BALADA SI RUGACIUNEA LUI JOAN SALA I FERRER SERRALLONGA

partea corecta câstiga din ce în ce mai rar – aproape
niciodata

nu exista alt iad decât cel
de pe pamânt:
iadul facut de cei
bogati – celor
saraci

trebuie sa se schimbe ceva  – din temelii – în
lume: sa-i trimitem în
iad – pe ucigasii cei bogati – sa-i trimitem în
iad – pe slugoii celor bogati – ucigasi de
saraci

raiul – astfel – se va
aerisi si deplin
lumina

cei saraci sa aiba demnitatea de a
purta arme – contra
bogatiei: bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci

Hristos îi va ierta pe cei
saraci – si-i va
ajuta – sa scape de bogatia
bogatilor – deci si de
bogati: pentru ca Hristos este
lumina luxului orbitor al
saraciei – care a zguduit din temelii
palatele – a daruit Mireasma de Smirna si Înaltat
Trandafir – tuturor sfintelor
colibe

nu poti uita – nici
ierta – pe autorii „en vogue” ai
milioanelor de cadavre umile: cei
ucisi de aroganta
bogatiei

ei s-au mântuit – dar nu mai
învie – cu glas de aprig vazduh sa-si slaveasca
frate Hristosul: si nimeni  – cu adevarat – nu-L stie
pe Hrist – fara de ei – Printii
Saraciei

nu poti ierta nici
uita – sângele
saracilor – care se scurge
nevinovat – în pamânt – si nu mai vrea
niciodata – sa se-ntoarca-n artere de
saraci vii

tradatorii de Hristos trebuie sa moara – la
picioarele saracilor: diavoli
învinsi sunt
bogatii – iar saracii
arhangheli
***

suntem doar oameni  – înfratiti în lumina cu
Hristos: bogatii si
tradatorii – doar
diavoli

sa-i mântuiasca – daca vrea si chiar
trebuie – Dumnezeu: noi
nu putem mântui

noi vom lumina drumul pe care vine
Dreptatea – Mireasa de Taina a Lui
Hristos

noi vom muri – dar
nu vom sti ce-i închisoare: destul
ne-a fost viata – sora mai mare a
oricarei temnite

bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci

nu vom fi rai – noi cei
saraci – cu cei
bogati – dar vom fi
drepti si
neîndurati

toti vom muri – dar bogatii
ticalosi – trebuie sa ne-o ia
cu un pas înainte

asa e drept – si Hristos e
Dreptate

cei bogati au dulai: ucideti
dulaii urii lor lase – smintita întru
soioasa crima
cei bogati au bogatii: nu va atingeti de
ele: sunt spurcate de sângele din
noi – care ne-a
tradat – si-a iesit – fara veste – din noi – pe ei sa-i
întâmpine

dati-le foc
bogatilor: vom începe o lume mai
buna – cu mult mai curata: Saracia
Demna de Foc – Saracia
cu Fruntea Sus – pâna-l simtim pe Hristos
lacrimând pe fruntile noastre uscate: abia atunci
ne vom cai – si-i vom sopti cântecul vinii
noastre – numai Lui

ucideti – ucideti – ucideti nu va
opriti: Dumnezeu
va sti sa aleaga – întru
Împaratia Sa

nu crutati – caci
nu veti fi crutati – de
bogati: pe ei – diavolul i-a trimis – în locul
lui – sa nu crute – moartea  – pretutindeni – s-o
asmute

bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci
***

biserica lingailor – doar pentru bogati are
ochi – odoare  – tragere de inima si drag: doar Hristos
iubeste si iarta
saracii – fratii
Lui: de diavolul cel mai
aprig în trufie – de-al
bogatiei diavol – ei s-au lepadat
si pe care diavol – cu moarte l-au
mustrat

Hristos arata – într-una – spre
Sora Cerului de Foc
Mânastirea: acolo
sunt mormane de
aripi  de lumina – cu care sa
fulgeri spre cer – sa scapi de
bâzâitul exasperant al aripilor
diavolilor bogatiei

vulturii Lui Hristos
sunt cu noi – zboara doar spre
piscuri – în
muntii din inima noastra

nu ne vom umili în fata
bogatilor: decât în fata diavolului sa
te umilesti – sa te – las
lingusesti – mai bine – din leagan
sa te fi strâns de gât
Maica de Lacrimi – si
Dragoste Oarba

numai în fata Lui Hristos vom
veni – ca-n fata singurului
frate – sângele Lui ni l-a împrumutat – când
bogatii ni l-au
varsat

El nu ne va pedepsi pentru
Dreptate – nu ne va prigoni sufletul si
nu ne va ucide – pentru ca am
luminat lumea de
diavol – pentru ca am
nazuit sa facem  – dupa a Lui
porunca: „precum în cer asa si
pre pamânt” – ci ne va conduce si
gazdui – cu drag – în
casa Lui tupilata-n
vazduh – printre flori – pâna ranile
se vor închide

nu acceptam sa ni se scrie cartea: nu vrem sa
ni se scrie ca
„asa ne este scris”:  nu ne vor ucide
oameni – ci ne va lua  – în
grija si mila – din tot chinul pamântului
doar Tatal nostru – carele pre noi
ne-a închipuit – si
necioplit

