George ROCA: Domnule Martinez Sanz, ne-am cunoscut la Madrid, în septembrie 2009, la Espacio Niram, locul unde mi-am lansat cartea „Evadare din spatiul virtual”. Atunci, am avut împreuna nu numai câteva discutii personale despre crearea unor punti de legatura româno-spaniole dar si un dialog intercultural cu ocazia întâlnirii mele cu jurnalistii. Am aflat… ca erati prezent acolo pentru ca iubiti românii si cultura româna! Am mai aflat ca sunteti filozof de profesie, un scriitor pasionat, un poet talentat, un jurnalist pasionat si desigur, un recunoscut om de cultura madrilen. V-as ruga sa ma ajutati sa va creez mic portret academic. Ma refer la studii, scrieri, orientari, afinitati si viziuni de viitor?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, îmi aduc aminte foarte bine de prima noastra întâlnire, de acum doi ani. Pentru mine, a fost o placere sa va cunosc si, mai mult, sa citesc si mai apoi sa prezint la Madrid „Evadare din spatiul virtual”, datorita, pe de-o parte traducerilor care mi-au parvenit, si, pe de alta, prin versiunile spaniole pe care eu însumi le-am încercat. La drept vorbind, cartea dumneavoastra de poezie are un loc preferat în cadrul sectiunii de literatura româna din biblioteca personala, alaturi de volumul „De vorba cu stelele”, si de multe alte carti care au ajuns la mine, scrise de autori de limba româna, tradusi în limba spaniola ca de exemplu Varujan Vosganian, Ion Vianu sau Constantin T. Ciubotaru – acesta din urma tradus si publicat de Editura Niram Art.

 

Daca am vreun viciu despre care as putea sa vorbesc, acesta ar fi cartile. Chiar daca am o problema destul de mare, caci încep sa nu mai am destule rafturi pentru a le pastra, nu ma pot abtine sa cumpar înca o carte care mi-a atras atentia. La toate acestea, trebuie sa mai adaug si faptul ca, asa cum ati mentionat dvs, pe lânga postura de cititor, ma mai gasesc si în cea de scriitor, adica mai si creez carti care maresc si ele biblioteca. Daca stau sa ma gândesc, a avea atâtea carti pare o nebunie vrednica de Don Quijote. De altfel, multi dintre autorii pe care îi citesc se aseamana cavalerilor ratacitori în lupta cu morile de vânt.

 

Am început sa scriu de foarte tânar, din timpul scolii, însa nu cu vreun interes artistic. Îmi placea sa fac rime, asocieri de cuvinte, în timp ce colegii mei desenau, dormeau sau se uitau… pe fereastra. Era felul meu „de a nu fi prezent” la ora de educatie plastica, deoarece niciodata nu am reusit sa desenez ceva. Datorita acestor lucruri, am învatat metrica, ritmul, rima, strofele, am început sa fiu atent la poeziile autorilor pe care îi studiam si era foarte usor pentru mine sa îi comentez, stilistic si formal, sa captez temele, metaforele, simbolurile… daca este sa recunosc adevarul, în ceea ce priveste literatura, am fost autodidact. Apoi, la cursul superior, aveam ora de filozofie, a carei continut, care astazi mi se pare bazic, ma fascina, mai ales când am înteles ca filozofia nu servea pentru absolut nimic… si exact aici se gasea adevarata ei importanta, într-un fel atât de similar artei si poeziei. Ma încânta sa descopar aceste lumi ca „modalitati de pierdere a timpului”, dar dintr-un impuls estetic, oprindu-mi dorinta de a formula noi întrebari. Am ramas foarte surprins sa gasesc ceva ce nu se valora prin utilitatea lui, sau ca masura pentru alte lucruri, ci, pur si simplu, prin sine însusi. Astazi, când elevii ma întreaba de ce trebuie sa studieze filozofia sau literatura daca nu servesc pentru nimic, ma înfior. Exact din acest motiv am decis sa studiez la Universitatea Complutense din Madrid, în cadrul Facultatii de Filozofie, unde literatura, limba si filozofia se uneau din nou, deoarece cursurile erau situate în aceeasi cladire cu cele ale Facultatii de Filologie. Poate ca acolo m-am îmbolnavit de „bibliofilie”.

 

Daca nu ma însel, existau într-o singura cladire trei biblioteci si, mai mult decât în cea de filozofie, eu îmi petreceam timpul în biblioteca Facultatii de Filologie. Când oboseam citindu-i pe Kant sau pe Heidegger, ceea ce era ceva destul de normal, aveam mereu la dispozitie vreo opera literara care sa ma relaxeze, fie roman, fie poezie. Am citit mult si am descoperit autori necunoscuti pâna atunci, printre care Eminescu sau Ionesco, si, prin programa mea de studii l-am studiat pe Mircea Eliade.

 

În timpul studentiei, a murit tatal meu, în 2003, si a trebuit sa muncesc, de la „ajutor” la firmele de mutat mobila, la chelner, vânzator ambulant sau de depozit, pâna când am reusit sa-mi termin studiile si sa ma dedic învatamântului. În perioada aceasta, am descoperit ca timpul este relativ, ca ziua nu are doar 24 de ore, deoarece reuseam sa studiez, sa muncesc, sa scriu si sa citesc. Chiar de pe atunci, au început sa capete forma paginile volumului „Comentarii despre Unamuno”, prima carte de eseuri pe care am publicat-o, în 2006, la Editura Antigona.

