EVADARE DIN SPATIUL VIRTUAL

On January 13, 2010 By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Eugen DORCESCU
1 ianuarie 2010
Timisoara

Volumul de versuri al lui George Roca – bine cunoscut ziarist român ce vietuieste în Australia – , volum ce da titlul acestui modest comentariu, aparut la Editura Anamarol, Bucuresti, în toamna anului trecut, aduce o experienta literar-existentiala foarte interesanta, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, în ce priveste relatia scriitura virtuala – scriitura de factura traditionala. Cele doua versiuni se afla într-o relatie deopotriva de alternanta si de concomitenta, ba chiar de necesara complementaritate, una sprijinind-o si declansând mecanismul celeilalte, atunci când rolul aceleia sau al celeilalte, în reconfigurarea si revigorarea eului, s-a încheiat (pentru moment). Apoi, sub raportul tematic. Doua par a fi motivele majore ce genereaza discursul – nostalgia (forma atenuata a dorului si a melancoliei; sa se vada Nostalgie, Transilvania, Ardeal etc.) si reveria (modalitate imaginara de acces imediat la un loc si într-un spatiu îndepartate, greu tangibile): „Încercam cu totii sa supravietuim/ în secolul acesta al turbulentei/ creându-ne în imaginatie/ mici insule/ unde evadam atunci când/ nu mai putem face fata/ uraganelor si cutremurelor/ care ne înconjoara…”(Insula fericirii).

În fine, ceea ce defineste, as zice esential, acest text este atitudinea, perspectiva poetului asupra propriei vieti, asupra semenilor, asupra mediului natural si social, asupra existentei în genere. Într-o vreme a enunturilor sumbre si dezamagite, a disperarilor postromantice, post expresioniste, post existentialiste, George Roca are curajul de a fi optimist. El priveste în jur si în sine cu încredere, cu seninatate, aratând ca ar putea exista, totusi, lirism si în afara tristetii (reale sau mimate), precum si în afara încrâncenarii: „În fiecare dimineata/ când ma trezesc, ma bucur/ ma bucur ca e soare/ ma bucur ca e înnorat/ ma bucur ca traiesc…” (Ma bucur). Pe de alta parte, într-un timp al experimentelor prozastico-poetice, autorul are temeritatea de a ramâne limpede, inteligibil, colocvial. Are îndrazneala de a fi, pe cât de modern (ca un expert al deplasarilor în spatiul virtual), pe atât de cald si de reverentios în raport cu traditia: „Un fulg e Eminescu,/ altul Alecsandri,/ Cosbuc, Blaga si Labis/ si câti oare-or mai fi/” (Poezia iernii).

Ragazul, îndeletnicirea scrisului cu condeiul pe hârtie (poezia ca «evadare», cum însusi o numeste) îl vindeca, pare-se, de excesul plutirii în virtual, dupa cum, invers, dupa un rastimp de lentoare a gândului si a cuvântului, adâncite în ele însele si autoreflectate cu migala, este reintegrata, decis, conditia de internaut, asa cum sugereaza, pare-se, chiar un «dialog poetic» la mare distanta: „(MrG)/ Ce mai faci,/ ce mai zici ?// (Lady Di)/ Nu mai zic,/ nu mai fac nimic de la o vreme…/ mut lumina de la soare la umbra/ sa nu se ofileasca…” (Dialog cu Lady Di). Sau o sagalnic-ironica (auto)ironie cu iz parodic: „Iubito, ti-as trimite-n dar/ Toti ghioceii care-apar/ ?i florile de pe câmpii/ Dar unde esti, de ce nu vii?” (Ghiocei de’ntâi april – Unei poete pierdute în spatiul virtual al internetului).

Dar visul, visarea, amintirea, dorul dainuie, calme si rabdatoare, cerându-si, din când în când, dreptul la expresie. ?i, o data cu ele, dainuie, rezista diverselor ispite ale modelor, aspiratia spre valorile perene ale poeziei, ale acelui tip de poezie ce-si propune, în primul rând, daca nu exclusiv, sa cânte, sa descrie, sa încânte. Un text frumos, unul din cele emblematice pentru acest volum, ni se pare a fi Îmbratisare: „daca te-as întâlni/ ti-as spune/ sa te prefaci într-un avion// tu,/ pentru a-mi face pe plac,/ ti-ai desface bratele/ si-ai plana lin spre mine// eu/ m-as preface în pasare/si apropiindu-ma de tine/ ne-am împleti aripile/ într-o îmbratisare de suflet si trup/ mângâindu-ne tandru/ pâna când am simti/ simbioza iubirii noastre…”

Este de-a dreptul frapanta aceasta irumpere în modernitate a unui tipar mult frecventat cândva, cvasi-vetust, este surprinzatoare si demna de interes orientarea unui temperament, racordat la sistemele de comunicare de ultima ora, spre linistea, spre contemplativitatea si rostirea melodios cumpanite ale poeticitatii clasicizante.

Volumul este prefatat, cu caldura si competenta, de doamna Maria Diana Popescu si postfatat, în acelasi fel, de Constantin Malinas. Conceptia si realizarea copertei apartin autorului.

PROFIL DE PERSONALITATE CREATOARE – GEORGE ROCA

On January 13, 2010 By nelursIn Inspirational, Life and Health, literature, poetryLeave a comment

by Carmen CATUNESCU

Ce este George Roca? Un român plecat in Australia, dar care n-a uitat ce este si de unde a pornit…

Cum este George Roca? Un individ vulcanic, imprevizibil, jovial, simpatic, superprietenos. Are dezinvoltura unui actor american, îndrazneala unui ziarist englez, alura unui suedez, olandez ori norvegian, privirea albastra tintind la mari departari, de parca ar apartine popoarelor nordice, încapatânarea unui dac, profilul unui roman. E volubil, degajat, plin de personalitate. Si are foarte, foarte, foarte multi prieteni. Fiind gata oricând sa capteze altii, si altii, si altii. Fara sa fie dezamagit de cei care îl dezamagesc, plictisit fata de cei care îl plictisesc, arogant fata de cei care insista. Gasindu-le motivatii, atunci când ele nu exista, întelegându-i, când acestia fac gesturi de neînteles, acceptând putin, chiar daca merita totul. Este si ramâne un bun crestin, împacat cu Dumnezeu, cu sine si cu semenii.

Cine este George Roca? Jurnalistul neobosit, entuziast, gata oricând s-o ia de la capat, sa trimita noi si noi articole, sa comenteze, sa dialogheze, sa socializeze. Filolog de formatie, el manifesta pasiunea pentru jurnalism, corespondând în atâtea si atâtea reviste, ziare, publicatii on-line, fiind redactor-sef ori simplu, prelucrând materiale, luând interviuri, remarcându-se, evidentiindu-se, stralucind fara a epata, a exagera, afisa orgolii desarte. Numai daca vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumarate!) ori a participat efectiv la realizarea lor facând parte din colegiul de redactie: „Arcada” (Bucuresti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Româna” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Românul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit românesc” si „Viata Parohiala” (Sydney); „Romanian VIP” (Dallas), „Miorita” (Sacramento) etc., ne vom întreba când a avut, are, va avea timp sa le cuprinda pe toate… Este genul de jurnalist care asediaza revistele cu materialele sale si ale prietenilor sai literati pe care îi reprezinta, dar nu la modul agresiv (paradox!!!), ci pasionat-întelegator. Afirm aceasta în ideea ca s-ar vaita unii sau altii de tumultul, ori cascada, ori avalansa de materiale realizate de simpaticul om de litere si promotor cultural. Ca ar agasa cu acest extraordinar (pe cât de simplu) fapt pe vreunul din confratii sai… Poate are o sinceritate brutala si e nemultumit uneori în frustrarile ce le acumuleaza în confruntarile cu colegii, dar nu e genul de agresiv, care doreste sa se impuna cu orice pret… El spune lucrurilor pe nume si se retrage elegant, lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit la o persoana… Spre deosebire de alti confrati care se infiltreaza, care insinueaza, facând parada modestiei, declarând ca nu vor nimic, nu cer o iota, obtinând în final totul si vrând si mai mult. El este decent si transparent. Nu are nevoie de nici o concesie. De nici o interventie speciala.

Cine este George Roca? Artistul profund (cu studiile aferente), cu calitati actoricesti, dar si de regizor, si de scenarist, proteic, plin de posibilitati, poznas, gata oricând sa interpreteze un rol, sa-si valorifice pasiunile, înclinatia spre ludic… De altfel, a jucat pe scena câtiva ani buni, având chiar si un rol de compozitie într-un film. El e artistul pasionat si de alte arte, cum ar fi cea fotografica, design-ul – grafica digitala, calitati pe care le valorifica în revistele sale sau unde colaboreaza. Imaginatie, fantezie debordanta, simt al culorii, al luminii – iata câteva trasaturi definitorii. El se dovedeste neobosit si în acest domeniu.

Cine este George Roca? Poetul grav, gânditor, sentimental, pierdut în reverie. Poezia sa e o evadare, un refugiu. Lipsita de fior liric, ea impresioneaza prin detaliul semnificativ, prin amanuntul nud, învalmaseala de fapte, câstigând prospetimea trairilor, veridicitatea senzatiilor, verosimilitatea starilor interioare. Fiecare vers împartaseste o mare seninatate, luminozitate, multumire sufleteasca, aceea de a exista, de a respira, de a simti palpitul vietii. Temperamental, coleric, poetul sufera de sentimentalism si când afirm acest lucru nu ma gândesc la întelesul peiorativ, ci la o impetuozitate a sentimentelor, la un entuziasm captivant, la o aglomerare de stari, perceptii si simtaminte.

Acesta este cel care poarta numele de George Roca.

CARTEA LA RAFT: „IONUT CARAGEA SI GURU AMNEZIC”

On January 13, 2010 By nelursIn literature, Media, News, poetry, RomaniaLeave a comment

by Melania CUC
5 ianuarie 2010
Aparuta la finele anului 2009, cartea semnata de Ionut Caragea si intitulata, paradoxal, GURU AMNEZIC, pare sa fi intrat deja în constiinta cititorilor de poezie contemporana.

