Tag: lumina

POEZII DE VASILE FILIP – Iasi, Romania

On By nelursIn poetryLeave a comment

Privirea blanda, calda mangaierea,
Imi sunt mai pretioase dintre toate

Nu m-a vrajit niciodata puterea,
Nici bogatia nu m-a dat pe spate.
Am insotit cuvantul cu tacerea,
M-am cercetat cu mainile curate.

Cuvantul e mai dulce decat mierea,
Albinele sunt victime-narmate;
Nu m-a vrajit niciodata puterea,
Nici bogatia nu m-a dat pe spate.

Cu truda grea mi-am adunat averea,
Strangand belsugul risipit prin sate
Alaturi cu speranta si durerea.
Doar ele inca nu mi-au fost furate.

Nu m-a vrajit niciodata puterea …
M-aseman tot mai mult cu un butuc,
Pe care, iata, nu mai poti sa-l misti

A fost un timp cand ma credeam haiduc,
Cu pusti de soc trageam inspre vardisti.
Spre-acele vremuri daca ma mai duc,
Ma-ntorc cu ochii umeziti si tristi. 

Ma vad si-acuma cum dadeam buluc
Peste boierii cocotati prin bristi;
A fost un timp cand ma credeam haiduc,
Cu pusti de soc trageam inspre vardisti.

Ma culc adese sub batranul nuc,
Le-nvart pe toate cum ar fi moristi.
E tot mai greu stravechiul meu surtuc,
Ma misc mai anevoie prin restristi.

A fost un timp cand ma credeam haiduc …

Ca pe-o apa in uluce
Gandurile imi aduc

Duce – m-as si nu m-as duce,
N-am motive sa ma duc.
De-ar fi dorul sa m-apuce,
Eu nu vreau sa-l mai apuc.

De-ar fi mandra-n deal la cruce,
Eu nu vreau sa ma usuc;
Duce – m-as si nu m-as duce,
N-am motive sa ma duc.

Vant de seara imi aduce
Proaspat mirosul de nuc,
O ispita ma seduce
Sa-mi fac mas in cuib de cuc.

Duce – m-as si nu m-as duce …

Curand

Dintre toate relele, am ales-o pe cea mai buna:
Ma las rastignit pentru ce n-am facut,
Chiar si pentru clarul de luna
Sub care candva, mai demult, m-am nascut.

Sunt fericit daca pot sa plang si sa sufar
Cand mi se imputa lumina din soare
Sau albul risipit in floarea de nufar.
Toate acestea, pentru ce oare?

Poate se vrea stapanire pe sufletul meu
Si pe creier. Si aceasta se poate.
Ori poate de vina nu-i nimeni, ci eu,
Caci prea le primesc si le-ngadui pe toate.

Curand se vor sfarsi toate aceste.
Insingurat, in adancul meu ma voi duce,
Ma voi rasadi intr-o foarte trista poveste
Si ma voi rastigni pe veci pe propria-mi cruce.

SIMPOZIONUL ANUAL MIHAI EMINESCU LA CONSULATUL ROMAN DIN NEW YORK

On By nelursIn USALeave a comment

Sambata 15 ianuarie 2011, la Consulatul General al Romaniei  la  New York, a avut loc Simpozionul anual Mihai Eminescu – „Mihai Eminescu, de la idolatrie la contestatie”. Simpozionul a fost organizat de Institutul Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, Cenaclul „M. Eminescu”, Revista „Lumina Lina” si Galeria „Spiritus”, ce apartine aceluiasi Institut, avand co-sponsori Societatea Romana Crestina „Dorul” si Academia Oamenilor de Stiinta din Romania.

Organizat in cinstea zilei de nastere a marelui nostru poet national, simpozionul s-a aflat la a saptesprezecea editiea sa si reprezinta cel mai mare eveniment cultural si academic dedicat poetului, pe teritoriul Statelor Unite.

Ca si in anii precedenti, au participat la simpozion scriitori, critici literari, cercetatori, poeti, artisti plastici, si iubitori ai operei eminesciene, admiratori si comentatori ai personalitati sale politice.

In partea intaia a programului, dupa cuvantul de deschidere rostit de prof. Pr.Dr. Teodor Damian presedintele Institutului a urmat o emotionanta rugaciune, dupa poemul „Rugaciune” de Mihai Eminescu cantata de renumita artista Lia Lungu.

Excelenta sa Marian Parjol, Consulul Generalal Romaniei la New York, a adresat un mesaj aniversar dedicat momentului, salutand initiativa institutului de sarbatorire a poetului national. Atat in cuvantul de deschidere oficiala cat si pe parcursul simpozionului, Excelenta sa si-a aratat surprinderea si admiratia fata de continutul si nivelul inaltul standard academic si estetic al simpozionului, subliniind importanta acestuia in contextual cultural actual, cand in Romania se inregistreaza vadite tendinte de marginalizare al marelui nostru poet national. Ca o dovada a aprecierii sale, Domnia Sa si-a exprimat credinta ca acest simpozion este de o mare valoare culturala pentru Romania si a lansat invitatia de colaborare cu institutul, oferind gazduirea acestui eveniment si in anii viitori.

Partea intaia a programului s-a incheiat prin cuvantul presedintelui Societatii Romane Crestine „Dorul”, Ing. Cristian Pascu, care a vorbit despre initiativele legate de „Proiectul Eminescu” – crearea si amplasarea bustului poetului  intr-un spatiu public din New York.
In partea a doua a simpopzionului, s-au prezentat ample comunicari  ale participantilor.

Doina Uricariu a vorbit despre: „Eminescu: Patrimoniu ca o prada”. Analizand critic fenomenul Eminescu, scriitoarea precizeaza faptul ca atat inainte cat si dupa revolutie, critica literara a deformat imaginea poetului din considerente extra estetice. Daca inainte manualele au modificat titluri, elemente biografice, contexte si sensuri, astazi  exista o tendinta de marginalizare a poetului venita din partea unor personalitati influiente din cadrul culturi romanesti. Scriitoarea subliniaza necesitatea crearii unui Institut Eminescu dupa model occidental, care sa puna in lumina multiplele valentele si complexitatea personalitatii marelui nostru poet national.

M.N. Rusu, critic si istoric literar, eminescolog, vorbeste despre „Eminescu, insurgentul” scotand in evidenta, in urma studiilor sale facute in arhivele din Budapesta si Viena, un element biographic important si elocvent pentru formarea unei imagini mai clare asupra vietii si atmosferei politice in care poetul a petrcut ultima parte a vietii sale: existenta unui pistol pe care Eminescu avea permisiunea sa il poarte permanent, chiar si in spital, pentru a se apara.

Dr. Theodor Damian, in comunicarea sa „Accente crestine in poezia lui Eminescu”  priveste cu ochiul critic al teologului dar si cu subtilitatea filozofului si a poietului, opera  eminesciana si scoate in evidenta profundul sentiment crestin al lui Eminescu, care sta la baza pietatii sale in poemele religioase, pietate ce apare implicit ca izvor al conceptiei sale despre lume, oglindita in opera sa poetica.

Valentina Ciaprazi, a vorbit despre „Mihai Eminescu, Charles Baudelaire si Septime Gorceix “ si traducerea lui Eminescu in limba franceza, evidentiind valoarea universala a poeziei eminesciene. In incheiere cu un remarcabil talent actoricesc, V. Ciaprazi a recitat intr-o franceza impecabila un poem de Mihai Eminescu.

Doru Tsaganea, a prezentat lucrarea: „Semnificatia Congresului de la Berlin in publicistica lui Eminescu”. O nota deosebita a acestei comunicari a conferit-o prezentarea tabloului: „Congresul de la Berlin” pictat in 1881 de celebrul pictor Anton von Werner si care nareaza prin gestica si amplasarea personajelor, pozitia marilor puteri in contextul Congresului din 1878, in care se recunoaste si independenta Romaniei.

Dr. Napoleon Savescu a vorbit despre: „Fenomenul dacic in viziunea lui Eminescu”, dialogand cu  audienta si recitand versuri din Eminescu. Scriitorul Mircea Sandulescu in interventia sa, a scos in evidenta trasaturile pozitive si parti negative in personalitatea poetului.

Master of ceremony a fost jurnalista, critic literar Mariana Tera, care secondata de doamna Solomon, a introdus pe rand fiecare moment prin comentarii extreme de pertinente. Atmosfera academica si nivelul estetic in care s-au desfasurat lucrarile a fost completata de un recital de poezie sustinut de Claudia Damian, recitarea in limba germana a poemului „Mai am un singur dor” de Ion Vitelariu  recitare „Umbra lui Istrate Dabija-voievod”, si un moment musical de cantece si romante pe versuri de Eminescu in interpretarea talentatei soliste Lia Lungu, mesagera artei lirice romanesti in America.

Galeria „Spiritus” a Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, condusa de artista plastica Viorica Colpacci, a prezentat o expozitie dedicata marelui poet. S-au expus lucrari de pictura, sculptura si fotografie de arta ale artistilor din New York, Doru Tsaganea, a prezentat doua printuri de fotografie digitale de largi dimensiuni realizate in intregime de autor. Lucrarile surprind atat prin maestria tehnica cat si prin semnificatiile lor crestine si patriotice. Unul din tablouri intitulat „Eroul Muntilor” il prezinta pe caporalul Musatescu, care invalid fiind, a cerut totusi sa lupte aruncand grenade. Statuia eroului din primul razboi mondial se profileaza pe fundalul muntilor, sub semnul si protectia crucii Caraimanului. Eroismul, dragoste de tara si de Dumnezeu, ca trasaturi esentiale ale poporului nostru este mesajul evident al acestei remarcabile creatii.

Garabet Salgian, a prezintat un peisaj de iarna stilizat, amintind nostalgic de iernile natale. Pictorul imbina cu maiestrie tehnici insusite la scoala bizantina cu lirismul subtil intr-o rafinata armonie de griuri si argint.

Picturile Ruxandrei Dumitrescu, mai putin cunoscute pana acum in comunitatea romaneasca din New York, ne dezvaluie o pictorita de talent  care stie sa manuiasca  culoarea si sa transmita prin  imaginea unui simplu peisaj de iarna o lume interioara, poetica si spiritualizata.

