Tag: limba

ARHETIPUL SI MAGIA SCRISULUI

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

A-CRONISTII/ANTI- CRONISTII…”CRONICARI”!

NORMALITATEA REACTIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTA/FAPTUIRE-EXISTENTA COSMICA (II)

Prof.dr. Adrian BOTEZ

 

…Acest Neam al Românilor s-a tinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limba si prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACTIONAR!

Niciodata, una fara alta – LIMBA fara RELIGIE/”LEGE”!

„TEMELIA” CRESTIN-ORTODOXA, pe care „temeliuiaste” [1]/întemeiaza” Logos/Gospodarie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare si de Bine Sfatuitoare (desi în slavoneste, înca…!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiasca Sfatuire da fiului sau, Teodosie, pe la 1521…!!!

Daca Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi aratat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Pacii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Razboiul cu Diavolul si cu iluziile asasine ale Celui Rau…!), mult mai apropiat de Desavârsirea Sacra-Hristos, iar nu dezbinata si naboita de Bezne – caci iata cum se con-forma si se raporta Duhul Vizionar (strabatator al Pâclei instaurate de Iluzia Temporala) al Lui Neagoe Basarab, la Spatiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creatie Divina – aparând si definitia CRESTINULUI ADEVARAT, definit Fiintial, prin Spatiu si Faptuire, întru Lupta Neabatuta cu Diavolul si ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICA A DUHULUI UMANO-DIVIN – „ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE”: „Dar cine s-au facut vreodata case de piiatra în tabara, stiind ca curând si preste putinea vréme iarasi va sa le paraseasca? Nimeni n-au facut asa, ce macar de ar si încépe ceva sa faca asa, acela ca un vânzatoriu sa va ucide. Sau cine ar cumpara macar o mila de loc în vrémea razboiului si sa-si faca curti pre dânsa? Nimeni nu va face asa. Ca de ar si cugeta cineva sa faca asa, înca i-ar zice altii: „Venit-ai la razboiu, iar n-ai venit la negot! Dar caci te nevoesti cu dor si cu pohta de acest loc, care preste putinea vréme vei sa-l parasesti? Lasa, deaca vom mérge la mosiia noastra, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ti graescu eu acum, fatul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSA ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINTA SI NICI O OSTENEALA, CA ACEL ÎMPARAT MINUNAT SI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR SI AICI AJUNGE A LACUI ÎNTR-UN ZEMNIC SI ÎNGRADIT CU UN GARDICEL, IAR A FACE CETATI SI CASE DE PIATRA NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lacuescu tatarii în case facute pre roate, si lacasul lor iaste facut tot ca al unor pastori. ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE. Ca acéia, deaca-si fac colibi si deaca vor sa le paraseasca, ei le parasescu, ca cum ar lasa ostasii oastea cu pace, si acéia deacii mult s-ar veseli si s-ar bucura. CA MAI FRUMOS LUCRU IASTE, SI MAI CU PLACÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRA DE CÉTE CALUGARESTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI SI ÎNFIGÂNDU-SI SULITILE SI LÂNGA SULITE SA-SI PUE PLATOSALE SI ARMELE, IAR ALTA MULTIME SA AIBA OCHI CA DE ARAMA SI ÎNARMATI CU ARME DE HIER, SI ÎMPARATIE ÎNGRIJATA SI PRESTE CÂMPU MULTE ASTERNUTE SI PRÂNZURI. CA ACEASTA VEDÉRE NU IASTE BUNA, CI IASTE MAI BUNA CAREA ZIC EU. Ia umblam acum în pustii si VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS SI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE SI ALTE ZAVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRA ÎMPARATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN SI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PAMÂNT. Ca de multe ori acolo sa vor fi întinsu ceriurile si sa vor fi aratat lucruri si vederi minunate. SI VOM VEDEA ACOLO LACASURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CA ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT SI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCA TOCMA SI STAPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie; si, dupa invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Cazut în Iluzia si Trufirea Dementiala/Iresponsabilitatea venita prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum si dupa invocarea Functiei Paradisiace a Martirilor Crestin-Ortodocsi si Eroilor Neamului Românilor – Sfântul Domn îi mai zice fiului sau, pentru a-l initia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei si Întelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecarui om-român-crestin, dar dând si Definitia Domnului Autentic CRESTIN – precum si modul de a identifica Impostura Demonica a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa si a poporului cel de calauzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:

“(…) NICI FOARTE SA TE VESELESTI DE SLAVA LUMII ACESTIIA, NICI IAR FOARTE SA TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SA MULTUMESTI LUI DUMNEZEU DE TOATE (…)[2]Hristos dete tie chip de rabdare si de nerautate, ca sa faci si tu asa celor ce te-au urât si te-au facut rau si sa nu dai rau pentru rau, nici sa-ti aduci aminte pentru rele, ci sa-i miluesti si sa-i erti, cum si stapânul tau Hristos s-au rugat pentru nemultumitorii si neînteleptii jidovi” [3](p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA (…) [4]când veti vrea sa isiti la judecata în divan, întâi va sa cade sa va rugati Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa va fie întarire si învârtosare(…) sa ziceti: “(…) Si ne da judecata dreapta, ca nu cumva pentru nedreptatile noastre sa fim lepadati si izgoniti la înfricosata-ti judecata, si sa nu vedem lumina fetii tale(…) [5](…) ”cu ce dreptate veti judeca saracii într-aceasta lume, cu aceia vor fi judecate si faptele vostre la împaratia cea cereasca. Vedeti ce lucru mare este judecata? Pentru aceea si voi, când veti sadea sa judecati la divan, SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI. Si sa fie si boiari tineri lânga voi, ca sa ia toti învatatura buna si dulce din gurile voastre [6]”. (…) “Si sa nu fataresti celui bogat , nici iar sa miluiesti cu judecata pre cel sarac, CI SA FACI JUDECATA DREAPTA SI BOGATILOR SI SARACILOR(…)nu cumva sa fiti unora dulci si altora amari(…) si la judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica(…) , ci te trezeste si te dasteapta ca din vis, si-mi spune pre dreptu, ca sa-ti putem lua seama si noi si sa te judecam pre dreptate>> (…)[7] Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE” .

…Asa, deci: ”La judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica>> (…)Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE” …Câti nu se bat în piept, azi, cu “crestinismul” lor, dar nici au gândit la aceasta atitudine fraterna, întru napastele istoriei si ontologiei – si de asumare curajoasa si responsabila, a propriilor greseli, fara ambitii/orgolii desarte si trufii letale… – …atitudine atât de curat, viguros si neclintit hristica! Crestinismul este, cu adevarat, cea mai grea religie, sitagmatic si paradigmatic, de pe Terra si din toate timpurile – pentru ca te obliga la METANOIA, sa-ti întorci sufletul pe dos, pâna ti-l luminezi în întregime – si ti se reveleaza Mântuitorul si Mântuirea/Învierea Duhului!!!