Tatal ne-a dat Dreptatea Vulturului sa
zboare în cerul inimii
noastre

mai bine te omori – decât sa lasi
ei sa te omoare: n-au drept
n-avem fata de ei
vina

orice torturat e Hristos:  la fel
când – cu ultim geamat – sfârtecat de fiara cumplita-a
umilintei îngrasat-triumfatoare
moare

frate Hristoase – Tu doar ne întelegi – deci
iarta-ne
ajuta-ne
lumineaza-ne cu propria-ne
lumina – scapa-ne de
diavolul bogatiei – si de bogati – si de
tradatori (…de fapt – aici
e una si aceeasi
rugaciune…)

bestia gloatei linge cizmele
bogatilor: va umiliti în fata
lor – deci
uitati de Hristos – Împaratul Demnitatii
în Cer si pe
Pamânt

Hristos se încrunta – si el – în uitare – cu
scârba: sa treaca spre moarte si-uitare – îi lasa pe
reptile slinoase – bogatii si
gloata imund târâtoare – (bogati-lasi-tradatori) – si-i
zugraveste – în vesnicie – Sfinti ai Zidurilor de
Mânastire a Focului – pe saracii care
mor cu arma sufletului
fulgerând între dinti

…”bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci”
*** (Adrian BOTEZ)

Priveste, aprilie

Priveste cum vine aprilie,
Cu nuntile-i inmugurate,
Cu florile – alba omilie,
Tacand despre   albe pacate –

Priveste lumina, in floare
Cum naste, si-n floare isi lasa,
Macar in aprilie, ninsoare
Din lacrima ei de mireasa –

Priveste catuile florii,
Priveste altare albastre,
Cum canta odata cu zorii,
Biserica inimii noastre –

Priveste si miri, si mirese,
Ieri, tineri, si maine, batrani,
Cum blandul aprilie ii tese
Pe cer, cu pamantul pe maini…

Jianu Liviu-Florian

CARTEA NOULUI IOV: „EXILAT ÎN STRIGAT”, de VIOREL SAVIN

Volumul de poezii (parca ratacit printre scrierile sale dramatice!), ultimul aparut, al omului de teatru si scriitorului bacauan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigat” (115 pagini – poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov marturiseste curatenia sufletului sau si se lasa la judecata lui Dumnezeu: „Si de data aceasta/plângerea mea/este luata/tot de razvratire/si totusi/mâna mea/de-abia înabusa/suspinele mele”)  – este, întru adevar, o carte de marturisiri, facute cu sinceritate/onestitate de Duh liminara, dusa, uneori, pâna în preajma brutalitatii – nici macar o clipa, însa, neatingând hotarele vulgaritatii. Ba chiar cu bucuria mistica a marturisirii Durerii si Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea si împlinirea functiei cathartice si soteriologice a Poeziei: „o piatra strabate/umbrele lor/si ma loveste în piept.//Doamne,/cu câta bucurie/o ridic!…” – cf. Cu câta bucurie…!, p. 16.

Sunt 10 poeme cu titlul Strigat – ceea ce sugereaza obsesia, aproape „pipairea” dureroasa a presentimentului unei iminente  a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului ca mesajul sau PERSONAL-POETIC are importanta cosmic-ameliorativa, pentru altii/ceilalti (atitudine hristic-altruista, întru Eros Agapé): „nu-mi lasati timp sa va rog/sa fiti mai buni” – cf. Supravietuire, p. 20 – desi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptarii unor „mesaje” (aproape)…contondente,  malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea sa-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastra/îmi este/chiar dovada iubirii/ce va port!” – cf. Strigat (1), p. 25 – sau, dimpotriva, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru ca este unul cu continut metafizic inimaginabil-major, trebuie sa fie amânat (voluntar, constient de nimicnicia si grosolania materiei!), pâna la metanoia deplina a cuvintelor: „as fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am facut-o…” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; ca scrierea, înlocuind ek-stasa initiatica a Ascetului Meditativ întru Eterna Potentialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelatie Deplina:  „dar eu am aflat deja ca în lume/hârtia/de-ar fi ramas imaculata/semenii mei/ar fi fost fericiti!” – cf. Ura, p. 34.
Avem de-a face cu o carte a deplinei maturitati, o carte a bilanturilor pline de curaj, desi semanata, foarte des, si cu obsesii senecte si chiar funeste („îmbratisat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele  introspectii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(…)sta si-asteapta amarâtul/(…) îngerii sa-i dea sfârsitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urca pamântul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; si chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleaca, întru dedublare fiintiala, odata cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Calatorie a Re-Initierii: „si miros tot mai placut/putrezind”, cf. piersica – nemultumirile si motivatiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele  experimente poetico-elixirice, dar si cu zvâcnituri de revolta contra resemnarilor senecte, cu  încercari de fronda juvenila verbalo-formala: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrazneste, pâna la capat, autentice intersectari cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire…), când siruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule…Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN sta, în primul rând, în vigoarea expresiva a marturisirii!

