„CÂND PE SUS SI CÂND PE JOS”

Gheorghe A.M. CIOBANU


REGASIREA INSTRAINARII si PERIPLU PE BICICLETA de  MIHAI STRIBU

 

 

Dar nu-ntr-una si… frumos’’. O alta zicala populara, care se potriveste de minune si la spatiul istorico-existential, generat de ultimele doua aparitii editoriale ale scriitorului Mihai Stirbu: „Regasirea înstrainarii” volumul I si „Periplu pe bicicleta”.

Autorul are o experienta îndelungata în arta condeiului, mânuind-o pe aceasta înca de pe când era si student si elev. Pixul în doua culori si bicicleta pe doua roti, îi sunt pe mai departe ca o a doua Patrie a sa.

 

Ramânând si noi pe coordonata timp, vom zabovi, la început la cea dintâi. O dezvoltare postuma a unor notari dureroase, retinute în fuga vietii de catre tatal autorului. Un moment tragic uman si absurd istoric, amândoua fiind, parca, un destin repetabil, tocmai apartenent unui neam a carei sorginte se pierde în urma, spre radacina geto-dacica a poporului nostru. Un „Va ordon’’ continuu, când „Pe aici nu treceti’’, când „Ce-i cu voi, afara” si tot asa de la un veac la altul, fara sa stii cui e de spus: „Stai” si cui un „Hai’’ pornit de la Focsani.

Desi deloc germanici, spre-a repeta Walkiric doar „Jawohl”!, eroul nostru – tatal, se strecoara din linistea serala a „unei ultime nopti de dragoste pentru viata” spre-a fi pe undeva, pe unde-i bezna celei „dintâi nopti belicoase, coplesita de lehamite”. Cronica dureroasa a începutului de la origini ca un crud razboi, amplificata în aceste pagini, nu motiveaza sau prefigureaza, nici „da’’-uri si nici „nu”-uri, nici „Ave” si nici „Vae”, ci doar surprinde cu un ocular neutru, ce se petrece, azi din nou, cu „Sapientia” lui Homo. Deocamdata „autorii” ne pregatesc pentru „eroisme’’, deoarece acel „putergai din Danemarca” nu mai poate fiinta.

De la „senile”’ sa trecem pe „roti” la bicicleta zilelor noastre, careia autorul i se daruieste cu pasiune. E un mijloc de locomotie, ce foloseste o a ceeasi energie nativa ca pe timpul „Razboiului cu Troia” si nu pe aceasta din import, prin „Cernobâl” sau „toluen-nitro”.

Acum, la orizont, orizontul, iar sub bolta cereasca ozonul. Sunt notari spontane din drumetiile autorului, nu în conditii de confort ci doar pendulari. Pentru autor, „bicicleta’’ simpla îi este în viata ca o „sora’’ cu care împarte si restul de pâine si oboseala lui „nu opri” ca si bucuria, uneori postuma, de a se gasi, nu pe o „pseudo-terra’’, ci într-o matura suta la suta.

Volumul cuprinde, eterogen, trei „popasuri” editoriale: un poem, alteori amar, adus celor doua „cercuri alaturate si sincrone” constituind „galaxia bicicletei”, apoi „primi pasi’’ ca evadari adolescentine, spre obiective, turistice sau „foto” prin împrejurimi si în ultima plecare, manevra superlativa, buna pentru o Olimpiada, „zborul biciclistic’’ al sau, pe „pârtia” Transfagarasanului, la care admiram nu ca l-a „atacat”, ci, mai ales e faptul ca a coborât dincolo, nu cu un Aro sau Volskwagen, ci cu un fluturas fragil, cu aripioare din filet. Parcurgerea acestui „zid chinezesc” carpat ramâne pentru oricine si oricare, un act temerar, o performanta. Si autorul Stirbu a fost un „suisgeneris’’ olimpic temerar.

Doua volume cu doi temerari, ce au luptat si au înfruntat din plin, o inertie cosmico-terestra care, ori e sublima ori e demonism, confirma si prin pana autorului de-acum, ca totul misuna pe lume, nu pentru faptul ca orice se misca, ci ca miscarea duce spre altceva”.

