Fidea cu perdea

Jianu Liviu-Florian

 

 

De cate ori, in implacabilul joc de sah al istoriei, Regele nu a primit mat de la propria Regina?

Culmea victoriei:

Sa fii un invingator al cauzelor pierdute.

Sunt oameni care nu se mai satura sa faca totul pentru semeni, si altii care nu se mai satura sa nu faca nimic pentru ei.

Cand nu se mai munceste, minus valoarea rezultata se numeste reforma.

Cuvantul Domnului tine de foame, dar numai aceluia care il mananca.

Daca ingerii se vor travesti in demoni, si demonii, in ingeri, numai sinceritatea ta iti mai poate salva identitatea.

Numai cei care zboara, risca sa isi franga gatul. Cei care se tarasc au securitatea asigurata.

Noaptea, chiar si luminile pot fi momeli ale intunericului.

– Stai! Cine esti?

– Dumnezeu!

– Parola?

– Numai dupa moarte, fiule!

Ce naste din pisica, mananca numai produsele “Whiskas”…

Pe crucea unui avar, care nu a dat nimic, nimanui:

” Averea marelui Filantrop a fost impartita tuturor celor care au refuzat-o.”

Pe crucea unui avar ciung:
“A dat tuturor mana lui lipsa, de ajutor.”

Panegiricul unui filantrop:
“A impartit tuturor tot ce ii lipsea.”

Era atat de politicos, incat chiar si atunci cand a fost pus in groapa, s-a ridicat si a spus: “Doamnelor, domnilor, dupa dumneavoastra!”

Revolutia este o miscare in care o multime de oameni isi schimba soarele in jurul caruia se roteste.

Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea sa: de aceea, nu mai vezi chip si asemanare de om, in ziua de azi.

Daca iti iese pe gura un porumbel, de unde stii ca nu este chiar porumbelul pacii?

24- 26 iulie 2011

TOCANA DE DUDE

Jianu liviu-Florian


Mi-as da si viata pentru o idée. Dar nu am  niciuna.

Sinceritate: Viata, pe fata,arata ca intoarsa pe dos.

Cum as putea fi fidel lui Dumnezeu, cand nu imi pot fi fidel nici macar mie?

Cei mai umili, fideli, si credinciosi robi, mi-au fost bunicii si parintii. La randul meu, le-am fost cel mai semet, ratacitor, si nerecunoscator Rege.

Buna crestere este ca memoria: te lasa, daca o lasi.

Viata este o oglinda in care, privind, este imposibil sa nu rosesti.

Primul cuvant rostit de un copil este numele celui care l-a creat: mama.

Autobiografie: Viata scrisa in masina.

Automobil: Ceva care este mobil chiar si atunci cand sta pe loc.

Reforma este un parastas de la care sunt dati afara cei care nu se grabesc sa  fure agoniseala celui decedat.

Viata este un ocean care se varsa intr-un izvor..

Politetea este fair-play-ul de a-ti ceda locul celui care te calca in picioare.

EXPOZITIA

de Jianu liviu-Florian

 

Intr-o buna zi, a plecat de acasa, la Oradea,  si n-a mai venit.

Sotia lui, Maria, este de o frumusete tulburatoare. I-am vazut chipul la o expozitie a femeilor parasite, si, desi casatorit, m-am indragostit de ea. De privirea ochilor ei negri, de ciuta. As fi vrut sa aflu povestea vietii ei. Cum a suportat  singuratatea, o viata. Cum a tresarit la fiecare zgomot al usii, sau la bataia vantului, ploii, sau ninsorii in ferestre, crezand, pentru cateva  clipe, ca este sotul ei, Dumitru.  Dar expozitia femeilor parasite nu ofera vizitatorilor decat fotografia victimei. Numele. Maria. Data la care a fost parasita. Si atat.

Si totusi, mai era un amanunt care mi-a spus ca femeia nu s-a recasatorit. Casa. Casa lor comuna. La intrarea ei, femeia a pus  doua fotografii. A ei, si a sotului. Fara indoiala, daca s-ar fi recasatorit, pe frontonul casei ar fi ramas una singura. Dar au ramas amandoua. Categoric, femeia nu s-a recasatorit.

La 70 de ani, Maria a  murit. Eu cred ca a murit visand reintalnirea cu sotul. Care n-a mai revenit

In tot acest timp, am trecut de multe ori pe strada lor. Privind si reprivind fotografia Mariei. Sotul  nu s-a mai intors acasa. Stiu sigur ca nu s-a mai intors. Daca ar fi revenit, ar fi pus langa fotografia Mariei o floare.

Dar flori am pus numai eu. Ghiocei, salcie, tamaioare, trandafiri, sau garoafe.

Trecand pe strada  lor, priveam fotografia Mariei, si ma gandeam: A cui este azi, casa lor? Tot acest timp, de cand a fost parasita, pana la moartea ei, o vedeam pe Maria singura, asteptand. intoarcerea barbatului ei.

Intr-o buna zi, pe frontonul casei lor, langa fotografiile celor doi, a mai aparut una. Un chip cu ochii  de ciuta ai Mariei, si privirea darza si blanda a sotului ei, Dumitru. Violeta, se numea noua parasita. M-am indragostit  de ea. Am inteles imediat ca Maria nu a ramas singura, dupa disparitia sotului. Cei doi au avut o fiica. Pe Violeta. Care sau a fost parasita, sau a parasit pe cineva. Altfel, expozitia femeilor parasite nu i-ar fi pus fotografia aici.

Trec uneori pe langa casa lor comuna. Las, uneori, cate un fir de iarba, la casa Mariei, a lui Dumitru, si a Violetei. Si ma bucur. Acum sunt toti trei,  impreuna. Colonel Marinescu Dumitru, cazut in 1945, pe frontul de vest, la Oradea. Sotia lui. Maria. Ochi de ciuta. Si Violeta, cu ochii de ciuta ai mamei, si privirea darza, si blanda, a tatalui ei.

De multe ori, langa piatra alba a casei, pe care sunt scrise numele lor, sunt asezate, de o mana pe care as vrea sa o sarut, candele si flori..

 

 

30 mai 2011