…Poetul VIOREL SAVIN da marturie ca, dincolo de ek-stasa poetica, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostaza a Omului Eroic, al unei…”Rase Eugenice”, în sensul benefic si stimulativ-emulativ al termenului… – o „rasa” care îi contrariaza pe toti ceilalti oameni: cine s-ar astepta ca greutatile si obstacolele vietii sa-l fi înacrit pe Omul-Poet, cine crede ca apropierea mortii îl covârseste ori înspaimânta, se însala profund, nu tine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL – care nu se lasa exilat…cel mult, se autoexileaza, în ceva ce rareori devine strigat autentic, dar foarte des ramâne spunere ferma si îndesata, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dictie de adevarat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), pâna si Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodata admitând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradata spre ura si non-armonie, nu este decât o zona de  batalie/polemos/polemica dura cu raul – pentru Poet, ea este zona de initiere/re-initiere, prin SUFERINTA REVELATORIE – caci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni si mai puternici…chiar cu riscul de a nu obtine transcenderea i-mediata. Niciodata a autocompasiunii! Poetul îi dispretuieste si-i compatimeste, uimit – cu întelegere, dar si cu malitie fina, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveti atâta nevoie /sa credeti/ ca mor trist…/însa eu /va dezamagesc si ridic/cu infinita bucurie/piatra ce ma loveste” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefata – p. 5.

Uneori, Poetul se dezlantuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice si, deci, partial, iesind din Poezie…!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventata si construita de oameni (aratarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiforma/sunteaza lichele importante la vârf !/(…)esti pomenit/când o târfa locala/se deschiloteaza cu frenezie/în Capitala” – Desfigurarea Soarelui si, deci, aparenta cvasi-eliminare a fortelor benefice, din lume: „dupa soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu fete-ngalate de zâmbet/ ipocrit cautau sa ma                            << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mâna” – strângerile de mâna devenind sinonimul Sarutului Iudei, din Gradina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I catre bacauani, p. 50; Bâlciul Desertaciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustator si Exasperant-Proliferant: „si mai vedeam omeneste taifasuind/lasi nemilosi/defaimatori ticalosi/haini/prostii tuturor ocupatiilor înruditi în pohfala/jigodii pofticioase de mariri ilicite / oameni de buna credinta gresind/oameni curati/murdarind/învatati sustinând aberatii (…) farisei chezasuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelita…” – dar, din orice rau, iese, pentru cel întelept, ceva bun, ba chiar rezulta paradoxul autoregenerarii spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (…) simteam cum devin /perfect/pentru a ma naste din nou” etc. etc. etc.).
Alteori, însa, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii si Taumaturgiei Cosmice („Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!”) , prin efectiva TRAIRE-CA-LUPTA/SUFERINTA, în aceasta lume –  i se face mila de adversarul/adversarii sau/sai, strasnic strunit/struniti si pornit/porniti de demonul urii, al lovirii si  însângerarii semenilor – total inconstient/inconstienti ca orice rau facut, dupa întelepciunea religioasa (crestina si buddhista, egal!), se transforma în bumerang (dupa stiuta zicala: „Bine faci, Bine gasesti –  Rau faci, rau gasesti!”, sau dupa sentinta biblica: „Ce faci, face-ti-se-va!”) si are efect de introducere în spirala dement-alienanta si-n labirintul violentei (violenta – ca instinct josnic/înjositor si incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai  mila de tine/omule/nu ma lovi – /îti faci rau:/ atroce/îti creste pofta/de sânge!” – cf. Strigat (2), p. 41.

…Deasupra tuturor dezlantuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivatie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! – presentimentul apropierii Judetului din Urma si al excluderii finale a Raului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacaului-Infern, însa, troneaza Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizari Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce alesii tai de elita/se zbat cu disperare sa strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduiosator/si dezorientat primesti/ dispretul magnoliei/ce înfloreste / lânga/statuia lui Bacovia…!” – cf. Si totusi nu pot parasi Bacaul, p. 42. Fie si numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tarie, ca spatiul, odinioara mitic, al Bacaului (astazi, parca ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe… „Buza Apocalipsei”!

…Si mai exista, fireste, pentru orice crestin autentic (si Poetul VIOREL SAVIN da marturie si semn ca este!), o ipostaza soteriologica trepidanta, dinamic-cosmica, în emersie si imersie, totodeodata: aceea Suprema, Hristica – A FI BUN CONDUCATOR DE DURERE, pe Golgota Strigatului „Eli, Eli, lama sabachtani…?” – …a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate pacatele lumii”: „exilat/în strigat voi calatori/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducatori de durere!” – cf. Strigat (10), p. 113.

…Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lectie de Bravura în Suferinta, o lectie de Atitudine Hristica, Atotcompatimitoare Lucida (afara de sinele sau, total expus intemperiilor vietii-Traire Efectiva si Hiperbolizat-Maximizata!), Grav Taumaturgica  (dar total asumat, precum si total constientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minutioasa exorcizare, într-un joc retoric necrutator!) – dar si avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al caror miros se simte, tot mai pregnant, în narile dilatate de nelinisti mistice!

