de Lia LUNGU

Ma ard de o saptamâna întâmplarile de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York.

La fel gândesc ca îl arde si pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar si nu în ultimul rând parintele Cenaclului, si initiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucata cu o seara înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe aceasta cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucuresti), a avut o prelungire pe masura, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustacit fericit în Eden, vazând ca personajele sale se perpetueaza în bine cunoscutul stil, chiar si la mii de km distanta.

Pentru ca, dezbaterea propusa si mediata de distinsul intelectual, a luat o întorsatura cel putin ridicola, în care s-au exprimat frustrari si uneori argumentulul civilizat, a cedat locul atacului la persoana si publicatie, înlocuind minima moralitate. Având în vedere faptul ca reprezentam cel mai vechi ziar din America – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregatisem cu responsabilitate cuvântul si asteptam întrebarile si sugestiile cititorilor. Îmi propusesem sa vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi însine ca jurnalisti, cum ne pozitionam în matricea natiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacata, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o sa îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a facut muzica dodecafonica. Dupa prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitata sa cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societati romanesti înfiintate unele în urma cu mai bine de un secol de catre înaintasii nostri strarmutati în Lumea Noua.

Am avut surpriza, de a fi întrerupta cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenta a radioului Vocea Româneasca din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întrerupta pentru a doua oara de aceasta data cu vociferari provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a cautat sa le atenueze si, astfel am reusit sa îmi închei cumva cuvântul!

Revolta “atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca sa darâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afisa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesabuinta de a ne numi HO?I!!! „Hotii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fara întrerupere în America, având cel mai important tiraj si cea mai mare raspândire).

Tonul si aroganta dublata de îndrazneala de a spune la adapostul crucii celor disparuti, ca ei te-au respectat pâna la idolatrie si ti-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (mortii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atentia, ca se înseala crezând ca lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mica, într-unul dintre magazinele romanesti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înseala, închipuindu-si ca oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de priceputi ca sa înteleaga cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adica afirmatiile sale pot avea consecinte grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poti influenta dar, poti si imbeciliza. Ai un vehicol în care tu tii frâiele, te prezinti întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îti si nu îti apartine, important este ca îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Si, culmea, devii temut pentru ca, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?

Asemenea colegului meu pe care voi continua sa nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fara limite si stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii si vulgaritati greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv si frustrarea era vizibila. El, poet fiind, se simtea nedreptatit pentru ca nu era suficient publicat, în revista de cultura Lumina Lina.

Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimanui de a scrie din vocatie! Dar vreau sa spun ca ipocriziile într-o zi vor iesi la iveala. Chiar daca mortii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care stiu realitatea si mai au si dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Pâna atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simt al dreptatii, al omeniei si al apartenentei la neamul daco-valah, va doresc sa aveti si sa avem o vara frumoasa.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011