Lee Vasu format la scoala artei Bizantine, a expus doua tablouri inspirate de pictura Bisericii Sfanta Sofia. In lucrarile sale „Albastru Regal Bizantin” si „Rosu Regal Bizantin”, contactul cu spiritualitatea si arta crestina se resimte in puritatea stilistica si atmosfera spirituala. Ele exprima cu mijloacele abstracte ale artei spirituale moderne, frumosul transcendental.

Maria Tazlauanu, pictorita trairilor interioare si a metaforelor vizuale, descrie in pictura sa o lume imaginara, fascinanta. In tabloul expus, „Anxietate de Primavara” pictorita ne prezinta o stare de vis, de asociatii poetice inedite, metafore vizuale surprinzatoare, totul tinut intr-o gama linistita, intr-o armonie de rosuri si verzuri care creeaza acea  detasare de lumea realitatii obiective, invitandu-te intr-o alta lume necunoscuta, atemporala.

Tabloul „Irisi” al lui Serban Chelariu in tonalitati aurii, aproape monocrome, aduce o atmosfera de toamna, de  liniste, parca detasata de violenta lumii, conducand catre  meditatie si contemplare. Este o atmosfera interioara in acest tablou ce parca te indeamna sa meditezi asupra trecerilor, asupra apropierii de liniste, ca intr-un poem filozofic.

Viorica Colpacci expune o sculptura luminoasa, monumentala intitulata „Steaua” care reprezinta o schimbare de directie in creatiea sa. Artista foloseste lumina ca parte integranta si element compositional pentru a transmite semnificatii metaforice si metafizice. Ea manuieste simboluri universale din traditia culturala iudeo-crestina cum ar fi punctul, cercul, crucea si simboluri numerice, inspirandu-se din filozofia si mistica medievala si cosmologia moderna. Scopul autoarei este ca prin folosirea tehnicii asamblajului formata din obiecte „ready made”, lumina fluorescenta si LED in combinatie cu tehnica otelul sudat, sa exprime, prin mijloacele de limbaj al artei contemporane, adevaruri biblice. Lucrarile sale recente  din care face parte si aceasta, au diferite straturi de semnificatii si necesita o hermeneutica interdisciplinara.

Dedicata lui Mihai Eminescu, expozitia in ansamblul, prin caracterul ei patriotic, liric si crestin ar putea cu siguranta ilustra un volum de versuri al marelui poet. Simpozionul Mihai Eminescu din acest an este fara indoiala o reusita a institutului, aducand o contributie importanta la cultura romaneasca.

Viorica COLPACCI
New York
ianuarie 2011

NOUL VAL IN POEZIA ROMANEASCA

On By nelursIn poetryLeave a comment

La ora actuala putini dintre noi mai stiu ce e aceea poezie. Anii trecuti, cand s-a facut un fel de clasament al poetilor contemporani, pe primul loc, pare-mi-se, a iesit Adrian Paunescu. Acesta nu mai este printre vii.

Felul cum a fost insotit la groapa dovedeste ca poezia lui a avut si probabil o sa mai aiba de acum incolo cititori berechet. Acum vreo sapte ani a fost inmormantat cu onoruri militare Stefan Aug. Doinas. Evident, cu totul altceva decat Paunescu, dar, de asemenea, creatia lui apartine altui timp.

Cand a murit acum cinci ani Ion Stratan, din pacate, numarul celor care-l citeau si-l apreciau era mult  mai mic decat in cazul celor citati anterior. Iar Stratan a fost inca un optzecist celebru, prezent, de exemplu, in antologia de acum trei decenii „Aer cu diamante”, reeditata acum, alaturi de Florin Iaru, Traian T. Cosovei si, evident, Mircea Cartarescu. Dar ce se va intampla cu cei tineri, care nu sunt nici nouazecisti, ci douamiisti? Cine ii mai citeste pe ei? Cine ii mai iubeste? Cum vor sparge banchiza de gheata a anonimatului?

Dupa 1989 doi poeti s-au impus totusi, in pofida unei piete de carte care nu mai avea nici in clin, nici in maneca cu poezia: Ioan Es Pop si regretatul Cristian Popescu. Prin moartea prematura a acestuia din urma, numele nouazecist cel mai marcant a ramas al lui Ioan Es Pop. Nu intamplator el a recomandat-o inca de acum  sapte ani de la debut pe Eugenia Taralunga.

Eram in 2003 si tanara cu o superba candoare pasea pe campul presarat cu spini al poeziei, stiind ca nu mai exista drum de intoarcere si ca din acel moment incolo va suferi pana la moarte. A trecut un septenal greu pentru ea. Iata ca acum, la sfarsitul anului 2010, la Gaudeamus, a publicat o carte extrem de complexa, la editura clujeana Limes, o editura prestigioasa, condusa de poetul Mircea Petean. Cartea are un titlu deconcertant, „BIU”, un fel de abreviere de la „Be you”, dar exprimand si ideea a ceva fulgurant, ca flacara de bricheta, cum se si chema volumul in prima lui versiune. Inca o data, cartea oglindeste perfect starea din prezent a poeziei romanesti. Este, de aceea, o carte-pilot sau amiral, care, ca intr-un mozaic, vrea sa redea un peisaj liric fragmentat, aparent minat de discontinuitati, dar pastrand in subtext o melancolie  disperata,  aceea a autorului insusi care stie ca are sufletul sfasiat, dar nu renunta la chemarea  ce vizeaza tocmai unitatea pierduta a Universului.

In ultimii ani poezia noastra a numarat nume importante, fiecare cu vocea sa inconfundabila, autori tineri, foarte tineri, care s-au incapatanat sa nu abdice intr-o lupta pentru unii esuata inca de la inceput. Dan Coman, Claudiu Komartin, Theodor Duna, Elena Vladareanu, Adi Urmanov, Doina Ioanid, ii amintesc nerespectand vreo ordine, uitand probabil nume mai importante, dar nu aceasta conteaza acum. Ceea ce conteaza este efortul fiecaruia de-a nu lasa sa moara in sine farama de  lumina si de cuvant.

Si de aceea au scris, au rostit. Eugenia Taralunga intra in aceeasi serie de autori  neaplatizati. Poezia ei exprima o revolta jucausa, dar din care nu  lipsesc accentele tragice. Nu vrea sa epateze, fiindca stie ca centrul de greutate pentru orice fiinta muritoare se afla in alta parte. Spre aceasta alta parte  tanjeste si ea, iar poezia de fata nu e decat un substitut a ceea ce urmeaza sa  primeasca altcandva si altundeva.

Deocamdata ne aflam pe pamant, in lumea aspra a criticilor literari, unde ce e pe hartie inseamna mai mult decat o mie de transcendente sugerate. Poeta are gratie si o usoara detasare de sine, in asa fel incat, incercand s-o musti printr-un verdict rau, constati ca dintii se infig intr-o maree de abur. Totusi, cine este „BIU”? Fara a va raspunde va spun doar ca la pagina 90 a cartii veti descoperi una dintre cele mai gingase si cutremuratoare marturisiri care s-au facut vreodata in literatura noastra, despre apropierea si departarea celui drag care poate fi copil, iubit, tata.

Un copil in cer (vezi poemul „Sange indesat intre coperti abia departate”) e ca mormantul in cer al lui Vintila Horia. Traim ce citim si invers…

Dan STANCA

Ziua a sasea

On By nelursIn poetryLeave a comment

A cazut din cer pamantul
Ca un bulgare de stea,
L-a luat pe aripi vantul
Si in bezna il veghea.

Tu dormeai in semiluna,
Langa tine leganam,
Aveam lauri in cununa,
Pentru tine ii purtam.

Iar cand se facu lumina
Bulgarele ne crescu,
Avea aripi de albina
Si de inger sufletul.

Tatiana Scurtu-Munteanu

FILE DIN JURNAL PARIZIAN PARANORMAL

On By nelursIn EuropeLeave a comment

SCRISOARE DIN BUCURESTI: FOST-AM LA PARIS! Où sont les parisiennes!?

Eram mai tanar, cu un mileniu, cand circula o gluma „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”. Trecut-au anii si gluma a capatat forme concrete prin orasele actualei Europe si chiar ale lumii.

La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun si colega Riva de undeva din marea Indochina, ne fac in trei minute formalitatile de cazare. Rapid un dus si in oras.

La Mac multi tipi mici si galbeni intr-o continua miscare. La presa – n lungan negru-negru. Soferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe strada un cuplu de politisti, el lung, negru-cenusiu, ea mica, roscata-roscata. In rest, cetateni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smantana, negru-stralucitor, caucazieni, rozalii, metisi; urati, frumosi, galagiosi, portocalii …  o nebunie ! Toti calmi, surazatori, binevoitori si bine mirositori! Imi plac la nebunie multicolorii parizieni.

Nu ma refer la cohortele de turisti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gari, metrou (mama ce retea!), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publica, restaurante, institutii, salubritate etc. etc. N-am patruns in imensele constructii din La Defense, care adapostesc mii si mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo… Unde sunt parizienii  e similar cu Unde sunt bucurestenii?

Diferenta e ca locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mari si tari, care si-au insusit bunele maniere de pe Sena. Sa nu ne-auda nimeni ! M-au scos din sarite cu politetea lor non stop! La inceput am crezut ca e artificiala. Nu, deloc, astia chiar se bucura ca muncesc, ca traiesc ! Pe cand locul bucurestenilor neaos (daca or fi existat vreodata!?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniti, cei mai multi, in scurt timp, mitici irecuperabili. Mai nou, vin, si la noi,  tot mai multi coplanetari estici, care se transforma, fulgerator, in mitici de diferite grade! Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasa, altfel nu se explica adaptarea instantanee!