                                                                              prof. dr. Adrian Botez

Interviu cu Parintele Arhim. Iustin Parvu

Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea  multa  bataie  de  cap  ca  sa recunosti un povatuitor duhovnicesc – Interviu cu Parintele Arhim. Iustin Parvu de la Manastirea „Sf. Arhangheli” Petru Voda, judetul Neamt

– Preacuvioase Parinte Staret Iustin, stim ca de la Sfantul Simeon    Noul    Teolog  incoace, povatuitorii   duhovnicesti   se   tot imputineaza; astazi, cand suntem martorii    unei    mari    secatuiri duhovnicesti, cum mai recunoastem un povatuitor duhovnicesc? Sfintii Calist si Ignatie Xantopoulos aratau trei criterii: sa fie inalt la intelegere, smerit la cuget si bland in toata purtarea…
– Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea  multa  bataie  de  cap  ca  sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel   care   cauta   cu   adevarat  un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a randuit sa ii urmezi. Eu abia asteptam sa ies din temnita numai ca sa-l vad pe Parintele  Paisie  Olaru. Ardea inima in mine sa-l vad, astfel incat, dupa eliberare, am mers direct la chilia Parintelui Paisie,  asteptand doua zile la usa ca sa ma primeasca la spovedit. De aici inainte, timp de opt ani   nu   m-am   mai   despartit   de povatuirea calda a Parintelui Paisie Olaru. Ma trimisese mai intai la Parintele Ilie Cleopa, insa la el nu am simtit atata odihna sufleteasca, desi, dupa 16 ani de inchisoare, incepuse sa rasfoiasca carti groase de canoane. Relatia dintre ucenic si duhovnic este foarte puternica si in numele ei se pot face multe minuni. Insa nu este suficient ca povatuitorul sa fie cercat, ci sa fie si in acelasi duh cu ucenicul.
– Preacuvioase Parinte Iustin, dar ce ati invatat cel mai mult de la Parintele Paisie Olaru?
– Smerenia si dragostea lui fata de aproapele. Era de o caldura si tandrete sufleteasca rar intalnite.  Parintele Paisie era neincetat neobosit cu oamenii, incat uita de el insusi.
– Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti sau nu?
– Este mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai gasi indrumator,  dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea.
– Dar pana la vremurile acelea?
– Pana atunci sa le invatati pe de rost. In inchisori aveam pururea in minte Paraclisul Maicii Domnului si alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevarata rugaciune nu se face la manastire, chiar daca dispune de toate conditiile exterioare prielnice contemplatiei si rugaciunii. Noi, in inchisoare, eram lipsiti de frumusetile acestui relief al muntilor Carpati, numai intre patru pereti, unde zeci de ani stateai intre ei si nu vedeai raza soarelui prin crapaturile zabrelelor de la geam; iar daca te urcai cumva sa vezi o raza de soare, gardianul era la spatele tau si-ti dadea cate-o pedeapsa de cinci zile la arest sever, incat nu scapai sanatos de acolo. Ei bine, suferinta aceea era adevarata stare calugareasca. La baza manastirii este suferinta; vrei sa traiesti crestineste, vrei sa te apropii de Dumnezeu? Trebuie sa te zbati sa ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, sa nu le mai spui prin simplu cuvant, ci sa le traiesti prin caldura aceasta a harului si sa le transformi in duh, sa dematerializezi acest cuvant, pe care acum il mai si schimonosim silindu-ne sa terminam cat mai repede slujbele, sa cantam cat mai sacadat Sfanta Liturghie, unde ar trebui sa uitam de orice grija lumeasca. Asadar, trairea si suferinta trezeste in monah rugaciunea. Respectarea regulilor si randuielilor, fara aceasta traire, naste imprastierea si stinge duhul rugaciunii. Dumnezeu nu are nevoie sa-i reciti rugaciuni, ci vrea ca acest cuvant sa devina transparent.
– Dar Rugaciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?
– N-am spus rugaciunea aceasta, pentru ca la puscaria Aiudului, abia dupa vreo 2-3 ani s-a luat contact cu fosti detinuti: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu si altii, care intr-adevar au cultivat rugaciunea inimii. Cea mai mare parte insa s-a bazat pe rugaciunea aceasta orala. Pentru ca nu erau numai detinuti politici de aceeasi nuanta; printre tinerii acestia legionari erau si de alte culori politice, care n-aveau habar despre viata crestina; si nu erau pregatiti pentru rugaciunea inimii, ei nu cunosteau
nici rugaciunea Tatal nostru. Chiar ministrii acestia, cu care am stat un an si jumatate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mares, care era ministrul comunicatiilor – au fost nevoiti sa invete Tatal nostru si Crezul, un Cuvine-se cu adevarat, la 50-60 de ani.
– Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?
– Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul – toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica. Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Iisus Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.
Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi. De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca
– Sfintite Parinte, cum vedeti reinvirea duhovniceasca a monahismului, astazi?
– Cu telefon mobil si cu masini luxoase… Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta.
– Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului contemporan?
– Daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare – de trei ori pe zi, ascultare – daca poti lasa-l pe fratele – si asa mai departe…
– Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca, in zilele noastre?
– Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?
– Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi, oamenii?
– Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti, Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita… Forta diavolului sta in patimile si relele noastre.
– In alta ordine de idei, Preacuvioase Parinte Staret, ce caracterizeaza mai mult monahismul actual?
– Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca … tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu ii inteleg; calugarii din Romania sunt asa dezordonati si neputinciosi in a se supune unei ordini si randuieli, pentru ca asa sunt romanii. Poporul roman este imprastiat din fire, iata nu mai avem nici dacul, nici crestinul de altadata; acum se casatoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, tiganul cu romanul, incat firea, la un moment dat, structura psihologica, se schimba. Tot acest amalgam de natiuni da nastere acestor rautati si acestor blestematii pe care le avem in familiile noastre. Insa nu cred ca sufletul trebuie fortat. Eu la mireni le mai spun cate un sfat, dar pe calugari ii las ca pe ei.
– Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca,  de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca „multi sfinti si-ar fi dorit sa traiasca in vremurile noastre”.
– Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insusita datorie sa fie gata de plecare? O are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti… Din ce in ce oamenii sunt mai dificili si mai cu scadente intelectuale si putere de judecata. Ei, sunt multe de zis, dar iata ca s-a facut ora unsprezece si acusi bate de utrenie…
– Va multumesc mult, Preacuvioase Parinte Iustin, si binecuvantati!…
– Domnul!…

Dialog duhovnicesc de seara, provocat de Stelian Gombos.