Gheorghe A.M. CIOBANU

iunie 2011

—————————————————–

STIRBU Mihai, scriitor, jurnalist, cineast, inginer, profesor. Nascut la 15 aprilie 1957, în localitatea Cârligi, judetul Bacau. Membru al Ligii Scriitorilor din România, Filala Iasi – Moldova. Absolvent al Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” Iasi (Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi Iasi) 1977-1982. Secretar de redactie si fotoreporter la revista ,,Opinia studenteasca”. Profesor la Liceul „Roman-Voda’” din orasul Roman 1983-1987. A coordonat activitatea unui fotocineclub, obtinând trei premii întâi la nivel judetean. Premiul Editurii Panteon la Concursul National I. Creanga Iasi, 1985.

 

Carti publicate:

Povestea nemuritorului (Piatra Neamt, 1995, Editura Panteon);

Comoara verii (Iasi, 1998, Editura Junimea);

Regasirea înstrainarii (Iasi, 2010, Editura PIM);

Periplu pe bicicleta (Editura PIM, 2010).

 

DE CE M-AM FACUT INGINER

Orice baiat crede ca taticul lui este cel mai grozav om din lume si desigur ca si eu credeam la fel. Mai ales cand vedeam ca taranii isi scot caciula si ii spun: „Sa traiti domnul Vasilica”. Eu eram mandru nevoie mare, ma infoiam ca un curcan, si-mi vinea sa strig in gura mare ce grozav e taticul meu. Taticul meu era nascut in comuna Stoilesti judetul Arges si ajunsese in Basarabia dupa alipirea Basarabiei la Patria Mama fiind trimis sa ocupe un post „la stat”, caci plecasera multi functionari rusi cand Basarabia a fost preluata de romani. El imediat dupa luptele de la Oituz si Marasesti a fost demobilizat, s-a intalnit cu mama in comuna Umbraresti, cred ca judetul Tecuci, unde familia mamei era refugiata din Muntenia care era ocupata de nemti. S-au casatorit la primaria din Umbraresti apoi au plecat in Basarabia, unde lui tata i s-a dat un post minor la Directia Generala de Poduri si Sosele a judetului Lapusna cu capitala Chisinau. Serviciul lui tata era legat de reparatia soselei nationale judetene din care motiv ne-am mutat in diferite localitati, adica unde trebuia reparata  soseaua.
 
In poza alaturata este taticul meu intr-o fotografie facuta la Nisporeni, cumuna vecina mai mare resedinta de plasa, pe data de 2 iulie 1921. Este in uniforma de lucru, functionarii la Stat aveau uniforme diferite in functie de Directia Generala de care apartineau.

Odata tata a trebuit sa se duca la Chisinau la Directia Generala si eu l-am rugat sa ma ia si pe mine ca vroiam sa vad si Chisinaul de care auzisem de la alti copii povesti nemaipomenite. Tata m-a luat si am plecat de acasa cu noaptea in cap. Pentru prima data mergem intr-o caruta cu doi cai care fugeau repede de mi se taia respiratia. Am ajuns si la use ne-a intampinat domnul Eftimie care era un fel „de om la toate” si locuia chiar in cladirea Directiei Generale ca sa o pazeasca si noaptea pesemne. Tata i-a spus „sa traiesti bade Eftimie” (era mai batran ca tata). Badea Eftimie i-a raspuns: „si matali Vasilica” si ne-a facut semn sa intram in cladirea impozanta care era „Directia Generala de Poduri si Sosele a Judetului Lapusna”.

