DACA PASARILE NU VOR CÂNTA, CIORILE VOR CRONCANI !

On May 23, 2011 By nelursIn EssaysLeave a comment

Vavila Popovici

“Fara Dumnezeu omul ramâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.” (Petre Tutea)

Fiecare om are o conceptie despre lume si viata, exprimata sub forma de convingere sau ipoteza, care poate fi adevarata sau falsa si conform careia îsi desfasoara viata.

Filosoful român Petre Tutea sustinea ca înapoia lucrurilor omul pune doua concepte, materia sau Dumnezeu, materia fiind Dumnezeul ateilor. Vreau sa cred ca materialismul si cinismul ce pareau sa flancheze postmodernismul, nu au câstigat definitiv, ca foamea exagerata de concret în detrimentul misterului va disparea curând si un nou umanism se va întrezari la orizont, ca lumea va reveni la anumite sentimente si valori fundamentale, precum Iubirea. Scriitorul german Thomas Mann (1875-1955) spunea despre umanisti ca ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitatii si frumusetii omului.

Sunt atâtea întrebari pe care oamenii si le-au pus de-a lungul timpului si continua sa si le puna: De ce suntem aici pe aceasta planeta? Sunt fiinte pe alta planeta? De ce gândim, cum gândim? De cine am fost înzestrati cu spirit, aceasta forma de energie pe care omul nu o poate reproduce? Ce este dincolo? Unde este acel dincolo? Si multe altele. Alcatuirea omului din corp si suflet, creeaza un adevarat cutremur în mintea lui, neîmpacat fiind cu moartea trupului si cu misterul ei..

De la scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe ne-au ramas celebrele versuri: „Când? Cum? Si Unde? – în zei tacere e! Ramâi la pentru casi nu-ntreba de ce.” Oamenii totusi cauta raspunsuri, cei credinciosi stiu unde sale gaseasca, ateii se zbat în necredinta toata viata.

Traim în acest univers care ne este scoala-laborator pentru ridicarea fiintei pe un plan superior. Universul pentru noi are o limita materiala, desi el pare nelimitat. În plan spiritual nu exista nici început si nici sfârsit. Individual si în ansamblu avem datoria de a evolua spiritual. Este necesar sacunoastem drumul pe care trebuie sa mergem în viata, pentru a ne crea un trai cât mai stabil, întrucât instabilitatea asculta de legile universale ale haosului. Principiul calauzitor, cel al luptei între benefic si malefic, face parte din dialectica universului, el existadeci la scara cosmica, precum si la scara infimei celule vii din orice organism nascut cu viata. Trebuie sa stim ca omul este compus din învelisuri energetice în afara corpului fizic, asemeni pamântului din care este facut. La ora actuala, din cauza degradarii progresive a Pamântului, învelisurile lui energetice s-au degradat profund, se prezintaca o plasa cu multe ochiuri, omul fiind cel vinovat de poluare sub toate formele ei. Este vorba de paduri, mari, oceane, râuri, pietre etc. La rândul nostru suferim de o degradare energetica, dovada sunt bolile, suferintele si scurtarea vietii. Oamenii cu viata matusalemica, descendentii imediati ai lui Adam traiau sute de ani, pamântul se rotea invers, iar rotatia în jurul axei se desfasura mai lent, anul avea 480 de zile. Se crede ca specia umanaa suferit atunci o mutatie genetica esentiala, dirijatade fortele nevazute. Amintesc de filosoful francez Henri Bergson (1859-1941) care credea ca omul va deveni nemuritor printr-o mutatie irationala. În Biblie se spune: „Celor care îsi vor pastra credinta pâna la sfârsit, li se va da sa guste din pomul vietii” (vezi cartea Apocalipsa). Or, pomul vietii, cred unii ca ar putea fi schema structurii ADN, modificata, care poate oferi omului o viata din ce în ce mai lunga (deci, nu vesnica, cum o promite Dumnezeu credinciosilor Sai- insa la El totul e posibil!).

Gândurile oamenilor pline de ura se spune ca afecteaza straturile geologice ale pamântului prin vibratii negative provocând cutremure, inundatii, surpari de falii. Nivelul pozitiv al sensului devenirii umane înseamna a trai în armonie perfecta cu toate legile Universului si cu toate principiile morale pozitive, a trai sub însemnul spiritualitatii benefice, conform legilor Divine ale Creatiei, spiritul benefic însemnând accesul la o înalta spiritualitate si ordine morala, o apropiere a omului de Absolut.

Iisus Hristos a fost cel care a reabilitat Pamântul, energetic si spiritual, dovada ca omenirea mai traieste si evolueaza. Daca n-ar fi fost reechilibrat, sunt de parere unii, acest strat energetic al Pamântului, planeta noastra s-ar fi ofilit probabil ca o floare sau totul ar fi degenerat în ceva greu de imaginat. Medicul, psihologul si psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung (1875-1961) spunea: „Nevroza principala a vremurilor noastre este goliciunea spirituala.” Toti ne dorim din suflet ca viata noastra sa aiba sens, sa aiba profunzime. Ei bine, Iisus ne ofera o astfel de viata, bogata, plina de sens, printr-o relatie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile sa aiba viata si s-o aiba din belsug” (Ioan 10:10).

Anton Pascale, autorul cartii „ Sa nu cadem privind cerul”, titlul superb inspirat de spusele lui Blaise Pascal: „Ne îndreptam privirea în sus, dar ne sprijinim pe nisip; si pamântul se va crapa si vom cadea privind cerul”, ne vorbeste despre provocarea lumii contemporane, mai ales a postmodernismului care a necesitat dialogul între teologie, în special apologetica, si stiinta. Afirmatiile despre alcatuirea omului din trup si suflet, sau din trup, suflet si duh pot fi armonizate considerând ca prin actul de creatiune omul a fost facut, din punct de vedere substantial, din doua parti – materie si spirit, iar functional din trei parti, sufletul rezultând din interactiunea materiei si duhului. Duhul (spiritul) este suflarea directa a lui Dumnezeu si poate fi luminat sau întunecat, iar sufletul are o alta menire, înzestrat fiind cu minte, intelect, vointa si capacitate emotionala (sentimente, instincte), partea pentru care divinitatea are un program de rascumparare. Sufletul este creat de Dumnezeu pentru a transmite informatia AND –ului primordial (principiul vietii) si alte informatii catre corpul fizic si pentru a asigura viata sentimentala si mentala a omului. Prin legatura dintre duh si trup, asiguratade suflet, omul devine în totalitatea sa o faptura vie. Sufletul este viu, se perpetueaza cu binecuvântarea Duhului, care l-a creat pentru a se înmulti si a fi folositor creatorului. Biblia accentueaza ca sufletul este în ochii divinitatii averea care trebuie crescuta, pazita si curatita în cursul vietii pamântesti de încercarile de corupere ale Satanei.

Autorul mai vorbeste despre descoperirea importanta facuta de catre fizicianul german Max Plank (1858-1947) si anume aceea a conceptului de „cuanta” de energie, adica cea mai mica cantitate de energie care poate fi emisa sau absorbitade un sistem atomic, demonstrând ca în lumea subatomica domneste discontinuitatea (materie-antimaterie; corpuscul-unda; fizic-spiritual) si confirmând teoria specialaa relativitatii, dezvoltatade Einstein (1879-1955), precum si teoria generala a relativitatii publicata ceva mai târziu. Teoria generala a relativitatii renuntala notiunile de spatiu si timp absolut si rastoarna teoria mecanica cereasca clasica a unui univers infinit cu aceeasi densitate a materiei, cât si teoria newtonianaa unui univers în care lumea stelelor ar fi o insula finita(cu materie mai densa în centru) în vidul infinit al spatiului, înlocuindu-le cu posibilitatea unui univers spatio-temporal cvadridimensional, cvasi-sferic si nelimitat, în continuaexpansiune. Aceasta teza, se spune în continuare, a fost dovedita de astronomul american Edvin Hublle (1889-1953), calculându-se apoi viteza acestei expansiuni continue a universului.