*
In aglomeratia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, incerc un „S’ il vous plait!” pentru a lasa o doamna sa treaca. Ma trezesc cu o hartie verde fluturand spre buzunarul de la camasa. Vin si vorbele din urma: „O, là, là, mon professeur, Serge!”. Salt ochii si dau, nas in nas, cu un tigan elegant, tot de vreo doi metri, par lucios, bine ras, cu un bayan in spate. Ochii ii jucau a uimire si a extrema bucurie! … ?!?
„Valea Mare !?!… Ivanesti!!… Vaslui?!?”. Brusc, la auzul parolelor, se face lumina in tunelul in care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce imi blocase trecerea. Era Jean, pispirica care rupea doba la balurile, pe care le impacam sambata, in timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei/luna!). Alde Bregovici & Co. nu se nascusera pe cand noi, suplinitori ai anilor ‘60, bateam step pe solo-urile lui Jean al meu, cu muzica supta de la sanul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care faceau cerurile sa intre in vibratie iar norii sa se ascunda prin cotloanele sufletelor nostre tinere si optimiste.
 
„Ma scuzati ca nu am mai multi. Stiti, abia acum am iesit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan! Ne intalnim tot aici. Eu muncesc pana spre miezul noptii.” Dau un „mda” din cap. Ma imbratiseaza si dispare. In mai putin de jumatate de ora, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens(3), aud acordurile minunatului baian cu… Dragoste la prima vedere. In fata tacutei catedrale a lui Quasimodo. Cum sa nu fii mandru cu asemenea romi romani!
 
Expliquez moi, s’il vous plait!

Duminica e simpla la parizieni. Dreapta merge la biserica, stanga pe Campul lui Marte, la greva/greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, randuri-randuri, sute, mii de grevisti. E plin, uriasul parc, de sunete stridente si lozinci scandate. Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori sa fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate in prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la … 62 de ani! Scandalul e monstruos! Insa daca treci linia zonei de greva iei niste bastoane de nu te vezi! La romani s-a trecut direct la 65, desi speranta de viata la noi, dupa pensionare, este la o treime fata de cei din hexagon! N-a iesit niciun dambovitean la tepe in Piata Victoriei! Tot de prin provincie au venit! Ma intreb tot mai mult: A cui Victorie? Noroc cu spectrul suspendarii, si Base a facut doi pasi inapoi! Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemanator. Abia daca mai retin, il chema. Ilici!? Daca acesta o fi fost numele real?! Cu numele astea de cod, cine mai poate sti adevarul?!

In timp ce cuplu Sarkozy isi cauta stramosii prin pestera de la Lascaux, unii se intrebau, pe la tv, daca tiganii din Romania, sunt cu adevarat un peril? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru ca, practic, nu am vazut niciunul. Erau multi inchisi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait!  Asta timp de cinci zile si patru jumatati de noapte traite pe malurile Senei, cu trecere temporara prin cochetul hotel? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidosenii ridicate acum 120 de ani, ajunsa brand al Parisului, al Frantei, al Terrei! Dar nu acest lucru ma preocupa prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e rusine in Europa! L-am gasit, de altfel, clonat si pe la Madrid, la Roma sau la Viena… Canta baietii, de-ti vine sa-i chemi pe orice mare scena a lumii!  Si multi chiar ii cheama! Altceva ma framanta. Nu am vazut, in tot Parisul, un ambuteiaj. Macar, unul mic, mic! Masinile, si ele mici, mici, nici nu respira. Trec pas-pas, din stop in stop, intr-un flux perfect coordonat. N-am auzit o alarma de politie! Culmea, doar doua salvari, in cinci zile si patru jumatati…, in care tot am umblat pe strazi, cu niste sirene anemice, de parca isi cereau scuze pentru ca trebuiau sa treaca prin zona si sa strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a parut chiar gol de autoturisme, desi les grandes vacances se terminasera demultisor!

*
Va veti intreba, paranormalul? Ei bine, exista! Era dimineata, chiar pe Champs Elysée in preajma locului de munca al presedintelui Frantei. Parizienii erau deja la munca. Deodata, 2 (doua) masini insotite de doar 2 (doi) politisti motociclisti, fac dreapta, fara pic de zgomot. Se deschid lin usile masive de fier forjat ale gradinii palatului si apuc sa-l vad, cateva clipe doar, pe insusi cel care ne-a trimis compatriotii romi acasa. Pe anumiti romi. Nu era deloc incruntat. Chiar mi s-a parut vesel. Incearca si piratul nostru ceva in sensul asta, dar prin gesturi marlanesti. Nelalocul lor, intr-o Europa civilizata. Si imitatorul boc, tot dupa el! Cum se face Ardealul de tot rasul cu un asemenea doctor in constitutional!
 
Alt paranormal. Pe strazi erau de cateva ori mai multi pietoni decat masini!?!  Nu e vorba de turisti. Si astia erau „cata frunza, cata iarba!” E vorba de cei, care se duc/ ies de la munca, si merg cu sutele de metrouri, ce vin intr-o cadenta de unul la doua minute, sunt usor aglomerate. Am auzit ca parizienii, care circula singuri in propria masina, platesc o piparata taxa de confort. La avaritia lor vestita, ar putea sa fie asta explicatia numarului redus de automobile, la orice ora din zi si noapte! Nu am vazut niciun paysan parizian dandu-si ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele orasului-lumina.
 
N-au trolee, n-au tramvaie! Sa nu mint, exista o linie prin josul Parisului. Si nu pot spune ca m-am invartit doar prin centrul istoric. O usoara satisfactie. Autobuzele lor sunt mai putin frumoase ca ale noastre! Dar si aici alt paranormal. In statiile, unde autobuzele o iau in directii diferite, soferii se asteapta, unii pe altii, pentru a prelua calatorii ce coboara pentru a merge in acea directie. Profesionistilor nostri de la RATB, nici prin cap nu le trece asa ceva. Din contra, li se citeste pe chip satisfactia inchiderii usii in nas  si pierderea legaturii cu un alt autobuz. Merde!

Muze, muzee si alte alea (1)
                                         
De ce m-am dus la Paris? In primul rand, pentru ca, o asemenea oferta, doar daca ai o problema à la têtê, poate fi refuzata! Era timpul sa vad Parisul. Poate, cam tarziu! Marturisesc. Mi-a fost, putin, frica ca o sa ma dezamageasca! Dupa tot ce vazusem prin marile odai ale casei europene. Am avut o documentare solida. La viata mea, nu prea mi-a placut beletristica (fiction-ul). Dar imi place sa citesc in continuare, sa ma informez. Deformatie profesionala!
 
Sanse de a calatori, prin mileniul trecut, la romani, nu prea erau. De visat, insa, eram tot timpul patruns de vastele spatii civilizate ale Terrei. Mai ales, de cele cu enigmatice foste civilizatii. Mai tarziu am aflat, cum e cu actualul program divin Homo sapiens (3/5). Asa ca, pentru compensare, am citit, printre altele, multe, multe, multe note de calatorii. Fie ale alogenilor, putine convingatoare (ideologia antedecembrista sau frica se simteau la tot pasul) sau extrem de servile, cele ale postdecemvristilor). Cu exceptiile, sclipitoare, care confirma o anumita regula (?!?): Grigorescu, cu siguranta stiti care, Rusan, Mironov, Vasile Rebreanu …, fie ale strainilor, lipsiti de constrangeri de sistem, mult mai spectaculosi, nu neaparat si credibili.

Asadar,  Parisul te copleseste cu productia la hectar de muzee, case (a lui…, a lui…), biserici, monumente, palate, strazi, cartiere celebre… La Paris, pana si parcurile, pietele sunt istorice. Plaçe de la Concorde (84.000 m2), unde peste o mie de parizieni de… parizieni, in frunte cu regele si consoarta au fost ghilotinati, intr-o zi de ianuarie, de les vrais revolutionari!?! Se vede unde sunt ei acum cu integrarea? Sa vedeti ce teapa monolitica, de 230.000 de kg si inalta de 23 m, au pus acolo! Adusa tocmai din Egipt! Ca sa aiba Champollion de lucru si acasa! de fapt, tepe gasesti cam prin toate pietele mari. Nu se joaca baietii. Am vazut pe campul marelui razboinic ce fac francezii cand sunt suparati ! Nu conga, nu leapsa, nu versificari si strigaturi de doi lei… Trebuie sa ai mare grija sa nu cazi prada emotiei, ispitei, chemarilor vazand o sageata, o firma, o placa, un afis si sa urmezi mesajul subliminal: Viziteaza-ma! Hai, vino si la mine! Dureaza doar cateva minute! Ai, de multe ori, sansa, sa pleci doar cand te dau afara gazdele.

Pot sa ma laud. Tot nu ma crede nimeni. Am vizitat mult mai mult, urmand strict (aiurea!) planul facut de-acasa, decat daca as fi dat curs tentatiilor sau sfaturilor binevoitoare ale cunoscatorilor. Si a tot soiul de indicatoare. Nu cu sclipici, de tip udrenian, insa extrem de multe si vizibile de la distanta. Muzeele dau masura tuturor lucrurilor. Chiar si a timpului. La ora 18, marile muzee nu mai primesc vizitatori. Raman, insa suficienti catici super la dispozitie. Uneori 24/24!
 
Luvrul, o fortareata medievala, e coplesitor. Culmea, nu-i atat de prafuit ca Prado din Madrid. Praf era la Domul unde se odihneste (!?) stim noi cine! Poate si faptul ca nu e ingropat, ci pus intr-o stare de levitatie continua, starneste energii negative in jur! Civilizator sau calau?! Var cu vesticul… si cu esticul…! Discutii, parainterpretari, verdicte, ipoteze si dupa mai bine de doua secole ale incrancenatilor slujitori ai lui Clio! Luvrul e mult mai usor de parcurs decat mi-am inchipuit. In doua zile, cate doua-trei ore, sunt suficiente pentru a admira interioarele si exterioarele. La Luvru, nu m-am dus pentru Gioconda, ci pentru Leonardo da Vinci, civilizator de necontestat, trimis prea devreme pe Terra. Plutea peste tot palatul, in acele zile cu un superb soare de toamna. Cateva frunze, ruginii, proaspete, am intalnit prin tablourile sale sau ale altora, nu doar prin parcuri pariziene sau ale vastului domeniu al reginei Marie-Antoinette. Langa oraselul Versailles.
 