 

În ceea ce priveste poezia, prefer sa public poeme mai degraba în reviste, dar am colaborat si la volumul colectiv de poezie intitulat „Cu versuri”, împreuna cu un grup de prieteni de la facultate. În cei trei ani care au urmat, pâna la întâlnirea noastra din 2009, m-am dedicat atât muncii de profesor, cât si scrisului – în masura timpului liber, cititului – tot ce puteam întâlni, publicatului în diverse reviste, frecventarii conferintelor si dezbaterilor literare care se desfasurau facultate sau la Societatea Cervantina din Madrid. Am înfiintat site-ul „Portrete Literare: Pagini de literatura”, unde unesc critica literara cu materiale educative despre autori si operele lor.

 

Parea ca ma aflam într-un punct mort, când într-o buna zi, printr-o coincidenta, am fost invitat sa prezint o carte la Espacio Niram din Madrid. Pâna în acel moment, nu cunosteam localul. Sa intru si sa ramân a fost singura optiune posibila. În fata mea, s-a deschis o întreaga lume pe care sa o cunosc: Romeo Niram, Bogdan Ater, Fabianni Belemuski, Horia Barna, Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Lorenzo Mijares, Tudor Serbanescu, Diego Vadillo López… M-am simtit imediat în atmosfera mea, spiritul meu exalta. În Espacio Niram, nimic nu este imposibil! Filozofia, arta, literatura se uneau din nou si, de data aceasta, puteam sa le leg pe toate cu fateta mea de profesor: sa pot prezenta si comenta o carte, o expozitie de pictura, de fotografie, sa organizez recitaluri de poezie sau introduceri la concerte… Espacio Niram mi s-a înfatisat ca lumea mea personala, ceva ce nu stiam ca îmi lipsea pâna când nu am pasit înauntru. Dovada este „Pentagonul”, volumul de eseuri publicat în 2010, la Editura Niram Art, care a fost premiat cu „Trofeul Amicus Romaniae” al Institutului Cultural Român din Madrid.

 

Espacio Niram este aproape ca o insula separata de restul lumii, cu locuitori proprii, locul care a însemnat adevaratul impuls al acestui volum de eseuri, dar si al romanului „Mihai si Veronica”, câstigator al Concursului de Manuscris initiat de Editura Niram Art si care va ajunge la public anul acesta. Împreuna, am înfiintat chiar si o revista, al carui director sunt, Revista de Arta si Eseu „Madrid en Marco”.

 

Astfel, anii 2009 si 2010 au fost foarte agitati, într-un mod agreabil, ani în care am avut norocul sa cunosc persoane din toate partile lumii, din toate ramurile de cultura si de arta. Între ele ati fost dumneavoastra, domnule Roca. Si aici ma gasiti, facând toate aceste lucruri care nu servesc la nimic material, dar pentru care oameni din toate epocile au simtit o oarecare înclinatie spirituala.

 

George ROCA: Am ramas impresionat cât de multe lucruri cunoasteti despre România. Care a fost motivul pentru care v-ati apropiat de aceasta tara aflata la o distanta destul de mare de Spania? V-ati facut multi prieteni români la Madrid si nu numai! Cum va întelegeti cu acestia? Credeti ca cele doua tari se definesc prin culturi diferite?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Si câte mai am înca de cunoscut! Atunci când un om practica modestia socratica si este convins de acest lucru, de acel „tot ce stiu este ca nu stiu nimic”, este într-adevar incredibil la ce poti sa ajungi sa înveti si sa cunosti, datorita celorlalti. Pot sa spun ca am învatat mult de la românii pe care i-am cunoscut, nu doar despre tara lor, despre peisaje sau istorie, ci si despre viata cotidiana, despre obiceiuri si traditii, arta si cultura. Sa transmit mai departe ce am învatat este o datorie, cam în felul în care cântecele populare sunt transmise de-a lungul timpului, supravietuind din gura în gura, generatie dupa generatie. Faptul ca sunt spaniol, desi asta atrage atentia, este anecdotic. Este adevarat ca este vorba de doua tari aflate la mare distanta geografica, dar distantele geografice nu masoara distantele spiritului. Granitele politice si cele umane sunt diferite. În ceea ce priveste pe cele din urma, nu ne gasim la atâta distanta ca pe harta. Oricine l-a citit pe Cioran, stie acest lucru. Eu cred ca nu avem culturi atât de diferite, sau, cel putin, atitudini în fata vietii atât de diferite, lucru care se descopera daca faci efortul de a privi dincolo de suprafata. Altceva sunt conditiile de viata si circumstantele.

 

Motivele pentru care un spaniol priveste câtre România sunt foarte multe. Poate ca este vorba de autocritica unei persoane care, dintr-o data, îsi da seama de falsitatea etichetelor si decide sa aduca partea sa la recuperarea adevarului. Sau poate ca este vorba de cineva care gaseste o comoara ascunsa, desi se afla la vedere, si decide sa atraga atentia tuturor, sa nu o pastreze doar pentru sine. Dar, mergând mai departe, în afara de a ma apropia eu de România, intentia mea este sa iau de mâna România si sa o apropii de Spania. Trebuie sa fim constienti ca este vorba de doua miscari diferite, prima este sa te apropii tu de România, si a doua este sa inviti România catre tine. Trebuie sa tragi de ambele extremitati.