Cu o coperta superba, care se potriveste cu textul, grafica realizata de Vlad Turburea, cartea de fata detine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizarile pentru un premiu international de poezie. Constantin Miu, în prefata, si Agela Furtuna, în postfata, gireaza prin prezentarile facute o carte care are deja viitor.

Într-o maniera eleganta, prin nota lirica modernista dar fara vulgaritati si ricoseuri care sa deranjeze bunul simt, Ionut Caragea ne demonstreaza si în cea de-a 13–a carte a sa, ca lumea în care traim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrata, poate fi catalogata, dar mai ales poate si trebuie sa fie iubita.

Teme dintre cele mai tulburatoare din saga vietii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectiva, toate sunt detalii care vin si se prind în poem pentru a ne evidentia o Lume. Viata musteste printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi de-o acuratete aproape stiintifica, ca trasate din rigla.

Poetul nu doar priveste lumea reala, o traieste pe viu ca pe o experienta personala si care îi da dreptul sa traga concluzii. Nu o face la modul didactic, sfatos si declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasa pentru care Nasterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume.

,,Exista cuvântul în fata caruia oamenii mor/ fara sa plânga/ fara sa-i doara…” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieste magia care face dintr-un om obisnuit unul nemuritor. Iubirea! Singura forta care poate sta dinaintea Mortii cu capul sus, senina si chiar victorioasa.

Pentru un poet tânar, cum este Ionut Caragea, dar cu o experienta de viata vasta, cultura solida, si cu o vointa sisifica, poezia este aliajul pe care îl topeste în retorta sufletului, apoi îl toarna în matricea grijilor pentru universalitatea omenirii.

Nu pentru sine însusi traieste extazul si agonia poemului, nu pentru persoana sa se lupta cu nimicnicia. ,,Sufar de foamea altora”, spune într-un context în care, pe strada, tot mai putini oameni se uita în ochii unui om care cerseste vise, nu pâine.

O balada frumos închegata este cartea aceasta, pe care, ca niste persoane care credem ca detinem la degetul mic informatia planetara, universul… trebuie sa o citim pe îndelete, sa revenim pe pagina, pentru a ne demonstra ca GURU AMNEZIC nu este doar o metafora.

Ionut Caragea stapâneste arta scrisului, are vocatia de poet în sânge, iar ceea ce rezulta din paginile cartii acesteia, sunt mostre de maturitate poetica certa.

VERONICA MICLE 22 aprilie 1850 – 6 august 1889

On January 13, 2010 By nelursIn literature, poetryLeave a comment

by Elena Buica
Toronto, Canada

Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române

Daca vrei sa scrii despre Veronica Micle, sa îi citesti poeziile sau corespondenta, sa ti-o imaginezi vazând-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decât luând-o împreuna cu Mihai Eminescu, caci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române.
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred ca putine sunt femeile care sa nu fi visat sa fie iubite ca Veronica, si putini barbatii care sa nu fi visat sa întâlneasca iubirea întruchipata într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica, si Eminescu a fost mare, adânca, a învins totul si a reusit sa existe dincolo de rautatile unor oameni care îi voiau despartiti. Iubirea tuturor a fost eclipsata de acea mare iubire a unui “chip de înger dragalas”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminina a Veronicai. Au fost si câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicai le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plina de viata, plina de farmec, frumoasa, doamna perfecta si avea o voce superba. În societatea aleasa pe care o vizita, din cauza acestor calitati superioare, facea umbra întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muza eminesciana s-a nascut în Nasaudul ardelean, în ziua de 22 aprilie 1850, în acelasi an în care la Ipotesti s-a nascut “Luceafarul poeziei românesti”, Mihai Eminescu. Tatal Veronicai, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit în urma ranilor capatate în lupta. Mama, Ana, ramasa vaduva, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si în sfârsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele în cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în rasfatul dragostei de mama, desi au trait înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primara si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrala, unde a fost bursiera. A fost o eleva exceptionala, dând dovada de o înteligenta deosebita. A terminat scoala în 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminenta”. La examenul final a asistat rectorul Universitatii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrajit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si desi era mai în vârsta cu 30 de ani, a cerut-o în casatorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tânara Veronica devine respectabila doamna Micle, la numai 14 ani.
În tineretea mea, am vazut-o pe Veronica cu ochii mintii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieseam pe poarta scolii ca profesoara, ori când îmi aruncam privirile pe fereastra. In fata scolii, pe acea straduta foarte strâmta. in centrul orasului Cluj, se afla bisericuta “Bob”, pe al carui gard din zid gros si purtând patina vremii, era o placuta comemorativa. Pe ea sta scris ca la aceasta biserica, Veronica si Stefan Micle au fost cununati de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Si de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vietii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburatoarea, fascinanta si scurta ei existenta!
A fost o sotie buna si o mama iubitoare. Pe sotul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat si l-a pretuit ca om si ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria si Virginia, le-a dat o educatie aleasa si le-a crescut cu dragoste, asa cum fusese crescuta si ea de mama ei. Valeria a fost solista de opera si i se spunea “Privighetoarea Iasului”, iar Virginia a studiat stiintele. Amândoua au scris poezii.
Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitatile, pe care le ocolea, cu toata pozitia sociala înalta pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu, ca Veronica ar fi nascuta pentru a zapaci destinele marilor barbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, în cursa pentru spectaculos, i-au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferenta la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreapta, grabita si superficiala este greu de înlaturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoara, nu era dornica de petreceri. Ea si-a jertfit toata tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A facut parte din societati de caritate, iar în timpul razboiului de independenta, a fost sora de caritate voluntara.
Dragostea dintre ea si Eminescu a fost casta pâna la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia dupa moartea acestuia, dupa sapte ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adreseaza pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multa devotiune si a participat la suferinta lui cu toata fiinta ei. Pe Eminul ei, cum îi placea sa îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profunda. Oricâta rautate ar nutri cineva, nu se poate sa nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pamântesc. A lasat în urma ei doua fete, pentru a-si împlini destinul de iubita, savârsind “nunta in cer”, infinit mai durabila decât casatoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa câteva poezii publicate. Tânara Veronica, desi era casatorita, avea doua fetite, îsi respecta sotul, simtea ca îi lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala învaluita în mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la vârsta ei. “Galopul biografiilor” – cum zice Tia Serbanescu – “nu modifica vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentina si ca orice adolescent sau tânar, asculta aceasta chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca în acelasi timp sa îsi respecte sotul si familia, dar si sa dea frâu liber unei iubiri romantice. Pâna la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neîntinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profunda si va continua apoi cu mici întreruperi pâna la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, caci, cine stie daca nu se continua frumoasa lor iubire, în alte zari, într-o alta dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat împotriva. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “L-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemarginita. Împrejurarile si oamenii au facut ca ei sa nu fie uniti niciodata. Veronica a refuzat cererea în casatorie a mai multor pretendenti, preferand sa ramâna “muza unui geniu, decât sotia unui print”, asa cum a afirmat ea. Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egala cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o sa înteleaga din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fara gres, ar trebui sa îi recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic. Eminescu, îndragostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plina de mister si poezie, romantica si provocatoare, îsi va întrerupe studiile si se va întoarce la Iasi, ca sa fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedica poezii eminente, iar ea îi dedica delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era îngaduitor cu aceasta situatie, având încredere în sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a înteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desavârsit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi facut asta?
Eminescu si-a dat seama chiar de la început ca Veronica întruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseara cu gândul la tine si desteptându-ma dimineata tot cu el, as putea sa îti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.
Si daca se întâmpla pe tine sa te vaz,
Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
Si daca se întâmpla sa întâlnesc un tei,
Desigur toata noaptea visez la ochii tai”.
Veronica îi raspundea: “Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne înconjoara, acolo, pe banca la Copou, ma credeam lânga tine cea mai fericita femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentila si dulce, inteligenta si radioasa, frumusetea frumusetilor si floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amica”, “Dulcea mea doamna”, “Mai, îngerasule”, “Dulce si draga Cuta”, “Draga mea copila”, “Stimabila doamna si respectata mea amica”, “Doamna mea”, “Dulcea mea Veronica”, “Draga, dulcea si îngereasca mea Cuta”, “Momoti draga”, “Draga mea Veronicuta”, “Draga mea Nicuta”, “Mai Momotelule”, “Draga si mititica mea Moti”, “Fetitule draga”, “Dragul meu bobocel motat”, “Mai, ramura de liliac”. Veronica îi raspundea: “Mitule iubit si al meu scump si dragalas”, “Mitule”, “Baiet iubit si dragalas”, “Eminul meu”, “Eminescul meu iubit”, “Scumpul meu Eminescu”.
Când Stefan Micle s-a stins din viata, le-a lasat pe Veronica si pe cele doua fetite fara sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toti dusmanii or sa se bucure de moartea lui Micle, crezând ca aceasta bucurie se reflecta si în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care ma calauzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început, nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai târziu, când Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui, opunându-se casatoriei. Se temea ca aceasta împlinire îi va aduce fericirea suprema si atunci nu ar mai fi avut motiv “sa plânga asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale, pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a început si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai. Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramâi în mintea mea si în sufletul meu, ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta”. Eminescu o prezenta pe strada amicilor lui, drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma ca “nu merita aceasta cinste”, deoarece ar fi o “usuratica”. Pe deasupra, este “o femeie fara avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicai faptul ca la 14 ani, depusese marturie împotriva lui, într-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au casatorit, desi erau legati printr-o puternica dragoste si o suma de afinitati. Neîmplinirea casatoriei a adus dupa sine, o mare tragedie. Moartea i-a rapit prematur.
Veronica i-a închinat si ea frumoase si delicate versuri, adunate în volumul “Poezii”, în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e vesnic noua pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnesti în carticica asta”. Chiar daca aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care sa faca concesii pe aceasta linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevarat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toata gama de sentimente: bucurii, suparari, momente pasionale, revolte, temeri, marturisiri, împacari. Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:
“De câte ori am tresarit
La fiece miscare,
Crezând ca poate vei veni
O, dulce alinare.
De câte ori am plans,
Vazând ca noaptea vine
Si lampa singura s-a stins,
Iubite, fara tine.
(“Lampa”)
Daca nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerata. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura româna. Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernamânt: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate în factura poetica a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creasera în aceeasi vreme, nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroina antica”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle si poarta titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori, pâna acum necunoscute. Volumul acesta prezinta o spectaculoasa redimensionare a figurii Veronicai Micle. Ni se dezvaluie o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit si înteles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicai Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse, proprii sexului ei, pentru a-l tine în neîntrerupta uimire si în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisa, fermecator comunicativa, menita sa surprinda agreabil-tiranic prin toate manifestarile ei. Atâtea cuvinte si moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salveaza prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trairii. Este o coplesitoare feminitate prototipica în scrisul si în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat si uneori, blestemat de catre barbati. Veronica era deplin constienta de toate acestea”.
Putea oare Eminescu sa nu observe aceste valori feminine? Care alta femeie i-ar fi oferit mai mult si în asa fel ca sa nu stârneasca ironiile unui sir nesfârsit de critici? Cum trebuia sa arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Fata de o fire atât de expansiva, temeinic ancorata în concret, ripostand cu masuri adecvate la nedreptati, jigniri, bârfe, Eminescu se simtea oscilatoriu, la polul celalalt. “Neavând curajul vietii, neavând o raza de senin în suflet, am îndraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut”. Firea tonica a Veronicai era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, daca între tine si mine e dragoste, noi trebuie sa binecuvânam împreuna ironia soartei. În mizeria asta a lumii, trebuie sa primim cu inima buna o clipa de fericire pe care ne-o da fatalitatea, cu toata ferocitatea ei razbunatoare”.
Tia Sebanescu a publicat un amplu eseu în “România libera” în 1992, comentând cu multa competenta si mult fler feminine, aura personalitatii Veronicai Micle, asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut sa fie muza ideala: cocheta când trebuia, indiferenta când trebuia, fidela mereu si infidela din când în când, adica exact cât era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si gaseasca mereu prospetimea si ca poezia sa înfloreasca pe soluri noi, coplesitoare, când se cuvenea si, în fine, solidara si în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântareau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discreta si delicata si a stiut sa întretina buna functionare a discernamântului, observând reaua-credinta. Iubirea lor s-a desfasurat vrând-nevrând, la scena deschisa, în care oricine se simtea îndreptatit sa intervina”.
Veronica a cântat necontenit, doua arii simultan: cea a femeii egala în iubire cu barbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.
“Varful-nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge.
Langa-acest colos de piatra, vezi tu cât de mica sunt,
Astfel, tu-n a carui minte universul se rasfrânge,
Al tau geniu peste veacuri ramânea-va pe pamânt.
Si doresti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine
Sa ajung si a mea soarta azi, de soarta ta s-o leg.
Cum sa fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,
Când mareata ta fiinta, poate nici nu o-nteleg.”
(“Lui Eminescu”)
Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate în 28 august 1885. În aceasta poezie, adevarat testament poetic, impresioneaza constiinta propriei micimi în fata genialitatii poetului iubit, dar mai ales faptul ca nu s-a sfiit s-o arate.
Când Eminescu se îmbolnaveste în 1883, Veronica spune:
“Sa pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte, suvitele le-as da.
Senina sa ramâie, curata ca un crin,
Icoana de iubire, la care ma închin”.
Scânteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica sa prevada totul. Înca de la 27 de ani, pe o fotografie daruita lui Eminescu, nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. În 1881, îi scria: “Noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plângem macar unul pe altul”, apoi: “Eu îti voi aduce ca jertfa, viata mea”(1882).
Si Veronica si-a tinut juramântul de credinta. Viata cruda si nemiloasa a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele îngerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânastirea Varatec, Veronica îsi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care îl alcatuise în ultimele zile, “Dragoste si Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, însotindu-le cu comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si în timpul noptii, acesta i-a adus sfârsitul. Ea a savârsit un gest ca în antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.
Si astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Varatec, îsi doarme somnul de veci cea mai frumoasa si mai culta femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia, pentru care si-a jertfit viata din iubire fara margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, caci prin aceasta dovada suprema a Veronicai, ea s-a legat de Eminescu si în cer. Iubirea lor va trai vesnic si pe pamânt, prin cei care se apropie cu dragoste si caldura de poeziile lor si citindu-le corespondenta, patrunzându-se de iubirea care i-a unit.
Tragedia finalului vietii lor este coplesitoare.
“Ce s-au ales din doua vieti?
O mâna de cuvinte,
Caror abia le-or da un pret
Aducerile-aminte.”
Referindu-se la scurta ei viata, Tia Serbanescu spune: “Te si întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-a oferit angajamente într-o trupa de opera, martora într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere a lui Stefan Micle – mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara în razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.”
Poezia lui Eminescu este imposibil de înteles fara Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicala, nelipsita din tot ceea ce se întelege prin poezie de iubire eminesciana. Astfel, ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.

MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

On January 13, 2010 By nelursIn Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by George ROCA

Sydney, Australia

Gabriela Petcu? Prieten. Om deosebit. Om de cultura. Scrie frumos. Fina, eleganta, ascultatoare, vesela, buna… Trista, bucuroasa, emotiva, spirituala, comunicativa… Nascuta pe data de 12 aprilie, ziua Sfâtului Sava, sau „Ziua mondiala a aviatiei si cosmonauticii” – ziua în care Iuri Gagarin a cucerit cosmosul, dar si primul zbor al navetei spatiale „Columbia”. Ziua în care s-a nascut si scriitorul Tom Clancy, cântareata americana Ann Miller, actorul hollywoodian Andy Garcia, showman-ul David Letterman, cântareata spaniola de opera Montserrat Caballé, si românii: Florin Zamfirescu –actor, Ileana Lazariuc – actrita, fiica Anastasiei Lazariuc si nora lui Ion ?iriac.

Am cunoscut-o la „Reteaua Literara”: http://reteaualiterara.ning.com! Ne-am împrietenit conversând despre „marele” muzician olandez André Rieu! Mi-a placut poza ei de-acolo! Poza cu ochi de caprioara! Citindu-i scrierile am invitat-o sa publice la „Revista Agero” unde eram redactor în aceea vreme. Mi-a raspuns cu prudenta: „Sunt pregatita pentru orice fel de propunere privind o colaborare corecta si frumoasa”. Corect! „De acord!” i-am raspuns! Si mi-a trimis mai multe materiale – productii literare de valoare! Materiale despre patinatoarea româno-americana Harmony Ioana Râsca, despre talentata actrita new-yorkeza Mihaela Mihut, despre artistul plastic bucovineano-francez Florinel-Constantin Andrisan, o recenzie de carte – Ligia Seman, un eseu despre Piatra Neamt, altul despre o lansare de carte la Constanta! Desigur, le-am publicat pe toate! Aveau substanta si valoare!

Scrie! Scrie destul de mult! Scrie literatura! Proza, eseuri, jurnalistica… Scrie e-mailuri placute si decente! Pacat ca nu avem timp sa stam mai mult la taclale. Scrie frumos si bine documentat. Migaloasa pâna la Dumnezeu si doi metri mai sus. Poeta? Da! Scrie si poezii! Cu talent!

I-am citit si publicat poeziile din ciclul „Viata ca o scena”. Am descoperit-o în colegiul de redactie a revistei româno-americane „Curentul International” (http://curentul.net). Si nu mi-a spus! Oare din modestie?

Ce face în timpul liber? Studiaza! Studenta la facultatea de Psihologie a Universitatii din Constanta! A doua facultate! Prima pe care a terminat-o a fost cea din cadrul Institutul de Educatie Fizica si Sport… Îi plac calatoriile, mai ales cele cu masinuta ei Wolkswagen Beetle. Acum îmi scrie e-mailuri din Constanta, mâine ma suna de la Pojorâta prin Bucovina, poimâine te trezesti cu ea la Oradea! Vorbim pe celular:
– Ce faci George, ce e nou pe la Oradea?
– Bine stimata doamna! Cum e la Pojorâta?
– Excelent! Bucovina e minunata, iar evenimentul cultural de aici este foarte bine organizat. Sunt invitati scriitori si jurnalisti din toata tara. Am întâlnit-o si pe prietena noastra comuna Rodica Lupu… pe academicianul basarabean Nicolae Dabija, pe pe scriitorul Vasile Tarâteanu din Cernauti, pe…
– Gabrielle, nu vrei sa participi si la un eveniment cultural din vestul tarii? La Tinca, un orasel de lînga Oradea, liceul „Nicolae Jiga” din localitate îsi sarbatoreste 10 ani de existenta. Sunt solicitat sa tin o prelegere acolo! Te invit…
– Vin!
Si a venit! A venit la Oradea – unde eu ma aflam în vacanta. A venit sa ma întâlneasca. Pe mine si pe Geta Resteman, o alta colega de pe „Reteaua Literara”. Direct de la Pojorâta, din Bucovina, unde participase la aniversarea de 10 ani de la aparitia ziarului american „Curentul international”. De ce festivitatile s-au tinut la Pojorâta? Pentru ca de-acolo era de loc directorul ziarului, Stefan Strajeri, fiul satului… stabilit la Detroit!

De la Oradea am plecat la Tinca cu bubulina germana (a se citi Wolkswagen!) pe coclauri pe unde nu a(m) umblat niciodata. Si s-a descurcat! Toti cei care au cunoscut-o acolo au îndragit-o! Vorba dulce… mult aduce! La reîntoarcere spre Oradea, a venit cu masina încarcata! Profesorul Iosif Popa, scriitorul Constantin Malinas…
– Pe mine ma luati pân’ la Oradea?
– Dar pe mine? Va rog…
– Nu e nicio problema! Urcati va rog!
-Muuuultumim!
Cu toate ca li se pusese la dispozitie un micorbuz, toti invitatii au vrut sa vina de la Tinca cu „bubulina” Gabrielei Petcu!

Dupa ce ne-a readus teferi în orasul de pe Crisul Repede, si-a luat ramas bun si a plecat brusc… spre Pârâul Rece unde o asteptau alti prieteni buni. S-a dus sa se odiheasca câteva zile caci doar tot era… în concediu! De-acolo, spre Constanta ei draga! Traversase România în lung si-n lat! Eu am luat-o mai apoi agale spre Australia… 30 de ore de zbor! Bucuresti-Budapesta-Franckfurt-Seul-Sydney… Doua’s’demii de kilometri pe cararile cerului pe care ma purta „spre casa” avionul companiei Korean Airlines.