Seara nu mai e nebunia din cursul zilei. Dar si aglomeratia are farmecul ei. Am avut vaga senzatie ca multe capodopere sunt replici. Prea sunt lasate la indemana vizitatorilor. Prea le pipaie toti! Toti pe Venus din Millo, de e marmura pe la poale de un gri slinos. Diana cu… ciuta in mai multe versiuni, inclusiv negru-abanos, accepta zambind parerile admiratorilor! Se fotografiaza in nestire, desi peste tot apare binecunoscuta interdictie, in cele trei-patru limbi cu care ne descurcam, azi, de bine de rau, pe toate paralele si meridianele. Sa vedem ce o sa facem la intalnirea de gradul III! Daca nu cumva unii, deja, converseaza cotidian!! Informatiile pe care le am, din surse sigure, ma determina sa admit o asemenea realitate, colportata inteligent, deseori, pe Discovery (generic pentru posturile tv similare, cum e Xerox…)
 
La muzeul din gara d’Orsay, modernizata de nu o mai recunosti, in timp ce vroiam sa-mi fotografiez ardeleanca cu van Gogh, apare unul mic, care imi spune sec: Pas de photos! Dau sa zic, ca la noi: Da, ceilalti?! Urmeaza un suierat nervos: Je vous ai dit! Noroc ca mai aveam un aparat! Ce stia, bietul abanos!?! Il vedea doar pe cel de la piept.

Nici albumele, executate ireprosabil, ca si biletele de intrare, nu au preturi prohibitive. Problema e ca sunt destul de grele. La propriu. A mai trebuit o valiza. Dupa cum v-am spus, Mona Lisa era la locul ei, izolata si securizata. Fata-n fata cu giganticul tablou al…  Distanta mare, mai bine asa, elimina orice comparatie. Intre geniu si prostia umana (curaj, vitejie!) pusa pe zeci de panze sau ecrane (tot panza). Batalii peste batalii. Noroc ca nu le-a venit ideea sa o aseze intre giganticele capodopere cu Napoleon Ier. Trebuie sa recunosc ca totul e organizat inteligent. Putin speculativ. Piesele din Top 10, starurile muzeului, sunt amplasate in asa fel, incat e imposibil sa nu vezi o buna parte din cele peste 35.000 de achizitii diverse, amplasate pe cele patru nivele, in cateva sute de sali si coridoare. Atentie la trecerea dintr-o aripa in alta! Padurea Letea e mult mai usor de traversat!

Nu cumva sa te jenezi! Intreaba parizienii! Te vor duce de mana, pana vor fi siguri ca nu o iei intr-o directie ulterioara! Asa era sa ratez L’Orangerie cu preferatii mei Renoir, Modigliani, Cezanne, Matisse, Monet, Derrain, Manet, Fragonard (Cum, care? Cel cu patru usi.) Toulouse-Lautrec… si mai putin simpaticul Picasso. Asta e! Am si lipsuri. Crescut cu Tonitza, cu Take, Ianke si Cadar (persoane fizice) pe ulitele Barladului, regasiti, apoi, pe la poale de Ceahlau impreuna cu Milord, Cepoi, Ulian, Filimon, Bezem si marii anonimi ai culturii Cucuteni… cum sa-i iubesc miile de opere executate la foc automat! Doar pe doua-trei! Cu riscuri asumate. L-am zarit, o clipa, si pe Leonardo. Ori era Rafael!?!  Nu sunt sigur! Era cam departe. Nu pot baga mana in foc. Poate mi s-a parut. Dar, ce sa caute ei la Paris!? Dar, la Paris, e posibil orice ! M-am convins. Probabil, din cauza luminilor!

Parisul si… Micul Paris (1)

Le Tour Eiffel domina orasul. Mai ales noaptea. Ziua e o gramada de fieraraie (10.000.000 kg insirate pe 300 m, vertical). Pe fiecare traversa scrie, de peste un secol, Fabricat la Resita. Made in Romania. M-au c-am luat fiorii, citind textele. Cu ochii mei. Nu ma asteptam la ing. Gustave Eiffel sa fie atat de domn cu Gh. Panculescu, inginerul roman, care a furnizat tehnologia necesara construirii monstrului, atat de contestat. Atunci. Azi cu o alura atat de modern pariziana! Poti urca treptele, fara numar, fara numar sau lua lifturile. Parisul de sus, e la fel de anost ca si Londra! „Parerea mea!” (citat din NV – biblografia la final – n.a).
 
Nu stiam de ce mi se parea atat de cunoscut. Abia cand m-am dus la Brasov, dupa, am vazut ca plaiurile mioritice sunt pline de miniturnuri eifeliene. Stalpi, ce poarta mii si mii de kilowati, cu o structura asemanatoare. Chestie de tehnica si de rezistenta a materialelor! Pentru asta trebuie sa stii o altfel de carte!?! Pasul dela tehnica la arta l-a facut Eiffel. Bucurestiului, nu intamplator, i s-a spus Micul Paris in perioada interbelica. Unii merg la cacealma, si in zilele noastre. Supranumele pare imposibil acum din cauza betoanelor cenusii si cancerigene ale Ciuruitului&Odioasei. Doar cateva zone ma fac sa cred ca inaintasii aveau oarece dreptate. Perimetre pe care actualii edili le sufoca, prin tot felul de complicitati (cu temelii de spaga grea), care se lasa cu excrescente de prost gust, aparute peste noapte. Administratia pariziana interzice un asemenea amestec arhitectural, acordand perimetre speciale pentru noile edificii. Vezi La Defense, viitor centru economico-administrativ, sau Bercy, unde se afla si cele patru carti deschise (30-40 de etaje fiecare), ce constituie futuristul Sediu Central al Bibliotecii Nationale Franceze. Intamplarea face ca la numai o saptamana dupa expeditia pariziana, sa merg prin centrul istoric al Micului Paris. Zone neterminate, periculoase (sic!), urat mirositoare, deschise multimilor doritoare de aer West!
 
Cata dreptate avea Eugen Barbu in „Principele” sau dambovitean! Nimic nefinisat. Totul alandala. Viata de week-end se deruleaza printre gropi, gunoaie, darapanaturi si o fauna pestrita. Nu se vede vreo viziune stradala, culturala, comerciala… Toti vor doar sa impuste francul … local ! Pana la euro, e cale lunga! Politetea la parizieni e lege. Serviabilitatea e la ordinea zilei. La fel ca marlania si suficienta damboviteana. Fie la bugetari, fie la privati. Nicio deosebire, ca stil de viata! Rasturnarea scarii valorilor e evidenta prin promovarea becalienilor si udrenienelor…
 
N-am vazut, ziua, un maturator sau utilaje de maturat/ strans gunoaie pe strazile Parisului. Spre seara, hartii, in bataia vantului, sunt si la Paris. Dupa miezul noptii, apar echipajele ultratehnicizatele. Fantomele, care pastreaza prospetimea, stralucirea si viata strazilor, parcurilor, pietelor pariziene dispar inainte de ora 5 (cinci) a.m. Nu auzi zgomote stridente, strigaturi, sau cuvinte tari in bezna noptii… Reclamele sunt postate, in cea mai mare parte, in subteranele metroului. Ca si in alte mari orase ale Europei. La suprafata raman doar afisele cu continut predominat cultural, postate pe suporturi cochete, de perioada interbelica. Tot mai multe rame electronice. Un afis sau un anunt, postate in alta parte, decat unde este autorizat, atrage amenzi drastice din partea edililor parizieni. Cum fac? Inspectorul se pozeaza cu afisul. Pe cliseu apare  data luarii imaginii. Amenda se trimite direct beneficiarului. Fiecare zi care trece de la lasarea in continuare a afisului aduce noi profituri primariei, pana cand ciumpalacul face curat in zona. Nu Primaria! Atentie! Amenda e pentru fiecare afis/ anunt in parte. Simplu! Facand un calcul sumar, numai Bd. Magheru ar produce pentru bugetul Primariei Capitalei noastre dragi sute de milioane bune de… euro! La nivelul metropolei peste un miliard! Curat, paranormal! Efectul, aplicarii de amenzi usturatoare, pentru fiecare afis, anunt… lipit unde vrea muschiul cautatorului de profit rapid, ar fi devastator, stimati consilieri municipali! In mai putin de un an am avea un oras  e u r o p e a n! De ce nu luam exemplu de la Marele Paris? De ce suntem caprine? Daca tot ne tinem de tara francofona, desi ne englezim pe la toate colturile!

Parisul si… Micul Paris (2)

Nu prea am vazut sali de jocuri de noroc prin Parisul cel de toate zilele. In Micul Paris sunt peste 200. Ungurii au 7 cazinouri in toata tara! Putin a desfiintat doua mii de cazinouri la Moscova, spatiile fiind date bibliotecii publice moscovite si altor institutii de cultura! La Paris salile de acest gen sunt insa amplasate, marea majoritate, ca si sex-shop-urile, precum si alte minuni de mare efect si atractie, intr-un singur cartier. Numai pe o singura strada, celebra, ce duce spre Place Pigale am numarat peste 30 de asemenea stabilimente de isterizare a fiintelor dominate de instincte animalice. Pana si ciudatii lor aveau un comportament decent, in acel fapt de seara, cand abia se aprinsesera luminile. Moulin Rouge e luminata strident. Ca o prostituata rujata in exces. Oricum, in Montmartre, a fost si singurul loc unde am vazut multi politisti. Ba, mint. Am mai vazut la spectacolul Greva. Poate, mult mai multi ! Dar nu cred ca aia erau politisti. Prea semanau a Robocop! Apropos, greva „pensia la 62” de ani s-a terminat cu demisia, in direct, in aceeasi seara a unui inalt functionar. De stat. Ce-a urmat stiti. Sau ati ghicit. Guvernul si-a dat demisia! Cum nu stiati?! E Franta, doamnelor si domnilor! O amica damboviteana, mi-a spus ca la Paris, c’est à dire in Franta, e dictatura curata! Inclin sa cred ca asa e! E dictatura bunului simt, a constientizarii responsabilitatii liber asumate si a comportamentului civilizat. Barul, restaurantul, alimentara, tutungeria, in care se vand bauturi alcoolice sau tigari minorilor, are, automat, retrasa autorizatia de functionare. Simplu! E foarte grea democratia franceza! La americani, in unele state, se merge cu interdictia pana la 23 de ani!?!
 