 

George ROCA: Devenind un „mare” prieten al românilor, ati început sa va orientati în scrierile dumneavoastra actuale si catre acesta cultura. Ati scris despre români nu numai în articole care au aparut în diferite reviste de limba spaniola ci si într-o carte. Cum a aparut acest volum numit „Pentagon” si ce reprezinta? Care este semnificatia denumii acestuia?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Putine persoane stiu asta, dar de fapt, „Pentagonul” are mai multe origini. Asa cum am mentionat înainte, una dintre consecintele evenimentelor organizate în Espacio Niram a fost faptul ca am recompilat date si reflexii pentru ceea ce, la început, erau doar niste articole sau cronici ale evenimentelor celebrate acolo. Dar, asa cum se întâmpla de multe ori, gândurile, ideile si evenimentele au început sa se lege într-un fel natural, si ceea ce trebuia sa fie articol de critica sau o cronica se amplifica în notele mele… care mai apoi a început sa ia forma de eseuri, cu multe puncte în comun, si în final, transformându-se într-o carte bine unita.

 

Cu aceasta idee înca în faza de gestatie în interiorul meu, îmi amintesc ca i-am spus în treacat lui Romeo Niram despre posibilitatea de a uni într-o carte aceste note. El, asa cum este Romeo Niram, un barbat plin de imaginatie, de initiativa si de energie, pe lânga faptul ca este un extraordinar artist plastic, mi-a propus, sau m-a provocat – înca nu îmi dau bine seama – ceva mai consistent si mai solid: sa nu fie doar o singura carte, ci 10, despre artisti, scriitori, filozofi si alte nume de relevanta ale culturii europene. Imaginati-va situatia: eu, care veneam cu ideea a 5 nume într-o carte, sa ma trezesc dintr-o data înaintea acelei monumentale propuneri. Mi-am amintit de Michelangelo si de Capela Sixtina, dar mi-am revenit si m-am lasat sedus de aceasta idee, doarece cred în angajamentul total fata de proiectele de mari dimensiuni.

 

Astfel, conversând împreuna despre acest proiect, am prefigurat ceva mai amplu decât ne imaginasem la început. Primul volum urma sa fie „Pentagonul”, despre care eu, în acel moment, nu ma gândisem nici macar la vreun titlu, aveam doar câteva schite în cap, pe care mai apoi le-am concretizat în scrieri despre Brâncusi, Cioran, Tzara, Ionesco si Eliade. „Pentagonul” urma sa ocupe locul central în aceasta colectie, al cincilea, cu cinci nume. Seria completa de carti este conceputa ca o geometrie a omenescului, o „Humanometrie”, si fiecare carte se va intitula în acest sens, prin figuri geometrice, în functie de numarul de nume cuprinse înauntrul cartii, ceea ce nu înseamna ca daca o carte va avea mai multe sau mai putine nume va fi mai importanta ca altele.

 

În cazul „Pentagonului”, titlul mai are si o semnificatie simbolica puternica, este figura care rezulta din unirea a 5 vârfuri echidistante, care formeaza 5 unghiuri sau puncte de vedere. În acelasi timp, cuvântul „Pentagon” se asociaza cu puterea mondiala americana, iar în cazul nostru, ceea ce generam este putere culturala. Sincer fiind, sunt constient ca acest proiect îmi va lua mult din timp, dar acest lucru nu ma îngrijoreaza deoarece timpul este singurul lucru pe care îl am de cheltuit în viata aceasta.

 

Pe de alta parte, este adevarat ca „Trofeul Amicus Romaniae” pentru Pentagon a fost un adevarat stimul pentru continuarea acestei linii de articole si texte despre cultura româna, alaturi de celelalte lecturi si studii ale mele. Ca sa va dau câteva exemple: am cunoscut splendida opera a lui Benjamin Fondane, arta pictoritei Medi Weschler Dinu, fotografia Andreei Mogos, critica Elenei Abrudan, operele artistice ale lui Lucian Muntean, Dan Tolgy, sau poeziile dumneavoastra, George Roca, sau ale Rodicai Elena Lupu. M-am implicat si mai mult, este evident, când am fost considerat „oficial” prieten al României. Un prieten nu este un simplu cunoscut, pe care îl vezi pe strada din când în când. O prietenie presupune o relatie mai strânsa, apropiata si intima.

 

George ROCA: Am înteles ca cele cinci portrete românesti puse sub lupa si descrise în lucrarea dumneavoastra „Pentagon” aduc un omagiu culturii române. Ce v-a determinat sa le alegeti chiar pe acestea? Va întreb, deoarece cultura româna este mult mai vasta si este destul de greu sa-i alegi pe cei mai buni… Care au fost criteriile de selectionare?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Sa faci o alegere este întotdeauna dificil, când exista atât de multi din care sa alegi si trebuie sa accepti faptul ca oricare ar fi alegerea, cineva va ramâne nedreptatit. Evident, orice criteriu este pâna la urma subiectiv. Mai degraba ne-am gândit sa reprezentam filozofia, literatura si arta prin personalitati de o proiectie internationala clara. În acest fel, s-a ajuns la numele personalitatilor alese pentru evenimentele din Espacio Niram, despre care eu urma sa scriu câteva note. Numele lui Tristan Tzara, al lui Eugène Ionesco apar în orice manual de literatura universala. Constantin Brâncusi este mentionat în mod obligatoriu în cultura generala a artei. Mircea Eliade, gândirea si investigatiile sale sunt de o amploare care transcende pâna si limitele timpului. Iar Cioran este, pur si simplu, unic, si importanta sa, atât în Franta cât si în Spania a devenit surprinzator de mare.