Acum la Constanta ninge! Iar eu, la computer, în pantaloni scurti, scriu despre ea… Si termometrul arata la noi la Sydney 35 de grade Celsius. Vara australiana = iarna româneasca! Bata-le norocul de fuse orare, emisfere si de antipozi! Noroc cu internetul! Traiasca comunicarea…

Si pentru ca sa ma bucur si eu de putina atmosfera hibernala mi-a trimis câteva versuri cu suflet pentru suflet:

NINGE!

Privesc pe fereastra, afara-i pustiu
Iar noaptea se lasa asa cum o stiu
…rece, sticloasa, iluzie muta,
umbre pierdute în iarna cea sluta

Si ninge

Tânguie codrul, departe în zare
Viscolul spulbera alb pe carare
…rece, navalnic, patrunde-n fiinta
crivatul aspru al iernii cainta

Si ninge

Stele-nghetate sub frunte înfloresc
Iar degete albe pe geam amortesc
…rece, taioasa, îsi trage cojocul
iarna revarsa-n capricii tot jocul

Si ninge

Se-aude cum arde focu-n odaie
Arunca duios si molcom vapaie
…rece, tenace, e iarna afara!
fluturi de gheata din ceruri coboara…

Tot ninge…

Sydney, Australia

„LA MULTI ANI!” NORA IUGA

On January 3, 2010 By nelursIn History, Inspirational, Life and Health, literature, NewsLeave a comment

Cu ocazia implinirii varstei de 79 ani urez poetei Nora IUGA un calduros

“LA MULTI ANI!”

Nora IUGA este numele literar al Eleonorei ALMOSNINO, (nascuta Eleonora Iuga la
4 ianuarie 1931, Bucuresti) este o poeta româna, romanciera si traducatoare din limba germana .
Este sotia poetului George ALMOSNINO si mama balerinului Tiberiu ALMOSNINO.
Este licentiata a Facultatii de Filologie, specializarea Germanistica, Universitatea din Bucuresti (1953). I-a avut ca profesori printre altii, pe Tudor Vianu si G. Calinescu.
Profesoara de limba germana între 1954 si 1955. Lucreaza ca bibliograf la Biblioteca Centrala de Stat, în perioada 1955-1969. Din 1969 pâna în 1977, a fost redactor la Editura Enciclopedica. A fost ziarista la publicatiile in limba germana “Neuer Weg” si “Volk und Kultur” . Din 1971 este membra a Uniunii Scriitorilor din România; membra PEN-Club. Din anul 2000 detine functii de conducere în Uniunea Scriitorilor: secretara a Sectiei de Poezie (initiatoarea Cenaclului Uniunii Scriitorilor “Gellu Naum”) în perioada 1999 – 2002, membra în Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor în 2002, membra în Biroul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti în 2002.. Face lecturi publice în strainatate si primeste numeroase burse.
A publicat 15 volume de poezie, 10 volume de proza, numeroase traduceri.
Printre cele mai importante premii primite se numara:
– A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1980 pentru volumul de versuri „Opinii despre durere”
A obtinut Premiul orasului Slobozia, 1993
A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1994 pentru romanul „Sapunul lui Leopold Bloom”
A obtinut Premiul Asociatiei de Bucuresti, 1996
A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1998 pentru traducerea romanului „Die Blechtrommel” („Toba de tinichea”), de Günter Grass.
A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor în 2000 pentru romanul „Sexagenara si tânarul”
A obtinut Premiul de excelenta al revistei „Poesis”, Satu Mare, 2000
A obtinut Premiul revistei „Cuvântul”, 2000
A obtinut Premiul orasului „Calarasi”, 2001
A obtinut premiul revistei „Cuvântul” în 2005 pentru poemul-roman” Fetita cu o mie de riduri”
I-a fost înmânat în 2007 Premiul „Friedrich-Gundolf” de catre Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung. Distinctia i-a fost oferita la Castelul Wörlitz. Premiul Friedrich-Gundolf se acorda din anul 1964, printre câstigatori numarându-se nume celebre, precum: Imre Kertesz, Patrice Chereau, Konstantin Asadowski sau Giorgio Strehler.
Autoarea a obtinut în 2009 diploma „Una dintre cele mai frumoase carti aparute în anul 2007 în Germania” pentru antologia de poezie „Gefährliche Launen „(„Capricii periculoase”), aparuta la editura Klett-Cotta, 2007, cu o postfata semnata de Mircea Cartarescu.
Nora Iuga a câstigat în 2009 cea mai importanta bursa oferita de statul german unui scriitor strain: ” Deutscher Akademischer Austausch Dienst” (DAAD).
Nora IUGA este si va ramane una dintre marile voci ale literaturii romane, atat prin volumele de poezie, proza, cat si a traducerilor sale .
Domnia Sa a suscitat in intreaga cariera numeroase aprecieri, controverse, dar si ignorare, atat din partea cititorilor, cat si din partea criticilor. O recunoastere europeana si nu numai, a valorii sale, se constata prin numeroasele cronici in reviste prestigioase de specialitate, aparitii radio, tv si on line, dar, mai ales, a numeroaselor traduceri din opera sa , dupa cum consemneaza „Frankfurter Rundschau”: „…Nora Iuga se prezinta ca o mare scriitoare europeana”.
Nora Iuga spune in nenumarate ocazii ca se simte cel mai bine in prezenta tinerilor, fie ca este vorba de public, sau a generatiilor tinere de scriitori, sprijinandu-i si promovandu-i pe acestia din urma atat in tara, cat si in strainatate si pentru acest lucru merita toata admiratia noastra.
Traind in preajma unor asemenea personalitati, fiind contemporani cu acestia, trebuie sa ne bucuram si sa le recunoastem valoarea. Din toata inima va urez multa sanatate, inspiratie si sa ramaneti mereu la fel de tanara, atat in suflet, dar si in spirit.
„La multi ani!” Doamna Nora IUGA.

Angela BACIU
www.phoenixmission.org

Interviu cu scriitoarea Ileana Andrei Cudalb – Consul la Ambasada Romaniei din Canberra, Australia

On November 10, 2009 By nelursIn Interview, literatureLeave a comment

Lucretia BERZINTU – Israel
http://www.phoenixmission.org

Ileana Cudalb s-a nascut la 21 iunie 1951, in localitatea Cudalbi, judetul Galati; este absolventa a Facultatii Engleza – Rusa. In anul 1983 debuteaza literar in revista Saptamana Culturala din Bucuresti. Debutul editorial are loc in 1993 cu romanul Sarbatoarea promisa, Ed. Porto Franco, Galati.
Ileana Cudalb, scrie literatura, distingandu-se prin stilul natural, direct – , astfel facand parte din cei mai talentati prozatori de azi.

– Ne-am cunoscut in anul 1995 la Iasi, cu ocazia a doua evenimente culturale: Salonul International de Carte, deschis in incinta Teatrului ”Luceafarul” si lansarea unui volum de poezii scris de poetul israelian de limba romana, Shaul Carmel, dupa care ne-am reintalnit in Israel, in anul 2003, cand ati participat la Targul International de Carte de la Ierusalim, ca reprezentant al Ministerului Informatiilor Publice (Departamentul pentru romanii de pretutindeni) si ati fost onorata cu ”Premiul International Felix Aderca” din partea A.S.I.L.R..

Mi-ati acordat atunci primul interviu, si, printre altele, ati spus ca va ocupati si de proiectele dedicate scriitorilor de limba romana din toata lumea, din toate comunitatile romanesti. Doriti sa ne relatati cate ceva despre realizarea acelor proiecte?

Perioada cat am lucrat la Departamentul pentru romanii de pretutindeni a fost cea mai rodnica din punctul de vedere al rezultatelor palpabile dar si cea mai buna pentru evolutia mea profesionala.

Daca e sa-l citez pe Maxim Gorki, activitatea facuta atunci a fost pentru mine o a doua „universitate”. Intotdeauna am dorit sa invat, sa depasesc limitele si sa ma imbogatesc sufleteste. La departament am invatat enorm din experienta de viata a romanilor care au luat calea exilului din diferite motive, din tragediile lor, din intelepciunea lor.

Numesc aici romani pe toti cei care considera limba romana, limba lor materna, pentru ca la inceput eu am venit in contact cu ei prin intermediul limbii romane.

Fiind pasionata de scris, normal ca mi-am indreptat atentia, in primul rand, asupra proiectelor care veneau din partea scriitorilor stabiliti in afara granitelor Romaniei, dar care cu sufletul ramaneau la locul nasterii lor, legati sau influentati ireversibil de cultura romana in care s-au format.

Era atunci, in anii 1995-1997, o realitate surprinzatoare care se deschidea in fata mea si pe care o percepeam mai mult instinctiv.

Am simtit ca scriitorii de limba romana traiau in noua lor patrie un nou exil, de data asta spiritual – scriau intr-o limba secreta pe care concetatenii lor, chiar si copiii lor, nu o puteau intelege, nu le puteau impartasi emotiile, mesajele si, in consecinta, nu ii puteau pretui la justa lor valoare.

Atat cat reuseam sa inteleg, erau scriitori valorosi, cu un discurs literar bine articulat, care stapaneau arta de a folosi cuvintele cu aceeasi maiestrie cu care o faceau si scriitorii cu o buna reputatie, din Romania.

In plus ei veneau cu un limbaj nou, cu o experienta proprie intr-un peisaj inedit. Ca cititoare am fost intotdeauna receptiva la nou, puteam deci presupune ca asta e calitatea oricarui cititor.

Asa a venit ideea de a iesi in intampinarea atat a scriitorilor romani din afara granitelor, care aveau nevoie de cititori, cat si a publicului cititor din Romania, doritor sa cunoasca universul acestor creatori.