Nu am vazut, nici la tv sau in alta parte marlani basescueni si nici marlandeze udreniene spunand ca sunt de neinlocuit. Ironiile parizienilor invitati la emsiunile in direct sunt supertaioase, spuse cu zambetul pe buze in fata. Fara menajamente. De-ti vine sa te ascunzi in gaura de sarpe, cand esti vizat. Arma de aparare cea mai eficienta: DEMISIA. Zilnic, am asistat la acest exercitiu democratic. Ba pe la Guvern, ba pe la Parlament, ba pe la Primarie. Fara nici o indoiala, e vorba de Franta! Si pe la vecinii hexagonului am sesizat exercitii de vointa unilaterala. Fara oi pe dealuri, tras de sireturi cu Mondialu’ sau gogorite in direct, la ora de varf! Una la pranz, alta seara!

Mi s-a tot spus ca Parisul e un oras scump. Nimic mai neadevarat, daca elimini magazinele de lux pentru turistii snobi, precum si anumite zone fierbinti de distractie(!?).
In rest, preturi obisnuite pentru o capitala europeana. Si, de nu de putine ori, mai mici decat in Micul Paris! Am constatat ca analistii nostri economici stiu cate ceva. De un singur lucru am ramas intrigat. Corcodusele coanei mari de la Barlad, costau la Paris 4,50 euro/kg, pe cand merele 1,50! Ce afacere ar putea deschide, mama, la Paris!!! 100 kg = 450, o mie …! De 18.000 de ori pensia ei anuala! Cum nu stiu, unii, sa faca afaceri?!

O seara in vulcanicul Cartier Latin sau in linistitul Montparnase e mult mai ieftina decat orice zona de fite dambovitena. Distractia e asigurata la tot pasul. Gratis. Spectacolul strazii, repet, e demential. Fara pitipoance sau vedete fara sustinere neuronala, ci artisti autentici. De toate natiile. Nu prea stiam ce inseamna clasa de mijloc. Aveam o cu totul alta perceptie de tip: Ma urc zilnic pe usa din mijloc a autobuzului, deci fac parte… La ei am aflat. Un parizian cu salar mediu, poate economisi, leger, jumatate din banii cu care este rasplatita munca lui pentru o luna! Nu dau cifre, ca sa nu aveti cosmaruri. Vorbesc, bien sur, de bugetari. De stat (nationali) sau comunitari (locali). Aici nu functioneaza principiul de la Madrid pentru bugetari, dar sunt pe undeva pe aproape. Ca sa inteleaga toate javrele decizionale postdecembriste ! Vopsite, revopsite si tot mai jigarite. Esti angajat al primariei madrielene cu studii superioare!?! Tanar, batran, doctor, profesor, inginer, nu are importanta! Pleci, automat, de la dublul salariului pe economie. Ai studii medii = salariul mediu pe economie. Salariul mediu pe economie era de cca 1.800 de euro! In rest, faceti Dumneavoastra cateva calcule. Ai calcat stramb, nu te mai invarti prin zona bugetara cat traiesti! Putini calca stramb. Au niste birouri ca-n palma, cu camere video si microfoane de  mare definitie. E clar! Si la Paris, atat institutiile civilizatoare (biserica, scoala, biblioteca publica, medic de familie, politist, justitie…), cat si serviciile publice administrative (transport, domeniul public, iluminat stradal, salubritate, gaze, apa…) functioneaza la nivel profesionist. Sunt servicii cu adevarat in in slujba parizianului ! Desi exista si carcotasi  parizieni! La Paris, are dreptate amica, este dictatura! A legii! Voiaj asigurat de doua cabinete de avocatura bucurestene, cu prilejul zilei aniversare. Le multumim si pe aceasta cale!

Literatura si disidenta

Un subiect dezbatut in media pariziana era Quel sont les ecrivains qui vivent de leur plume? Mai pe intelesul nefrancofonilor, cum se traieste din creatia beletristica in Franta. Se dadeau tot felul de exemple. De la Frédéric Lenoir si Violette Cabesos cu  La promesse de l’ange, roman vandut (2004) in peste 700.000 de exemplare, la Marie-France Etchegoin cu Code da Vinci, l’enquete in 200.000 de exemplare. Iata, un posibil model de a-ti asigura existenta de pe cadavrul unui bestseller (alambicatele aiureli ale lui Dan Brown, luate, de multi (insusi Papa de la…), drept realitati cifrate. Desi, pe pagina de titlu, scrie clar roman). Despre aceasta creatie browniana s-au scris alte cateva zeci de carti, documentare tv. sute de articole, unele chiar de mare succes.

Imi amintesc cum in Micul Paris, multi ciocli literari (=critici) aborigeni si-au facut un nume de temut in epoca proletcultismului, ulterior, de aur, cu interpretarile personale ale beletristicii de valoare, care au imbecilizat generatii de elevi si studenti! Daca nu reproduceai mot-à-mot la scoala sau la examene ce-a spus criticul x sau y despre scriitorul Z, erai pierdut. Parerea elevului sau studetului, uneori chiar a scriitorului insusi nu conta. Rastalmacirea lor insemna totul. Deseori mai rea decat cenzura vremii. Nulitati profitoare, azi trecute intr-o binemeritata si adanca uitare. Nu se faceau referiri la literatura cu subiect tehnic, religios, medical, filatelic, istoric… care are un public tinta precis conturat. Unde ceea ce se tipareste se si vinde, ci la produsele literaturii fiction. Erau dezbatute cauzele scaderii dramatice a tirajelor celor mai multe creatii beletristice… Astfel un titlu care se vinde, in prezent, in 5.000 de exemplare poate fi considerat un mare succes. Bineinteles, exceptiile sunt exceptii. Cei mai bine vanduti scriitori formeaza un «club minuscule». In capul listei se situeaza Marc Lévy a carui creatie Les Echos a avut o cifra de afaceri de 80,6 milioane de euro (noiembrie 2008). Tot aici se afla Guillaume Muso sau Bernard Werber cu 35 milioane, respectiv 33 milioane euro obtinuti din produsele creatiei lor beletristice. Mai sunt nominalizati Anna Gavalda, Fred Vargas, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean-Cristophe Grangé, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq sau Jean d’Omersson. Brusc, cercul se inchide.
 
In realitate, marea majoritate a scriitorilor francezi au o alta sursa de venit care Ie asigura existenta decenta. Paranormalul. Unii ar putea sa traiasca de pe urma scrisului, dar prefera, in paralel, sa practice o alta meserie. Se dau tot felul de exemple de scriitori care ocupa diverse posturi bine platite in viata publica, cu trimiteri mai mult sau mai putin ironice, vizavi de anumite avantaje oferite de pozitia ocupata in viata social-politica. Exemplele clasice: unul de peste Canal, Tony Blair cu cele 5,6 milioane de euro obtinute pe memoriile sale (!) si cel al lui Jaques Chirac, tot cu Memoires, peste 200.000 de exemplare vandute. Intre noi fie vorba, asta nici nu e beletristica pura (fiction). Avand in vedere si anvergura persoanelor implicate, succesul de librarie era previzibil, indiferent cine le-ar fi scris… memoriile! Ma intreb: Ce succes de librarie ar fi avut Tony Blair daca si-ar fi scris memoriile acum?!
 
Sunt in posesia unui clasament al celor mai vanduti scriitori de fiction ai deceniului: J. K. Rowling (cu ciresarii ei), Stephenie Meyer, Julia Donaldson, Terry Pratchett, Jamie Oliver, Dan Brown, Enid Blyton, Bernanrd Cornwell, Al. McCall Smith si pe locul zece…  William Shakespeare (un nimeni!). Nu seamana cu scara noastra de valori, dar ce mai conteaza!?! O situatie similara si in Micul Paris. „Cu exceptia admirabilului Cartarescu, condeierii nostri sunt muritori de foame”. Adevar trist si dureros. Poate de aceea, creatori romani valorosi si multi de mana a doua, a treia sau de nicio mana, au facut pactul cu javrele !?! Pentru un ciolan real, care sa le dea posibilitatea sa-si puna pe hartie inspiratia. Diurna sau nocturna.

Stelian Tanase afirma ca majoritatea scriitorilor romani sunt nevoiti sa traiasca din gazetarie si profesorat. Altii pe la Biblioteca. Pe o carte, autorul roman obtine, in medie, 300-500 de dolari. Cunoscutul prozator Nicolae Breban ia cca 8.000 de lei pe un roman la care munceste ani de zile. Si atunci cum sa nu fi acceptat sa se prostitueze cu Puterea !? Sau valorosul Manolescu sau Plesu, Liiceanu sau Patapievici sau…? Meseriile scriitorilor romani? Dintre cele mai diverse. Poate de aici, bogata inspiratie in realizarea unor adevarate capodopere. Vezi I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Paul Goma, Augustin Buzura… Costurile unei carti de cuvinte este, acum, mai mult decat accesibil. Nu a scrie e greu, ci a fi citit de cei pentru care scrii. Aici e problema problemelor!
 
Concluzia. In Franta sunt putini scriitori de beletristica, care sa-si asigure un trai indestulator din propriile creatii. Paralela cu Banelul lor de la Paris Saint Germain sau Lille este net in defavoarea creatorului de arta. In Romania! Intrebati pe dl Google despre veniturile artistilor din fotbal (sic!). Despre veniturile scriitorilor nostri informatiile sunt subtiri, subtiri. Invizibile, as spune. Recent, cultura romaneasca a fost redusa la o singura zi, prin instituirea Ziua Culturii Romanesti. Poate pentru a estompa Ziua Poetului National ! Altii zic ca din contra. Imi amintesc de Decada Culturii Romanesti cu mari manifestari pe tot cuprinsul tarii si planetei! Pe cand Ora Culturii Romanesti? Sa nu uit! La Paris au trait, unii o viata, mari disidenti, intelectuali de elita ai Romaniei in perioada totalitara si postotalitara. Din nou, intrebari la mister Google. [Dictionar: DISIDENT, A (DIZIDENT, A) – (persoana) care isi declara disidenta. DISIDENTA (DIZIDENTA) – actiune, situatie a unei persoane sau un grup de persoane care se opune unei autoritati stabilite sau care se separa de comunitatea (politica, religioasa etc.) careia ii apartine.]