… “SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI”…Sa luam aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducatorii…!!! Altfel, vom regreta amarnic: fara ÎNTELEPCIUNE, fara „JUDECATA DREAPTA”, fara „OAMENI BUNI SI ALESI”, fara „SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Caile unui om si ale unui popor, cazut în Istoria/Iluzia Temporala – se închid ori se afunda de tot, în Bezna cea Vesnica a Tartarului…!…Ce asemanare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Rasaritului-Hristos, si Demonul care-l îndeamna pe Machiavelli sa ne învete “politica”… anti-polis si “diplomatie”… întru crima, cum a si reusit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! “Este mai bine sa fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca si o femeie: daca vrei s-o stapânesti, trebuie s-o bati si sa i te împotrivesti.(…)Trebuie sa stiti ca exista doua feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celalalt pe forta: cel dintâi este propriu oamenilor, celalalt apartinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie sa recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe sa stie sa fie tot atât de bine animal si om” [8] – iar primul si cel mai recomandat procedeu de a stapâni o tara care a cunoscut legea si libertatea – este “s-o distrugi” [9]. Si meticulosul si eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei – autoritatea morala a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate si generozitate, din istoria romana): “Romanii, pentru a-si mentine stapânirea în Capua, Cartagina si Numantia, le-au distrus, si în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede ca diavolul este mare savant…”donând” modelul sau de cinism salbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, înca de pe-acum, de Ragnarökr [10]!

Sintagma celebra a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul…” – sta marturie pentru dârzenia REACTIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiti de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptati, chiar mult prea „familiari” cu Raul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emana dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru ca ”diriguieste-gospodareste-orânduieste” Cetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam disparut, au devenit o „legenda”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra…planeta care, din Centru al Cosmosului Creatiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creatiei, a devenit o „mahala” non-creationista, non-reactiva, aproape flegmatica, în apatia ei exasperanta Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-si neaga Creatorul, neaga Spatiul Createi, neaga Dinamica Reactiv-Luminoasa-Revelatorie – fata de Întuneric, a Creatiei). Deci îsi neaga Fiinta/Fiintarea.

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe asa-zisii nostri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici si teribili luptatori cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevaratii CRUCIATI, pentru ca numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regasi Fiintial-Real/Stabil Conformativ) – înseamna a nega Fiinta Cosmica. Dar Fiinta se afirma si prin constienta unui Spatiu legat de Logos si de Religie, conformat prin Logos si prin Religie. Deci, Spatiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „forma mentala” [11], cum zic indienii (cf. Gramatica lui P?nini). Apoi, forma s-a semi-materializat în…”VAZDUHUL / VIBRATIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA” [12]si-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a capatat expresie orala (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creatia-Paradis…!): „pe unde iese sufletul, sa-ti iasa si vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca si Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (desi l-au practicat, cu zeci de mii de ani în urma, cu arata tablitele de la Tartaria! – chiar pâna la joc, pâna la disimulari/încifrari ludice) – ci s-au daruit, Duh si trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adica a Re-Gasirii Centrului Cosmico-Existential. Legea Fiintei/Fiintarii Reale!

În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care stramosii lor o lepadasera, pentru ca, înca, nu se lepadasera de SFINTENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETA, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINTEI-ÎNTRU-DESAVÂRSIRE!), pentru ca, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din asa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei perceptii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Vesnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundati în Kali Yuga – …fireste, cu mult mai putin decât noi, cei de azi, care nu mai avem constiinta Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor si sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensa, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiintei noastre de Credinta, adica de Stabilitate a Duhului…strabunii nostri o numeau ÎNTELEPCIUNE, adica dreapta cumpanire, în Cuget si Fiinta, a Realului Divin: noi nu mai stim ce e aceea…!). De aceea, pentru noi, cei de azi, si importanta Religiei a scazut, pentru ca nu mai pastram contactul cu Duhul nostru identitar – si, drept consecinta, pierdem, aproape total, perceptia Spatiului, ca zona conformativ-existentiala.

Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte constienti de acest fapt demonizant, de aceasta corupere a spiritualitatii lumii! – …de aceea, si initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade sa cinstesti si sa lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel întelept, si zioa si noaptea si în tot ceasul si în tot locul. Si sa foarte cuvine sa-l slavesti si sa-l maresti neîncetat, cu glas necurmat si cu cântari neparasite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumina si den nefiinta în fiinta” – cf. Începutul învataturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Tarii Ungrovlahiei, carele au învatat pre fiiu-sau Theodosie voda), de aceea si viziunile, obsesive si foarte reale, ale sanctiunii pozitive, din zona Dumnezeului Vesniciei Existential-Formale, a Voievozilor Cautatori de Re-Sfintire, prin aparitia/revelatia si protectia sacra, din partea sfintilor trimisi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identitatii noastre Umano-Divine: „Zic sa sa fie aratat lui Stefan voda sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra razboiului calare si într-armatuca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Stefan voda si dându vâlhva ostii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei, Razboiul de la Râmnic, când s-au batut Stefan voda cu Tapalusi voda, va leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau: “Zic unii sa sa fie aratat lui Stefan voda la acest razboiusfântul mucenicu Dimitrie, calare si într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu si dând vâlhva ostii lui ci este de a si créderea, de vréme ce au zidit bisérica” – idem, De capetile céle de frunte ale lésilor ce s-au aflat pieriti, p. 64. De observat: argumentul veridicitatii este suprem si irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Fapta: ZIDIREA BISERICII, adica Însasi Epifania Spatiului Sacru (al Coerentei Desavârsite) si a Faptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Lesesti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

…Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerentei Spatiale Desavârsite, echivalenta, în Semantica Divina, cu Sacralitatea Spatiului – Spatiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiintei si, deci, a Logos-ului – si nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinte spiritual-identitare, nici ca fiinte spatial-identitare, nici ca fiinte nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, ca MIORITA ZALMOXIANA, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt frati si profund închinati „comuniunii” spirituale, întru Logos si Fiinta! – …sunt, daca nu identici, cel putin echivalabili, prin Logos, Religie si Spatiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiintarii, echivalabili la nivelul Duhului… – …devine, din realitate, o aberatie. Si, totusi, nu este nimic aberant, în afirmatia ca Marile Spirite (aflate în permanenta comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipaie”, întru Duh, comunica si-si (re)comanda, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENTIAL – si, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP SI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identitati si, deci, a Supra-Identitatii: NEAMUL, ca Entitate Divina, prin care vom transcende, iar, în Fiinta noastra cea „de glorie”, Mântuita de demonii Timpului-Istorie Corupta si Coruptibila.

Timpul este rezultatul Caderii Omului. Deci, are o extrem de puternica componenta subiectiva, adica teribil de instabila si grozav de mioapa, despiritualizata, adica demonica (Caderea Omului este, de fapt, refuzul constientizarii, de tip identitar-religios – în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – si înscrierea în vârtejul disolutiei fiintiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reala, deci subiectiva, poate fi hiperbolizat, pâna la disolutia completa a Fiintei/Fiintarii. Este exact ce ni se întâmpla noua, celor din asa-zisa „contemporameitate” (de fapt, iesirea din/de pe Traiectul Divin al Existentei, întru moarte/des-fiintare spirituala!): nu mai avem perceptia Formei Noastre Spatiale, adica a Formei Supreme si Vesnice, Neschimbate/Neinfluentate/Necorupte (de „variabilele” sovaielii, ale dedublarii demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergam” prin Timp (adica ne dezintegram, golindu-ne în miscari/fapte/faptuiri fara Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind si mai tare, din ce în ce mai are, demonii disolutiei si ai anomiei, ai non-formalului.

Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinta ne este descentrata spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adica nu percepem ca orice manifestare umano-divina este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastra asupra Lumii si Scrisului-Cititului sa nu mai fie una lineara, ci una ciclica.

Da, noi avem impresia ca si Rugaciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestanta si spiritul capitalismului” [13]. Nu percepem ca, de fapt, oricare Rugaciune este, de fapt, mereu, re-cautarea, spre re-gasire, a Centrului Lumii si Fiintei. Deci, e normal sa fie repetitiva si ciclica!

La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL gresit, pentru ca acestia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizeaza, consemnându-l, prin ani si luni, tocmai pentru a scapa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creeaza un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – si scrie nu doar ca sa nu se uite Fiinta/Fiintarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinta Fiinta Umano-Divina!

Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoica, preschimbând FIARA (înecata în informul Iluziei Timpului/Uitarii) din om – în Umanitate Divina, deci în Lucrare Divina-Fapta/Înfaptuire Mântuitoare de Iluzia Demonica a Timpului – pentru a pastra Coerenta Fiintiala a Fapturii Faptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disolutiei, prin Iluzia Temporala: „ca sa nu sa înnéce a toate tarile anii trecuti si sa nu sastie ce s-au lucrat, sa sa asémene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator si disipator de Fiinta si de Coerenta Divina), prin Magia Scrisului, în curajul “strabaterii cu istoria” (trebuie sa cunosti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otravii din însasi Frecventarea Otravii, eventual, homeopatica… – …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otravii, ca Euharistie Protectoare! – …strabaterea raului/calatorire initiatica la Hades, pâna la Radacina Raului!), adica al constientizarii, prin concretizare si identificare, pâna la amanuntul cel mai subtil (“sa nu ramâie ceva neînsemnat”), “fata catre fata, Duh catre Duh”, a dusmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “sa nu ramâie ceva neînsemnat, pentru ca sa nu le zica vecinii lor di prinprejur ca au fostu adormiti sauneînvatati si nestrabatuti cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Faptuirea sa fie potrivita si vrednica de Logos-ul Divin, întru care se sileste a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Cautatorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Stefan voda, fiindu aprinsa inima lui de lucrurile vitejesti, îi parea ca un an ce n-au avut treaba de razboiu, ca are multa scadére, socotindu ca si inimile voinicilor în razboaie traindu sa ascut si truda si osteneala cu carea sa diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Stefan, deci, sta sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI si al Înmultirii Duhului, prin Fapta/Faptuire, ca RAZBOI SACRU, contra demonilor Uitarii, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scaderii” concentrarii Fortei de Duh!

Asa fac, dupa buna-i pilda, si ceilalti doi „stafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic – Miron Costin si Ion Neculce. Exista un Topos al Înfiintarii, obsesiv, pentru toti cei trei asa-zisi „cronicari” (de fapt, A-CRONISTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru ca da consistenta Existential-Spatiala – Fiintei Neamului. În functie de acest Topos Sacru, exista sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expeditia de Aflare întru Con-Formare a Fiintei – si, de aceea, Stefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura baza de orientare fiintiala a poporului, care tinde, mereu, sa-si regaseasca Fiinta Supra-Individuala – NEAMUL. Stefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Stefan voda fiindu gata de razboiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea si el odihna altora îi pariia ca-i ieste cu paguba” – cf. p. 69), ca Forma Dominanta si restructuranta a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „paguba”, întru pastrarea Centrului Cosmico-Fiintial!), degenerate – el este Sansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o forma „deformata” existential, pentru ca se expune prea mult Caderii, este, deci, prea robit Timpului) – de a-si re-afla Spatiul Existential – Stefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Gasite, a Arheului Neamului. Stefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spatio-Sacral, dar este Calea spre acesta regasire a Fiintei, iesind din timp si re-dându-ne vesniciei. De aceea, tot ce este înainte de Stefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este dupa Stefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectiva, a Fiintarii Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie facuta nu linear (ceea ce aduce conceptia, profund gresita, a „stângaciei” Scrisului lor: ei trebuie cititi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spatiul Sacral – si, abia atunci, vom avea Revelatia Teribilei Lor Stiinte, de o fermitate a dispretului Timpului, inegalabila, de catre niciun roman modern, fie el cât de „proustian”… – vom avea perceptia corecta, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiintei/Fiintarii Cosmico-Divine, a Omului). Orice reactie a lor nu e una pur „teoretica”, ci un efort magic, de a depasi iluzia temporala, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se stie, prin rostirea, cu maxima tarie, a Numelui Dusmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedica, fatal, reintegrarea totala a faptelor în Unica Fapta/Faptuire: „descalecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragos, Stefan cel Mare, toti care urmeaza reteta lor de re-aducere, în constiinta, a conformatiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existente prin Marea si Singura Faptuire Valabila-Reala: CONSTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merita „descalecarea” din conditia binara, dubioasa, dublant-fiintiala, de Centaur – si re-fixarea Picioarelor, ca niste Coloane ale Templului Fiintei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului.

Moldova este „descalecata”, în sensul de re-adusa la „simplitatea” ei maxim-viguroasa, conformationala de Neam – la functia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – si, deci, constientizând (si luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei si prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.

Iluzie Majora, care duce la subsecventa ei, logica si consecutiva: UITAREA!

…Avem nevoie, pentru a nu ne rataci total, din punct de vedere existential, sa întelegem ca cronicarii (care, ca si Platon, la greci, sunt ultimii închinatori la Logos-ul oral si primii închinatori, dar cu reticente, la Logos-ul scris) au avut perceptia, ca si Eminescu si alte câteva genii românesti, a supratemporalitatii Logos-ului. Au avut perceptia Scrisului- Logos Exprimat – nu ca însiruire strict temporala, strânsa în chingile unei cronologii fara identitate si personalitate umano-divina, ci dezvolta perceptia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie fortele cele vechi, pe jumatate uitate, ale Fiintei.

RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.

Si, prin acesta latura magica, Scrisul îsi dezvolta o sinergie teribila, în raport cu Fapta/Faptuirea si cu Spatiul, ca Dezvoltare si Evolutie a Fiintarii Cosmice a Neamului.

Individul nu are nicio importanta, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Stefan cel Mare-BUN/Sfântul Stefan nu este, în „adevaratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Miorita Sublim-Anonima, Stefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu – noi, Traco-Dacii putem sa existam conformativ, într-un Spatiu, care începe sa se desluseasca, din noianul „amestecaturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identitatii Spatiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau si o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legaturi jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer si Pamânt.

De aceea, Zalmoxis are dubla functionalitate si orientare functionala: este si ZEUL MOCSEI TERESTRE, dar, concomitent, si ZEUL MOCSEI CELESTE.

***

– va urma –

prof. dr. Adrian Botez

 

NOTE

1- Vorba aprigului mitropolit-carturar vrâncean,Varlaam/Vasile Motoc…!

2- Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.

3- Idem, p. 212.

4- Idem, pp. 183-184.

5- Idem, p. 184.

 6- Ibidem.

 7- Idem, 185.

 8- Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.

9- Idem, p. 27.