Evident, fiind mai receptivi la initiativa, cele mai multe proiecte au venit de la scriitorii israelieni de limba romana si a fost un privilegiu sa colaborez cu personalitati afirmate deja in Israel care au devenit nume de prestigiu si in Romania. Shaul Carmel, Eugen Campus, Solo Juster, Sonia Palty, Tuvia Juster, Nicu Horodniceanu, Solo Har, sunt doar cateva nume de autori care au publicat in Romania, in cadrul programului de finantare a Guvernului Romaniei pentru promovarea scriitorilor de limba romana din afara granitelor.

Ma leaga de atunci o prietenie constanta cu acesti creatori, si acum cand sunt atat de departe de Israel, ca si de Romania, ma bucur de succesele lor si sunt mandra ca, putin, mi se datoreaza si mie deschiderea drumului lor catre acasa, cealalta casa, spirituala.

Experienta de succes cu scriitorii israelieni de origine romana a dat curaj si incredere si altor scriitori de a se adresa departamentului guvernamental pentru sustinerea si promovarea creatiei lor, in Romania.

Am sustinut proiectul domnului Jean Taranu, din Canada, antologii ale scriitorilor din Germania, Spania, Australia, reviste literare care au publicat in paginile lor scriitorii romani din diaspora.

– Aveti o bogata experienta privind viata si cultura israeliana iar originarii din Romania va pretuiesc pentru ceea ce ati realizat. La un moment dat aparuse un zvon precum ca urmeaza sa ocupati functia de director la Institutul Cultural Roman din Tel Aviv. Prietenii si colaboratorii va asteptau cu bratele deschise. N-a fost sa fie.

Nu a fost doar zvon, a fost o realitate. Am avut Ordinul ministrului de externe de numire in functia de director al Institutului Cultural din Tel Aviv, numai ca inainte de a urca in avion si a porni spre noul loc de munca s-a schimbat conducerea de la Bucuresti si in buna traditie romaneasca – cine nu e cu noi e impotriva noastra -, a fost numita o persoana care facea parte din anturaj.

– A urmat o perioada de tacere. Apoi, surpriza – a venit pe calea internetului -, de a va regasi in functia de atasat cultural la Ambasada Romaniei din Coreea de Sud. Ce ne puteti impartasi din aceasta experienta si din cultura acestei tari?

Pana la urma s-a facut dreptate, nu-i asa? La vremea aceea as fi putut sa aleg functia de atasat cultural in cadrul ambasadei de la Tel Aviv dar cred ca am ales Seulul din orgoliu si, de ce sa nu recunosc, din spirit de aventura.

Era un loc unde cu greu puteam ajunge ca turist sau in delegatie guvernamentala si apoi intotdeauna am fost interesata de Extremul Orient. Alegerea s-a dovedit foarte inspirata si pot spune ca am petrecut aici cei mai frumosi ani din cariera mea de functionar guvernamental.

Dupa experienta israeliana, credeam ca nu exista alt popor care sa fie mai receptiv la cultura altor popoare si care sa doreasca mai mult sa isi promoveze propriile valori. Ei bine, in Coreea, globalizarea nu este doar o vorba lipsita de continut.

De altfel miracolul coreean ca si miracolul israelian are in comun tocmai aceasta imbinare perfecta intre traditie si modernitate.

Pot spune ca in cei aproape patru ani cat am fost atasat cultural al Ambasadei Romaniei la Seul, am cunoscut viata culturala a Coreei sub toate aspectele ei, de la manifestari de masa, gen festivaluri populare dedicate evenimentelor din calendarul sarbatorilor laice si religioase, pana la festivaluri nationale si internationale de arta teatrala, cinematografica, muzica, dans, expozitii de arta sau spectacole sustinute de invitati straini, intotdeauna dublati de interpreti de valoare coreeni.

Mai putin am venit in contact cu literatura coreeana din cauza ca nu cunosc limba. Putinele traduceri facute de profesorii coreeni de la Catedra de limba romana din cadrul Universitatii de Studii Straine, Hankuk, mi-au prilejuit insa revelatia unui univers poetic inedit, de o sensibilitate aparte, in care trairile umane sunt estompate pana la surdina, venind ca un ecou din timpuri ancestrale si contopindu-se cu relieful invaluit de ceturile opalescente ce invaluie perpetuu peisajul coreean, conferindu-i o aura de mister.

Aici frumosul nu este ostentativ, este indus prin armonia fortelor care dau viata. Ying si Yang. As fi vrut sa am timp sa invat limba coreeana ca sa ma bucur deplin de bogatia literaturii acestui popor, dar poate cei care deja vorbesc cele doua limbi, si sunt din ce in ce mai multi, pe masura ce se inmultesc absolventii de limba romana, ne vor darui cu mai multe traduceri.

Si cred ca va fi asa pentru ca in Coreea interesul pentru Romania este foarte mare, nu doar in invatamantul universitar si in economie, ci si la cetatenii simpli, de pe strada.

Nicaieri nu am intalnit oameni care sa reactioneze atat de prompt si atat de admirativ la numele de Romania pe care ei il asociaza automat cu numele Nadia Comaneci.

E firesc sa fie completat acest interes si de cunoasterea reciproca a valorilor care fac bogatia popoarelor noastre. Si din nou revin la comparatia cu Israelul. M-am considerat, si ma consider inca, un ambasador al Israelului prin admiratia pe care o impartasesc, ori de cate ori am ocazia, pentru aceasta tara.

Ei bine, acum ma pot considera si un ambasador al Coreei de sud. Tot ce spun despre aceasta tara nu este este de complezenta, o simpla incursiune pe internet o poate demonstra.

– Comunitatea de romani din Coreea de Sud e mare? Ce ne puteti spune despre romanii de acolo?

Nu. Practic nu avem o comunitate romaneasca in Coreea. Distanta, bariera de limba, specificul asiatic, sunt tot atatea bariere care ii impiedica pe romani sa se stabileasca in Coreea. In plus aici nu se admite dubla cetatenie fapt care implica lipsa unor drepturi civile.

Asta nu inseamna ca nu sunt romani totusi. Cateva femei casatorite cu coreeni, care au si copii, cativa specialisti din industria navala cu contracte de munca pe termen limitat, studenti, profesori romani care predau la universitatile coreene.
Toti acesti oameni traiesc insa izolati unii de altii, mai putin cele doua, trei femei casatorite in Seul care socializeaza impreuna si care sunt si foarte apropiate de ambasada.

Restul, din cauza distantelor si din cauza programului de lucru – acolo disciplina muncii nu este o vorba in vant – se deplaseaza mai greu si nu au timp sa participe la diferite actiuni care i-ar putea apropia. Sunt insa recompensati de castigul material si de faptul ca despartirea de tara este pe termen scurt.

– A lucra in diplomatie inseamna si anumite sacrificii privind asa-zisele obligatii familiare?

Din fericire obligatiile mele familiare nu sunt asa de mari. Nu mai am copii de crescut, nepotii inca nu s-au anuntat, nici macar in perspectiva, iar sotul meu s-a pensionat si ma urmeaza. Cred ca si pentru el diplomatia este o experienta interesanta.

Ca insotitor de diplomat are ocazia sa participe alaturi de mine la evenimentele la care sunt invitata, intalneste o multime de oameni, vizitam impreuna locuri pe care nu s-ar fi gandit vreodata ca le poate vizita.

Sunt multe lucruri bune in viata lui de pensionar dar si sacrificii, daca tot vorbim despre asta. Faptul ca viata lui ordonata de finantist s-a schimbat brusc si el a trebuit sa se adapteze la lucruri care ii erau straine, la oameni cu care nu se poate intelege pentru ca nu are un limbaj comun cu ei, la conditii de clima diferite – aici si eu am suferit din plin -, la alimentatie diferita, toate acestea au insemnat un sacrificiu. Dar l-a facut cu gratie si asta ne-a ajutat pe amandoi.

– Iar acum va aflati in Australia. Cu ce prilej?

Sunt consul la Ambasada Romaniei din Canberra. Un alt gen de activitate, pe cat de dificil pe atat de interesant. O noua provocare.

– Cu aproximatie, cati romani sunt in Australia?

Statisticile spun ca sunt in jur de douazeci de mii de romani in Australia si Noua Zeelanda, tara pe care o gestionez, de asemenea, in calitate de consul la Canberra. Eu cred insa, ca sunt mai multi: unii, din motive personale, care tin de istorie, nu doresc sa se mai declare romani, iar altii, din ce in ce mai multi, au venit in ultimii ani si nu au fost inclusi in aceste statistici.
Putem vorbi de o diaspora romaneasca, organizata in comunitati, in marile orase ale Australiei si Noii Zeelande. Sunt romani de foarte buna calitate, multi dintre cei cu studii universitare sunt plasati in cele mai bune posturi din economie, sunt si oameni care conduc afaceri de succes.

Nu-i regasim insa in politica. La fel ca si in celelalte tari unde traiesc mari comunitati de romani, acestia fie nu sunt interesati de politica, fie nu au destul curaj de a se avanta pe acest teren.

– Ce proiecte de viitor aveti?

Sa termin romanul „Insula Serpei”, sa calatoresc, sa vizitez cat pot locurile de interes turistic din zona Asia Pacific, sa continui cu traducerea in limba engleza a romanelor aparute deja si, pe cat posibil, sa le lansez in lumea literara de la antipozi.

– Daca am in vedere cartile pe care le-ati scris despre personalitati din Israel si viata de aici, sigur ca se vede atasamentul pe care-l aveti fata de Tara Sfanta si Poporul Cartii.

Sa scrieti o carte despre Shimon Peres, titular al Premiului Nobel pentru Pace (1994), fost ministru al apararii, fost ministru de externe, fost prim – ministru, ministru pentru dezvoltare regionala in Guvernul Barak, Doctor Honoris Causa (titlu acordat in Aula Magna a Universitatii din Bucuresti la 4 decembrie 2001), in prezent Presedintele statului Israel, e un curaj si o munca enorma! Se poate spune ca este o carte document. Ce v-a determinat sa scrieti aceasta carte?

Cartea am scris-o din admiratie profunda pentru un creator. Vedeti dumneavoastra, si scriitorii si politicienii folosesc in munca lor cuvintele pentru a construi o opera care sa dureze.

