalos, viclean,…” Timeo Danaos et dona ferente”, altfel spus, ne temem de greci chiar si cand ( ne) fac daruri…Sus, la Sarmizegetussa Regala, la sanctuarul- calculator astronomic, mai degraba druidic (!), sau de tip Stonehenge, mai abitir de tip Carnack !, adolescent fiind, am gasit in ruina hambarelor di situl arheologic cercetat pe-atunci de Daicoviciu,…grau carbonizat, de peste 2000 de ani !
Am pastrat o vreme intr-o eprubeta grauntele ( de la etimonul GRAU!, n) si imi pare rau ca le-am daruit cuiva, nu mai tin mine…Acel grau depozitat pentru practicile lui Deceneu, ale Marii Preotimi dacice, intru Zamolxe, fost elev al lui Pitagora !, in Egipt, ..
Stim sigur ca proto- dacii si dacii nu cultivau nici graul, nici porumbul…Meiul sau alte cereale, mai primitive…, erau pita lor. Porumbul, deci mamaliga, aveau a fi aduse mult mai tarziu, din patria sa, America de Sud de azi. Graul carbonizat probabil in urma unui asediu romanic, era adus de comerciantii greci, de la Egiptul de ei cucerit, iar in schimb, dacii plateau cu aur, miere, rasini scumpe, probabil carne ovina, etc.

Marfurile erau aduse de  comerciantii greci ! Deducem silogistic, ca  si …stilul de zidire, numit impropriu „ murrus dacicus”? Dar dacii – sunt sigur- copii ai Naturii Mame, stiau a construi inspirati de Munti;  ei au zidarit  adaugand ca  element al structurii de sustinere grinzile din lemn, principalul material abundent in Dacia Mare; protodacii erau aidoma Popoarelor Soarelui din America de Sud…aveau cultul Soarelui, pe care jertfeau, vezi soarele  de Andezit…Candva, cu un cutit de obsidian, Marele Preot sacrifica uman, ( ca aztecii, incasii, toltecii…)  iar ritualul a fost imblanzit, trecandu-se la sacrificiul simbolic, al unui porumbel, sau poate al unui miel…mioritic …Pastoritul lor nu era de tip desertic, al Pustiei din Orientul evreilor,…ci era unul muntenesc…Comportamentul muntenesc, asadar, al Marelui Suflet Dacic, era unul arhaici si la extrema celui de tip desertic…Mielul biblic nu este Mielul – Miorul arhaic proto- dacic ! Dacii mureau razand, crezand in Nemurirea Sufletului, poate in reincarnare,…iar sincretismul este tulburator: Pastorul biblic nu este decat unul al altei dimensiuni geo- spirituale, mitologice, fata cu Pastorul Mioritic, daca reintelegem, Marele Preot, cu a sa turma- popor !
*
A medita daca la romanii neolatini, numele de DOMN nu vine de la DAIMON, necum de la DEMON, zeu cazut…Ca si nelinistitorul titlu asumat din vechime de catre Domn, cel de IO, asadar cognomenul sacru, al Ego-ului investit, sacralizat.. consacrat !?
*
Sunt ( suntem?, ca Memorie ancestrala, in toate timpurile care „ au fost”, deci vor mai fi, prin aceea ca spatiul- timp este ciclic, repetabil, circular..Este spiralic: cel mai antic semn al omului, cum vedem in ceramica veche si pe tablite…Este aceeasi spirala din sistemul planetar, din galaxii, dar si din cochilia melcului, ori din vrejul unor plante…
*
Epopeea, divinatia…Eposul, epica, povestea, naratia memoriei lumii…Epistemiologie.
Rostul originar, al mantelor, al divinatiilor, dar si al dainelor dacilor si, ciudat lucru, al nordicilor de la Marea Baltica, letonii,estonii.. Dainele ( cu invocatia sacralizanta Aina- Daina…( amintind cumva de …ADONAI!, n)  erau rostite ritualic, cu scop de invatare, memorare, erau legi, adica invataturi ce se repetau pentru a fi memorate, erau LEGI, adica rudimente ale celor Dintai, din care descinde  RE- LIGARE, RE-LIGIA, Refacerea Legaturii cu divinitatea. Laicizate, ele sunt azi forme corupte – anume doinele romanilor: de nastere, de moarte, de jale, de nunta, de bucurie, etc. Sunt ale starilor esentiale ale omului care transcende.
*
Ceea ce numim decadenta este impulsul primordial al Naturii „ oarbe „, un proces entropic. Artele merg pe acest drum invers,…ele cresc si apoi decad, cumva resorbite de misterul devenirii, inclusiv se autodistrug, intru reinnoire ciclica a Inteligentei Naturii.
Comportamentul creativ din Arte, este  esential un gest religios, este raportarea noastra la Cer.
*
Trezoreia padurii, codrului…Tiparnita cea mare este fractalica, se auto-multiplica, inmugirind, ramificandu-se, apoi desfrunzindu-se….Iar in caderea frunzelor, moartea padurii este una cu incetinitorul, este imagine holografica, a Misterului perpetuu… Geniul poetic exprima ceea ce natura fara darul- harul cuvantului ( vorbirii) – ar vrea sa ne spuna: ceea ce tace piatra si iarba,   vietatile toate,…cea ce tac semintele ( si ceea ce zeul rabda in ele !) …
Geniul este receptacul  rezonant, melodios, al „ celor ce nu cuvanta”…Geniul nu poate fi PUSTIU, ci doar unui de predicat in Munte, mai aproape de Cer.