10- În ideologia eschatologica de origine germanica: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soarta a Zeilor”: numele bataliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor – si al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei crestine) – cf. Walhala si Thule – mituri si legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.

 11- Totul este forma mentala , “neperceptibila nici macar în viitor” – deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre care izvorasc aparentele-diferente, dar si înspre care revin (prin resorbtia meditativa) toate diferentele, contopindu-se în Suprema Unire a constiintei (Spiritualizarea-Fiinta), în extazul revelatiei Sinelui Absolut (de observat ca acest joc dramatic la limita Fiintei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa si diferantele sale – care nu sunt altceva decât intuitii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a initiat si urmareste, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalitatii nasc lumea Absoluta).

Oricare ceva-obiect exista prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizeaza, se faptuieste). Dar conceptia indiana implica ritualul, ca unica Forma de realitate si mentinere a sansei soteriologice Fiintei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt functii ale obiectului, aparent diferentiat – realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-norma comica) la kriya-actiune, se reîntoarce în împlinirea extatica:

1. apadana = ablatiunea (îndepartarea-separare fata de alte obiecte-persoane);

2. sampradana = donatia, actiunea de remitere catre un obiect sau persoana;

3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei actiuni;

4. adhikarana = locatia-referinta spatio-temporala (substratul actiunii, ca suport-receptacol al actiunii);

5. karman = “pacientul” care sufera actiunea sau ceva ce agentul doreste sa dobândeasca mai mult decât orice;

6. kartr = agentul actiunii, independent, “cel care îsi are propriul sau fir.

Verbalitatea continuta în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoasterii) si asimilata de catre Fiinta Spirituala care devine posesoarea absoluta a celor 6 functii dezvoltate de obiect, deci îsi apropriaza absolut obiectul, spiritualizându-l: “Exista o forma a limbajului, independenta de actul cunoasterii discursive, forma de natura simbolica prin care se metaforizeaza întelesul tuturor cuvintelor – creând un nou înteles global la un alt nivel semantic)”. Conceptia indiana implica ritualul ca forma fundamentala de existenta, Logos-ul ritualic: actiunea celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistica a cautarii, prin meditatia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc – starea de intuitie luminoasa nediscursiva.

Totul-lume este ritual-expresie si ritual-represie. Si ritualul tine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstapânitoare (norma psihocosmica).

Deci, nu exista vreo diferenta între Cuvânt si Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului catre Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absoluta. Si aceasta recuperare e energiei întru Logos este posibila doar prin traire ritualica, sacrificatoare Fiintei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminarii-Logos: “Literatura veddica ilustreaza, începând cu primul sau text – Rgveda – ca realitatea mitica suprema este de esenta verbala. (…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât divinitatile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, actioneaza prin puterea ce si-o trag din principiul suprem verbal, cel care sustine toate lumile. Vac, “Cuvântul”, se identifica cu cea mai abstracta si impersonala dintre reprezentarile vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de “absolut” în gândirea indiana… Ulterior (…) relatia dintre realitatea absoluta (Brahman) si Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II,1,4,10 si Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentari simbolice virtutile cuvântului – mai ales forta sa demiurgica”.

Iata si teoria indiana a initierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de initiere spre revelatia Logos-ului: “În centrul Fiintei, conceputa atât în obiectivitate (n.n.: am zice noi, în termeni europeni, Revelatia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), notiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul careia explica dinamica “esentei cuvântului”. Psihodinamica se desfasoara pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfasurata, madhyama, vorbirea medie si pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitiva. La acest nivel nu mai exista diferentiere (bheda) si nici succesiune (krama) (s.n.), se realizeaza o stare paradoxala în care vorbirea este “mobila si imobila, cuprinsa de concentrarea mentala, ascunsa si pura”, formele (akara) ramân cognoscibile, desi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectiva a actului expresiv, forma exterioara a limbajului sufera o regresiune sau resorbtie (pratisamhara), în care, pierzându-si toate distinctiile, se resoarbe în intelect “ca galbenusul unui ou de paun, fara a-si pierde totusi toate partile sale distincte (…)”.

“Activitatea limbajului-gândire începe si se sfârseste în intuitia unei forme originare, a unei reprezentari virtuale, identica cu realitatea absoluta, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultima, atât în subiectivitate cât si în obiectivitate, este Unul ca unitate a potentelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distinctia dintre virtualitate si manifestare, Bhartrhari ofera iesire din contradictia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinarile Multiplului, însa le contine sub forma predeterminarilor. Unul trece în Multiplu si se întoarce în sine (…)”.

Si ne permitem un ultim citat :

“În aceasta exprimare simbolica a procesului de desavârsire a insului, regasim, într-un fel, anticipata, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele doua secole – începând cu romanticii si sfârsind cu psihanaliza contemporana – conform careia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiintei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desavârsirea este conceputa ca o continua pendulare a constiintei între Unu si Multiplu, ca o traire în constanta tensiune a dialecticii lor…”.

12- Parashabda (sanscrita): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formeaza un Tetragram si constituie cea mai sfânta formula din Hinduism, OM MANI PADME HUM – ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, gasim o aproximatie mai mult decât satisfacatoare, o echivalenta convingatoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN” – V.Lovinescu, O icoana…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar sarpele complet, vetical si spiral, e reprezentarea grafica a monosilabului AVM (n.n.: la Hindusi, se numeau, astfel, cu initiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ si al Boltii Cerului] si Marut-zeitatea Aerului) , procedând si desfasurându-se din vârful nespatial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibila, în jurul jumatatii lui superioare verticala, ridicându-si semet capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dictionarul de simboluri , vol. I, p. 153 – consfintesc: “Acest simbol plin de forta al divinitatii, pe care o exprima înafara sufletului si o realizeaza înauntrul lui, rezuma în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmica descatusata prin rostirea, de catre demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viata toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pamânt! Vazduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, si de aceea rostirea lui poarta în sine o încarcatura energetica uriasa si de o extraordinara eficacitate în pregatirea transformarii spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivaleaza cu propria divinizare. AUM este, dupa Vivekananda si traditia vedantica, manifestarea prin excelenta a divinitatii”.

13- Max Weber – Etica protestanta, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpulcu rugaciunea – fa bani!”

 

 ***

 

 

MIC TRATAT DE POMANA

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

 

 

Cea mai mare problema cu cersetorii, este ca nu iti cer doar o data. Este suficient sa le dai o singura data, ca nu mai scapi. Esti abonat la danie. Este suficient sa ti se inmoaie odata inima, de jegul, imbracamintea rufoasa, fata palida si rugatoare, a unui cersetor specializat, ca esti inregistrat imediat in baza lui de date, fotografiat, profil, fata,  amprentat, si luat in evidenta, pentru pomana, in eternitate.

Cat esti tanar, puternic, si toata lumea iti sta la picioare, nu are prea mare importanta. Ii dai un covrig, odata, sau in fiecare zi, si traiesti o viata, cu satisfactia ca ai pus bazele unui bine divin incomensurabil.