Mi s-a facut inima cat un purice, mi-era frica dar eram atent la tot ce se intampla. Era o experienta noua extraordinara pentru mine care pana atunci nu aveam de-a face decat cu taranusi de seama mea cu care ne jucam de-a prinse-lea, si de-a mijoatca (cred ca era un cuvant stalcit rusesc care ar fi insemnat de-a v-ati ascunse-lea). Pe culoar ne-am intalnit cu mai multi domni care mergeau grabiti cu vrafuri de hartii in brate si intrau in diferite birouri. Taticul meu cel grozav le-a spus la toti „sa traiti”, fapt care m-a facut sa sufar, nici unu nu i-a zis si lui cum ii spun taranii „sa traiti domnul Vasilica”. In sfarsit am intrat intr-o camera in care era un birou mare in dosul caruia statea tolanit un tip gras cu chelie care bea ceai dintr-un pahar pus intr-un suport cu maner care stralucea, cred ca era de argint. Tipul sorbea zgomotos, probabil ceaiul era fierbinte. Tata a luat o pozitie de drepti a pocnit din calcaie si a spus tare: „Sa traiti domnule Conductor Tehnic”. Maldarul ala de slanina a mormait ceva intre doua sorbituri de ceai fierbinte: „De ce ai venit cu copilul? Noi avem treaba, du-te si lasa-l sa te astepte la Eftimie si apoi vino repede inapoi”. Imi venea sa plang, m-a umilit si pe mine si pe tata, aceasta creatura nesuferita. Si domnul Eftimie era ocupat asa ca m-a dus intr-o camera si m-a asezat pe un scaun cu speteaza. Dupa ce a plecat domnul Eftimie am izbucnit intr-un plans in hohote. Eram zdrobit, taticul meu spunea „sa traiti”  si lui nu-i spunea nimeni. Domnul din dosul biroului care bea ceai cu sorbituri sonore, domnul acela nesuferit a pus capac la toate.

Nu stiu cat am asteptat si in sfarsit a venit si taticu, care era si el tare suparat, de m-a luat si ne-am dus la caruta. Pe drum l-am intrebat o multime de lucruri ca sa ma lamuresc si eu. L-am intrebat cum se face ca se spune „sa traiti” numai la anumite persoane. El mi-a spus ca obiceiul asta e din armata, cei cu grade mai mici spun „sa traiti” la cei cu grade mai mari, deci toti cei pe care i-am intalnit in Chisinau aveau grade mai mari decat taticul meu. Asta m-a mahnit profund. Deci si eu eram mai mic, mai neinsemnat.
– Taticule spune-mi cine este mai mare ca tine la serviciul tau, l-am intrebat eu cu sfiala?
– Ei dragul tatii, mai intai este domnul pe care l-ai vazut, cel gras care bea ceai, el este cunductor tehnic, mai mare ca el este domnul subinginer, care era si el intr-o camera vecina, apoi este domnul inginer care sta in Bucuresti si vine pe aici de 3-4 ori pe an numai in inspectie, si daca cineva nu a lucrat bine sau a gresit il da afara imediat.
– Taticule eu nu am stiut ca tu esti cel mai mic, eu credeam ca tu esti cel mai mare. De ce esti cel mai mic si ceilalti sunt mai mari ca tine? am intrebat eu.
– Ovidica, eu am mai putina scoala, eu am numai patru clase de scoala primara, ei au scoli mai inalte, domnul care bea ceai are afara de scoala primara si scoala de conductori tehnici, domnul subinginer are scoala de subingineri si domnul inginer de la Bucuresti are diploma de inginer de la Politehnica, un fel de Universitate, unde ca sa inveti trebuie sa platesti bani multi care este taxa si trebuie sa fii foarte destept ca sa intelegi totul.
– Taticule, eu vreau sa ma fac inginer ca sa-mi zica  –  sa traiti – magarul care m-a dat afara din camera lui, si sa-mi zica si domnul subinginer, vreau ca toti sa-mi spuna „sa traiti” si eu sa nu spun la nimeni.
– Dragul tati, esti copil si nu intelegi, tu niciodata nu n-o sa ajungi inginer ca eu nu am atatia bani ca sa platesc taxele chiar daca tu ai sa fii destul de istet la minte.
– Taticule ai sa vezi, eu am sa te razbun, eu am sa ajung inginer ca magarul ala care bea ceai m-a facut sa plang si am vazut ca te-a suparat si pe tine.
– Sa te auda Dumnezeu ca as dori si eu dar nu prea cred in minuni!

***
Taticule, te-am razbunat! Am ajuns inginer dupa ce o banda de huligani bolsevici te-a omorat in bataie in Balti pe 28 iunie 1940, cand eu si cu mama am reusit sa fugim in Vechiul Regat. Pacat ca nu ai mai trait sa vezi si minunea asta! Nu stiu in ce groapa te-au aruncat nemernicii, dar acolo unde esti sa dormi linistit. Baiatul tau e inginer si nu mai spune sa traiti la toata lumea.

Semneaza,

Inginerul Ovidiu CREANGA
baiatul lui Vasile CREANGA care spunea „Sa traiti” la toata lumea!
ianuarie 2011
Toronto/Canada