Dar in timp ce scriitorul se gandeste mai degraba sa isi satisfaca un orgoliu reusind cel mult sa creeze un curent literar, politicianul, cu aceleasi cuvinte, daca are o viziune corecta, remodeleaza o lume. Si aici el se deosebeste net de ceilalti creatori: prin altruismul cu care isi dedica munca semenilor sai, contemporani si urmasii lor.

Nu-i nici o urma de narcisism la un om de talia lui Shimon Peres. Premiul Nobel pentru Pace nu este o tinta pentru care lupta el – nu-i decat recunoasterea meritelor sale -, satisfactia pe care o cauta este bucuria de a-si vedea proiectele puse in pagina si care dau rezultatele dorite spre binele tuturor celor pe care ii reprezinta.
– V-ati gandit catusi de putin la faptul ca peste ani, Shimon Peres va ajunge Presedintele Israelului? Cred ca a fost si o premonitie, cand ati scris undeva, ”Unul dintre conducatorii acestui popor, Shimon Peres…”

Cred ca m-am gandit, asa cum au gandit toti cei care l-au iubit si pretuit de-a lungul timpului si care m-au influentat si pe mine. Invoc aici doi prieteni dragi care nu mai sunt si care mi-au ghidat pasii pe timpul scrierii acestei carti, Yitzhak Artzi si Sandu David. Fie memoria lor binecuvantata!

Chiar si fara premonitia mea, Shimon Peres avea sa ajunga Presedintele Israelului, avea sa-si incheie cariera politica indeplinind functia suprema in statul pe care l-a slujit cu credinta, intreaga lui viata.

– Ce inseamna Israelul pentru dumneavoastra?

Un Templu. Un loc de referinta unde stiu ca pot veni sa ma simt aproape de Dumnezeu, unde pot vedea miracolul reinvierii nu doar din punct de vedere religios ci si laic. Un loc unde poti rosti cu incredere: si totusi, se poate!

– Atunci cand ati scris: ”Facerea unei case necesita vointa si pricepere, cu atat mai mult facerea unei lumi…”, la care lume v-ati referit?

La lumea in care traim. E singura pe care o avem, nu? Viata ne da dreptul de a exista in aceasta lume dar avem si obligatia de a o face mai buna, de a o lasa urmasilor mai bogata, privind spre viitor, fara sa uitam trecutul. Dar si fara sa exageram.

– Ce ar trebui facut pentru a fi o lume mai buna?

Un singur lucru, sa fim noi mai buni. Sa ne repozitionam in raport cu ceilalti din jurul nostru, cu oamenii, cu lucrurile. Sa ne reamintim in permanenta o invatatura simpla: nimeni nu ia nimic cu el. Nechibzuinta duce la dezechilibru si asta nu ii afecteaza doar pe cei apropiati ci si intreaga comunitate, intreaga omenire, in final.

– Dar pentru o Diaspora romaneasca mai buna si mai unita?

Diaspora romaneasca se afla acum la o rascruce, isi cauta drumul spre „acasa”, asta insemnand nu revenirea in granita statului roman ci revenirea in universul interior, in propria constiinta pentru a-si recupera identitatea. Ei cauta sa se repozitioneze in raport cu cei ramasi in tara, asa cum si societatea romaneasca, in ansamblu, cauta sa reevalueze relatia cu cei plecati. Este impresionant sa ii vezi pe romanii care traiesc de zeci de ani in SUA, Canada sau Australia, ca sunt la fel de afectati de instabilitatea politica de la Bucuresti, ca doresc sa voteze nu pentru ca ar avea vreun folos direct de pe urma votului lor, ci pentru ca vor ca lucrurile sa se schimbe in Romania, ca sufera alaturi de categoriile de defavorizati, ca fac actiuni de intr-ajutorare.

Din pacate romanii din diaspora nu sunt dispusi sa isi acorde credit unii altora, sa recunoasca atuurile semenilor, care sa ii reprezinte atat in fata statului roman cat si in fata statului de resedinta, consolidand in felul acesta organizatiile lor.

Am spus-o si o repet fara nici o teama de a gresi: romanii nu au exercitiul comunitatii. Nici nu au cum. In cei cincizeci, saizeci de ani de cand s-au inregistrat deplasari masive de populatie din granitele statului, romanii nu puteau crea o traditie care sa opereze de acum cu putere de lege.

Ne uitam cu admiratie si invidie la comunitatile de armeni, ucraineni, greci, evrei, italieni, rusi, din SUA, Canada, Australia dar uitam ca ei au alta mentalitate si de ce nu, alta orientare.

In plus, in cazul romanilor se adauga actiunea distructiva a statului comunist care a dorit sa atomizeze comunitatea romaneasca si nu s-o incurajeze sa se organizeze, sa fie unita. Suspiciunea creata atunci, in randul oamenilor, inca are o influenta negativa si inca intretine dihonia in randul vechilor imigranti romani, fapt care ii tine la distanta pe noii veniti.

– Daca ar fi sa faceti o comparatie intre lumea fiecarui continent pe care ati cunoscut-o, ce asemanari ar fi?

-Va referiti la lumea romaneasca?

-Da!

– Daca as face o comparatie, as face-o tinand cont de etapele istoriei care au determinat exodul romanilor.

Cei care au emigrat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, in special in SUA, aproape au pierdut legaturile cu tara, au fost asimilati, ei si urmasii lor.

Cei care au emigrat dupa cel de-al doilea razboi mondial, indiferent de orientarea lor politica, liberali, monarhisti, taranisti, legionari, si indiferent de tara unde si-au gasit refugiu, in SUA, Europa, Australia, au fost trecuti automat pe lista neagra a dusmanilor poporului si supusi unui atac concentrat de anihilare, sub toate aspectele.

Atunci cand conducerea comunista gasea, totusi, ca se pot trage foloase de pe urma acestor „proscrisi” se incerca atragerea lor spre colaborare in numele unui deziderat luminos, dragostea de patrie. Se stie ca reticentii, cand nu aveau norocul sa intre sub protectia statului de resedinta, erau aspru pedepsiti.

Mai vrea cineva ca acesti oameni sa priveasca binevoitori spre liderii de la Bucuresti, si sa nu faca o legatura intre generatii, chiar daca au avut loc schimbari profunde atat in structura cat si in mentalitatea politicienilor de astazi?

Eu as zice ca mai degraba sa nu conteze nimeni pe uitare. Si cine doreste sincer sa construiasca un pod solid de comunicare cu diaspora sa tina cont de sensibilitatile oamenilor si aiba un program bazat pe realitate, nu doar pe bune intentii.

Cat priveste noul val de emigranti, de dupa 1989, acestia au parasit tara din motive economice si constituie categoria cea mai bine pregatita profesional, cu un inalt nivel de educatie, care si-a facut repede loc, peste tot, in economia societatilor care i-au primit.

Desigur, mai sunt si exceptii. In tarile neolatine din Europa, Italia, Spania, Portugalia, Franta au navalit o serie de romani sau tigani din Romania, de o calitate indoielnica si care prin faptele lor antisociale aduc prejudicii intregii comunitati.

Nici Australia, la capatul celalalt de lume, nu a scapat de invazia acestor bande de raufacatori, in special cei orientati catre fraudele bancare sau traficul de droguri, si care atunci cand sunt prinsi – si nu dureaza mult, pentru ca globalizarea are si acest aspect pozitiv, ajuta la urmarirea deplasarii infractorilor – fac titlul articolelor de presa, in majoritatea cotidienelor din marile orase. Spre luarea aminte a celor interesati!

– Din lumea copilariei dumneavoastra, a existat un moment mai deosebit, care v-a marcat ulterior?

Da. Imi aduc aminte, ca si cum as avea o pelicula de film in fata ochilor, cum perceptorii, asa se numeau agentii fiscali prin anii cincizeci, au venit cu camionul si au incarcat din ograda tot porumbul cules de parintii mei, tineri sub treizeci de ani, cu doi copii de hranit. Mai tarziu am inteles ca tata avea de dat cote la stat si sarac fiind nu putea raspunde cerintelor, asa ca au venit cu „maturoiul” si au luat tot ce au gasit.

Plansul de atunci al mamei m-a urmarit toata viata. Am descris acel moment in romanul „Fiica mea America”

– Va rog sa ne spuneti ceva despre familia dumneavoastra; parinti, frati, surori, copii.

Parintii mei au fost oameni cinstiti care nu au stiut altceva sa ne invete, pe mine si pe fratele si sora mea, decat munca si respectul fata de oameni. Au fost extrem de saraci, pentru ca bunicii nostri, desi nu aveau averi mari, erau considerati chiaburi.

Si pentru ca erau batrani trebuiau pedepsitii fii lor, asa ca tata a facut armata la un batalion de munca, la sapat in piatra tunelul de cale ferata de la Ghimes-Palanca iar mama a ramas sa munceasca singura, timp de cativa ani, pamantul pe care inca nu-l luase statul la colhoz, cu un copil pe care il alapta, adica eu, si care o urma la munca campului sub soarele de foc sau in ploaie, dupa cum era vremea.

Au fost vremuri grele pe care ei le-au infruntat curajos si nu i-am auzit vreodata invinuind pe cineva pentru soarta lor. Probabil ca din cauza asta nici eu nu am o fire revansarda. Am invatat sa fac fata incercarilor fara sa vreau sa ma razbun.

– Cand v-ati descoperit talentul de scriitoare?

Prin clasa a cincea. Eram sub influenta lui Alecsandri si am facut o compunere la limba romana despre iarna …cu multe sclipiciuri si horbotele. Profesorul meu de atunci – era tanar si frumos, eram si rude, si eu eram foarte sensibila la laude -, cu care am ramas intr-o prietenie plina de recunostinta pe tot restul vietii, a fost primul care m-a descoperit, ca sa spun asa, mi-a spus ca am talent si m-a incurajat sa scriu.

– V-a influentat cineva in ale scrisului? Dar parintii, au avut vreun rol in acest sens?

Cineva anume, nu. Lectura, pasiunea mea de toata viata – pentru care mama nu avea deloc intelegere, stiind ca viata nu e chiar o poezie -, poate ca da, m-a influentat. Si scoala. Alta influenta nu am avut.