Dar cand incep sa te cam lase puterile, cand lupti cu fiecare pas, sa mai pui unul, inainte, si cand de atata efort, ramai si fara suflu, si fara glas, si se tine dupa tine, cu “pravoslavnicul” “da-mi si mie…”, un cersetor tanar, cu ulei hidraulic in vine, chiar daca se preface bolnav, ori pe moarte, zau ca iti vine, ca mie, sa nu ii dai nimic, cum nu ii da, poate, nici popa, saracul, la gandul de cata putere zace pe lumea asta, se preface a fi neajutorata si umila, si iti scoate limba in gand, dupa ce ti-a furat din buzunar,  pana si mila.

Zic unii ca banutul dat unui cersetor deschide portile raiului intreprinzatorului care investeste in danie. Cat eram tanar, eram perfect de acord cu aceasta zicere. Cand ma tarasc in fiecare zi, ca sa imi pot agonisi cele ale traiului, si cantaresc de 10 ori pomana, cui, si de ce, si cat, sa dau, banutul acela, dat unui tanar in putere, chiar daca pare copil,  care cerseste, imi ramane in mana ca o piatra de moara. Si il  las pe masa din fata altarului.

Il ia preotul? Bine. Il fura tanarul intrat dupa mine in biserica? Si asta e bine. Il ia cel caruia ii prisoseste, sau cel care isi bate joc de el? Bine si asta.

Dar sa se stie: eu l-am pus in palma lui Dumnezeu.

 

 

2 iunie 2011

 

LIRICA DEDICATA LUI EMINESCU

On By nelursIn poetryLeave a comment

ITI RASFOIESC POSTULATELE…

Zilnic sorbeai din apa lui Hristos
si te revendicai din alte propozitii
cind pe drumul fara de folos
pandea dreapta clipa a mortii.

Pe-un sange sfant calcai pe drum murdar
purtand in spate cruci imaginare
sperand ca pronia cereasca ne da har
cand rautatea altora ne doare.

Iti rasfoiesc postulatele grave
hamesit de-ntelepciune si de raze
cum sunetul tot urca in octave
si intelepciunea se-aseaza-n fraze.

EMINESCU

Eminescu, cetatea limbii romane
cu toate turnurile Carpatilor
modelate de balade
in care isi au adapost
Decebalus per Scorilo, Mircea cel Batran,
toti barbatii inmuguriti pe acest pamant.

Eminescu planeta luminoasa
in jurul caruia graviteaza astrele cuvintelor
laminate de intelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate puntile lasate
sa intre armata indragostitilor
cu pletele argintate de stele
si bratele pline cu roadele cimpiilor
intinse in inima noastra.

Eminescu pasi de aur ce se aud trecand
din istorie in limba noastra
si luand forma cuvintelor
ce ne leaga
precum iubirea, precum aerul
de acest pamant dulce
ca limba romana
precum Eminescu.

CA AERUL SI SEVA, EMINESCU

Ii aud pasii trecand dinspre lumina
Si fosnetul stelelor in parul Lui,
Cand plopii fara sot il asteapta sa vina
La fereastra cu dorul aprins in gutui.

Coborand dinspre Carpati, il aud uneori
Cu fruntea impodobita de ganduri
Pe carari de argint si flori
De tei presarate randuri, randuri.

Ii aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor strabune,
Cand este versul soapta de inceput
Si luna vibreaza iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte,
Spre Ipotesti prelungind chemarea
Asternuta peste veacuri punte
Pe care sa vina odata cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul si seva ce-n arbori suie,
In fiecare dintre noi il regasim
Cioplit in inimi vesnica statuie.

EMINESCU, STARE DE GRATIE

Bucura-te lumina cu dantela de stele
Pentru fereastra deschisa a zilelor mele,
Bucura-te vita de vie cu mustul decantat in radacini
Inflorind zarea in frunze mai sus pe tulpini.

Bucura-te perdea ce tremura atinca de o raza de luna
Vibrand acorduri pe-o singura struna,
Bucura-te plop ce-ti intinzi umbra pana la mine
Potolindu-mi arsita cu seve din cofele pline.

Bucura-te piatra de calcaiul Lui atinsa
Aripa peste poteca spre mine-ntinsa,
Bucura-te statuie din parc neclintita sub ploi
Cand se coace vremea iubirii in noi.

Bucura-te scara cu trepte venind din adancuri spre zori
Unde isi au cuiburi imperecheatii cocori,
Bucura-te timp pentru clip ace se imparte
Cand trece EMINESCU prin ploi mai departe.