 

Pe de alta parte, cunosteam bine, datorita afinitatilor mele literare, filozofice si artistice creatiile fiecaruia în parte. Totusi, întotdeauna voi regreta, asa cum scriu si în „Cuvântul Inainte” al „Pentagonului”, ca nu am putut sa-l includ si pe Nicolae Grigorescu, Dinu Lipatti, George Enescu, despre care am realizat evenimente la Espacio Niram, sau pe Lucian Blaga, Tonitza sau Nicolae Iorga. Fara nici o îndoiala, primele decade ale secolului al XX-lea în România, asa-numita epoca de aur, reprezinta o serie de nume de prima importanta în stiinta, arta, litere. Mai mult, în ciuda perioadei comuniste care a urmat, regasim nume sonore ca Sorescu, Preda sau Manolescu. Din punctul de vedere al filozofiei, multi vor regreta lipsa din „Pentagon” a lui Constantin Noica.

 

În ceea ce îl priveste pe Eminescu, oricât de straniu ar suna, aveam mari îndoieli. Nu pentru ca nu l-as fi considerat suficient de important, ci pentru ca îmi era teama ca Eminescu i-ar eclipsa pe toti ceilalti. M-am gândit la mai multe posibilitati. În tot acest timp, în care lucram la „Pentagon”, am scris câteva articole despre marele poet, în care îl relationam cu romanticii spanioli sau cu modernismul lui Ruben Dario. Cu o alta ocazie, am descoperit „Romancero Español” a lui Eminescu si i-am dedicat un întreg articol. Am participat la o reprezentare scenica a mai multor poeme ale sale, printre care si faimosul „Luceafar”, la invitatia Universtitatii Complutense din Madrid. Pâna la urma, solutia a venit într-un mod neasteptat. Editura Niram Art a organizat un concurs intitulat „Premiu pentru manuscris, Eminescu vazut de spanioli”. „Evrika”, ar fi strigat Arhimede, Eminescu merita o carte doar pentru el, dar nu de eseu, ci ceva mai literar, mai liric, mai conectat în cultura europeana. Astfel, s-a nascut romanul „Mihai si Veronica”, l-am prezentat la concurs si a fost desemnat câstigator. Cel putin, am reusit sa îl salvez pe Eminescu de la nedreptatea de a nu-l fi inclus în „Pentagon” si sper ca romanul sa ajunga anul acesta la cititori.

 

George ROCA: Care a fost impactul pe care l-a avut cartea dumneavoastra la cititorii de limba spaniola? Au înteles mesajul, au ajuns sa cunoasca, sa priceapa si sa aprecieze mai bine cultura româna?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Publicul spaniol a primit foarte bine „Pentagonul”. Îmi aduc aminte ca erau multi care se mirau ca Cioran si Ionesco nu erau francezi, ca Eliade era român, sau ca Tzara, evreu, se nascuse în România. La Brâncusi, nu au fost probleme asemanatoare. Vorbesc de persoane care îi citisera pe cei metionati mai sus, le cunosteau opera, dar nu si viata. Îmi dau seama ca de multe ori, în zilele de azi mai ales, originea româneasca se ascunde din cauza unui complex datorat publicitatii proaste. Acest lucru este o drama reala pentru români, deoarece este o renuntare la radacini si, în plus, nu combate prejudecatile care exista si sunt aplicate la modul general. La anumite persoane, bineînteles. În mod clar, o carte ca „Pentagonul” schimba perspectiva cititorului spaniol. Cei cu care am vorbit mi-au spus ca au fost impresionati sa descopere ca aceste personalitati de care auzisera sau pe care chiar le studiasera… erau români! Cartea a servit ca o forma de a lua contact cu un nou punct de vedere, unul necunoscut, reunind într-un mod natural România cu arta, cultura si gândirea europeana si spaniola. Într-adevar, cel mai mare impact l-a cauzat partea dedicata lui Cioran si Spaniei. Este lucrul pe care l-au mentionat cel mai mult cititorii spanioli cu care am vorbit, împreuna cu poemul „Pietre”, pe care i l-am dedicat lui Brâncusi, la sfârsitul primului capitol.