Nu m-am format in cadrul unui cenaclu, nu am avut maestri, nu am avut critici care sa ma aduca pe drumul cel bun. Am crescut libera de norme si m-am insotit numai cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru ca intotdeauna am fost convinsa ca am talent. Asta m-a facut sa nu renunt niciodata la scris, iar acum este refugiul meu din lumea reala atunci cand simt nevoia sa raman cu mine insami.

– Care va fi viitorul literaturii romane?

Viitorul literaturii romane va fi conditionat in primul rand de existenta cititorului de limba romana. Cata vreme vor mai trai romanii pe acest pamant va exista si literatura lor. Sigur, succesul acestei literaturi, propasirea ei, depinde de relatia cerere si oferta.

Cata vreme scriitorul isi va adapta stilul si modul de prezentare la conditiile cititorului, relatia va fi una profitabila pentru ambele parti. In caz ca nu, sa nu ne asteptam la concesii din partea unui public grabit, asaltat de nou, din ce in ce mai chivernisit cu resursele.

Personal nu cred in literatura care aduce profituri uriase autorului, dupa cum nu cred nici in literatura subventionata. E ceva nefiresc in aceasta relatie.

– Dupa terminarea studiilor, unde ati lucrat?

In domeniul sanatatii unde am facut o experienta de viata formidabila; in Radiodifuziunea Romana, la Programul III, emisiunile pentru tineret si copii; la Guvernul Romaniei, in Departamentul

Informatiilor Publice si apoi la Departamentul pentru romanii de pretutindeni; la Ministerul Afacerilor Externe, secretar I, atasat cultural, in cadrul Ambasadei Romaniei la Seul si acum, consul la Ambasada Romaniei la Canberra.

– Ce pasiuni aveti?

In ordinea de precadere: lectura, scrisul si calatoriile.

– Daca ati lua viata de la capat, ati schimba ceva fata de ceea ce a fost pana acum?

Nu. Ar insemna sa ma neg pe mine insami.

– Daca ar fi sa va stabiliti undeva in lume, ce tara ati alege?

O tara cu iesire la mare si cu patru anotimpuri. In Asia am inteles ce mult inseamna sa nu te departezi prea mult de meridianul nasterii tale.

– Aveti un mesaj pentru cititorii romani de pretutindeni?

Sa ramana romani si sa-si pretuiasca identitatea.

Va multumesc si va doresc mult succes in noua functie si realizari pe toate planurile!

SPRE DEZASTRU, INAINTE, BAIETI!

On November 10, 2009 By nelursIn History, literatureLeave a comment

Angela Monica Jucan
http://www.phoenixmission.org

Moto: „Dupa ce s-a terminat razboiul, am plecat din Cehoslovacia spre tara, bineinteles ca pe jos.“

Ea credula si gentila, partenerul abil, versat si egocentric, Romania a facut, in istoria ei, aliante mai mult pagubitoare. In plus, greul nu l-au dus niciodata cei cu decizia. „Normal”.

Spre cunoastere (nu spre neiertatoarea neuitare), s-a publicat, anul trecut (2008), un impresionant raport despre pretul vredniciei, scris la multi ani de la evenimente, apoi pastrat in manuscris peste doua decenii. Este jurnalul de front – de front front si de front de viata – al fostului soldat (mort deja, de zece ani – 29 iulie 1998 – la aparitia cartii) participant la a doua bataie mondiala, Ioan Patca, editat, acum, de cel caruia i-a fost daruit – fiul autorului, colonelul Iulian Patca. De fapt, nu doar editat, ci si co-redactat. In cartea „?i eu am fost la Stalingrad. Memorii din refugiu si razboi. 1940-1945” (coordonare, ingrijire, cuvant inainte si note de Iulian Patca; coperta de Emil Moritz), aparuta la Cluj-Napoca, Editura Mega, linia narativa (autor: Ioan Patca, militar prin concursul conjuncturii) alterneaza cu linia gloselor (de Iulian Patca, militar de cariera).

Autorul memoriilor pune in lumina planul apropiat al razboiului – monstruos, ca toate razboaiele, diform si inform chiar si pentru profesionisti. In depozitia lui, care ne da, pe fiecare pagina, prilejuri de meditatie, se vad de-aproape toate defectele ororii numite razboi, pe care autorul le-a cunoscut altadata foarte senzorial si le-a interpretat, tot atunci, fata catre fata, in mijlocul si in cursul barbarelor evenimente, apoi le-a stocat, pentru cateva decenii, in memorie (o memorie foarte buna). In textul lui nu exista „schita” razboiului. Pe aceasta o detine colonelul Iulian Patca; Domnia Sa are la indemana si programul, si modalitatea de realizare, si rezultatul acelui intins conflict armat. Este un joc de registre, in carte, rezultat din succesiunea dintre amintire si documente. „Nu mai mergeam spre Caucaz, unde credeam ca-i cald si bine, ci spre nord-est, in directia Cotului Donului si Stalingrad. Acolo se gaseau germanii, aliatii nostri, pe care trebuia sa-i ajutam la trecerea marelui rau Volga. Tot ceea ce stiam din auzite despre destinatia marsului nostru era ca vom ajunge intr-o zona de stepa semipolara, cu ierni timpurii, cu multa zapada si foarte geroase. Acolo, undeva, trebuia ca se afla si inamicul, pentru ca din Brasov pana la Rostov am venit timp de o luna fara lupta“. Ceva mai obiectiv decat subiectivitatea aceasta, nu exista. Pentru ca se regaseste in hartiile oficiale ramase de-atunci: „Ordinul primit la 31 august 1942 pentru Armata a 3-a Romana era acela de a prelua de la trupele germane si italiene apararea pe Donul mijlociu, intre Kletskaia si Suhoi Donetk. Armata a 3-a Romana urma sa inlocuiasca cinci divizii italiene si doua divizii germane. Pentru aceasta misiune avea sa dispuna de noua divizii de infanterie si doua divizii de cavalerie, constituite in patru corpuri de armata, totalizand 164.000 de militari. La acea data, Comandamentul Armatei a 3-a Romane se gasea in Caucaz, unde conducea operatiile trupelor romane din zona.” Cele traite de-aproape coincid cu cele vazute din distanta timpului. Ioan Patca: „Pe masura ce se racea vremea, ne plangeam la sefi pentru doua lucruri: imbracamintea si mancarea“. Iulian Patca (extras din jurnalul generalului Constantin Sanatescu): „Vremea s-a stricat, vantul rece bate de 24 de ore, vai de bietii oameni din linia intai care au numai mantaua si foaia de cort. Strig in toate partile sa-mi trimita ceva din efectele de iarna. Pentru moment asi avea nevoie de flanele si paturi, dar nu primesc nici o satisfactie, nici de la Armata, nici de la Marele Cartier General. […] Ministerul de razboi a gasit cu cale sa adopte pentru trupa chiloti in locul izmenelor lungi de panza care acopereau gleznele. Ministerul a facut aceasta substituire ca sa faca economie, fara sa se gandeasca ca soldatii vor tremura de frig. Am gasit soldati care si-au taiat manecile de la camasi pentru a-si innadi chilotii, ca sa-si acopere gleznele“. Cei cu decizia (luata la caldura)! Ceilalti – cu povara si cu rezistenta. La fata locului: „In dimineata urmatoare trebuia sa fim pregatiti cu tunul ori de inaintare, ori de retragere, iar servantii sa aiba tot echipamentul aranjat in ranite. Nu stiu nici acum daca ordinul venea de mai sus, de la regiment, divizie, corp sau armata, ori a fost doar o precautie a capitanului Lungu Viorel. […] Apoi, catre ziua, s-a zguduit deodata tot pamantul si peste noi a cazut tot cerul. Era dimineata la ora 6 cand au inceput rusii atacul cu toate fortele.” ?i in documentele de arhiva: „Marea ofensiva sovietica a inceput dupa o puternica pregatire de artilerie, la care au participat 3.500 guri de foc, executata pe intreg frontul Armatei a 3-a Romane, dar cu intensitate deosebita la corpurile 2 si 4 armata, care a durat o ora si jumatate in sectoarele de rupere si trei ore pe restul frontului.” Aliatii, cu spuza pe turta lor: „Dimineata am iesit din padure si am coborat pantele ca sa trecem Siretul langa Roman. Podul peste Siret era distrus de bombardamente si trecerea se facea pe un pod de vase. Era garda germana la pod, nu ne-au dat voie sa trecem pana nu trec mai intai toti nemtii. Cand ne-a venit si noua randul sa trecem, surpriza, nemtii ne-au spus sa trecem fara senileta, ca le stricam podul improvizat. Am tras masina pe marginea drumului si chiar in acel moment am fost atacati de avioane care ne-au secerat cu mitralierele. Siretul era plin de masini, tunuri, oameni si cai morti.” Indiferent care aliati: „Dimineata am ajuns pe Valea Tazlaului, langa Buhusi, dar am fost ajunsi din urma de o unitate sovietica cu foarte multi militari calare, au trecut in lungul coloanei si ne-au somat sa aruncam toate armele in sant. Colonelul Ciochina a incercat sa explice ca de acum luptam alaturi de ei impotriva nemtilor, dar i s-a vorbit foarte urat, rusii l-au luat cu ei la Roman, unde era punctul lor de comanda, de unde colonelul Ciochina a disparut pentru totdeauna. Cat despre noi, am ramas dezarmati si fara comandantii nostri. Rusii ne-au spus ca armistitiul e valabil pentru armata romana aflata in tara, toti militarii de pe front fiind considerati prizonieri. Asa ca si noi, militarii din Regimentul 41 Artilerie am fost trimisi sub escorta in lagare.” Dar, pentru astea, „mici”, nu prea mai sunt acte. Seamana, insa, bine cu impartelile post bellum cu care ne-au „obisnuit” vecinii. „Asa ne-au furat – spunea generalul de brigada Gheorghe Ionescu-Sinaia, in Ordinul de zi nr. 269 al Diviziei 13 Infanterie din 20 septembrie 1942 – Basarabia la 1812 si 1940. / Asa ne-au vandut Bucovina la 1775 si apoi ne-au furat-o in 1940, iar in ultimul timp voiau sa ne cotropeasca si restul ?arii.” Gentila Romanie s-a sacrificat pentru toti, nu numai teritorial. „In Ungaria insa era mare dezordine, crime, incendii, dezastre si devastari, era mare haos in toata tara. Noul guvern provizoriu a cerut ajutor de la armata romana pentru a mentine ordinea in Ungaria. S-a aprobat pentru aceasta doua divizii, fiind repartizati prin sate cate doua grupe si uite asa am stat in Ungaria pana in 10 august 1945.”