8 MARTIE-SARBATOAREA DARULUI VIETII

FRUMOASA LUNA MARTIE

-poemul naturii-

A sosit luna martie si zapada care inca acopera pamantul luat in stapanire ca in plina iarna canadiana, nu poate acoperi si starea de spirit izvorata din tainitele firii, acolo unde se pregateste o noua viata a lumii vegetale.
Orice infatisare ar avea luna martie, cu zapada sau fara, ea ramane una dintre cele mai frumoase luni ale anului, in primul rand ca o luna a promisiunilor de mari frumuseti ale lumii inconjuratoare si ale trairilor noastre. Martie ne zambeste chiar din prima zi cu martisorul in care se impletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pana la jertfa. Batranii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor. Urmeaza apoi zilele Babei prin care incercam sa intrezarim cum ni se vor implini dorintele in acest an. Dar, cea mai frumoasa zi a acestei luni, ramane 8 Martie. E ziua in care tumultul florilor se asociaza cu chipul femeii, al frumusetii si misterului feminin, al nesecatului sentiment matern, inchinat bunicilor sau surorilor care ne-au inflorit viata si care trezesc in noi ganduri si sentimente ce ne inalta intr-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti.
Imaginea femeii se contopeste adesea cu cea a iubirii. Fiecare din noi avem nevoie de atingerea blanda si buna, plina de caldura a femeii inzestrata de Dumnezeu cu caldura iubirii. Ea este implinirea in viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta in ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea insetata de gesturi de tandrete si de mangaieri izvorate din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea nici un farmec.
Ca si celelalte surori cu care intruchipeaza primavara, aprilie si mai, martie este o luna inchinata iubirii si al altor multe frumuseti.
In martie, lumina soarelui mai limpede, mai blanda, mai calda nu se poate sa nu ne poarte prin lumea de frumuseti a copilariei ce-o purtam cu noi. Ne imbranceste in zona de viata cand ne sfaraiau calcaiele alergand dupa gandacei sa-i prindem si sa-i facem avioane, cand descantam gargaritele cu dar de a prevesti viitorul fetelor, cand ne jucam cu mieluseii si ascultam fascinati cucul din varful nucului, numarand anii pe care ii avem de trait. Lumina asta calda ne trimite cu gandul la casa parinteasca sau cea a bunicilor peste care se imprastia generoasa in oricare rasarit de soare in cantatul de ziua al cocosilor. Se strecoara ca prin vis ganduri si infiorari, fara sa stim cum, la imaginile din trecut, spre urzicile si stevia abia rasarite pe langa gardul din fundul gradinii, parca simtim iarasi mireasma vazduhului raspandita de horbota florilor, mirosul de curatenie al varului cu care se spoiau casele, gardurile, pomii, podetele, parca vedem curtea plina de miscare, de zumzet de albine, de cotcodacitul pasarilor,
Fiorii renasterii naturii ne amintesc si de primii fiori treziti de chipul indragit in taina in anii adolescentei, de surasul cald pe buze, de inganarea soaptelor nespuse, de freamatul respiratiei intretaiate, de lumina si caldura ochilor, de farmecul graitor al tacerilor si al stragerilor de mana.