 

George ROCA: Doamne fereste, nu caut sa pun întrebari tendentioase sau cu încuietoare dar dupa câte stiu… datorita asa-zisei „cortine de fier” tezaurul cultural al multor tari din Europa de Est a mai ramas înca, intentionat poate (sic!), ascuns dupa aceasta. Credeti ca, scoasa la iveala, cultura acestor tari va putea sa se alinieze la cea a tarilor cu traditie, sau va ramâne un fel de „elefant albinoid”, neînteleasa decât în parte, prezentând doar curiozitate sau reprezentând un fenomen de natura exotica?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Pare greu de gândit, dar, desi cortina de fier a cazut, aceasta mai mai exista în unele constiintele culturale, atât din România cât si din afara ei. Chiar expresia „tarile din Est” sau alegerea cuvintelor „persoana din Est” pentru a desemna un român, perpetueaza conservarea unei frontiere, astazi sub forma unei linii imaginare care separa, nu doar tari, nu doar lumi, ci chiar universuri distincte. Aceste lumi sunt aici, dar înca nu s-au instalat în constiinta europeana ca si cum ar apartine ei. „Pentagonul” exploreaza aceasta tema. Astazi, cultura acestor tari are acel aer exotic si de legenda pe care l-au avut în Antichitate, Orientul sau Noua Lume, ca si cum ne-am afla într-o era „culturala” a descoperirilor. Bunul meu prieten, António Calderón de Jesús, fondatorul Galeriei Artejescal, este unul dintre exploratori… nu geografici, ci culturali, a acestei lumi noi, artistice si culturale si lucreaza la un proiect extraordinar despre arta contemporana româneasca. De la dânsul am aflat multe taine despre aceasta tara minunata.

 

Pe de alta parte, traducerile în limba spaniola a unor carti provenite dintr-o astfel de lume exotica, aduc noi opere la cititor care la început le priveste ca pe ceva misterios… fapt care le face si mai atragatoare datorita magiei pe care o creeaza necunoscutul. În Occident, daca spui Transilvania, raspunsul va fi Dracula. Prin Dracula nu se întelege acelasi lucru ca în România! În timp ce voi va gânditi la Ordinul Dragonului, restul Europei se gândeste la lilieci si vampiri. Asta deoarece în România, Dracula este un personaj istoric iar în Europa doar un produs al fictiunii, fapt care determina dubla valorizare a figurii lui Vlad ?epes. Dar, toate acestea la un loc, dau culturii române un aer de legenda, de mit si de mister, cu o forta de atractie foarte mare. Nu este ceva rau, sunt sigur de asta, atâta timp cât nu devine o imagine permanenta care sa falsifice realitatea si sa termine prin a o înlocui. Ciudateniile care atrag atentia nu mai sunt ciudatenii daca ajung sa fie cunoscute în totalitate.

 

George ROCA: În Spania s-au stabilit în ultimii 20 de anii peste un milion de români. Dupa câte am înteles nu exista animozitati intre cele doua grupari etnice. Unde o fi secretul acestei armonii?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Secretul este ca… nu exista nici un secret! Aproape toti strainii care au ajuns în Spania împart cu noi acelasi spirit deschis si liber. Întotdeauna exista neciopliti, fara îndoiala, carora le place sa faca parada din ignoranta lor, dar, în general, spaniolul accepta cu draga inima pe oricine. Se spune ca acest accept se datoreaza faptului ca si noi am fost un popor de emigranti. Altii sustin ca, de-a lungul istoriei sale, în ciuda Reconchistei si a expulzarii evreilor, Spania a fost un teritoriu multicultural si multietnic. Aici au coabitat popoare foarte diferite, fara violenta. Ma refer la populatie, la viata cotidiana a strazii. Spania a fost zona de trecere, strategica, între continente si tari. Am auzit si pareri care spun ca gratie faptului ca am fost mari descoperitori geografici nu ne este frica de ceea ce este diferit. În mod sigur, spanioli exista raspânditi prin toata lumea, în locurile cele mai neobisnuite. Toate acestea justifica mai degraba o curiozitate decât teama sau respingere. De cum l-am cunoscut începem imediat sa-l întrebam pe cel strain de unde vine, ce se manânca în tara lui, cum se poate ajunge acolo si mai ales, care este cea mai buna perioada a anului pentru o vizita turistica. Acest lucru este adevarat si între noi, spaniolii. Aici, în Madrid, unde locuiesc, este foarte greu sa gasesti madrileni autentici, „puri” cum spunem noi, deoarece toata lumea a venit la Madrid din provincie. Eu si familia mea – care are radacini vechi în Madrid de mai multe generatii – suntem o specie ciudata si aproape în stare de extinctie.

 

Ospitalitatea si generozitatea sunt embleme ale Spaniei si, conform opiniilor a multora dintre prietenii mei straini, veselia, zâmbetul, încrederea, apropierea, îmbratisarile si sarutul sunt semne distinctive ale felului nostru de a fi. Mai ales, felul calduros cu care salutam pâna si pe cel pe care tocmai l-am cunoscut, fara a da nici o importanta originii sale. Aceasta caldura spaniola, în Berlin, Paris sau Londra, locuri pe care le-am vizitat, este rezervata numai pentru familie, prieteni, în mod exclusiv pentru relatiile cele mai intime si personale. Entuziasmul spaniol ajunge sa fie chiar o problema, pentru ca celalalt nu întelege ce tip de relatie dorim de la el si la început se arata foarte rezervat si este chiar confuz. Umorul nostru negru si fara rezerve, chiar vulgar câteodata, este destul de greu de înteles. Îmi aduc aminte ca o prietena germana mi-a spus o data ca, atunci când fac o gluma, nu stie daca trebuie sa râda sau sa se simta ofensata si sa ma mustre. Aici se întelege ca noi nu suntem chiar atât de europeni sau ne gasim exact pe linia de frontiera a „europenitatii”.