Despre o disidenta serioasa in Romania, dupa 1985, nu poate fi vorba. Despre disidenta din anii ‘50 multi se jeneaza sa vorbeasca deschis. Sunt in viata, inca, multi complici la uciderea  zecilor de mii de romani care nu acceptau senila sovietica. De asemenea, exista urmasii zelosilor ucigasi comunisti. Azi, erijandu-se in mari democrati. Sociali sau liberali. Alte javre! De ce nu accept o disidenta reala dupa 1985? Simplu. Pentru ca odata cu lansarea programelor kremliniene perestroika si glasnosti, doar tampit sa fi fost ca sa nu-ti dai seama ca urma schimbarea. E drept, nu credeam intr-o schimbare atat de dramatica pentru romani! Cei care mai cunosc si putina istorie stiu ce a fost cu Tratatul de la Ialta si durata lui de valabilitate. Imi permit sa adaug un amanunt deloc de neglijat. Fiind un popor crestin, dotat genetic cu o mare doza de lasa-ma sa te las, am preferat sa bem paharul pana la capat. Lichelele impreuna cu cei care au primit sarcina sa fie disidenti (sic!) au devenit tot mai vocali, mai ales dupa ce principiul dominoului a fost declansat. Stim noi de cine!
 
Disidentii autohtoni fusesera deja raspanditi, conform unui plan dinainte stabilit, prin toata tara. De asa maniera incat „disidenta” lor, mimata, sa fie cat mai vizibila. Bine intretinuta si aparata de securitate. Care era cu ei (sic!). Se lucra intens la noua imagine. De oameni de buna credinta sau de bine. Se lucra cu sarg la raspunsul pentru mult uzitata intrebare postdecembrista „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” In realitate, era mult mai periculos sa fii disident roman la Paris, München sau pe alte paralele, decat la Piatra-Neamt, Tescani, Focsani si, mai ales, in Micul Paris de Romania, cu BBC-ul langa tine. 24/24 sau 7/7! Repet, nu se punea, nici un moment, problema disparitiei fizice dupa 1985. Smecherii de smecheri au simtit asta si s-au dat in stamba. Caci livolutia batea la usa! Livolutia lor! Nu cred in disidenta indigena predecembrista. Poate nu am dreptate, dar am trait asta. Stiu.

Paranormalul?! In ciuda pregatirii minutioase, pentru preluarea puterii dupa caderea lui ceasca si ai lui (prima linie), grupul de comunisti romani,  perestroikisti 100%, a pierdut startul Revolutiei declansata aproape spontan, pe unde nici nu gandesti. Si nu de tineri, cum se tot da cu bla-bla-ul, pe la comemorarile cu tot felul de soboare, ci de cei formati pe la cenacluri (sic!). Nu numai cel paunescian. Multi dintre asa zisii disidenti, cu aprobare speciala, au fost alungati, de la locul faptei, de revolutionari, prin mai toate marile localitati ale tarii. A fost Revolutie, timp de vreo 72 de ore, pana cand tovarasii in noua blana, de democrati, mai curata, mai… (pe naiba plina de mult sange nevinovat – sic!), au preluat prin metode specifice puterea. Terorism, dezinformari crase, manipulari de joasa spetta, minieri, „nu ne vindem tara” (las’ ca o furam noi – n.n.)…

Musuroiul a ramas aproape intact. Ii regasim, incepand cu repetata Duminica a Orbului, in posturile fixate inca din noiembrie ‘89 (sic!). I-au neutralizat sau cumparat, rand pe rand, pe unii lideri revolutionari si s-au infipt la bucate. De atunci, biata Romanie este distrusa sistematic, in mod premeditat de vanzatori de tara si de neam, cum afirma multi analisti. Analfabeti, cinici si plini de aroganta. Cu largul concurs al profitorilor din cadrul etniilor, mai ales cea maghiara, a intelectualilor pupincuristi (fara a mai fi, macar, obligati de cineva sau sa existe o minima amenintare din partea cuiva!). La care se adauga tradatorii de partide, traseistii (mai nou, zelosii uneperisti). De fapt, miile de conserve plantate cu grija din timp, de servicii, in mai toate partidele. Vezi cazul de referinta al taranistilor. Insusi disidentilor, de dupa 1985, le este jena sa vorbeasca despre actele lor rezistenta din perioada de temnita grea cu: paine si apa, batai salbatice din partea securitatii, interzicerea drepturilor de exprimare (iar noi ii ascultam cu ingrijorare la BBC, Europa Libera) etc. etc.
 
Recent, unii l-am facut praf pe Paunescu. „Si cu asta ce-am facut ?” Vorba lui Tanase. Alo! Marele Constantin Tanase. Cel cu firma portocalie la Teatrul National de Revista! Adrian Paunescu nu s-a declarat vreodata disident. Doar chiorii pot nega modul sau inteligent, uneori complice, in care isi manifesta disidenta. Mergand pe principiul carcotelii de tip Mitica, la cati diseminatori si devoratori de bancuri cu Bula erau prin Republica a II-a, ar trebui fi, cel putin, vreo zece milioane de disidenti. Acceptati, atunci, tacit de securitatea optzecista. In regimul tov. Traian, erau, in 2009, vreo cinci. Milioane. Declarati prin vot. Si vreo doua-trei milioane pe afara! AP a fost speranta mea de libertate! Prin multe dintre poeziile sale si prin componenta cenaclului ca o flacara. M-am simtit liber intr-o inchisoare pe care nici nu o constientizam prea mult. „Prin gari de campie, mici …”. Eram tanar si optimist. Asa am ramas. In ciuda vremurilor. Si sa dea Domnul sa trec dincolo tot asa. AP nu este un erou. Nici vorba de asa ceva! Dar nici licheaua perfecta, cum zic hahalerele tinere, crescute si promovate de cele experimentate, care au scris raportul de condamnare a comunismului. In vrac. Pentru prostime. Cu rezultat 0 (zero).
 
Decaderea morala s-a tot accentuat. Coruptia s-a generalizat. Lichelele s-au tot inmultit. In ciuda multiplelor apeluri. Ale unora catre celelalte si ale tuturor, din patru in patru ani, catre… tarisoara! Cu tarisoara a fost simplu! Un mic, o bere, o fasole cu ciolan prin toate posturile crestine. Cu o zi nationala pusa cu ana-sana tot in plin post. Vedeti cate popoare crestine si-au pus ziua nationala in plin post! Mai o caldare, o pereche de adidasi cu numele presedintelui si minciuni cat cuprinde. Flux continuu. De ma mir ca nu a venit gerul global in loc de canicula lui cuptor.

Adrian Paunescu ramane un poet de sase stele, orice-ar zice casandrele. Pacat ca s-a implicat in politica, imediat dupa 1989! As vrea sa avem, acum, un AP national. Un mobilizator de mase. Un om credibil. Care sa ne faca sa simtim ca traim din plin segmentul de viata harazit! Astazi este extrem de simplu sa-si declari disidenta fata de actualele javre, care se tot perinda la putere in numele poporului. Dar ce sa te faci cu un popor adus in stare de leguma. Un popor de asistati. Ramanem acelasi popor vegetal. Tot mai mult, o populatie. Parca a mai spus, cineva, astea !?!

Muzee, muze si alte alea (2). Versailles&Trianon

O zi superba de mers pe jos. In gara la Versailles, nori grei acopereau cerul, fara a fi frig. Cohortele de turisti se indreptau intr-o directie precisa. Nici nu mai trebuie sa intrebi unde sunt vestitele constructii. Cardul ICOM ne salveaza si aici de la o coada incredibila. Datorita lui am castigat o zi la Paris, prin facilitarea accesului direct. Parcurgerea salilor are loc in pas domol. De la incet la foarte incet. O clipa raman stupefiat uitandu-ma la capodopere ale artei moderne plasate, cica, pentru atragerea copiilor (!?!). Adevarate monstruozitati, subiect mult dezbatut. Atat de turisti, cat si de media pariziana. Te faci ca nu le vezi si totul intra in normalul secolelor trecute, cand viata pulsa aici. Chiar prea mult ! Regi, cameriste, cardinali, regine, muschetari, conti, viconti… si foarte mult parfum. Cu apa era mai greu in acele timpuri. Nu ca nu s-ar fi gasit. Doar o alergie, in masa. Existau chiar si bai. Mici, mici! Nu ca la Roma! Ce vrei, lume multa! Milady, madame de Pompadour, madame de Recamier, dame de Monsoreau si alte madame… ocupate cu tot felul de intrigi, baluri, iubiri neconsumate… Misterele Parisului… Cu siguranta, daca ar trai, ar fi pline de invidie fata de masinatiunile blondelor curtezane dambovitene. De aceea, poate, parizienii au si cele mai tari parfumuri. Pe atunci se purtau mirosurile grele. De parfum. Acum din ce in ce mai rafinate, de ai senzatia ca tragi in piept miros de apa chioara. Eco. La preturi de neimaginat ! Fost-am la  Paris si n-am ajuns la Musée du Parfum [Tel. 33 (0)1 47.42.56; 9, rue Scribe, 75009 Paris]!?!

Avem inspiratia sa mergem la Trianon pe jos. Strabatem linistitul orasel Versailles. Biserica, primaria, scoala, biblioteca publica, magazin filatelic, o florarie superba, politia… Inceputul imensului domeniu al Mariei-Antoneta. Undeva, sus, se zareste Micul Trianon. Norii se destrama si soarele ne mingaie cu razele sale aurii. Rascolesc primele frunze ruginii si gandul imi zboara la Chitocul de odinioara. La biserica singurateca de la marginea padurii seculare, cu un tablou si policandru asemanatoare cu cele vazute cu numai o ora in urma! Si de aceeasi varsta!?! Chitocul era in Europa. Atunci!