Al.Florin TENE
Cluj-Napoca
14 ianuarie 2011

Discursul – stiinta in a comunica, sau forma de a bate campii

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

By Nicolae Balasa

A devenit aproape o obisnuinta sa auzim la tot pasul ca o persoana „X”, de cele mai multe ori „sus-pusa”, a tinut, in locatia „Y”, un superb discurs. Toate bune si la locul lor insa, daca cineva ne-ar intreba „ce am inteles?” si, mai ales, „ce e discursul?”, in multe cazuri, nu prea am sti cum si nici pe unde sa scoatem camasa. Evident, una e sa ai stiinta discursului in a comunica, si alta e a bate campii (cu sau fara gratie)! Prin urmare, raportandu-ne la unele lucrari din domeniu si la autorii lor, oameni de stiinta remarcabili, incercam in cele ce urmeaza o usoara limpezire a problemei deja create.
In consecinta, daca cineva ne-ar intreba „ce este discursul”, mai intai ar trebui sa amintim ca in ultimele decenii discursul s-a instituit ca un concept cheie la interferenta mai multor discipline, cum ar fi lingvistica, logica, sociologia, psihologia, teoria comunicarii, filosofia limbajului si chiar filosofia umanului, in general, retorica si teoria argumentarii. Autorii angajati in studiul discursului au pornit de la constatarea ca „succesul in comunicare nu mai depinde doar de competenta lingvistica a interlocutorului, ci de competenta generala de comunicare, care cuprinde: o dimensiune referentiala (a domeniului); o dimensiune situationala (a normelor interpersonale si tipurilor de discurs), o dimensiune textuala, micro si macrostructurala” (Daniela Roventa-Frumusani, Argumentarea. Modele si strategii, Bucuresti, Editura ALL, 2000, p. 136.)
De asemenea, aceiasi autori au constatat ca vorbirea si comunicarea umana nu se realizeaza prin propozitii izolate si cu atat mai putin prin cuvinte izolate, ci prin structuri mai complexe, prin care se transmite mesajul si care pot produce anumite modificari in subiectul individual sau colectiv. In acest context, analiza discursului implica depasirea nivelului frastic si luarea in consideratie a numerosi factori pragmatici, extralingvistici si situationali, fara de care nu ar fi posibil un studiu complet al semnificatiei. A aparut astfel o lingvistica a discursului sau a mesajului, deosebita de lingvistica limbii sau a codului.
Cei care fac pentru prima data aceasta distinctie sunt: Ferdinand de Saussure in Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1972, p. 30, sp. 26, sp. 112, 227, si Louis Hjelmslev in Essais de linguistique, Copenhaga, Cercul lingvistic din Copenhaga, 1959. Cei doi autori disting „limba” de „vorbire” si, respectiv, „schema” de „folosire”. Teoria discursului trage toate consecintele acestei dualitati. In timp ce lingvistica structurala se limiteaza sa puna intre paranteze vorbirea si uzajul, teoria discursului inlatura paranteza si anunta existenta a doua lingvistici ce se bazeaza pe legi diferite. Lingvistul francez Émil Benveniste (Probleme de lingvistica generala, vol. I, Bucuresti, Teora, 2000) a mers cel mai departe in aceasta directie. Dupa el, lingvistica discursului si lingvistica limbii se construiesc in unitati diferite. Daca semnul (fonologic sau lexical) este unitatea de baza a limbii, „fraza” este unitatea de baza a discursului. „Nascuta din orizonturi diferite, aceasta lingvistica a discursului incearca sa treaca dincolo de limitele unei lingvistici a limbii, cantonata in studiul sistemului. Depasirea limitelor frazei, considerata drept nivelul ultim al analizei in combinatorica structuralistica; efort pentru a scapa de dubla reducere a limbajului la limba, obiect neutru sub raport ideologic si la cod, cu functie pur informativa; incercarea de reintroducere a subiectului si a situatiei comunicarii, exclude, in virtutea postulatului imanentei, aceasta lingvistica a discursului care este confruntata cu problema extralingvisticului” (Denise Maldidier, Claudine Normand, Régine Robin, Discours et ideologie: quelques bases pour une recherche, in „Langue française”, nr. 15, 1972, p. 118).
Asadar, analiza discursului presupune depasirea nivelului frastic la care o cantonase structuralismul, a esantionului liber de context, prin reintroducerea factorilor sociali, apti sa dea o semnificatie completa secventelor discursive. Altfel spus, reabilitarea subiectului locutor si a celui interlocutor, introducerea subiectului extralingvistic, aplicarea unor anumite operatii enuntiative si discursive contribuie la reconstructia interactiunii generalizate, adica a ceea ce s-ar putea numi discursul social, dupa cum remarca Daniela Roventa Frumusani (op. cit., pp. 136-137).
Provenind din domenii foarte diverse, termenul „discurs” cunoaste o pluralitate de acceptii complementare si chiar contradictorii. Astfel, dupa Dominique Maingueneau, pe care o urmeaza autoarea romanca mentionata mai sus, putem distinge:
1. discursul in opozitie cu fraza: discursul constituie o succesiune de fraze (in analiza clasica a discursului, in timp ce cercetatorii contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica textuala);
2. discursul in opozitie cu enuntul: pe langa caracterul de unitate lingvistica (enunt), discursul constituie o unitate de comunicare ce tine de un gen discursiv specializat (roman, articol de ziar etc.);
3. discursul in opozitie cu limba: limba definita ca sistem propriu membrilor unei comunitati se opune discursului ca realizare individuala (dupa Émil Benveniste, „Enuntarea presupune conversia individuala a limbii in discurs”);
4. discursul asociat cu text si context: adica, procesul asociat cu produsul si circumstantele producerii sale;
5. discurs in opozitie cu povestire sau istorie ca forma marcata de operatori, tinand de triada ego-hic-nunc, distincta de evocarea la trecut, la persoana a III-a, in illo tempore (Dominique Maingueneau, Initiation aux méthodes de l’analyse du discours, Paris, Hachette, 1976, pp. 13- 23).
Incercarea de a gasi un numitor comun acestor viziuni asupra discursului conduce in mod firesc la ideea lui Émil Benveniste ca „discursul reprezinta un eveniment, un moment al practicii discursive, adica limbajul pus in actiune: orice enuntare presupune un locutor si un auditor, si, la primul, intentia de a-l influenta pe celalalt intr-un mod oarecare” (Émil Benveniste, op. cit., p. 242).
Discursul rezulta dintr-o retea socio-istorico-culturala ce isi pune amprenta pe orice instanta particulara numita de el instanta de discurs. El este un act, o interventie a subiectului enuntator, dar si reprezentarea pe care el o construieste pentru celalalt, reprezentare pe care interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma intr-un camp de relatii semnificative.
Dezvoltand ideea lui Benveniste, filozoful francez Paul Ricœur noteaza ca discursul reprezinta o trasatura absolut primordiala, care conditioneaza posibilitatea altor trasaturi, anume trasatura distantarii, care poate fi situata sub numele de dialectica a evenimentului si a semnificatiei. Pe de o parte, discursul se ofera ca eveniment: ceva se intampla atunci cand cineva vorbeste. Dar ce se intelege prin eveniment? „A spune ca discursul este un eveniment inseamna a spune, intai de toate, ca discursul este realizat temporal si in prezent, pe cand sistemul limbii este virtual si in afara timpului; in acest sens, putem vorbi impreuna cu Benveniste despre instanta de discurs, pentru a desemna ivirea discursului insusi ca eveniment. Pe langa acestea, in vreme ce limba nu are subiect, in sensul ca intrebarea «cine vorbeste?» nu are valoare la acest nivel, discursul trimite la locutorul sau printr-un ansamblu complex de indicatori, cum ar fi pronumele personale; vom spune in acest sens, ca instanta de discurs este autoreferentiala; caracterul de eveniment se leaga acum de persoana celui care vorbeste; evenimentul consta in aceea ca cineva vorbeste, cineva se exprima luand cuvantul. Discursul este eveniment si in al treilea sens: in timp ce semnele limbajului trimit numai la alte semne in interiorul aceluiasi sistem si fac ca limba sa fie lipsita de lume in aceeasi masura in care este lipsita de timp si de subiectivitate, discursul se rosteste intotdeauna in legatura cu ceva: el se refera la o lume pe care pretinde ca o descrie, o exprima, ori o reprezinta; in acest al treilea sens, evenimentul este venirea in limbaj a unei lumi cu ajutorul discursului. In sfarsit, in timp ce limba nu e decat o conditie prealabila comunicarii, careia i se furnizeaza codurile, toate schimbarile de mesaje se fac in discurs; in acest sens, doar discursul are nu numai o lume, ci si un altul, o alta persoana, un interlocutor caruia ii este adresat; in acest ultim sens, evenimentul este fenomenul temporal al schimbului, stabilirea dialogului care leaga, prelungeste sau intrerupe” (Paul Ricœuer, De la text la actiune, Cluj-Napoca, Echinox, 1999, pp. 97-98).