 

Referindu-ma la imigratia româna în mod particular, nu stiu daca este vorba de o atitudine în fata vietii sau de modul de a o întelege. Stiu ca exista o armonie si o conexiune aproape implicita pe care nici un eveniment izolat nu o poate rupe. Românii sunt cunoscuti în Spania pentru rapida lor adaptare la limba si obiceiurile noastre, atât la cele bune cât si la cele rele, adica la numeroasele si faimoasele noastre „mici vicii”.

 

George ROCA: Cartea dumneavoastra „Pentagon” a aparut la editura Niram Art din Madrid. Ati avut o lansare cu oaspeti de vaza, atât spanioli cât si români. Relatati-mi câte ceva despre acest eveniment la care au participat personalitati cuturale si politice din Spania si România? Puteti sa mentionati si câteva nume?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Lansarea a avut loc în Salonul de Festivitati al Centrului Cultural al Armatei, cunoscut si sub denumirea de Casino Militar. Este o cladire frumoasa si centrala, inaugurata în anii 1916-1917, cu o arhitectura modernista, în faimosul bulevard Gran Via din Madrid. Când am fost anuntat ca lansarea va avea loc acolo, am ramas fara aer… cu toate ca nu eram la prima mea lansare de carte! Si mai mult, sala a fost plina ochi de public. Acela a fost momentul în care am înteles ca „Pentagonul” avea o importanta mai mare decât i-o dadeam eu. În sala erau multe persoane pe care nu le cunosteam, dar care ma salutau si ma felicitau, chiar daca nu se lansase cartea înca! Mai erau câteva minute pâna la lansare. Exista o mare expectativa, si, prin ce am aflat apoi, cartea nu a dezamagit pe nimeni. Din contra, chiar si astazi, în acest interviu, de pilda, ocupa locul central.

 

Printre persoanele prezente s-au aflat scriitori si intelectuali de seama precum: Fernando Sánchez Dragó, César Antonio Molina – fostul ministru al Culturii în Spania, marele maestru Onik Sahakian, deputatul William Brînza – care a transmis un mesaj personal din partea primului-ministru al României, Emil Boc, generalul-sef al Reales Tercios – Manuel Fuentes Cabrera, Excelenta Sa, doamna ambasador Maria Ligor, generalul Juan Rodríguez Hernández, presedintele Centrului Cultural al Armatei, proprietari a mai multe edituri din Madrid… si bineînteles membrii Editurii Niram Art. Au mai participat: domnul Horia Barna, pe atunci director al ICR Madrid, si, în cazul „Pentagonului”, editor… dar si prieten, dl. Miguel Ángel Galan Segovia, locotenent-colonel Reales Tercios si director al Editurii Niram Art, Bogdan Ater, autor al imaginii care ilustreaza coperta, sau pe Romeo Niram, care a avut generozitatea de a prefata cartea… Adevarul este ca am simtit sprijinul tuturor si, de aceea, aceasta carte apartine, câte putin, fiecaruia dintre ei. Fara ei, „Pentagonul” ar fi fost doar un caiet de notite.

 

George ROCA: V-as ruga sa enumarati câteva din cartile pe care le-ati publicat pâna în prezent. Stiu ca sunteti un fanatic al scrisului, fiind autorul a numeroase articole filozofice, eseuri, critica de arta, cronici literare…

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Faptul ca nu ma opresc din scris, fie vorba despre critica, articol, cronica, eseu sau poem, mi-a fost spus în multe ocazii. Totusi, nu am avut niciodata impresia ca scriu foarte mult, dar, daca stau sa ma gândesc, adunând articole si prefete de carti publicate în reviste ca „Niram Art”, „Azay Art Magazine”, „A Parte Rei”, „Libreconfiguracion”, „Retrato Literario”, chiar si în revista „Madrid en Marco”, sunt mai mult de 150. În ceea ce priveste cartile, mi-ai aparut pâna în prezent: romanul „Mihai si Veronica”, cartile de eseu „Pentagonul”, „Comentarii despre Unamuno”, cartile de poezie „Conversos, antologie a unei poezii viitoare” si „Antologie digitala”, pe lânga poeziile publicate în diverse reviste literare… La acestea, ar trebui adaugat angajamentul pentru „Humanometrie” si o seama de alte proiecte deja scrise dar înca nefinisate, ca si diverse traduceri din franceza, italiana, portugheza sau engleza, fara a fi vorba de o traducere profesionala. Este oare prea mult? Cred ca daca nu îmi ia din somn si din timpul dedicat evenimentelor la care trebuie sa particip, nu este prea mult. Altfel ar sta lucrurile daca ar trebui sa nu dorm sau sa nu manânc… ca sa scriu! Nu ajung pâna aici, ba din contra, citesc mai mult decât scriu, si acesta este un semn bun.