Biblia a postulat de aproape 2000 de ani universul deschis: „Tatal meu lucreaza pâna acum; si Eu, de asemenea lucrez” (Ioan 5:17) „Si am vazut un cer nou si un pamânt nou…” (Apocalipsa 21.1)

Formula energiei demonstrate prin teoria relativitatii speciale (E=m.c2) unifica conceptele de energie si materie. Materia este energie condensata si energia este materie disociata. Acest lucru l-a facut cunoscut Dumnezeu lui Pavel: „Tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad” (Evrei 11:3)

Descoperirile fizicii moderne au impus si notiunile de materie negativa, formata din particule non-fizice (energie pura) si de materie pozitiva, formatadin energie condensataîn particule, demonstrând faptul ca universul cunoscut are un bing – bang si va avea un sfârsit prin disiparea într-o noapte vesnica, datorita expansiunii continue, insa contravine creationismului si invataturii lasate de Dumnezeu pentru om.

Conform unei teorii, universul este caracterizat de particule cu masa pozitiva, ce evolueaza cu viteze pâna în preajma vitezei luminii, se transformaîn fotoni în dreptul pragului si trec apoi în universul spatiu-timp negativ, sub forma de particule non-fizice tahionice (doualumi distincte).

Se presupune de catre unii cercetatori catahionii ar oferi posibilitatea perceptiei, în acelasi moment temporal, a trecutului, prezentului si viitorului, putând reprezenta o posibila structuraa lumii spirituale. Se demonstreaza chiar ca particulele tahionice constituie substratul radiatiei electromagnetice ce caracterizeaza materialul negativ (spiritul), particule care ar calatori mai repede decât lumina. În legatura cu aceasta idee, un alt cercetator concepe omul ca un continut de materie pozitivasi negativa, sau altfel spus, de materie si energie. Se spera ca legile ce guverneaza lumea non-fizica sa fie descoperite. Astazi se banuieste ca timpul are o curgere lineara, uniforma în universul materiei pozitive, în timp ce în lumea materiei negative curgerea lui fizica este neuniforma.

Aceasta conceptie a fost acceptata de unii pentru a explica componentele spirituale ale fiintei umane, dar altii o resping pentru ca ar putea conduce la concluzia ca Dumnezeu este energie fizica pura. Se poate accepta însa, ca Dumnezeu este spirit, deci energie inteligenta divina, având legile ei proprii, înca nedeslusite de oameni, iar o asemenea energie poate produce cu usurinta energia fizica care sa stea la baza creatiei universului si a vietii pe pamânt. Spiritul divin poate îmbraca forma materiala, dar materia nu se poate transforma în spirit divin. Deci duhul omului nu este o formaa materiei negative, cum este cazul sufletului, ci este de origine divina (suflarea lui Dumnezeu).

Medicul, neurologul român Constantin Balaceanu-Stolnici (n. 1923) ne vorbeste într-o carte a sa despre evolutia gândirii omului despre suflet: „Posibilitatea existentei unor “suflete” extraterestre nu este exclusa, dat fiind dimensiunile cosmosului. Probabilitatea însa ca ele sa apara pe un “suport” material identic ca cel al inteligentelor terestre este foarte mica, deoarece biogeneza si apoi evolutia materiei organice (odata constituita) e putin plauzibil sa se repete în acelasi fel în alte planete din cosmos. Este suficient de exemplu ca materia “organica” sa fie bazata pe siliciu în loc de carbon sau ca simetria dreapta – stânga safie înlocuita cu o organizare radiala, pentru ca întreaga materie sa se structureze diferit. Mitul si realitatea stiintifica nu sunt chiar atât de îndepartate, mai ales când este vorba de o problema atât de complexa ca aceea a suportului material al vietii psihice.”

Academicianul român Eugen Macovschi (1906-1985) admitea viata extraterestra atragându-ne atentia ca extraterestrii pot avea un corp asemanator corpului nostru, dar cu particularitati anatomice si fiziologice corespunzatoare altor activitati si functii; din câte am înteles, cu o gândire care poate diferi sau depasi gândirea noastra, adica o altaforma a gândirii. Tot el ajunsese la concluzia ca dupa destramarea corpului fizic, materia noesica, câmpul noesic, adica câmpul gândirii poate persista în spatiu, fara a sti cât timp si ce l-ar putea face sa disparatotal.

„Vad creierul asemenea unui computer care va înceta sa lucreze atunci când componentele sale se defecteaza. Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric”, a declarat Stephen Hawking acum câteva zile, pentru „The Guardian”.

Dar creierul uman este mult mai mult decât un computer. Creierul uman nu poate fi comparat cu microprocesorul întrucât între neuroni nu circula doar electricitate, ci semnale electro- chimice care sunt mult mai complexe; oricum, neuronii nu functioneazaca tranzistorii. În creier exista miliarde de miliarde de celule si interactiuni.

Este adevarat, afirma profesorul, matematicianul englez Roger Penrose (n.1931) ca „în ceea ce priveste efectuarea calculelor numerice, omul este neperformant comparativ cu realizarile unui calculator. Dar, creierul uman este capabil, la rândul lui, de activitati pe care calculatoarele nu le pot egala. Omul poate lua decizii în conditii de incertitudine, este capabil de ceea ce noi obisnuim sa numim «intuitie», de a face legaturi între diverse notiuni abstracte. Posedam un organ cerebral extraordinar de bine organizat, ale carui structuri profunde ne sunt înca necunoscute.” Roger Penrose mai consideraca „exista în mintea noastra (sau mai curând în constiinta noastra) ceva nematerial…” si „Ceea ce se petrece în creierul uman este calitativ diferit de modul de functionare al calculatoarelor existente sau imaginabile. Calculatoarele actuale sunt departe de performantele gândirii si nimeni nu poate descrie exact care sunt procesele biofizice si ce fel de reactii chimice însotesc gândirea umana!”

Creierul se poate reface dupa anumite traume. Unii considera ca putem transplanta orice organ, cu exceptia întregului creier, fara a transplanta sau fara a ucide în principiu persoana. Chiar si atunci, ni se spune, nu vom fi în stare sa distingem între absenta vietii personale si viata umana personala compromisa (de exemplu, o persoana aflata în coma). Putem declara moartea doar atunci când natura întrupata a unei persoane a fost distrusa. De asemenea, din moment ce persoanele sunt o unitate trup, suflet si duh, ele trebuie recunoscute ca prezente chiar daca dorm sub anestezie profunda sau în coma, sufletul se gaseste în tot trupul.

Doctorul în stiinte din România, Adrian Iosif, într-un articol intitulat «Creierul si constiinta » aminteste dezmintirea unei afirmatii a neuro-fizicienilor despre impulsuri electrice, întelegându-se ca mesajele calatoresc spre creier, ajung la o entitate misterioasa numita «psihic», primesc ordine de la aceasta si apoi îsi continua calatoria. Dar psihicul nu are o pozitie în spatiu, ca atare nu are sens sa se vorbeasca despre semnale fizice care sa ajunga la el. De aici presupunerea ca memoria si constiinta nu pot fi localizate pe scoarta cerebrala, desi exista zone si formatiuni cerebrale care intervin în aceste procese si cea mai mare probabilitate este ca „prin elementele cuantice din structura sa, creierul are posibilitatea de a intra în legatura cu alte structuri sau entitati energo-informationale!” Constiinta nu se supune calculului matematic! Foarte multi cercetatori sunt neîncrezatori cu privire la patrunderea în esenta fenomenului. De ce oare ? Conceptia la care a ajuns neuro-fiziologul australian John Eccles (1903-1997) în urma unor cercetari îndelungate este extrem de interesantapentru atmosfera stiintificaa secolului nostru: „Mintea constientade sine este o entitate distinctade creier; ea «baleiaza» suprafata creierului, în care citeste diverse date.” Creierul, dupaparerea lui John Eccles, este un organ de legaturaîntre mintea constientade sine si corpul fizic. Cercetarile l-au condus la concluzia cala moartea creierului, când toataactivitatea cerebrala înceteaza complet, mintea constientade sine nu mai receptioneaza nici un fel de mesaje de la creierul pe care l-a cercetat si l-a controlat asa de eficace o viataîntreaga. Dar, desi creierul a murit, mintea constientade sine continua sa existe! „Astfel, scrie Eccles, poate exista un nucleu, un eu ascuns, care supravietuieste mortii creierului pentru a dobândi o alta existenta care trece în întregime dincolo de orice ne putem imagina!”

„Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric” – Stephen Hawking

Petre Tutea povestea despre sfârsitul unui var de-al sau, un om simplu, dar întelept si care a murit solemn. În momentul când fiica a adus lumânarea si o tinea ascunsala spate, el i-a spus: „Aprinde lumânarea, fa, ca eu stiu unde ma duc!”

„Dumnezeu trebuie primit si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.”- Petre Tutea

„Nu mi-e teama de moarte, dar nici nu ma grabesc sa mor. Mai am atâtea de facut înainte…” – Stephen Hawking.

„Sunt unii care înlocuiesc nemurirea reala cu iluzia nemuririi, adica cu gloria.” – Petre Tutea.

Raleigh, North Carolina

OVIDIU HURDUZEU – Interviu

On May 20, 2011 By nelursIn InterviewLeave a comment

de Drd. Stelian Gombos

Ovidiu Hurduzeu crede ca ascetismul ortodox este un antidot împotriva consumismului american: „România sa înceteze sa mai aplice modele din import!“

Românii au din ce în ce mai multe solutii ca sa priveasca realitatea lumii internationale. Afla astfel ca si în locuri mitizate, precum SUA, oamenii cauta disperati o realitate mai buna. Ovidiu Hurduzeu, scriitor si critic social român, ne propune câteva secvente americane, bune sa ne întareasca sufletul si credinta.

Ovidiu Hurduzeu, scurta biografie: Ovidiu Hurduzeu, nascut la Bucuresti în anul 1957, este un scriitor si critic social român, stabilit în California din anul 1990, doctor în literatura franceza si stiinte umaniste al Universitatii Stanford, SUA. Este autorul unui volum de proza scurta, al unui roman, al unui studiu asupra cazului Unabomber si a doua carti de eseistica: “Sclavii fericiti” si “A Treia Forta. România profunda” (împreuna cu Mircea Platon). Îngrijeste împreuna cu economistul catolic american, John Medaille, o antologie de texte despre distributism si noua economie civica, sub titlul “Economia libertatii: Renasterea României profunde”.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, stiu ca traiti în SUA de ani buni. Cum îi vad americanii pe români, pe diferite nivele, de la nivelul omului politic pâna la cel al omului de cultura?

– Pentru americanul de rând, care nu poate localiza nici New Yorkul pe harta, România nu exista sau a aflat de ea din întâmplare, din surse aleatorii. Cât stim noi despre insulele Sao Tome si Principe, atâta stiu si acesti americani despre România. La nivel de stat, relatiile par excelente. În mass-media americana avem o imagine “calduta” spre negativa. Suntem mereu prezentati în negru-cenusiu, ceea ce ridica unele întrebari asupra gradului de informare si de obiectivitate a persoanelor care prezinta informatii despre România. În mediile universitare si în cele profesionale avem o imagine foarte buna. Studentii români care studiaza în SUA sunt peste media colegilor lor americani, iar profesionistii din diferite domenii sunt aproape unanim apreciati. Dar nu ne impunem numai prin competenta, ci mai ales prin competenta asociata unor trasaturi umane deosebite, între care inteligenta, omenia, cumpatarea si harnicia sunt doar câteva. Sistemul economic si cultural din România, pentru a-si justifica falimentul, a indus în mintea cetatenilor ideea unui caracter românesc congenital pervertit: nu mai este nimic de facut întrucât asa suntem noi ramasi de la Dumnezeu, sa fim neputinciosi si hoti. Nimic nu poate fi mai fals. Este o adevarata ideologie satanica strecurata în suflete cu scopul de a descuraja poporul român si a-l mentine într-o stare de sclavie.

Plecarea definitiva a tinerilor din România este o tragedie nationala

– S-a vorbit foarte mult de o anume atmosfera din interiorul diasporei românesti. Lucruri nu tocmai bune. Care este acum atmosfera în comunitatea românilor care traiesc în SUA? Care este orizontul asteptarii acestor români în legatura cu evolutia României în spatiul UE?

– Si aici se exagereaza dezbinarea si se trec sub tacere lucrurile bune care se fac în baza comuniunii spirituale a românilor. Pe noi ne uneste Duhul, si nu un spirit legalist sau colectivist, suntem o simfonie pluripersonala, nu un musuroi de furnici, crestem într-o Biserica, si nu într-o pura ordine juridica sau economica. La noi solidaritatea are la baza principiul vecinatatii. În diaspora, traim în familia extinsa, cu prietenii, cu neamurile, cu enoriasii de la biserica, iar aceasta poate crea impresia de “izolare”. La nevoie, “vecinatatile” se unesc, dar trebuie sa existe o nevoie adevarata. Majoritatea românilor din diaspora vor binele României – din moment ce noi, cei din SUA, nu ne lovim zi de zi de prezenta UE, nu traim din finantarile Uniunii, nu trebuie sa luptam cu legislatia ei stufoasa, suntem într-un fel detasati de evolutia României în spatiul UE. Ramânem însa profund îngrijorati de evolutia României în propriul ei spatiu, în propria ei casa si ograda.

– Ce valori culturale sau de alta natura, de marca româneasca, circula în sistemul atât de vast al civilizatiei nord-americane?

– Tot ce are mai bun poporul român ajunge mai greu sau mai usor si în SUA. Faptul ca aceste valori nu reusesc întotdeauna sa se impuna este o alta problema, care tine de modul lor de difuzare, de obstacolele pe care le întâmpina în a fi larg cunoscute, si nu de calitatea lor intrinseca.

– Multi tineri români, majoritatea bine scoliti, se îndreapta tot mai mult spre SUA. Cum se integreaza si, mai ales, cum se raporteaza ei în continuare la tara natala?

Plecarea definitiva a tinerilor din România este o tragedie nationala. O si mai mare tragedie este lipsa unui program coerent si realist de repatriere. Fiecare tânar are modul lui de raportare la România, în general tinerii români imigranti sunt prea preocupati sa-si faca un rost în SUA ca sa se mai gândeasca la soarta României. Ca orice imigrant, sunt mânati de imbolduri nostalgice sa “ajute tara”, mai organizeaza câte un club românesc pe la universitatile americane unde studiaza si… cam atât…

Ortodoxia cunoaste o raspândire mare în SUA

– Exista o opinie, conform careia modelul american de viata, în general, ar fi lipsit cumva de ancore spirituale. Care este locul Ortodoxiei, cu valorile ei, cu mentalitatile ei, în ansamblul lumii americane contemporane?

– Spre deosebire de România, unde se încearca subrezirea Ortodoxiei chiar din interiorul ei, în SUA, Ortodoxia cunoaste o vigoare si o raspândire extraordinara. Nu mai este un secret pentru nimeni ca SUA trec printr-o profunda criza culturala. Într-adevar, civilizatia americana si-a pierdut ancora spirituala. Religia principala a SUA, protestantismul, s-a transformat drastic în ultimii 30-40 de ani. Dintr-o religie bibliocentrica ce punea accentul pe sacrificiul de sine si dreptate în numele lui Dumnezeu, a devenit în mare parte ceea ce se numeste the prosperity Gospel: “Asculta poruncile lui Dumnezeu si El te va îmbogati”. Vechii predicatori ca Billy Graham au fost înlocuiti de tipi precum Joel Osteen, care a cumparat un stadion de 64.000 de locuri si l-a transformat în biserica, o biserica unde aproape ca nu mai este pomenita biblia. Popularitatea de care se bucura carti ca “Rugaciunea lui Jabez” este un exemplu graitor despre starea de cadere spirituala prin care trece America. În acest context, din ce în ce mai multi protestanti americani se convertesc la Ortodoxie. Unii regasesc credinta cea adevarata dupa ce au cunoscut modernismul si coruptia anglicanismului, saracia spirituala a protestantismului american si scandalurile care zguduie periodic catolicismul. Vreau sa subliniez ca majoritatea celor care se convertesc adopta Ortodoxia cu trup si suflet, iubesc traditia ei monastica si nu doresc în nici un fel ca Ortodoxia sa se schimbe. Regasesc acea ancora spirituala pierduta. Ascetismul Ortodox este un antidot împotriva consumismului american, ofera o atractie enorma pentru americani întrucât este un ascetism ce pune în valoare frumusetea lumii. Doar în Ortodoxie frumusetea si ascetismul nu sunt în contradictie, ci se sustin unul pe altul într-o viziune iconica asupra lumii. Dupa ce-au ratacit prin alte credinte, acesti americani redescopera cu multa multumire o biserica condusa nu de o carte (Biblia) sau de o persoana umana (Papa), ci de însusi Iisus Hristos. Am întâlnit multi dintre acesti ortodocsi. Fericirea de pe fetele fratilor mei americani, rugaciunile lor de recunostinta – recunostinta de a fi reintrat în Duhul dreptei credinte în Iisus Hristos, hotarârea lor ferma de a nu schimba nimic din dogma si învatatura transmise de traditiile Ortodoxiei m-au ajutat sa ma întaresc în propria mea credinta.