Dar martie este darnic cu toate etapele de varsta ale omului in care toarna limpezimi de soare ce ne fac mai tineri si ne aduc in atmosfera o stare de efervescenta si o dulce nebunie.
Tineretilor le canta imnuri inaltatoare in cadenta iubirii, le inspira poezii si le pune aripi viselor in zbor inalt, le toarna in vene clocot viu, gata sa dea pe rascoale.
In anii deplinei maturitati si mai apoi, in anii senectutii, martie aduce intelesuri noi faptelor simple de viata, pe langa care am trecut fara sa le bagam in seama. Descoperim cu bucurie ca totul pare nou in jurul nostru, asa cum nu le-am mai vazut niciodata, si spre mirarea noastra, chiar noi insine descoperim ca suntem altfel. Alte intelesuri capata urzeala vietii, altfel intelegem cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, altfel simtim mirosul verdelui crud al ierbii, altul este intelesul glasului pasarelelor, iar noaptea parca ne este mai limpede muzica stelelor. Cu cat inaintam in varsta, cu atat mai mult se aduna, se incarca de semnificatii noi tainele naturii, se strecoara altfel in intreaga fiinta zvonul sosirii primaverii.
Pentru ca Marta nu lipseste din post, cum e o vorba din batrani, ea este cea care incepe pregatirile pentru intampinarea marii sarbatori a primaverii, Invierea Domnului nostru Isus Hristos. Ne pregateste pentru aceasta mare taina a lui Dumnezeu turnand in noi picuri de sfintenie. In postul mare ne da o dezlegare la peste de Blagovestenie cum se zice in popor, sau Buna Vestire cum e numita in calendarul ortodox, pe 25 ale lunii, iar in zilele urmatoare se pregateste sa dea stafeta lunii florilor, lasandu-ne amintirea unor tulburatoare trairi.
XXX
Scriind acum despre frumusetile lunii martie, m-am oprit vazand cum am reinviat icoane din trecut. Ma supara sacaitoarea intrebare: nu cumva starui prea mult, aflandu-ma in randul celor care de-a lungul timpului au tot spus: ehei, pe vremea mea ce frumos a fost, acum s-au stricat toate acele rosturi ale vietii si a apus farmecul de atunci. Oricum as lua-o, tot nu-mi vine la mana sa scriu in loc de cantecul cucului din nuc, despre zbieretele manelelor, in loc de zburdalnicia mieilor, despre zburdalnicia cailor putere ai masinilor de tot felul, oricat de frumoase si de scumpe ar fi, fiindca dau buzna peste linistea oamenilor. Stiu ca sunt foarte necesare si nu mai putem renunta la ele, dar nu apartin si sufletului. Mielutii, fie numai ca amintire, si tot imi mangaie inima mai mult decat vajaitul unei masini. Inghit cu greu mizeriile verbale aruncate in fata femeii care a ramas in mintea mea tot cea careia sa-i inchini inaltatoare cuvinte. Sunt unele mai aprige si mai rele de gura? Ele nu s-au nascut asa. Trebuie sa indreptam nedreptatile care le-au adus in pragul disperarii. In gand, eu tot le mangai obrajii pe care s-a scurs amarul lacrimilor. Sa ma fac ca nu simt inhalarea aerului poluat al marelor orase? Sa imi placa Balul Martisorului din Bucuresti in care cuvantul de ordine este luxul si extravaganta?
Si atunci sa nu mai scriu ca sa nu mai aud: “iar ai scris ca pe vremea lui Alecsandri?”
N-am alta cale si daca, descriind starile de euforie ce ne cuprind in zilele de primavara se strecoara si cate un “mielusel” mi-ar placea sa nu il goniti si sa-l luati in brate cu candoarea pe care ne-a daruit-o Creatorul cand ne-a adus pe lume. Sa ne lasam in voia firii, sa renastem o data cu primavara, sa inflorim o data cu florile, sa nu ratam sansa noastra de a spera la un nou inceput si sa nu uitam ca luna martie ne indeamna la trairea atator frumuseti.
ELENA BUICA,
3 MARTIE 2011

MARTISOR

Iubita mea, iubirea mea
De-i martisor, tu tine minte
C-atat e de saraca ea,
Ca n-are, poate, nici cuvinte –
 
Ti-ar pune-o lume minunata
Sub pas, dar, oare, ce folos,
De nu ti-a dat, macar odata,
O tresarire de frumos?
 
In primavara care vine,
Adun atunci din manastiri
De muguri, mierea de albine
Ce  ti-am  gustat-o  din priviri –
 
Si-n licarirea de izvoare,
Care iti joaca in pupila,
Iti las si eu, margaritare,
Lumina ochilor, umila…
 