 

George ROCA: Dupa câte stiu în ultimul timp ati primit mai multe premii, printre care un premiu în Portugalia si doua premii românesti la Madrid. Care a fost motivatia acestora si cine vi le-a oferit?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, un total de patru premii: „Amicus Romaniae”, oferit de ICR Madrid pentru întreaga-mi activitate pe care am dedicat-o culturii române si pentru „Pentagon”, „Premiul MAC 2010 Critica”, al Miscarii de Arta Contemporana din Portugalia pentru articolele mele de critica plastica publicate în diverse reviste, „Premiul pentru Manuscris al Concursului Eminescu” vazut de spanioli, dotat cu 6000 de Euro, al editurii „Niram Art” pentru romanul „Mihai si Veronica”, la cea de a doua editie a „Premiilor Niram Art”, si ultimul, foarte recent, trofeul primit în cadrul „Galei Celebritatilor Româno-Spaniole”, Spania 2010. Sunt cam multe, recunosc, si ma coplesesc. Premiile sunt întotdeauna bine venite si sunt profund recunoscator pentru ele, dar… chiar daca nu le-as fi primit as fi continuat acelasi drum. Spun asta deoarece sunt multi care scriu doar ca sa primeasca vreun premiu. Eu prefer ca premiul sa ma ia prin surprindere, fara sa îl caut, deoarece este un plus adaugat muncii tale pe care nu îl decizi tu. Juriul si institutiile sunt cei care decid daca meriti sau nu. Singurul lucru care e al tau, cu sau fara premiu, este sa îti faci munca ta cât de bine poti. Daca pe deasupra, vine un premiu, ceva în plus, este extraordinar. În schimb, sa lucrezi pentru a obtine acest lucru, sau, mai rau, sa crezi ca îl meriti si sa îl ceri, te poate face sa nu te îngrijesti cum trebuie de munca ta si corupe responsabilitatile tale. Pentru mine nu este nimic mai important decât ceea ce depinde de mine si se poate face cu mâinile mele.

 

Fara nici un fel de îndoiala, premiile sunt o onoare, o recunoastere a muncii tale, si nu doar pentru ca îti este înmânat cu mare fast, în fata unui public numeros si a camerelor de televiziune, dar mai ales pentru ca au existat înainte de aceasta ceremonie persoane care s-au gândit la tine, au studiat activitatea ta, au recunoscut ca valoros ceea ce ai facut tu si au facut publica decizia lor. Nu primesti aplauze, ci generozitate, ceva care nu se poate masura si te umple de fericire. Si cu atât mai mult cu cât esti premiat alaturi de nume atât de importante ca Fernando Savater, Onik Sahakian, Julio Iglesias, Varujan Vosganian…

 

George ROCA: Am aflat ca ati fost numit directorul Departamentului de Critica, din cadrul „Institutului Brâncusi” din Madrid. Ce reprezinta acest institut, cine îl patroneaza si care sunt obiectivele sale de activitate?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: În „Institutul Brâncusi”, eu ocup un mic spatiu… daca ne gândim la tot ce reprezinta el. Este vorba de o viziune multidisciplinara si internationala despre arta si cultura în general. Între obiectivele sale se gaseste nu numai crearea unei platforme de expansiune a artei si artistilor celor mai cunoscuti, în colaborare cu mai multe institutii, organisme si spatii culturale si artistice, sau de usa deschisa catre persoanele anonime care sunt adevarate comoare ascunse, prin expozitii, lansari, prezentari, dar îsi propune sa fie si o sursa de creatie. Nu este suficient doar sa transmiti, pentru ca esentialul, daca vorbim despre arta, este sa creezi. Este vorba de un institut privat, sustinut financiar prin fondurile mai multor firme spaniole, cu adânci preocupari culturale, între ele, mai multe galerii de arta, doua edituri si o firma de bijuterii.

 

George ROCA: Sunteti director si fondator al revistei „Madrid en Marco”. Ce reprezinta si ce însemna aceasta revista pentru dumneavoastra?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Am înfiintat revista de arta si eseu „Madrid en Marco” împreuna cu Romeo Niram, dar, asa cum am relatat mai înainte, dupa lansare gestionarea ei a ramas în mâinile mele. Revista reuneste cronici, critica, interviuri si stiri din întreaga lume culturala, cu aplecare speciala asupra literaturii si a artelor plastice. Promoveaza diverse evenimente ca de exemplu expozitii de arta, recitaluri de poezie, prezentari si lansari de carte, întâlniri cu autori, spectacole de arta scenica, pe lânga sprijinul pe care îl oferim, chiar în ceea ce priveste, câteodata, si organizarea.

 

Am colaborat ca organizatori de evenimente cu Universitatea Complutense din Madrid, Espacio Niram, galeria „Nicole Blanco”, revista „Niram Art” si alte reviste spaniole, „Centro Pro-Arte”, „ICR Madrid”, Ambasada României la Madrid, Garda „Reales Tercios” din Spania, galeria „Arttime”, editura „Niram Art”, „Casa Serbiei în Spania”, galeria „Artejescal”, „Teatrul de Hemofictiune” din Barcelona, cu diverse cercuri de poezie, radio „Prodiaspora International”, si, prin mai multe cicluri de video-conferinte cu Muzeul de Arta din Craiova si Centrul Cultural „Eugene Ionesco” din Slatina.

 

Filozofia din spatele revistei este de a oferi un fel de rama culturii din Madrid si dinspre Madrid. Adica, nu se centreaza doar pe evenimente din capitala spaniola ci depaseste frontierele si include în paginile sale artisti, institutii, organizatii din întreaga lume, si ofera acoperire mediatica atât artelor plastice si culturii care se formeaza în zilele noastre dar si numelor deja recunoscute pe plan international.