Prabusirea unui mod de viata rezultat în urma a doua revolutii

– În România, toata lumea acum pare a fi preocupata de criza economica. Multi vad primele cauze ale declansarii acestui fenomen complex în slabiciunile economiei de tip american. Adica o economie excesiv speculativa sau, în termeni de bun-simt crestin, o economie bazata pe lacomia excesiva a capitalului multinational. Care sunt opiniile dvs. cu privire la acest fenomen?

– Criza mondiala actuala este una de sistem. Asistam la prabusirea unui mod de viata si productie rezultat în urma a doua revolutii. Pe de-o parte, revolutia culturala a “noii stângi”, începuta în anii 1960, care a produs un relativism generalizat, o societate fragmentata si distrugerea valorilor traditionale – deci, un libertarianism cultural -, iar pe de alta parte, un libertarianism economic sustinut de dreapta neoliberala, declansat prin decizia politica a Administratiei Reagan, urmata la scurt timp de conducerile altor mari economii dezvoltate, de a relaxa legile antimonopol. Odata ce mecanismul “dereglementarilor” s-a pus în miscare, el nu a mai putut fi oprit. Dreapta neoconilor (neoconservatorii) nu a facut decât sa continue în plan economic excesele din plan cultural ale stângii. Potrivit actualului “rege-filosof” al conservatorilor britanici, Phillip Blond, libertarianismul cultural si cel economic au avut o agenda comuna, ambele sustinând o ideologie liberala denaturata. Si nu numai o ideologie denaturata, cât mai ales o antropologie anticrestina. În locul persoanei, în sens crestin, care exista numai în comuniune cu celelalte persoane, unice, libere si responsabile, neoliberalismul a pus individul monadic condus doar de propriul interes egoist. Tarile occidentale dezvoltate nu au luat în considerare sfatul întelept al Papei Ioan Paul al II-lea, care le-a avertizat imediat dupa caderea Zidului Berlinului, în enciclica Centesimus Annus: “Tarile occidentale, la rândul lor, risca sa vada în aceasta prabusire a comunismului o victorie unilaterala a propriului lor sistem, ceea ce le-ar împiedica sa opereze modificari necesare în acel sistem”.

“Omul nou” european va da gres

– Poate România, dupa 20 de ani de cautari si ajustari – mai ales la modele europene , sa-si gaseasca o identitate care sa-i asigure un echilibru economic, social si cultural într-un sistem mai larg, cum este cel al UE?

– UE nu poate oferi un model unic de dezvoltare într-o Europa a natiunilor, unite într-o comunitate de destin. Toate încercarile de amalgamare si pritocire a valorilor si populatiilor de pe batrânul continent pentru a obtine un “om nou” european, pe modelul lui homo sovieticus, vor da gres. Vor destabiliza si mai mult echilibrele economice, sociale si culturale, deja fragilizate de criza economica, declinul demografic si imigrarile masive din afara Europei. România sa înceteze sa mai aplice modele din import, venite la pachet, si sa treaca de îndata la elaborarea de practici economice si sociale “made in Romania”, spre binele comun al românilor si, deopotriva, al partenerilor nostri europeni.

– Am putea vorbi de un model românesc pe care sa-l cladim, usor-usor, si-n plan economico-social în urmatorii ani pe drumul asezarii României în sistemul european? Un model care sa semene întrucâtva cu cel al unor tari precum Spania, Italia si, de ce nu, Polonia?

– Noi nu avem de ce si nici nu am putea sa aplicam ad-litteram un model provenit din alte tari. Trebuie sa restauram, sa aducem la zi propriile noastre modele economice pe care le-am sters din memoria colectiva si în buna parte si din arhive. În cercurile conservatoare traditionale din Anglia si din SUA – ma gândesc în primul rând la gânditori si economisti catolici precum Stefano Zamagni, John Médaille, Thomas Storck, sau la anglicanul Phillip Blond – este redescoperit cu admiratie modelul distributist din România lui Ion Mihalache. În anii â20 marele gânditor englez G.K. Chesterton prezenta modelul românesc drept un exemplu demn de urmat pentru întreaga Europa. Pâna la expozitia dedicata istoriei cooperatiei din România, organizata de istoricul Emilia Corbu la Slobozia (expozitia este înca deschisa publicului), nu se stia mai nimic de dimensiunile si complexitatea sistemului economic distributist care a functionat în România dinainte de comunism. Tara noastra a fost pusa pe butuci fiindca a urmat modele straine de firea românului, de rostul crestin al vietii sale, modele prea putin adaptabile realitatilor social-economice de pe aceste meleaguri. Cum modelele importate s-au prabusit – chiar presedintele tarii a recunoscut-o în discursul recent de la Tusnad -, în zadar vom încerca sa le cârpim cu petice “morale”, keynesiene, etatiste etc. Observ ca în ultimul timp unii ar vrea sa vopseasca gardul economiei în culorile “crestin democratiei”. Este o încercare de a “binecuvânta” crestineste coruptia, abuzul si cleptocratia de la noi. Sper ca Biserica Ortodoxa sa nu se lase amagita de aceste manevre politicianiste. Mântuitorul a spus: “Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haina veche, caci peticul acesta, ca umplutura, trage din haina si se face o ruptura si mai rea”.

Un model economic pentru România

– Dupa câte ne-ati spus, lucrati la “un model economic pentru România, model în concordanta cu valorile noastre crestin-ortodoxe”. Faceti o descriere succinta, pe întelesul tuturor, a acestui proiect. Singurul model care este cu adevarat în concordanta cu valorile crestin-ortodoxe este modelul distributist al “economiei civice”, bazat pe antropologia crestina a persoanei, pe sustenabilitate, pe subsidiaritate, pe valorile omeniei, daruirii si iubirii crestine. Prin ce este el în concordanta cu valorile crestine?

– În primul rând, prin faptul ca urmareste respectarea demnitatii si autonomiei cetatenilor în toate laturile vietii sociale, de la alocatia pentru nou-nascuti pâna la asigurarea unui venit drept. Celelalte modele economice promoveaza pe homo oeconomicus, care nu este o persoana, ci un mijloc, o “resursa umana”, exploatat ca marfa sau ca sursa de profit. În al doilea rând, economia civica promoveaza dezvoltarea durabila si la scara umana, si nu un progres nesabuit, de dragul progresului; hiperindividualismul este înlocuit de personalism, în care interesul personal este urmarit cu responsabilitate si armonizat cu cel al comunitatii. Si, în al treilea rând, economia civica propune raspândirea larga a proprietatii productive sub forma unor entitati mici si mijlocii care functioneaza “în retea” sau în asociatie unele cu altele. Numele de distributism, sub care mai este cunoscut modelul, nu înseamna “distribuirea bunastarii/bogatiei” din modelul socialist, ci distribuirea proprietatii productive (aici intra si cunostintele, si creditele ieftine destinate productiei). Nu este vorba numai de o schimbare de model economic, ci de o întreaga paradigma sociala si culturala. Modelul nu este “de import”, desi a fost teoretizat, la începutul secolului al XX-lea, de gânditorii catolici G.K. Chesterton si Hillaire Belloc. În trecutul nostru, distributismul a stat la baza economiei taranistilor lui Ion Mihalache, dar îl regasim si în modurile populare de guvernare din traditia zemstovului rusesc, evocate de marele gânditor ortodox Alexandr Soljenitîn si functioneaza cu succes, azi, în multe locuri de pe glob. Doua exemple concludente: cooperativele Mondragón din Tara Bascilor, cu cei 100.000 de proprietari-lucratori si 50 de ani de activitate încununata de succes, si economia civica a Emiliei-Romagna, unde 40% din PIB provine de la firmele care lucreaza în sistem partenerial si asociativ. Este o economie a libertatii si demnitatii umane. O economie a daruirii si fratietatii. O propunere ortodoxa de scoatere a României din criza.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, va multumesc foarte mult, dorindu-va mult succes în continuare!…