Jianu Liviu-Florian

REVELATIE DE SUFLET PERECHE

„Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet incalzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tacute dureri si nelinisti, cu versuri pline de un coplesitor dor de intinerire a propriei fiinte, prin retrairea iubirii vesnic mustind de miresme, ispite si licori, ce inca ne mai imbata si hraneste lastarul verde – chiar cu frunze aramii de toamna – inmugurind inca in noi. Poemele sunt incarcate de un lirism si o tandrete dureros de naturale, cand isi declama inrobirea de catre femeia iubita, cu o sinceritate debordanta, ce ar face din oricare Eva, o binecuvantata Zeita, perceptandu-l:”/De cate ori ma vei privi / te vei umple de mine / asa cum gandul se umple de soare…/Cand dorul de lumina/ va inflori pe gura ta,/ apleaca-te sa sorbi in taina/ gura mea./ Cu pasii tai de flori/ coboara spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vant/ si cu cant./ Sau, cu cata patima o indeamna:”/ Femeie iubita…/ revarsa-ti pletele-n holda,/In graul presarat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ …. Nu-mi vezi in pleoape ploaia alergand/ sa-mi racoreasca sarutarile tale fierbinti?/ Femeie iubita…/Aduna in tine rodul adus de furtuna,/de grau zapacit si hai-hui!../Cand macii sarutarilor tale/isi vor pierde petalele/ cui ii vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie…/Mai adu-mi un pumn de pamant/ Sa rodim/ In zari necuprinse…/”Femei…Superbe metafore! Ingemanare de sensibilitate si senzualitate, talazuind ca valuri de saruturi-petale de maci, adunand cu sufletul spicele sa nu se risipeasca, pentru ca ar fi pacat sa nu rodeasca si-n „pumnul de pamant si-n zari necuprinse”…
 Dar viata nu are doar placeri si vise dulci, nostalgia pierderii, neimplinirii face cugetul amar si-l incarca de semnificatii care dor, constientizand inutilitatea atator energii scurse in uitare si regrete: „/Cu cine-mi infloreste timpul/ cand universul moare trist in mine?/ Cu cine sa-mi usuc de ploi/ durerea gandului in doi?/ Din care parte marea ce ma minte/ va naste valuri de cuvinte?/……..
Mi-s albe visele in suflet/ si tampla rade-n frig insingurat./”
 Cand sperantele fug si ingheata sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce trista-i coala neagra sub zapada./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci…Poeme lungi pictate/ cu aur si cerneala/ aduna-n mine teama/ din alba, trista coala./” Neant.
 Irezistibil indemn, ce poate aprinde faclia uitatei iubiri in Ruga de toamna: „Te rog mai vino sa vezi/ Cum isi adoarme toamna copacii,/ Cimpiile verzi/ Si buzele rosii ca macii/ Si lasa-mi o frunza sa sper/ Plutirea de vant./” Asemenea imagini incarcate de adanci semnificatii poate crea doar un talent autentic si o slefuire de mester bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Si cum sa rezisti – ca iubita – sa nu-i alergi in imbratisarea crengilor „copacului cu verdele-n berna” !
 Si atunci cand poetul isi asigura iubita : „Pun flori de mar/Pe trupul tau de noapte/Prefac in cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zapada din priviri,/Acopera cuvinte. Iti caut ochii/Ce ma priveau deschisi/Au obosit?/Priveste cerul!”- cu siguranta florile de mar  vor darui speranta regasirilor romantice, pentru ca eternul iubirii poarta vesmintele candorii.
 Chiar si atunci cand toamna ne arameste frunzele, clocotul viu al iubirii brodeaza in noi ghioceii care ne imprimavareaza, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu in poemul Primavara: „A inflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamat de petale,/ se plimba ochii tai/…….din cand in cand, pe gura parfumata/ ca o albina vin sa fur/ o sarutare-nrourata./ Tu razi, si-n jur,/ a inflorit campia toata./”
 Nostalgic, etern visator poetul isi constientizeaza singuratatea prin care-si „desira” trairile, viata”- „/ Ca o salcie ce-si frange/ umbra crengilor in lac/ umbra mea si-acum mai plange/ intr-un ochi de geam uitat/ In lumina care urca/ pe trotuarul inghetat,/trupul meu cazut usuca,/ timpul destramat”./ …N-am o tinta n-am o ora/ pentru care sa respir./ Alungat acum din hora/ merg si ma desir.”Desirare.
  In Respiratii, poetul intreaba iubita:”Ti-a respirat vreodata ceru-n brate?/ Pe tample luna te-a mai sarutat?/ Calcam prea des pe sentimente…./Uitand atatea primaveri./Si-apoi cu cerul mut in brate/ Ne pierdem, reci si solidari,/ Cu stele picurand pe fata/ Cand suntem micii oameni mari./
 Poemele din „Lacrima iubirii” infioara ca un spectru sideral prin maretia trairilor si redarea lor geniala,ca doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsa spiritualitate, cu nume de balada –  Gheorghe Andrei Neagu. Si pentru ca :/”Au inrosit copacii/de rodul infloririi./……Iubeste-ma, livada visarilor mele./ – Rod .Ii urez sa fie cum isi doreste! Sa fie iubit si binecuvantat. Lectura versurilor este pentru mine revelatie de suflet pereche, pentru care ii multumesc cu sincere felicitari si ma aplec spre sine – ochi magic de lumina, carte deschisa, cuib de zari aprinse…

ANA HANCU

Cotropit de lumina…

Ma simt cotropit de lumina,
Libertate e numele meu,
Aceasta robie divina
As vrea sa dureze mereu!

Gandul miroase a Cer,
Cine il miruie-acum?
Doamne, atat iti mai cer,
Vindeca-i Dorul postum,

Cearta-i din lacrima vantul,
Ispita sa se duca-n pustie,
Lasa-mi din toate cuvantul
Pana la capat sa-mi fie…

Tacerea sa-si  arda pe cruce
Intunericul daca-i de vina,
Oriunde iubirea ma duce
Ma simt cotropit de lumina…

Nicolae Nicoara Horia

A STA IN CALEA OAMENILOR

Era frigul ascutit si jilav al unui sfarsit de martie cainos. Orasul nu suferise de pe urma inundatiilor. Satele, insa, jur imprejur, fusesera scufundate, mai mult de jumatate, intr-o mlastina neagra, uleioasa, gretoasa, deznadajduitoare.
Era duminica, la un ceas dupa amiaza. Tanarul descult statea in mijlocul strazii, pe carosabil – ingenuncheat. Soferii, destul de rari, care treceau, il injurau pe cel ingenuncheat – grosolan si sonor, spectaculos, iesiti afara cu trupul, pe jumatate, din cabine.”Betivule!” – striga unul, cu o mirare victorioasa, de parca atunci ar fi facut o mare descoperire. Il injurau – si treceau mai departe. Aveau treburile lor, atat de grabnice… Tanarul descult ramanea, in continuare, impasibil, ingenuncheat si gol pana la brau, pe carosabil. Capul i se plecase, adanc, pana aproape de asfaltul cu straluciri ferite, intunecate, banuitoare. Asfaltul amestecat cu crancena ura a apei.
Tanarul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele ii tremurau, se zvarcoleau de chinul cumplit al rugaciunii. Pe trotuar nu treceau decat umbre razlete. La un moment dat, una dintre umbre se dadu jos de pe trotuar si inainta, pe carosabil, pana ajunse in dreptul tanarului ingenuncheat. Era un preot in reverenda, care tocmai iesise de la slujba. De la Sfanta Liturghie.

-De ce stai aici? – intreba, cu blandete, preotul.