Ma trezesc in fata portilor din fier forjat. Cladirea, de mici dimensiuni, cu incaperi ca niste celule. Aici vor fi fost tinute delegatiile care trebuiau sa semneze celebrul tratat?! Parcurgem salile in tacere, fiind indrumati apoi spre Marele Trianon. Suntem nerabdatori sa vedem mult pomenita sala, careia ii datoram existenta zdruncinata de tot soiul de ultimatumuri, cu jertfe imense si rapturi teritoriale nerecunoscute, oficial, nici in ziua de astazi. Doar timpul e de partea noastra. E un palat, in toata regula. Trecem din sala in sala, citim povestile afisate sau ascultate in casca… Brusc, apare iesirea. Mais, où est la salle? O muzeografa draguta ne spune scurt: Ici. Si arata, cu degetul mare, usa din spatele ei. Vrem sa o vedem. Pas posible! Era inchiriata pentru o receptie. Emotii, adrenalina, nervi. Bine, bine, dar noi suntem romani! J’ai cru que vous êtes hongrois! (sic!). Nu era prea departe de adevar. Usa se deschide pentru cateva secunde. Un vifor trece prin noi si usa se inchide la fel de repede. Zeci de curiosi vroiau sa vada. Sa nu le scape ceva. Reusesc poze ale interiorului, prin laterala dreapta. Acasa vad ca mi-a iesit un efect fantastic. Paranormal!?
 
Multi ani mi-am inchipuit ca parcurile englezesti sunt pigulite, trase la linie, fiecare copacel, arbust e plantat dupa nenumarate masuratori. Nicio floare, fir de iarba nu creste fara voie de la gradinar. Aiurea. Aici, la Paris, sa vezi parcuri si gradini. Ordine si aranjamente! Florale. Totul parca e facut de prietenii mei de la Politehnica. Cu rigla, compasul, teul, sublerul… Nu sauvage-ul de la Londra, unde seara se strang zeci de saci cu hartii… Acolo e voie sa calci iarba! Chiar e indicat. Capodoperele contemporane, plastic si aluminiu eloxat, erau prezente si in spatiile deschise de la Versailles. Nu e singurul loc unde kitsch-ul isi da mana cu arta! Trenuletul astepta, ca un aligator la panda, sa ne duca prin vastele gradini. Coada. Cardul nu a are, aici, putere de seductie. Si totusi, soferul ne ia in… cabina lui. Sunt convins, si acum, ca ne-a mirosit ca suntem romani. Dupa ce confirm, ma turie tot drumul cu „un tigan de-al vostru m-a taiat pe obraz, la metrou, in Paris” si, apoi trece, fulgerator, la marile probleme din… Romania. Ca din cauza noastra o sa sufere toata Europa!… Ca suntem asa, ca facem asa, ca nu ne purtam asa… Imi trebuie mult calm sa nu-l strang un peu de gat. La sfarsit, a fost enchanté ca ne-a cunoscut! Sunt asemanatori cu taximetristii Micului Paris. Cu o diferenta. Ai nostri te informeaza doar despre starea interna. Si ce-au facut echipele de fotbal cu certificate de nastere pe la Kremlin, urmarite de blestemul sovromului si de complexul tatucilor. De care nu au cum scapa pana nu fac schimbarea la fata. Nu-s internationalisti ca Pierre, versaillez get-beget. Era cat pe ce sa cred ca e roman, daca n-ar fi vorbit atat de repede. Auzi! Sa nu ne primeasca astia in spatiul Schengen? Sa ramana ei fara stiri fierbinti? Pas posible!?!
 
Parasim masivele constructii cu imense gradini pline de secole de istorie intre pereti si pe aleile inconjuratoare. Sub clar de luna sau pe vijelii, cand muschetarii rezolvau probleme dintre cele mai dificile. Un egilet, o batista… O buna parte din cartile si filmele copilariei aveau decorul strabatut in zilele si noptile petrecute pe aici, pe malurile Senei plina de poduri uimitoare. Unul, Le Pont Neuf, vechi de vreo patru secole, pastreaza, inca, urmele potcoavelor bidiviilor purtatori de nelinstitii muschetari ai lui de Tréville sau de umbrele cardinalului cel rau, care se tot duelau pe aleile du Jardin de Tuilleries sau alte locatii. O luam, incet-incet spre gara. Adio, Aramis, Porthos, Athos si d’Artagnan! La RER, baiete! Soarele stralucea si ni se pregatea o alta seara de vis in Marele Paris.

Parisul turistic

Nu am intalnit, pana acum, vreun alt oras mai bine semnalizat. Orientarea e atat de bine realizata, incat e imposibil sa te ratacesti. Fie ca esti in Montparnase, fie ca esti in Montmartre sau alt cartier al Parisului. Reteaua metroului e ca o sita, incat deplasarea pare cel mai simplu lucru. Pe un kilometru patrat ai, la dispozitie, cel putin cinci-sase statii. Transferul de la o linie la alta te poate face, insa, sa bati kilometri buni. Pe sub Paris. Esti, insa, recompensat, ascultand tot felul de rapsozi. Foarte buni. Am ascultat miniconcertul unui cor barbatesc ucrainian. Suna celest. Pentru statiile centrale, autorizatia, pe diverse genuri muzicale, inseamna examene grele. Dar care statie nu e centrala? La Paris. Un viorist roman, da, roman, canta muzica clasica la statia Champs Elysée. Verificati, s’il vous plait! Tot prin tuneluri iti poti clati privirea cu mii de  reclame. Multe, adevarate realizari artistice.

E pacat, insa, sa mergi cu metroul sau autobuzul! La Paris. Doar daca ai obiective de vazut, undeva, la periferie sau in afara lui. In zona centrala, pe o raza de cinci-sapte kilometri, ai peste 90% dintre obiectivele turistice, pe care ar vrea sa le vada orice planetar. Am spus, fara o buna documentare, picioare zdravene si un bun simt de orientare, in timp si spatiu, poti avea usoare probleme. Repet. Iti stau la dispozitie zeci de mijloace de transport, care fac turul orasului in tot felul de variante. Iar filialele bibliotecii publice parieziene iti ofera toate informatiile necesare, inclusiv turistice. Mii de informatii, pliante, harti, reclame, oferte… iti stau la dispozitie. Gratis! Ai vreo problema, intreaba! Nu pe cei care sunt cu harta in mana. Iti vor veni imediat doua-trei raspunsuri, insotite de zambete intelegatoare. Din pacate, parizienii vorbesc foarte repede, mestecand si scurtand cuvintele. Gramatica pentru multi e o mare necunoscuta. La fel ca si multilateralele noastre vedete nationale, care se dau, nonstop, in spectacol pe canalele din Micul Paris! Obisnuit cu dictia actorilor francezi sau a celor de la TV 5 intelegeam, mai mult din gesturi, ce vroiau sa spuna. Lasam sotia sa discute cu ei. Intre timp, vedeam, deja, indicatorul, sageata, panoul…

Paranormalul?! Desi fac atatea scurtaturi fata de DEX-ul lor, nu sunt deloc grabiti. Nicaieri. Nici in magazine, nici la restaurant, bodega, bistrou si, mai ales, pe strada! Au o placere vizibila de a comunica. Cu oricine, oricand! Parizienilor nu le ploua tot timpul, ca-n Micul Paris. Desi am auzit ca, la Paris, burniteaza mult mai des! Ori te grabesti, ori nu, vorba inteleptului nea Gelu din Iancului, tot la Bellu ori Straulesti ajungi! Dupa caz. Nu e cinism. Pragmatism. Plimbarea pe Sena, nu are, nici pe departe, farmecul celei de pe Dunare, la Budapesta. Igen!? Din cauza malurilor inalte, pe alocuri, Insa reteaua fluviala superdezvoltata te atrage cu oferta diversificata. Dupa aceea, tragi singur concluzia! Nema gulas, nema Tokay! E clar! Farmecul Marelui Paris e dat de vastele gradini cu arbori seculari, bulevardele cu adevarat bulevarde si vastele piete mobilate cu splendide fantani cu povesti fermecatoare. Iluminatul rareori la inalta inaltime, mai mult la nivel mediu. Cu lampi de epoca si stalpi cu o personalitati distincte. In functie de cartier, de strada, de cladirile din jur… Stalpii, banalii stalpi cenusii din Micul Paris, la ei sunt verzi. Nici nu-i prea vezi, ascunzandu-se pe dupa copaci. Care cresc liber pe strazi. Fara a fi hacuiti in fiecare primavara. Se vede ca au specialisti in conducerea arboretului. Au specialisti si in plasarea toaletelor publice conectate direct la canalizarea orasului. Cladirile, extrem de variate arhitectural, par a fi varuite ieri. Nici o cladire noua, fara stridente. Un variat mobilier stradal, la care se adauga bistrouri, berarii, braserii, restaurante cu mii de mesute asezate direct pe trotuar fara sa deranjeze trecerea pietonilor. Cochet, cochet! Parizieni, ce vreti?

Sergiu GABUREAC
Bucuresti
5 ianuarie 2011
—————————————–
GABUREAC D. Sergiu (ca autor si Sergiu-Marian D. GABUREAC), scriitor roman, nascut la Poienesti (Jud. Vaslui), la 9 septembrie 1947. Absolvent al facultatii de filologie (1968-1972) din cadrul Universitatii „Al. Ioan Cuza” din Iasi. Bibliotecar la Biblioteca Metropolitana Bucuresti. Lector-formator la Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor. A publicat 11 carti si sute de articole, materiale de specialitate, comunicari si referate, stiri, interviuri in presa de specialitate si mass-media romaneasca. Face parte din conducerea Federatiei Filatelice Romane.

COLINDUL SUFLETULUI INGHETAT…

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010

In ajun de stea rasare

On By nelursIn poetry1 Comment

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Prin troiene de lumina
Mangaierile razbat
In tacerea diminetii
Unde cerne-ngenunchiat
Cerul stelelor golase
Care-n negura privesc
Si in salbe fulguite
Aripile-si impletesc.

Vantul suna din zabrele
Peste coama de gutui,
Colorand mireasma iernii
Cu un dulce-amarui.
Raiu-si scutura podoaba
Pe batranul sevalet,
Ca o nimfa adormita,
Zace panza de omat.