Crucea si învierea în poezia Golgotei românesti

On April 27, 2011 By nelursIn HistoryLeave a comment

Natiunea Daco-Româna, ca cea mai încercata si mai prigonita dintre Natii, si-a împletit logodna vesniciei, pecetluindu-si Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor si suferinta, în crez si îndurare, în chin si sarbatoare, în frângeri si înaltari, în taceri si marturisiri, în asteptari si împliniri, în înfricosari si extazuri, în bocete si psalmi, în jale si hori, în apusuri si rasarituri, în lanturi si libertate, în îngenuncheri si slava, în catuse si har, în chemari si alegeri, în suspine si Liturghii, în defaimari si laude, în lepadari si jertfe, în vânzari si mucenicii, în tradari si binecuvântari, sub denia Crucii, dar si sub apoteoza Învierii.

Poetii Crucii, ca Marii Sacerdoti ai Cuvântului dumnezeiesc si co-liturghisitori ai Suferintei Neamului, au plamadit în sângele, în crezul, în nadejdea, în jertfa si în dragostea lor, toata vointa patimirii, întrupata în: vânzarea, tradarea, prigoana, persecutia, defaimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amaraciunea, întemnitarea, calvarul Rastignirii, dar si în harul Slavei si al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Maica Teodosia (Zorica) Latcu a fost fiorul si fascinatia “Miscarii gândiriste” si Petala de dor a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Parintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasa obârsie a venit în taina ca un acatist al vointei, pe un valmasag de Doine. Te vindem iar cu sarutari viclene,/ prin nepasare oarba si prin lene./ Te biciuim cu vorbe de ocara,/ Te palmuim cu ura ca de fiara./ Te adapam cu suc de-amaraciune,/ din pofte rele si din stricaciune./ Te tintuim pe cruci de nedreptate,/ prin cuiele uciderii de frate./ Iar împletim blestemele de tata,/ sa-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerata./ Tu iarasi zici, în blânda rugaminte:/ ”Nu stiu ce fac. Îngaduie-i, Parinte”. (Golgota).

Gânguritul ca o toga de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminisuri de padure. Cerdacul surâsului a îmbratisat-o ca pe-o chemare si nestatornicul soare i s-a întiparit în vocalele curcubeului dorintei. Tresare si se înfioara în faldurile învârtosatului destin, care a pus soroace rascrucilor. Iuresul eternei goane a dorului s-a desprins semet în azurul cântarii.

Înspre tarâmul celalalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ dar am vazut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci…/ Parea tot locul tintirim,/ Pazit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatra, albe, mari,/ Cu cruci de brad si de stejar./ Si cruci de-argint si de otel,/ Cerneau lumina peste el,/ Iar cruci de aur si de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au parut/ Ca toate una s-au facut./ O cruce mare stralucea./ Sub gruel ei un Om zacea./ -Tu cum de poti sa le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?… (Crucile).

Sparturi de bezna s-au napustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în mars. Soaptele inimilor de Mame licaresc ca papadiile înrourate. Boldul mortii trece-n hlamida de flori. Aruncata-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântura în elegii tenebroase si luciferice. Scuiparile se prefac în lacrimi de ceara, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndragostita de margaritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutasii pazesc lumina podidita din Îngeri. Trâmbita Sarbatorii vesteste chindia Ospatului. Razele de soare se aseaza senin peste gatitii nuntasi. Atotfrumoasa Maria cumpaneste Taina Vinului si-a Vietii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufletit îmbatata de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în bratele Crucii, îmbratisând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Vitei de vie, iar untdelemnul s-a împartasit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefacut în Potir de aur stralucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Otetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufar. Sulita s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei paci. Tarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorti Viata. Mironositele tamâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpana mortii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu exista moarte decât Trecere.

Un drum, ostasi, o cruce. Si sub dânsa,/ sfârsit de lovituri si de ocara,/ E Fiul Tau. Cu încoltiri de fiara /multimea-n jur-salbatic-valul strâns-a./ S-au revarsat talazuiri de ura,/ sa puna stavila iubirii sfinte,/ Si i-au stropit si fata si vesminte,/ cu vorbe grele, ca o lovitura./ Dar n-au stiut calaii taina lina,/ care-I dadea spre Golgota rabdare:/ caci scrisa este taina asta mare./ În Duhul Tau cu raze de lumina./ Ei n-au stiut ca orice lovitura/ si Tu o porti pe Trupul Tau Stapâna,/ de aceea doar putut-a sa ramâna/ Lumina neclintita-n val de ura./ Durerea toata se-mpartea în doua,/ si asta este tainica rabdare,/ de aceea poate-n muta închinare,/ un iconar Te arata astfel noua./ Strapunsa esti si Tu de rani. Pe frunte,/ si Tie spini-Ti împletesc cununa,/ multimea si asupra Ta, Prea Buna,/ arunca glodul greu, de vorbe crunte./ Cum stai între femei înlacrimata/ pe Tine Maica celui Rastignit,/ Te-a aratat ducând, abia simtit,/ spre Golgota, o Cruce luminata. (Spre Gogota).

Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doina, învaluindu-i mirarea în bulgarii din zori (Zorica). Vibrarea a pus ramasag pe mirajul luminii, ca izvorul de viata zburat în cuib de cuci. Pe covorul rabdarii si-a mânat bidivii gândului în trap de chimvale. O dâra de zbor i-a adus un trecut de vapaie, trudit în rapsodiile de veacuri, framântându-i mireasma în pâine si cuvântul în potirul binecuvântarii. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odraslit crucea în Mugurele-nvierii.

Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine- aduceti în vasul vechi arome,/ De jalea cui vesmântul si l-a cernit Salome/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit/ Si-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma/ Sub Cruce, prohodirea de ce-si varsa mireasma,/ Din ochii arsi de lacrimi, din trupul istovit?/ De ce sa-I strangeti bratul cu patima la sân?/ Si giulgiul nou, copile, de ce-l rositi în jale?/ Si va raniti genunchii în pietrele din cale/ Si pentru cine-aprindeti faclii de dor pagân?/ Priviti spre cer, surioare. Cu trupul prea curat./ Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,/ Mai alb decât potirul cu binecuvântare,/ El sta în tronul slavei, de slava-nconjurat./ Din palma Lui nu curge siroi de sânge greu,/ Ci vinul bucuriei din vesnic sfânta Cina./ Din coasta Lui tâsneste izvorul de lumina,/ Menit pe veci sa faca din om un Dumnezeu./ Nu-L ungeti cu miresme pe Cel de-a pururi viu/ Si nu-L culcati, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Caci iadul plin de flacari nu va putea sa sece/ Izvorul de viata ce curge prin pustiu./ Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine-aduceti în vasul vechi arome,/ De jealea cui vesmântul si l-a cernit Salome,/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Gatiti-va mai bine cu sfinte bucurii/ În alb vesmânt de raze si-n flori de fericire,/ Gatiti-va cu crinii ce-au dat Buna-Vestire/ Si-n aur de iubire topiti podoabe vii./ Pe harfe de lumina cântati cu vers de foc,/ În glas de alaute si-n sunet de chimvale./ Din suflete, faclie aprindeti-I în cale,/ Ca-n veci Lumina lumii scapa de sub obroc./ În imn de biruinta, copile din Sion, gatiti pentru-nviere în vasul vechi arome,/ Vesmânt de sarbatoare sa-mbrace azi Salome/ Si stih de bucurie rasune în Chedron. (Prohodire).

Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, si-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat initial la moarte, iar apoi la închisoare pe viata. Toata detentia sa a fost dominata de suferinta si dragoste, de asceza suferintei de Neam si mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului sau haituit de hatisuri si ceata a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând si se mai vând înca. Cu îndemnul iubirii în inima, el a înflorit pe cararile celor multi, florile de cais, iar cerul milos si deschis a coborât pâna la el si le-a-nmiresmat. De-atunci toata inima lui a fost izbavita de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, asa cum corola îsi poarta cu gingasie floarea sa cea mai nobila. Pe tarina soartei sale s-au afundat împovaratii ani, pregatindu-i jertfa curata pe Golgota româneasca. Sufletul i s-a îmbracat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului margaritar, si-a nalbit pasii târâti prin celula si setea si jalea cu care-a stat împreuna, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a atâtat în prinosul îndurarii si-n rodul rastignirii. Creanga cerului tresare si pe bolta lui nuntita, o primavara plina se scutura de aur. Natura înmiresmata îsi prinde-n hora Florile, care surâd cu ochii-n roua, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângaie fara ragaz si pe Crucea neînfrânta si sfânta, dorinta Învierii cânta.

As`noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat dupa El în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L spoia cu argint pe vesminte,/ argintându-L pe mâini vechi sparturi./ M-am ridicat de sub patura sura: -Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac…/ A sta lânga mine pe rogojina: -Pune-Mi pe rani mâna Ta./ Pe glezne-avea urme de rani si rugina,/ parca purtase lanturi, cândva…/ Oftând, Si-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libarci./ Prin somn, lumina, iar zabrelele groase/ se lungeau pe zapada Lui vargi./ Parea celula munte, parea capatâna,/ si misunau paduchi si guzgani./ Simteam cum îmi cade tâmpla pe mâna, /si am dormit o mie de ani…/ Când m-am trezit din grozava genuna,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicairi…/ Am întins bratele. Nimeni, tacere./ Am întrebat zidul. Niciun raspuns./ Doar razele reci ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au împuns./ -Unde esti, Doamne? – am urlar la zabrele./ Din luna veneau fum de catui./ M-am pipait, si pe mâinile mele/ am gasit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)

Tais de fulger scapara-n ochiul constiintei, la jalea tarii sfâsiate si viforâtele gânduri beau cupa amara oferita de hamesitelor haite. Neamul sângera, tara ofteaza, iar moartea hâda pândeste orice usa, orice portita. Foamea s-a cuibarit printre lanturi, iar setea s-a zabrelit în nesomn. Soaptele celulei par un cântec de mlastina, iar vazduhul se scutura autumnal peste temnita. Aiudul devine altarul tineretii României si ruga, Vecernie si Cântec de lupta. Pune metanie nadejdii pentru atâtia care se tot duc… Pe rabojul vietii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se sterge din primavara si vara, caci se tot apleaca peste ei câte-o ramura de spini.

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,/ ascult, ascult/ cum sângele temnitei, ca un mare tumult,/ ca un geamat abrupt,/ curge pe dedesupt,/ curge torent de veninuri amare,/ tinut în pamânt sub zavoare./ Sângele temnitei, prizonier,/ gâlgâie`n crunta durere/ pe sub piatra si pe sub fier,/ pe sub osânda, pe sub zacere,/ prin subterane artere./ Lipesc urechea jos si-l aud:/ uneori fierbe cu muget fierbinte,/ plânge, plânge în fund de morminte…/ Alteori tipa, salbatec si crud./ ca o apriga pofta de viata,/ sau suiera-a ispita razleata./ cu brânciul ei atâtator/ la jaf, la omor…/ Sub marii amari bolovani,/ cineva urla de o mie de ani,/ cineva canta de-un veac,/ cineva n-are geamat, nici leac,/ altul cheama si cheama,/ altul blesteama,/ altul cu`ntreg cutitul/ ucide granitul…/ Sub marii, amari bolovani,/ sângele temnitei fierbe de-o mie de ani./ Aud, aud,/ cu urechea pe piatra plecata,/ gârla lui rasculata./ Îi simt, îi simt/ smoala aprinsa, fonta lichida,/ otrava torida./ Si carnea mea trosneste deodata,/ din zavoare dracesti,/ prin madulare sa se deschida/ ca niste usi, ca niste feresti:/-Intra, sânge al temnitei, intra./ vino din funduri nepamântesti,/ vino sa ma cotropesti…/ Îl chem., îl chem, iar si iar,/ si sângele temnitei vine,/ vine si urca în mine,/ clocotitor de pojar./ Sângele temnitei urca în mine/ cu neodihnitul lui zvon,/ din fier, din iad, din beton…/ Si sângele temnitei sparge belciuge,/ si urca în mine si muge,/ si fierbe si geme si plânge, -/ crâncetul temnitei sânge./ Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,/ si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, -/ si cânta, pe urma, rosul torent/ se trage din mine, îndarat, în ciment,/ cu sângele temnitei greu /ma trag din mine si eu,/ si plec cu el, grozavu-i suvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temnitei)

Doinele-n cârje colinda muntii plini de revolta. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridica. Salcâmul de lânga fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele mortii zidesc catafalcul plecarii… Patima urii devine colind al iertarii, iar Sângele temnitei, rod pârguit pentru cules îsi primeneste ofranda. Pamântul înrosit cu vieti nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii canta imnul celor ce s-au dus.

Morminte dragi, lumina vie,/ sporite-ntruna an de an,/ noi v-auzim curgând sub glie/ ca un suvoi subpamântean./ Ati luminat cu jertfe sfinte pamântul pâna-n temelii,/ ca tara arde de morminte/ cum arde cerul de faclii./ Ascunse-n lut ca o comoara,/ morminte vechi, morminte noi,/ de vi se pierde urma-n tara,/ v-o regasim mereu în noi./ De vi s-a smuls si flori si cruce,/ si daca locul nu vi-l stim,/ tot gândul nostrum-n el v-aduce/ îngenuncheri de heruvim./ Morti sfinti în temniti si prigoane,/ morti sfinti în temniti si furtuni,/ noi ne-am facut din voi icoane/ si va purtam pe frunti cununi./ Nu plângem lacrima de sânge,/ ci ne mândrim cu-atâti eroi./ Nu, Neamul nostru nu va plânge,/ ci se cumineca prin voi. (Imn mortilor).

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei rastignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirica. „Cântecele sale de dor si de razboi”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chisinau, i-au adus 4 ani de condamnare politica si interdictia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum Canalul Mortii, a devenit Golgota dobrogeana a zecilor de mii de osânditi, si imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmparat si a transformat Canalul în Poemul patimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temnita. Zidit din argila si foc si-a framântat zilele-n cântare si visele stropite cu soare s-au împletit din rasarituri mângâieri. Din zarile rotunde si-a împletit soaptele cuvintelor fermacate, ca o leganare de salcâm roz. Drumeata i-a fost rugaciunea, care i-a smaltuit sufletul cu lumina la chemarea trairii. Soapta de vioara, inima-i purcede ca jertfa sa-si suie peste Carul Mare. Din suvoiul regal al Danubiului si-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.

O, de-ar mai trece Dumnezeu prin tara/ sa ne citeasca sufletul afund,/ cel rastignit a nu stiu câta oara/ pentru îndrazneala de-a se vrea rotund,/ ar da de mari palate-mpestritate/ si de bordeie-ascunse sub pamânt,/ dar niciodata, Doamne, ferecate/ la-nfatisarea Oaspetului Sfânt./ O, de-ar veni Batrânul din poveste/ cu barba Lui de salcii si malini,/ ne-am ridica încrestinati pe creste/ spre Rasaritul hojma de straini./ Si zornaind catusele commune/ ce-au ruginit în temnitele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugaciune/ cu care-abia ne-mbujoram de dor./ Dar Dumnezeu mai zaboveste înca/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lasat vreo stânca /mai grea, pe pieptul altei semintii./ Ci noi, bolnavi de-adânca neputinta,/ privim zadarnic înaspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinta /ne sunt de lipsa scuturile-acum./ Sub cerul tarii, catranit sinistru,/ s-a rastignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stânga sângerând pe Nistru,/ cu palma dreapta înflorind pe Prut./ Privindu-Ti Fiul daruit pierzarii/ îti multumim de codri si de grâu, dar ne revolta, Doamne-al îndurarii, /ca nu ne-ai dat si fulgere la brâu… (Rastignire).