Tanarul iesi, cu greu, din adancuri. Ochii ii erau tulburi, dusi in fundul capului, de parca s-ar fi intors un scafandru, din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:

-I-am iesit lui Dumnezeu in cale. Trebuie sa ma vada, aici, in calea cea mare.

Preotul se gandi, o clipa, cu ochii spre norii de plumb, care se tarau, parca, direct pe crestetele oamenilor pamantului. Apoi zise:

-Dumnezeu te vede si daca esti in fundul pamantului. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?
-Le-am iesit si oamenilor in cale. Altfel, oamenii nu ma vedeau. Dumnezeu, poate, vede, daca nu a vrut sa –
si intoarca fata de la noi. Dar oamenii nu vad, decat daca le stai in cale – murmura tanarul . Dar, ciudat, vocea i se auzea de parca ar fi strigat.

Preotul zabovi din nou, de data asta, parca, distrat, gandindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeasi voce egala, monotona, totusi sfredelitoare:

-Oamenii te injura, nu te vad ingenuncheat. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?

Pentru cateva zeci de clipe, capul tanarului deveni neobisnuit de greu, parand gata sa se prabuseasca in adancul apelor negre, banuitoare, ale asfaltului. Masinile treceau, pe langa cei doi oameni din mijlocul  soselei – de data asta, masini tacute – de parca, in mijlocul soselei se ivise o insula, pe care corabiile-automobile trebuiau s-o evite, ca sa nu se scufunde. Apoi, cu aceiasi ochi tulburi, tanarul descult il privi pe preot. Treptat, tulbureala din ochi deveni flacara palpainda, apoi strapungere cu flacara:

-Stau aici ca sa ma vezi Sfintia Ta. Pe Sfintia Ta, dupa cum vezi, nu te injura oamenii. Daca Sfintia Ta m-ai luat in seama, ma vor lua oamenii si pe mine in seama. Pentru ca Sfintia Ta stai, acum, langa mine. Si, poate, se vor gandi ca, la cativa kilometri de aici, fratii nostri urgisiti se roaga, din ape, lui Dumnezeu si fratilor lor oameni de pe uscaturi – ei, urgisitii, se roaga din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele maniei si semnele ispasirii – iar nu in mijlocul soselei oamenilor. Si sunt goi de tot, iar nu ca mine, doar pe jumatate. Si picioarele lor, desculte, nu mai calca – nu mai au unde calca – poate ca zboara…

Preotul cazu pe ganduri. Si ramase, asa, cazut pe ganduri, in picioare, langa tanarul ingenunchiat, pana ce
luminile cerului si pamantului palira si se stinsera in seara. Atunci, in tacere, preotul ingenunchie langa tanar, in mijlocul soselei – pe care, mute, se scurgeau automobile, sfaraind prin luciul amestecat, intunecat, al apei si asfaltului. Si, pe masura ce treceau prin dreptul celor doi oameni ingenunchiati, farurile masinilor se aprindeau, mari, uriase – perechi de ochi care se deschideau larg – poate, in sfarsit, vazand si intelegand.

povestitor: Adrian Botez

Prea multe ti-am cerut

Sotiei mele, Mihaela
 
Prea multe ti-am cerut si tie,
Iubita mea de iasomie,
Sa-mi fii, nu numai mie, leac,
Ci la durutii toti, din veac…
 
Prea multe ti-am  cerut, faclie…
Lumina ta, de timpurie,
Nu peste mine, doar, s-o  scuturi,
Ci tuturor, de la-nceputuri…
 
Prea multe ti-am cerut, de parca,
Iubirea ta este o o arca,
In care ocrotesti, pe nume,
Nu doar pe mine – ci o Lume…
 
Si tot cerandu-ti, inmiit,
Tulpina ta s-a indoit
Atat de mult, ca n-am in piept
Inima dreapta – s-o indrept…
 
Prea multe ti-am cerut, gutuie,
Ca nici acasa, la fereastra,
N-a mai ramas din viata noastra,
Macar uitarea, cata nu e…
 
Prea multe ti-am cerut, anume –
E timpul tau, neascultato,
Sa inventezi intreaga lume
Si sa o fac  cum ai visat-o…
 
 8 febuarie 2011
 Jianu Liviu-Florian

Pasodoble

In opait canta fumul
Si danseaza umbra deasa,
Pe fereastra aburita
Curge ploaia languroasa.

O naluca alungata
In orchestra de lumina
Tremura ca o mladita
Si te tine strans de mana.

Pasii albi ca varul rece
Lasa urme pe arena,
Unduindu-ti-se-n brate
Nalucirea ca o trena…

Intr-o dunga fumurie –
Ochii, ca icoanele,
Se strivesc de rugaciune
Ganduri, diafanele.

Pe spatar se lasa seara,
In vazduh feericul
Si in pasi de poezie
Cade intunericul.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Pastel…

Cade noaptea peste Casa noastra,
Se scalda luna goala in parau,
A inghetat lumina in fereastra
Si dincolo de ea surasul tau…

Ochii arsi din lacrima se-adapa,
Maica mea, ce suparari te dor?
De ger se-aude linistea cum crapa
Pe Dealul meu cel razimat de Dor…

Prin paduri, ca urletul de lup,
Duce-m-as acolo si m-as duce,
Pe la raspantii pironitul trup
A-ncremenit in Ruga de pe cruce… 

Nicolae Nicoara Horia