Toate aceste trasaturi, luate impreuna, constituie discursul ca eveniment. Este remarcabil faptul ca ele nu apar decat in miscarea de efectuare a limbii in discurs, in actualizarea competentei noastre lingvistice in performanta.
Dar caracterul de eveniment al discursului nu constituie decat unul dintre cei doi poli ai perechii care alcatuieste discursul, cel de al doilea pol fiind cel al semnificatiei. Daca orice discurs este efectuat ca eveniment, orice discurs este inteles ca semnificatie. Nu evenimentul, in masura in care este fugitiv, vrem sa-l intelegem, ci semnificatia lui, care ramane. Nu este vorba de a reveni, de la lingvistica discursului, la cea a limbii, deoarece lingvistica discursului este cea in care evenimentul si sensul se articuleaza intre ele. „Asa cum limba, actualizandu-se in discurs, se depaseste ca sistem si se realizeaza ca eveniment, tot astfel, intrand in procesul intelegerii, discursul se depaseste ca eveniment, in semnificatie. Aceasta depasire a evenimentului in semnificatie este caracteristica discursului ca atare. Ea dovedeste intentionalitatea insasi a limbajului, relatia care exista in cadrul lui intre noema si noeza. Daca limbajul este meinen, o intentie semnificativa, e astfel tocmai in virtutea acestei depasiri a evenimentului in semnificatie” (Paul Ricœuer, op. cit. p. 98). Distanta originara este deci distanta rostirii in ceea ce este rostit.
Pentru a intelege ce anume este rostit, trebuie sa tinem seama de faptul ca articularea evenimentului cu sensul realizata in cadrul lingvisticii discursului constituie nucleul oricarei probleme hermeneutice. In acest scop, hermeneutica trebuie sa faca apel nu numai la lingvistica – fie si inteleasa in sensul de lingvistica a discursului, in opozitie cu lingvistica limbii –, ci si la teoria actelor de limbaj, asa cum a fost ea dezvoltata de catre John Langshaw Austin si John Searle. Dupa acesti autori, actul de vorbire este alcatuit dintr-o ierarhie de acte subordonate, distribuite pe trei nivele:
1. nivelul actului locutionar sau propozitional: act de a rosti;
2. nivelul actului sau al fortei ilocutionare: ceea ce facem rostind;
3. nivelul actului perlocutionar: ceea ce facem prin faptul ca vorbim.
Sa preluam exemplul lui Paul Ricœur: „Daca va spun sa inchideti usa, fac trei lucruri: raportez predicatul la actiune (a inchide) la doua argumente (dumneavoastra si usa); este actul rostirii. Dar eu spun acest lucru cu puterea unui ordin si nu a unei constatari sau a unei dorinte ori promisiuni; acesta este actul ilocutionar. In sfarsit, prin faptul ca va dau un ordin, pot sa provoc anumite efecte, cum ar fi teama; ele fac din discurs un fel de stimul care produce anumite rezultate; acesta este actul perlocutionar” (Paul Ricœuer, op. cit. p. 97-98).
Implicatiile acestor distinctii pentru problema exteriorizarii intentionale prin care evenimentul se depaseste in semnificatie pot fi redate dupa cum urmeaza: actul ilocutionar se exteriorizeaza in fraze, ca propozitie. Intr-adevar, o fraza poate fi identificata sau re-identificata, ca fiind aceeasi fraza, tocmai ca propozitie. O fraza se prezinta astfel ca o re-enuntare (Aussage) susceptibila de a fi transferata in altele, cu un sens sau altul. Ceea ce este identificat in felul acesta este structura predicativa insasi, asa cum se vede din exemplul de mai sus; astfel, o fraza de actiune se lasa identificata prin predicatul ei specific (ca actiune) si prin cele doua argumente ale sale (agentul si pacientul). Dar actul ilocutionar poate fi exteriorizat si datorita paradigmelor gramaticale (modurile: indicativ, imperativ etc.) si al altor proceduri care marcheaza puterea ilocutionara a unei fraze si permit astfel identificarea sau re-identificarea ei. Actul prelocutionar constituie aspectul cel mai putin inscriptibil al discursului si caracterizeaza cu precadere discursul oral. Se poate spune ca actiunea perlocutionara este tocmai ceea ce in discurs este mai putin discurs; ea este discursul ca stimul. Aici, discursul actioneaza nu prin intermediul recunoasterii intentiei mele de interlocutor, ci oarecum la modul energetic, prin influenta directa asupra emotiilor si dispozitiilor afective ale interlocutorului. Astfel, actul propozitional, puterea ilocutionara, actiunea perlocutionara sunt apte intr-o ordine descrescanda, pentru exteriorizarea intentionala care face posibila inregistrarea prin scris.
Discursul este, asadar, un eveniment „langajier”; aceasta inseamna ca evenimentul discursiv presupune folosirea limbii de catre un emitator si receptionarea sa de catre auditoriu (alocutor sau destinatar), urmare a aplicarii unor anumite operatii enuntiative si discursive. In termenii lui Benveniste, discursul este, cum am vazut, „limbajul pus in practica” intr-un proces istoric care face din enunt un eveniment sau, intr-un sens mai larg, orice enuntare care presupune un locutor si un auditoriu si, la cel dintai, intentia de a-l influenta pe celalalt, intr-un mod oarecare (Émil Benveniste, op. cit., pp. 243-252).
Dupa Mariana Tutescu, discursul este un enunt sau un ansamblu de enunturi considerat din punct de vedere al producerii sale, adica un enunt sau un ansamblu de enunturi in situatia de comunicare. Aceasta inseamna ca studiul discursului este strans legat de analiza urmatorilor factori: enuntatorul; destinatarul sau sau alocutorul; spatiul si timpul comunicarii; intentia comunicativa a enuntatorului; tema discursului, o cunoastere comuna impartasita de catre enuntator si destinatarul sau care se refera la datele referentiale, culturale etc. (Mariana Tutescu, L’Argumentation. Introduction à l’étude du discours, Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti, 1998, p. 74).
In consecinta, putem vorbi de tipuri de discurs. Printre cele mai importante, amintim: discurs scris versus oral, discurs explicativ, narativ, injonctiv, argumentativ etc. Caracteristicile, dar mai ales analiza fiecarui discurs al unei persoane „X”, intamplator si la tribuna, ridica probleme serioase, daca avem in vedere vesnica tendinta de a amesteca lucrurile, intentionat, in scop manipulator sau „de a da din clanta” la intamplare, fara logica, coerenta sau fluenta in exprimare, fie si numai pentru a se baga vorbitorul pe el insusi in seama. Ar mai fi de amintit ca, tocmai aici, in discurs, se vede daca „limitele limbajului meu sunt limitele gandirii mele” (Noam Chomsky). Asa ca…
Ar mai fi de adaugat una a lui nea Ion, unul de pe la mine din sat, ramas asa, de pe vremea comunismului, cu mintea rezemata intr-o dunga de cer: cica „una e sa bati campii si alta e sa scoti porumbei pe gura” De! O sti el ce o sti! Dupa mine, cam tot un drac! Voi ce ziceti?