A asteptat cel mai mult inelul de logodna al zorilor de dimineata. Reminiscentele tineretii în marsul lor fortat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flamânda de cuvânt a sângerat pentru tara, curgând ca lava fierbinte în nadejdea celorlalti, ca o ruga pentru biruinta. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tamâiat în taina milenara, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvantului înfipt în credinta a sfarâmat glodul existentei tenebros, înfiripând zenitul.Luminisul nadejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.

Ai nostri dorm în suflet cu genuna,/ dar mana cui îi mângâie prin vis,/ ca-n locul fruntii lor de totdeauna /parca-nfloresc petale de cais?/ Un înger alb-sau linistea se-aude?/ Se-mbraca-n aur noaptea si-n mister./ Abia sunându-si lanturile crude/ se-nalta toata temnita la cer./ Sta trupul ghem, cu spaimele la pânda,/ ar învia, dar înca n-are semn-/ si crucea-ntinde brate de osânda/ cu umbre vechi, ce spânzura pe lemn. (Înviere).

Andrei Ciurunga a înmanunchiat în sine miile de trupuri schingiuite si le-a-ndurat veninul din mustul suferintei. Din catuse si zavoare si-a daltuit glasul de-arama sa-mplineasca vrerile divine. Cu fiecare lacrima de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfa. Din pecetea îndurarilor si-a facut trâmbita si-n fiecare cuib de lumina a odraslit mugure al Învierii, în care s-a preamarit Hristos Mântuitorul.

Hristos a înviat prin temniti si galere/ precum peste carbuni învie para./ De-aici va creste marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toata tara./ Hristos a înviat peste lopeti/ abia miscând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dati/ sa ne sarute fruntile plecate./ Hristos a înviat peste spinari/ înconvoiate aprig sub povara-/ acest Hristos care-n atâtea tari/ a fost batut pe cruce-a doua oara./ Hristos a înviat si pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ sa ne deschida drumul înapoi/ spre câte-au fost- si vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creste mâine muschiul amintirii./ Hristos a înviat, dumnezeiasca vrere/ sa-si daruie multimii trupul-Pâine,/ si sa vesteasca marea Înviere/ ce va cuprinde toata tara, mâine. (Hristos a înviat).

Demetrius Leonties, medicul fara de-arginti, a suit urcusul demnitatii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevar. Cu fiecare frângere binecuvântata, poporul a pregatit în sânul sau un mugure de Voievod, pentru a pregati calea izbavirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul juramântului de credinta al Elitei crestine abia înflorite ce avea sa rodeasca. Sub steagul celui mai falnic s-au daruit cu toata primavara lor, cu toata mireasma si cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate nazuintele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecatile, toate amagirile, toate orgoliile si s-a semanat samânta buna pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semanat neghina, au învrajbit si-au atâtat pârjolul, pregatind otetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea si defaimarea, nestiind ca la capatul lor sus pe cruce se aseaza slava Învierii.

În clipa când te-au pironit pe cruce/ S-a rupt istoria romana-n doua…/ Cu “omul nou” începe era nou,/ Iar jertfa ta, e-a Neamului Rascruce…/ Pe cei uitati în funduri de istorii/ -cohorte mândre de viteji strabuni-/ Sub flamura Legiunii tu-i aduni/ Si-I preamaresti, cu ale tale glorii…/ Trecutul a-nviat din nou prin tine./ Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul/ În fapte de-adevar, frumos si bine,/ Va fi ca semnul vietii prins la sân./ Prin veacuri, te va adora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!… (La rascrucea Neamului).

Vasile Blanaru-Flamura, turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român si-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele stravechi, devenind neputincios în scrâsnete si ura. Asa si-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a raspândit din panere de argint siruri de margaritare, apoi a rasfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blanaru si-a pus peste trena paienjenisului celulei, popasul valmasag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod si-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanta a iubirii. Ultima dorinta a zugravit-o într-o cântare mamei, printre luceferi si poeme. Briza nedumeririi, rascoleste nostalgia nocturna si în cosmarul neputintei o raza din soarele aprins si parfumul unui fir de liliac, zamislesc crini printre zabrele.

Ne târâm pasii printre maracini si-n ocara:/ e calea pe care o suim cu strabunii din veac./ Ne târâm anii osteniti-surghiun, si nici macara/ nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac./ Ne târâm pasii peste rascruci magistrale,/ ca niste nevolnici îmbatati de himere fara orizont,/ Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale?/ Si de ce ne-am lepadat de ele ca Pilat din Pont?/ A cazut pe lespedea vesniciei o lacrima, din miliarde,/ la capatul drumului de-atâtea ori înfrânt./ S-a despicat an doua împaratia iluziilor bastarde,/ iluziile, iluziile noastre si ale celor ce nu mai sunt./ S-a desprins din infinitul varstelor milenare/ o farâma din fiinta neamului ce trudeste aici,/ pe bolta înaltimilor dure s-au aprins felinare,/ iar sub catapiteasma spatiului mioritic ard licurici,/ sa stinga vapaia sperantelor noastre, descântec, cu zarile./ Nici bocet, nici ura, nici murmur, nici lacrimi nu vrem./ Ale noastre sunt potecile fara întoarceri, uitarile,/ si calea lactee si crucea Golgotei si tot ce-navem./ Ale noastre au fost vapaile mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara s-au cimentat în amar;/ de-am sarutat obrajii Neamului cu buzele de cremene/ ale noastre au fost sângerarile si geamatul nostrum plenar./ Atunci, o tara mea-osânda! Ti-am facut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate si cer înstelat, sa le poarte copiii copiilor nostri de azi si pentru ele/ sa nu mai moara nimeni tras pe roata si nici strangulat./ Nimeni pentru o bucata de pâine în lanturi sa nu mai fie,/ nici minciuna sa nu mai stea la masa cu fostii iloti,/ Pentru tine am cântat candva, împreuna, iubirea, Daco-Românie,/ Adevarata iubire de oameni si dreapta judecata pentru toti./ Am învatat sa ne iubim neamul osânditi fara vina,/ prin Iuda sa para vânzarea mai lesne, mai clar de-nteles,/ nici blidul de linte, nici argintii-n rugina,/ ci-n locul lor, o, tara mea! Doar prigonirile am ales./ Sa stinga vapaia sperantelor mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara cimentate în veac/ si, sarutând obrajii Tai, Doamne, cu buzele cioplite din cremene,/ ne vom reîntoarc-n istorii la capatul suferintelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odata cu primii fulgi care au cazut cu resemnare pe noua Golgota. Si-a luat ultimul dor din ruga îndurarilor devenind colindul încatusat. Memoria i-a devenit bocet în Zarca, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamna i-a prefacut cuvintele într-o rapsodie eminesciana. Peste Cruciatii tristelor întoarceri cad consolari si stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primavara ca o aducere aminte raspândeste mireasma Reginei noptii. Pe cararea unei ierni ca o cronica rimata, suie Robii la cer în cadenta lirica. Fiecare satuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane si-a raspândit peste resemnarea îndurarilor lor de pe cruce o farâma din slava Sa.