*
Inspirata poezie a lui Ioan Alexandru, a luminei line- lin- lumini, este tipic divinatorie, antica, este descantec de leac, este imblanzitor si in acest sens, Orfic rit exprimat in modernitate…Taumaturgic, vindecator pentru Psyche…
*
Imagini voalate, visele, sau poezia delirantilor…Memoria  lumii, gravida de Sacru. Duh pogorat intru inaltare, Paraclet, la extrema gemelarului mitologic, Proclet…
*
Actul scrierii sinelui, ci nu cel al trans- scrierii mecanice, ale efemerului legiuitor, este un act imitatio Dei …Mimesis sacrum. Este al Verbului  ( A FI !) ,care, prin adjectiv, fertilizeaza substantivul si isi asuma atributul divinatoriu, taumaturgic…
*
Suntem sincronici, rezonanti si nemarginire a lui Cogito…Uneori suntem si armonios- sintonici, adica inspirati. Atunci avem extazul clipe de a fi ca Eternitate.
*
Hedonismul, ca etapa de depasit a Erosului intru a sublima in starea orgasmica a Vietii comunicate, transmise, perpetuate…Eros si Erato, ci nu Eros si Psyche. Eros si Thanatos, dar sa nu ne fie frica, sa nu ne mai fie frica !
*
Omul a fost creat gol, adica in Goliciunea paradiziaca…Apoi a fost inventiv a se proteja, imbracand blana animalelor surori…Alegoria frunzei Evei, este mai degraba o tandrete a pudorii scribului…Oare poate fi numita – considerata goliciunea Operei Primordiale, o perversitate? Mai degraba e „pervers” substitutul , invelisul, al necesitatii supravietuirii fizice.
Actul impreunarii perechii este al Goliciunii paradiziace, intimitatea fiind a jumatatilor ce se reintregesc o clipa, SFERIC, un El si o Ea, care doar in doi redevin UNUL. Un dual care redevine Unul spre a se naste al treilea, adica Fiul… Tot astfel, la gnostici, si Sofia, asadar Inteligenta divina, relevata apoi in crestinism ca Fiul – Figlio,  Teandra, Triada, Treimea… Inteligenta cosmica- emanatia divina ubicua, asadar „ lumina nevazuta” care pulseaza ( fractalic !)  in Viu.
*
Va trebui sa reintelegem sintagma „ chip si asemanare”…Deviantele, defectele interpretarii pot fi doar ale traducerilor.
*
Vechii zei pedepseau omul, indiferent ca pretextul era cel al ne- emanciparii Umanului, ori al temerii lor de a nu fi …egalati, cum scrie in Geneza…( Stricaciunea oamenilor)…
E clar ca in ecuatia liberului arbitru, programului Creatorului in genomul uman, s-a perpetuat cumva irepresibil cunoasterea luciferica…Cred ca Dumnezeu iubeste opera lui vie si in legea acelui liber arbitru, iubitoare de Specie, ci nu de individ …Un Dumnezeu iubitor si care se sacrifica in propria-i opera, spre a o invia. Aici este samburele, esenta.
*
Carturarii actuali nu trebuie sa mai fie demonizati simplist, ei tind a se contopi prin revelatie, fuzionand sub-constiinta ( profanul) a cu  constiinta ( constientizarea, revelation,  cu sacrul imuabil.
*
Ion Creanga a fost preot si s-a raspopit. In tandem cu Eminescu, cel ce scrie ca el nu crede nici in Jehova, nici in Budha…,scepticul prefigurandu-l pe Emil Cioran…,povestitor innascut, hedonist-taranesc, hatru, ne incanta prin stil, prin alegoric, prin parabole, prin Pacala si Tandala ( apropos, e uimitor ca Tandala este, din sursa Nietszche…, personaj „ intrus in spatiul moldovenesc mai ales,…al Evreului Ratacitor, ( vezi Ion Pribeagu…), prototipul evreiesc fiind TZINDALA…!
Ion Creanga este genial in multe, din el descind oarecum Sadoveanu sau Fanus Neagu… Daca parabola cuibului de pupaza- papagalul romanesc,- este cea a materialului din care splendida pasare il construieste ( cacatul omenesc), prefer sugestia de alt sens, a unui cuib de randunica…Pasare considerata in satele bunilor mei ardeleni, una sacra; e pacat de moarte sa strici cuibul ei din tina si saliva, de sub streasina; este semn benefic ca randunica ( precum si barza) , cuibareste temporar in arealul casei tale, ori a locatiei tale.
*
Cuibul randunicii este ceva formidabil, genial: din lut consolidat cu saliva ei, garnisit cu penele de pe burta ei. In copilarie randunicile roiau in jurul nostru…Apoi au fost alungate de dioxidul de carbon…Au proliferat in schimb …ciorile de semanaturi, pradalnice prolifice si…simbolice…Descendente ale heraldicului Corb cu inel de Aur al Corvinilor massonici…Cum am spus, totul este ceea ce semnifica a fi.
Precum in metatext, asa si in…text.
*
Uneori a intrezari este mai clar decat a vedea. Sa luam prin surprindere si avem sansa unei revelatii.
*
Nu inteleg ce am vrut sa zic scriind „ zeita din ochiul stang”..
*
Cred ca de sine – constiinta, este instinctul primordial din uman. Un program, asadar.

Eugen Evu