Craiova, 21.11.2010

Romgleza? – Niciodata

On By nelursIn Opinions, RomaniaLeave a comment

By Angela-Monica Jucan

Obedienta romanului in fata Vestului este numai aparenta. Romanul este, in general, un mare xenofil – ii admira si pe „rasariteni”, si pe „vestici”, dar aceasta este mai mult din cauza ca, avand innascuta smerenia crestina, nu se stie considera „elita” si nu-i vine sa creada ca in randurile lui pot exista varfuri (de aceea valorile noastre umane nu sunt bagate in seama tocmai de noi) si se simte inferior unora mult mai putin merituosi, dar „straini” (straini de smerenie, insa). De acolo si cantitatea considerabila a imprumuturilor lingvistice – in special lexicale: ale lor ni se par mai grozave decat ale noastre.
Asistam, acum, la o puternica miscare de adoptare a unor cuvinte englezesti. Fenomenul este normal. S-a schimbat un regim. Concomitent, calculatorul ne-a acaparat viata privata si cea profesionala. Nu aveam termeni adecvati pentru a exprima toate noutatile care au aparut. S-au deschis granitele teritoriale si ne-am pomenit intr-un camp de influenta marcat de extinderea si la altii a folosirii termenilor englezesti. Au fost contaminate si limbile de larga circulatie, daramite a noastra. Englezismele sunt, in vremurile noastre, si o necesitate, nu doar o moda.
Dar, daca se poate vorbi de „frangleza” si alte „-gleze”, romgleza nu va fi vreodata. Noi avem o limba invulnerabila pentru ca are legi foarte bune, iar „rezervorul” lexical este facut dintr-o membrana extrem de elastica (parca ar fi fost conceputa de batranii nostri ca o prefigurare a spatiului informatic-electronic).
Puzderia englezismelor, care pe cei din generatia mea (aflata, acum, in asfintitul vietii) de multe ori ii oripileaza (pe mine, la fel) imbogateste limba romana, ii face bine si o fortifica.
Majoritatea cuvintelor importate sunt substantive. Si primul lucru care se face, spontan, cu ele este acela de a fi tratate ca fiind de genul neutru (poate sa fie si vreo exceptie). Deci creste mult inventarul acestui gen pe care nicio alta limba romanica nu-l conserva, desi latina l-a avut.
Neutre fiind, acestor cuvinte li se face un plural in „-uri” (cu desinenta legata, provizoriu, prin cratima: „mouse-uri”, „site-uri”, „show-uri”; sau, deja, cu terminatia neprecedata de linioara: „clickuri”, „e-mailuri”, „weekenduri”), ceea ce inseamna o adevarata resuscitare a unei caracteristici lingvistice romanesti, stiut fiind ca, de mai demult, se manifesta un curent de inlocuire a acestui plural cu cel in „-e” (simtit ca fiind mai modern si mai distins, de asemenea, mai economic). Nu e finalizata, desi legiferata, trecerea de la „chibrituri” la „chibrite” si de la „visuri” la „vise”. Dar sunt uitate „basinuri”, „brilianturi”, „canaluri”, „contrasturi”, „elementuri”, „palaturi”, „tiparuri” – acestea fiind doar cateva exemple din categoria destul de mare si, mai ales, prospera a pluralului „-uri” (activ in secolul al XIX-lea) transformat in „-e”. Tineretul asta – pe care multi il vedem superficial, comod, slab instruit si lipsit de constiinta de neam –, dintr-un instinct romanesc (ca din ce altceva?) reinvie o desinenta de a carei rarefiere nu el e vinovat.
Cuvintele imprumutate in timpurile noastre sunt modelate si mai departe, tot dupa tipicul gramatical-morfologic romanesc. Astfel, le intrebuintam in vorbire/scriere declinate si, mai ales, insotite de articol nehotarat („un mail”, „un site”, „un soft”) sau de articol hotarat (unele scrise fara cratima, altele, deocamdata, cu: „mailul”, „site-ul”, „softul”, dar curand va disparea, la toate, linioara, iar grafia englezeasca se va romaniza: „sait”, „saitul”). Or, existenta in paralel a articularilor proclitica si enclitica este alt lucru care diferentiaza romana de celelalte limbi romanice; in plus, o deosebeste si fata de latina – limba fara articol.
Mai mult, encliza si procliza neprivind numai articularea – toata flexiunea morfologica prin clitice se realizeaza –, sunt intarite si alte categorii gramaticale, in special cele care privesc verbul, deoarece si verbe s-au importat, dar in cantitate mai mica.
Se vede, din toate acestea, cum datorita neologismelor – dominate acum de englezisme – structura limbii noastre este, atat calitativ, cat si cantitativ, in castig – prin reluarea unor mai vechi obiceiuri de vorbire si prin mai intensa afirmare a celor ramase actuale. Putem aduce oricate englezisme. Daca le supunem (si le supunem) gramaticii noastre, ele sunt romanesti, pentru ca primesc trasaturi romanesti. Le romanizam atat la nivel morfologic, cat si sintactic (relatiile, functiile, topica) sau fonetic. Poate ca termenul „frangleza” a fost compus in gluma. Dar frangleza poate exista fiindca morfologia nominala a limbii franceze cunoaste o variatiune minimala, substantivele necapatand alt look, cu exceptia pluralului, dar si pluralul, majoritar in „-s”, din franceza este acelasi cu pluralul exclusiv in „-s”, din engleza, nerezultand, in cazul imprumuturilor, vreo acomodare a termenului strain, alta decat fonetica.
Sa nu mai vorbim de sfera lexicala – adica de continutul semantic – cat de mult are de castigat. Sinonimia perfecta – stie oricine – este extrem de rara, poate inexistenta. E exasperant sa tot auzi de „job”, dar trebuie sa recunoastem ca are un inteles special fata de „serviciu”. Jobul denumeste un loc de munca pe care nu-l consideri stabil (desi angajarea se poate face pe termen nelimitat) si contine o nuanta de lucru in domeniu afacerist. Batranul „serviciu”, care de multe ori era loc de munca pe viata (ma rog, pana la pensionare) sau cel putin avea perspectiva unui termen lung, evoca o ocupatie asezata.
Iar pentru obtinerea unui job (serviciul mai mult se ocupa, decat se obtinea…), nu-ti mai depui actele sau cererea, nu te mai inscrii la un concurs, ci „aplici”. Suna tare rau verbul in contextul amintit, dar se aliniaza si aceasta optiune spiritului vorbitorului care a cautat intotdeauna sa se debaraseze de compusi gen „de-gat-legau” sau „de-parete-frecatoriu”. „A aplica” a prins si pentru ca e dintr-o bucata (bucata vocabulara), si pentru ca e (oribil zis!) „in tendinte”. Se largeste sfera omonimelor, dar, in limite rezonabile, omonimia nu deranjeaza – gustul pentru mister fiind foarte dezvoltat, la romani (atata doar ca „a aplica” suna dizgratios: un caz particular, insa).
Daca, la noi, omonimia nu ia, proportii exagerate, la englezi e catastrofal, pentru ca, natie „superioara”, cu limba „de circulatie”, n-o sa se coboare sa imprumute nici din limbi inferioare, nici din limbi clasice – demodate si uitate. Nu-i ramane, englezului, decat sa-i zica „soarece” (engleza n-are nici diminutive) atat unui mic mamifer rozator, cat si piesei cu care se pune in miscare cursorul de pe ecranul calculatorului – si toata terminologia informatica englezeasca are notiuni luate din cotidian. Noi, insa, foarte primitori, avem si „maus” (o vreme, vom scrie „mouse”), si „soarece”, si „soricel”, si „soarece de biblioteca”. Sarmanta, enigmatica, omonimia, dar uzam de ea cu masura.
Asa ca, pasagera pe la noi engleza consolideaza limba romana si-i largeste si mai mult campul lexical (si inainte bogat), marindu-i puterea de nuantare in comunicare.
Nu e ceva nou. Au trecut efectiv ori au ramas pe-aici populatii migratoare, dintre care unele ne-au si stapanit – pana le-am asimilat pe nesimtite, dupa ce le-am „smuls” toate cuvintele care ne-au placut sau le-am considerat utile. Mai notorii sunt slavii. Ne-a luat cam opt generatii sa-i integram, dar ne-am insusit de la ei si am adaptat limbii noastre, intre multe altele, cele mai poetice si calde cuvinte (total lipsite de farmec, in limba lor): duh, nadejde, vesnicie – cuvintele apropierii de Dumnezeu.
Apa trece, pietrele raman.