 

George ROCA: Credeti în gruparea artistica si literara creata în jurul pictorului Romeo Niram? Aceasta grupare, pe care eu am numit-o „Gruparea Niram” – s-au gasit din pacate câtiva care au încercat sa o conteste – cu toate ca ea este vie, este foarte activa pe plan cultural si traieste prin spiritul celor care se considera ca fac parte din ea, oameni de arta, scriitori, jurnalisti… Eu, unul, ma simt foarte apropiat, si mândru chiar, ca pot sa colaborez cu cei care o constituie neoficial (deocamdata! Sic!)!

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Exista o grupare, este adevarat. Dar „grupare” poate însemna si o adunare de persoane care asteapta autobuzul într-o statie. Daca expresia „Gruparea Niram” ar însemna o grupare artistica sau culturala, am avea dificultati, deoarece, desi este vorba de scriitori, artisti, jurnalisti…nu exista un unic stil comun, nici motive sau tematici care sa uneasca diferitele manifestari ale posibililor membri. Exista, în schimb, drumuri diferite care se intersecteaza si care au directii diferite.

 

Espacio Niram este ca o intersectie de drumuri, pe unde trece multa lume, unii ramân, altii se opresc pentru ceva timp si altii dispar repede si trecerea lor ramâne neobservata. Ca grupare, este flexibila si dinamica. De aceea, dadeam exemplul statiei de autobuz, unde la fiecare ora, sunt alte persoane, cele ocazionale si cele obisnuite, desi vorbim de aceeasi statie si acelasi autobuz. Câteodata suntem… eu si Fabianni Belemuski, cei care organizam un eveniment, alta data, Romeo Niram si Bogdan Ater, dar asta nu înseamna ca în alte ocazii sa nu poata sa fie Romeo si cu mine sau cu Fabianni, Bogdan, Tudor Serbanescu, sau cu Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Elena Zamyslova, Tales Jaloretto, Diego Vadillo Lopez sau Dan Caragea.

 

Mai degraba se aseamana cu un salon de bal, unde, dansând, schimbam perechea în ritmul muzicii care se schimba si ea, chiar daca, din afara parem a dansa o hora. Romeo Niram, asa cum mi-a spus de nenumarate ori, se simte unul printre ceilalti. Trebuie sa recunosc, în schimb, ca eu niciodata nu as îndrazni sa ma consider la înaltimea lui. De aceea, sunt numai urechi – eu, care sunt cunoscut pentru cât de mult vorbesc – fiind atent la propunerile si sfaturile lui, atât în ceea ce priveste cultura cât si când jucam sah.

 

Oricum, în ceea ce ma priveste, ma uneste mai mult prietenia, în sensul pe care l-am mentionat mai înainte, ceea ce presupune o mai mare implicare din partea mea cu cei pe care îi numesc prieteni. Exista un sprijin mutual, bazat pe prietenie si respect reciproc. Se spune ca singur nu poti face nimic, cu prieteni poti face totul!

 

George ROCA: Ce proiecte de viitor pregatiti?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Cele mai clare proiecte, pe termen lung, sunt „Humanometria” si sa ajut la consolidarea „Institutului Brâncusi”, aici la Madrid. Pe de alta parte, recent, am devenit editor în Spania al cartii de poeme a Mariei Teodora Miclea, „Si îngerii plâng”, editie bilingva, ilustrata si îmbunatatita. Colaborez deasemenea la promovarea cartii „Gomez de la Serna era trotskist”, al lui Diego Vadillo Lopez, carte careia i-am scris prefata si care va aparea în primavara aceasta, la editura Niram Art. Cam asta ar fi pentru astazi. Mâine mai vedem ce va fi…

 

George ROCA: V-as ruga sa trasmiteti câteva cuvinte cititorilor români de pretutindeni.

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Daca îmi permiteti, as vrea sa dau un sfat: sa se gândeasca la faptul ca viitorul nu este înca scris si ca trecutul nu trebuie sa îi conditioneze, ci, asa cum zicea Antonio Machado: „calatorule,/ exista doar urmele tale,/ drumul si nimic mai mult,/ calatorule,/ nu exista drumul,/ drumul se face mergând, (…) calatorule,/ nu exista nici un drum,/ ci doar stele în mare/”. Între timp, îi astept aici, la Espacio Niram, daca doresc… sa ciocneasca un pahar cu mine.

George ROCA: Chiar daca ma aflu la mii de kilometri de Madrid, de Espacio Niram si de dumneavoastra… unul dintre ei voi încerca sa fi si eu… Pâna atunci, ca semn de prietenie, vreau sa citez un dicton latin care vi se potriveste: „Hectora quis nosset, si felix Troia fuiset?”* care în româneste s-ar putea traduce „Cine l-ar fi stiut pe Hector, daca Troia ar fi fost fericita?”, sau mai bine zis… „Cine l-ar fi cunoscut pe Hector, daca românii ar fi fost fericiti la ei acasa?”. Hector Martinez Sanz… Amicus Romaniae, va multumesc în numele compatriotilor mei aflati pe pamântul spaniol.

—————————————————————–

* Publius Ovidius Naso, TRISTELE (IV, 3, 75)

 

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Madrid

5 mai 2011