Impresiile autorului s-au format in spatiul agresiv ale carui puncte cardinale sunt evenimente cardinale. Cand, stiintific zis, doua divizii romanesti de infanterie se aflau la 40-50 km nord-est de Odesa, pentru cel aflat in toiul hazardului, n-are importanta daca atacul inamicului vine din est sau din nord sau din nord-est. Conteaza locul pe care-l atinge. „In noaptea zilei urmatoare, 22/23 septembrie, in spatele frontului nostru [s.n.] au fost lansate trupe rusesti de parasutisti care au facut mare prapad pana au fost nimicite, catre amiaza zilei urmatoare.” Zenitul este si el determinat de aceste incidente de proportii cand, de pilda, verticala locului se intersecteaza, inainte de bolta, cu sase bombardiere tip Hurricane. Ioan Patca nu se abate, in istorisirile lui, de la mersul cronologic al lucrurilor, dar si timpul are, uneori, alte motoare de precizie. „De abia peste o luna de la prima ninsoare [s.n.], cred ca era 16 noiembrie, am primit cate o haina groasa, ciorapi de lana si manusi.” Ioan Patca noteaza cu exactitate sau cu aproximatie datele calendaristice, insa le subordoneaza totdeauna (cum a fost!) datelor destinului. „Sa tot fi fost orele doua dupa miezul noptii (ne orientam dupa «gainusa» si alte stele) cand am intrat pe pozitie si am schimbat o unitate germana. Ni s-a spus ca nemtii vor merge in sudul Italiei, unde englezii si americanii s-ar putea sa debarce in Sicilia si in talpa cizmei italiene. Noi, romanii de pe front, aveam insa multe alte griji.” Chiar si in organizarea militara intervine elementul soarta. Anexele volumului contin, intre altele, si desfasurarea reprezentata grafic a operatiilor la flancul sudic al frontului sovieto-german in vara si toamna anului 1942. Sagetile acelea care, pe harta, par atat de ferme, nu codifica numai directii. Ele au si alte chei: „Au trecut zilele una dupa alta, si mai bine si mai rau, dar mai mult rau au trecut.” Inseamna si ca „Pe toata intinderea aia alba era numai haos si sange, morti si raniti […]. De doua ori am fost acoperit complet, adica ingropat sub pamant si zapada in urma exploziilor. Ne-am retras in dezordine, ranitii ramaneau in urma noastra impreuna cu mortii.” Obiectivul militar a fost cand Odesa, cand Rostov, cand Stalingrad, cand altul. Neschimbat a ramas numai obiectivul viata. „Daca treceai in fuga pe langa un ranit, acesta se agata cu mana de tine, rugandu-te cu disperarea inecatului: «fratilor, nu ma lasati, luati-ma cu voi». Trebuia sa-i dai cu baioneta peste mana pentru a te elibera, ca abia puteam sa mergem noi insine.”

S-a facut pace. Si iar a fost cand bine, cand rau. Sa fi fost, acum, mai mult bine? Cifrul este umorul de printre randuri. Mai mult amar.

„Asa a fost calvarul si trecutul meu in cel de-al Doilea Razboi Mondial, de la Prut la Cotul Donului, impotriva comunismului, si de la Brasov pana la Podisul Boemiei, impotriva fascismului, trecut foarte incurcat si foarte greu scris de un veteran de razboi in mari linii. Pentru a descrie zi de zi prin ce am trecut si mi s-a intamplat, ar trebui timp indelungat si gandire multa, dar si foarte mare liniste sufleteasca pe care nu am avut-o in toti acesti ani. In 20 aprilie 1966 mi-a murit sotia, la numai 40 de ani, ramanand singur sa-mi cresc cei patru copii: Iulian, Maxim, Lucica si Lenuta. Pentru ei si pentru nepotii si nepoatele mele am scris aceste randuri, pentru a sti cine am fost, prin ce am trecut si a ma intelege.”

De cinci ori pe frontul front, in linia intai! Dar si pe urma, in frontul vietii, tot in linia intai…

Sapte tineri – patru sub 18 ani – din Ardealul „cedat”, inrolati in Armata Romana numai pe baza inimii lor romane si a dorintei de a da ajutor la castigarea victoriei, se vor reintalni, la sfarsitul razboiului, in formatie de… doi: Ioan Patca si Ioan Cozma. Ioan Deac Ratanul, Ioan Deac Ciucu, Vasile Deac Cotroschi, Vasile Andreica Bandor, George Muresan, dintr-un motiv bine intemeiat, nu au putut fi prezenti… Sunt imprejurari in care vremea, in uragan, cere cap de om. Dar nu se linisteste, ca marea, cu unul. Vrea mari de capete.

Instantaneu cu sfinx

On October 7, 2009 By nelursIn literature, NewsLeave a comment

Azi am lenevit la umbra unei tufe de trandafiri. Soarele ma incalzea bland, iar eu torceam, absenta. Nu m-au interesat nici vrabiile care topaiau agitate in jurul meu, nici porumbeii, care de obicei, ma agaseaza cu naivitatea lor. Astazi, m-am simtit mult prea pisica pentru a ma mai gandi la altceva, in afara de mine. Ma plictisesc repede, insa azi, ochii mei de cadana s-au multumit sa priveasca meditativ, frunzele verzi si carnoase, presarate printre spini, pe tulpina tufei de trandafiri. Am adulmecat parfumul suav al florilor si m-am lasat mangaiata de umbra lor. În tot acest timp, mi-am amintit ca de curand, intr-o seara, i-am auzit pe cei din casa laudandu-l pe un scriitor. „Un pisic intre fluturi”, asa se numea ceea ce tocmai citisera. Spuneau cat de incantator li se paruse Ahmed, pisoiasul ce se rasfata in mijocul unui roi de fluturi. „Ce utopie”, m-am gandit. „O pisica intre flori, ar avea intr-adevar, sens. Dar cine a mai vazut o pisica inconjurata de fluturi?”

A venit toamna. E o puzderie de frunze colorate peste tot. Cateodata, ploua. Burlanele canta, iar acoperisurile siroiesc. Cand ploua, ma adapostesc pe veranda casei. Picaturile au forma ochilor mei. Ochi de pisica. Prelungi, meditativi si atenti. Strada e pustie. Rar, trece cate o masina, improscand apa pe trotuare. Frunzele cazute aduna ca intr-un caus, stropii. Dupa ploaie, fiecare frunza seamana cu un lac in miniatura. Într-o zi, m-am apropiat de un astfel de „lac” si m-am privit in el. Eram curioasa cum arata imaginea mea, reflectata in apa de ploaie stransa pe o frunza. Nu se zarea nimic. Am atins usor, frunza, cu boticul, apoi, am lipait apa din ea. Era rece si avea gust salciu. M-am zgribulit toata. Am asteptat la usa, pana cand cineva a intrat in casa si m-am strecurat inauntru. Atunci mi-am amintit ca auzisem candva, la radio, cum un actor citea „O pisica in ploaie”. Sa fi fost vorba despre mine?

Flacarile ard in camin. Ninge. Ma simt bine, intre carti. Au ceva ce ma relaxeaza. Parca as fi un sfinx, alaturi de ele. Cand menajera le aranjeaza pe raft, nu ma dezlipesc de langa ea. Praful pe care il sterge de pe coperti ma face sa stranut. Nu cunosc istoria fiecarui volum – cine l-a cumparat, cand, daca a fost primit cadou sau daca e mostenire. Tomurile legate in piele au un aer scortos, asa ca le evit. Cartile cartonate mi se par mai binevoitoare. Îmi dau seama ca nu sunt dispuse sa lege prietenii, dar nici nu se cred mai mult decat au fost harazite sa fie. Foiletoanele miros a mucegai, ceea ce inseamna ca nu prea fac trebuinta nimanui. Poate ca le pastreaza cineva in biblioteca, doar de dragul amintirilor. În schimb, albumele de arta ma intriga. Pe coperta unuia dintre ele, am observat o pictura infatisand o fetiscana frumoasa, ce tinea in brate o pisica. Dedesubt era scris numele pictorului si titlul panzei. Pisica se rasfata in bratele acelei fete, care purta un batic roz, innodat in jurul gatului. Cand menajera a rasfoit albumul, am zarit alte doua tablouri ale aceluaisi artist, care mi s-au parut interesante. În amandoua, o pisica isi lasa fiii nou nascuti sa fie admirati de o mama, incadrata de un baietel si o fetita. De atunci, ma privesc mereu, in oglinda. Cum as arata cel mai bine, daca ar fi sa pozez pentru un pictor?

Azi noapte, nu am reusit sa adorm. Ceva ma facea sa ma cred importanta. Cea mai importanta pisica din cate exista pe lume. Am stat la geam si am urmarit stelele. Straluceau cu putere. Luna parea sa isi fi facut curatenie generala in casa. Lumina ei aurea narcisele rasarite in curte. Mi-am lipit nasul de fereastra si am stat asa, nemiscata, pana la dimineata. Cred ca intre timp, am adormit. Visam un fluture alb, care imi zbura pe langa nas. M-am trezit, incercand sa il prind. Cand am deschis ochii, am observat ca pomii inflorisera peste noapte. Plutea un parfum puternic, ca si cum copacii s-ar fi dat cu pomada. M-am ridicat si m-am intins din toate incheieturile. Am cascat cu pofta si am inceput sa ma spal. Am plecat apoi, pe strada, la plimbare. O femeie cu un copil de mana, s-a oprit sa ma admire. „Uite”, a spus ea, „ce pisica frumoasa. Mai stii poezia? Pisicuta, pis pis pis, te-am visat azi noapte-n vis… Ai uitat-o? Nu-i nimic. O repetam, pana cand o s-o tii minte.” Un fluture alb imi da tarcoale. O pisica intre fluturi? Poate ca asa ar trebui sa pozez?! Continue reading “Instantaneu cu sfinx” →