Bate soarele-n ferestre
Si in turla clopote,
Se-aud zurgalai la sanii,
Caii zboara-n ropote.
Fulgii rataciti colinda
In ajun de stea rasare,
Nu mai e zapada-n ceruri
Si nici file-n calendare.

Am vazut Lumina…

On By nelursIn poetry1 Comment

Am vazut Lumina si-am venit Acasa,
Casa mea batrana, razimata-n zare,
Sufletul ei tanar nu e de vanzare,
Am vazut Lumina si colaci pe masa…
 
Si in jurul mesei scaunele mute
Asteptand sa vina iar colindatorii,
Unde e pruncutul care sa-i asculte
Pana se revarsa peste lume zorii?
 
Sfintii din icoane, cei ramasi de-atunci,
De atata vreme au iesit din rama-
Am vazut Lumina si-am venit pe branci
Pana langa tine, colindata Mama…

Nicolae Nicoara Horia

O carte despre lumea nevazuta a teatrului romanesc

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Mihaela Dordea, „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni”, Editura Anamarol, 2010, 294 p.

A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezinta o provocare si in acelasi timp, o maniera, o metoda de a vedea dincolo de scena, de a privi la semenii nostri care creeaza, pun in scena si dau viata personajelor. Cu siguranta ca nu este simplu sa fii actor, sa imbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, insa privind la acesti oameni – actorii – poti intelege cat de complexa este viata, cat de multe sunt posibilitatile pe care realitatea ni le ofera. Avem ocazia astfel, sa ne intelegem pe noi insine, sa ne exploram posibilitatile, gandurile si dorintele.

„Orice si oricum ai face, viata te traieste”

Din acest punct de vedere, cartea „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni” ne ofera o incursiune in lumea de dincolo de scena, in chiar viata actorilor, a acestor persoane de exceptie ce reusesc sa materializeze intr-un limbaj sensibil si intr-o executie de exceptie, ceea ce au gandit marii dramaturgi, ce ne-au lasat piese de teatru fara moarte. Odata cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o calatorie in universul spiritului uman, ce-si depaseste conditia materiala pentru a se avanta spre zarile nesfarsite ale visarii, imaginatiei si dorintei de a intruchipa nemurirea.

Astfel, actorul Eusebiu Stefanescu marturisea intr-un interviu acordat autoarei: „Ma fascineaza partea vie a lumii, acest miracol care este viata, cu partile ei de lumini si umbre. Acea tensiune, lupta cu viata, care pana la urma este o forma de a te consuma cu folos, pentru ca orice si oricum ai face, viata te traieste. Ea, viata, ne traieste pe noi si nicidecum invers.”

„La o prima vedere, un material despre actori pare simplu de realizat”

Pentru a nu ramane in necunostinta de cauza asupra efortului pe care il reprezinta alcatuirea unei carti cu si despre actori, autoarea ne marturiseste: „La o prima vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui cateva intrebari, faci o statistica a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui sa dai si o stire de senzatie (a se citi scandal) si cam atat. Unii considera asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare baga cateva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le intelege nimeni, nici macar cel care le-a folosit, si gata faima! Adevarul e ca astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face ca intelege ca sa nu para prost.”

Dan Puric – „Esentialitatea sensibilitatii si sensibilizarii prin propria sensibilitate”

Autoarea ne ofera si ocazia de a lua contact cu gandirea profunda a actorului si regizorului Dan Puric, fapt care da o nota speciala intregii carti, asa cum putem citi in continuare: „Dan Puric stabileste, de la bun inceput, identitatea sa cu lumea si cu el insusi, printr-o cunoastere absoluta. Anticipeaza, as spune, esentialitatea sensibilitatii si sensibilizarii prin propria sensibilitate, surprinzand, in acelasi timp, prin structura rationala a ideilor create chiar de substanta artistica pura, esenta rara, din care este alcatuit. Adevarata cunoastere in arta este aceea a unei realitati de natura spirituala, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor aceasta revelatie incercata de el insusi, prin ceea ce face in lumina reflectoarelor. Publicul soarbe aceasta seva din cupa pe care o primeste cu calda generozitate din mana artistului, devenind una cu el, transformand secunda in eternitate.”

Stefan Iordache – „Acea intensitate sincera, curata, a pasiunii”

Mesajul central al cartii reiese cu usurinta din parcurgerea impresiilor pline de substanta pe care diferiti maestri ai scenei teatrale romanesti le transmit si astfel, putem enumera o galerie impresionanta: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Stefanescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivascu, Radu Gabriel, Mihai Mereuta, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleont, George Motoi, Gelu Colceag si nu in ultimul rand, Stefan Iordache.

Vorbind despre acest titan al scenei romanesti, care a fost Stefan Iordache, autoarea spunea: „Am simtit intotdeauna ca exista in el, dincolo de privirea lui, cand timpul nu mai are insemnatate, acea intensitate sincera, curata, a pasiunii pe care conventiile obisnuintei o tot ascund, incercand sa ne faca sa uitam ca de fapt fiecare secunda de comunicare isi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori sa vada infinitul, alteori o lumina jucausa, strengareasca as spune, rasare cu un zambet ironic, vesel, senin.”

„Ati atins vreodata zidurile unui teatru?”

Ineditul acestei colectii de interviuri se concretizeaza ca un element de valoare ce recomanda prezenta carte oricarui cititor, oferindu-i ocazia de a fi partas gandurilor, impresiilor pe care actorii romani le transmit, ca o invitatie de a gusta iarasi si iarasi din profunzimea artei dramatice.

„Am adunat aici soapte mai noi si soapte mai vechi. Am adunat aici ganduri si imagini si am incercat sa adun in causul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele soaptelor lor. Am vibrat cu ele si marturisesc ca nu ma mai pot departa de fantastica lor atractie. Pentru ca aici este iubire. Multa … Si trandafiri galbeni. Ati atins vreodata zidurile unui teatru?”

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

De Craciun, cu tine, mama!

On By nelursIn poetryLeave a comment

De Craciun
vreau sa fiu cu tine, MAMA
din parul tau nins
sa ma-mbat cu arome de fulgi
ca-ntr-un vis de copil
de taceri amutit
care-ncet se destrama,
vreau sa fiu leganata
de bratu-ti puternic
precum vara faceai,
cand prin flori rataceam
si-adormeam ametita de doruri
in iarba din lunci.

De Craciun
vreau sa  fiu cu tine, MAMA
in satucul din munti
unde cetini de ger amortite
imi canta colindul sublim
si cete de ingeri
cu surle de-argint
si trompete de-alama
coboara-n casuta-ti modesta
si-aduc bucurie
vreau sa-ti mangai privirea
iar zambetul drag
sa-mi deschida ferestre
ce fost-au deunazi cernite
vreau sa-mi scald ravasirea
in ochii tai tandri, adanci.

De Craciun
vreau sa-ti simt mangaierea, MAMA
si din doruri sa facem cununi
impletite cu lacrimi din stele…
aburind de miresme alese
sa gustam cozonacu-amandoua
numarand fulgi de nea
sa ne spunem povesti
iar cand lemnul in soba trosneste
scanteind in amurgu-nghetat
sa imi tii capu-n poala
cum stii doar dumneata
si-n noaptea Craciunului lina
sub bradu-mbracat cu beteala
s-asternem dorinte si vise
sa ne cernem in suflet lumina
si sa fim mai curati si mai buni
in speranta iubirii promise.

De Craciun, vreau sa fiu cu tine, MAMA!

Georgeta Resteman

Scrie pana ti se vede…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Scrie pana ti se vede
Imi spunea sarmana Mama,
Fericit e cel ce-i crede
Adevarul din naframa…

Pe tablita cea de piatra,
De durere si de Dor,
Cu taciunii stinsi pe vatra
Eu scriam la umbra lor…

Scrie pana ti se vede,
Ea si-acuma imi tot spune,
Tine-i, Doamne, pururi verde
Sfanta preaintelepciune!

Vorba ei de duh e plina,
O  ascult si-o inteleg-
Scrie pana e lumina,
Pana soarele-i intreg…

Nicolae Nicoara Horia

LA CINA CUVANTULUI…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Sunt cel din urma invitat la cina
Sa ma in-frupt din lacrima  ramasa,
Toti  musafirii au plecat Acasa,
Doar umbra lor mai staruie-n lumina…

Nu e tarziu si e deschisa usa,
Nu-i tarziu atunci cand stii ce vrei,
I-am lasat zilei treburile ei
Si focului sa-si mantuie cenusa…

Eu am venit cu bucurii ne-scrise
La cina asta, stiu ca e saraca,
Aici nu-i nici un prieten si ce-i daca,
Ei isi pe-trec prin parti mai interzise…

Sunt cel din urma invitat la cina,
Nu-i cea de taina, gazda mea aleasa
Devreme sa ma duc ea nu ma lasa
Pana mai sunt bucate in lumina…

Nicoara Nicolae Horia

Cuvint si dar de primire pe lume

On By nelursIn poetryLeave a comment

O casa simpla de la sat
Pe langa ieslea cu trifoi,
E un adevarat palat!
Din iesle, ai venit la noi!

Si invelit in cer curat,
Nu s-au gasit pe lume crini
Imparatesti, sa-ti fie pat!
Din cerul gol, ne-ai dat lumini!

N-au fost  averi, sa nu-Ti fi dat,
Un Print frumos intunecit –
Un Univers perfectionat!
Tu ne-ai dat trupul rastignit!

De-atunci, cati printi ne tot colinda
Ca sa traim o viata intru
Betia noastra in oglinda!
Tu ne-ai dat Raiul dinauntru!

Cate capcane nu ne-mbie
Drogate simturi, ce nu-nvata –
Tu, daruiesti in vesnicie,
Dreptate, Adevar, si Viata!

Si ultimul fiind, pe lume,
Rob tuturor, si rob luminii –
Ne e dovada, al Tau nume,
Ca ultimii, iubind, sunt primii!

Tie, Poetule Luminii,
Si Domnul Vietii, ce ne-o scrie,
Painea si sarea Romanimii,
Primeste-ne-o, in vesnicie!

Jianu Liviu-Florian