Si la noi a intrat într-o zi în celula,/ în celula mortii, la Jilava Iisus,/ Iisus din Icoane;/ ne era frig si foame destula./ I-am sarutat mâinile batute-n piroane/ si plângând i-am spus: “Da-ne, Doamne o farâma din slava Ta,/ din resemnarea îndurarilor de pe cruce/ si în ispita disperarilor nu ne duce,/ ca orice hula/ s-a putem ierta”./ Ne-a privit, ne-a mângâiat si s-a dus,/ asa cum se duce un vis în mister,/ în nentelesuri pornite spre cer,/ si noi am plans, caci totul era plângere/ si înfrângere, Iisus./ Apoi ne-am rugat ca lanturile reci/ sa nun e mai doara/ a mia oara/ si ura cumplitelor zile-n tortura sa moara/ în veci de veci./ Si celula noastra, a mortii, în ziua aceea,/ a luminat ca un rug aprins,/ cu mintea de necuprins,/ ca scânteia,/ ca rugaciunea ce alonga, din inimi tot Raul/ si pâna noaptea târziu am asteptat,/ am asteptat nauci/ sa vina cât mai repede calaul/ cimitirelor fara cruci,/ sa plânga-n cântare de cetini Raraul/ si mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula mortii).

Ion Golea provenea din buchetul de tarani înmiresmati de pe Târnava Mica. A crescut cu dragoste si cu credinta, stralucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptatii Neamului. S-a daruit cu toata fiinta sa cerului divin si pamântului sau drag si sfânt. A platit cu viata, curajul, demnitatea, credinta si dragostea sa. Cioplit din voiosia cristalina a cerului, Ion Golea a înmugurit în padurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzatia primejdiei, caci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor crestine. Si-a încropit din descatusari carari de lupta pentru a deschide zarile sperantelor. Si-a zavorât toate filele din albumul destinului cu pecetile credintei Zilele sale, cenuseresele, le-a mocnit în psalmi dreptatii, le-a tivit cu raze si le-a brodat primaverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presarat voiosia cu o lunca de flori. Neastâmparul tineretii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nadejdi de trandafir, risipindu-si visurile rupte. Ca un potir de cer si-a pregatit denia mare, cu fruntea lina si catifelata scaldata-n picuri de lumina.

Se lasa noaptea peste sat/ grea, un munte de basalt,/ si-n pas cu ea, din salt în salt,/ fluera vânt: s-a desprimavarat…/ Pe ulitele lungi se misca,/ umbre-ntrupate, fara glas,/ din deal coboara`n ritm de pas,/ dangate ce din tacere musca…/ E denie… si-s multe evanghelii/ la slujba, e Joia Mare;/ Iuda este gata de vânzare,/ Iar Petru azi e simbolu`ndoielii…/ Doar codrul înverzit suspina`n vânt/ de durerea proprie-i vieti,/ caci mugurii sunt singurii asceti/ cari stiu sa-si tina gruel legamânt. (Denie, Joia Mare 1947).

Pe sânul rozaliu al primaverii se aude un glas de heruvim si sus, Boltile de borangic ale cerului se scutura peste ciresul amarui al gradinii. Privirea sa ca o iie atintita pe liliacul înflorit se leagana-n cântarea privighetorii, iar din lanturile de taceri si-a nituit fulgere de-nvieri.

Din orga milioanelor de piepturi/ cresc psalmii biruintii asupra mortii;/ sunt Pastile: e soare, cânt si jocuri,/ Pe scene planetare de gând, se joaca însa tragedia sortii./ Doamne, mi-e inima padure de Golgothe,/ si buzele s`adapa cu foc si cu otet,/ si`n coasta lumii toate/ se`mplânta-al durerilor stilet./ De când din vesnicia fara tarmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare,/ trec toate sub a suferintei flamuri,/ si glasul tuturor vueste de`ntrebare:/ De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Si greutatea pustie a mormântului?/ Si usa car duce în lumea cea/ plina de chinul luminii si-a duhului? /De ce martirul îsi rosteste ultimul discurs,/ prin gâlgâitul sangelui ce curge?/ De ce al vietii tragic curs,/ Din Niagara mortii apale îsi strange?/ Pentru tot ce-I pe pamânt exista o`nviere:/ În mugurul tineretii, în tineretea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu gasim floarea grea de înviere a primaverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Pasti).

Virgil Maxim, luminator de neam si de tara si-a închinat toate nazuintele credintei, sculptându-le candela sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început si-a plamadit cântarea, devenind un nuntas al cerului. Isihia vointei sale, ca un dangat de clopot împresoara patima telurica a visului, rasfrânt în flautul ploii. Nadejdea trezita în cântecul mierlei s-a cuibarit în ciutele zorilor vestind sarbatoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape si-a zugravit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pamântului s-a rostogolit pe urmele pasilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertarii. Vigoarea sufletului vioara rasuna în ravasul anilor albi, imnul tineretii. Noptile albe ale crezului sau, trec pe lânga el în straie de nunta, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregatind întâmpinarea Nuntii Ceresti.

Duh drept, Duh sfânt, Atotstapânitor, domneste peste mine,/ întru aceste Înalte si Sfinte si Tacute zile, în care corcodusii macesii, porumbarii,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul, si dulceata,/ împodobind mormântul-comun în care viata/ s-a îngropat de vie ca Viata lui Iisus/ Strajerii facând paza în noapte minunata/ au asteptat ca ucenicii furându-L/ sa minta ca Iisus a înviat…/ Si nestiind ca moartea nu biruie Viata/ s-au prabusit cu-armura-romana la pamânt,/ când Învierea-Vietii daduse Moartea…mortilor!/ Marire lui Iisus si Învierii Lui!…/

În Dimineata-Înalta si Calda a Primaverii/ nici piatra, nici peceea, nici paznicii,/ nici Moartea n-au biruit Viata!/ Marturiseau tacute miresmele luminii/ împodobind mormântul… si îngerul de paza!…/ De-aceea corcodusii, macesii, porumbarii…,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul si dulceata…/ Vestind ca-n moartea noastra este ascunsa Viata!/ Si florile… Nu Mint! (Pasti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sînt vii…).

Petru Baciu, faimosul bacaoan s-a nascut într-o familie de luptatori, zavorându-si inima în spada Adevarului. Cu beteala rabdarii si-a stropit crezul în închinare Neamului. În fosnetul cumpatarii si-a cuibarit întelepciunea. În cei 15 ani de cumplita suferinta si-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a tâsnit jertfa sa mareata pentru Neam.

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, pastrate în iubiri;/ usor, pe nesimtite, an suflet navalesc,/ trezind uitate taine si gândul mi-l sfintesc./ Sub fulgerele vremii si crâncene blesteme/ m-au parasit si codrii si inima-mi greu geme./ Sunt tintirimul tragic,, cu morti ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi si grele cu ei am zabovit./ sub apasarea mortii ce sta sa ne sugrume,/ în gropnite commune ascunsi de cer si lume,/ rasuna-n piepturi stinse cantarile de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!/ Nadejdea neînvinsa supune gândul trist,/ ne-mbarbatam la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbratisezi cu mortii si ierti toti temnicerii…/ Si-n suflete se-aseaza lumina Învierii. (De Paste).

Alaiul împlinirilor sale a cazut prada conspiratiei raului, a celor schimonositi de ura. Din lacrimi de durere si-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate si-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasa si-a lasat mireasa tineretii, prigonita de legefii minciunii, dar inima sa primenita de ninsoare a primit hrisovul binecuvântarii. Stihul credintei i-a topit în psalmi biruintei, Liturghia Învierii.

Mi-i trista aceasta noapte, cu zornait de fiare,/ m-apasa ca o piatra trecutul izgonit;/ vin amintiri din vreme si calde ca un soare,/ vin sa-mi aduca linisti din Templu zavorât./ În „cusca”unei dube ce duce viata mea,/ Smeritu-mi trup se-nclina ca-n albe primaveri…/ puterile-mi sleite de asteptarea grea/ mi-adun, sa ma-nsoteasca în noaptea de-nvieri./ Strâmtoarea-nabusita ma tine pironit,/ stau nemiscat în ruga, tristetile-mi supun,/ desprins ca dintr-un cleste în drumul meu cernit,/ plutesc parca aievea cu cântecul strabun./ Ma leaga – oboseala, îmi da mereu târcol,/ launtric o lumina îmi curge ca un sopot,/ alearga trenu-n noapte cu suiere în gol,/ faramitând în aer fasii subtiri de clopot./ Când temnicerul misca vizeta, mohorât,/ o unda stravezie catusele-mi aprind,/ învaluit în umbra, în „cusca” surghiunit,/ eu chem. În preajma mortii si raze ma cuprind./ E noapte Învierii. Traiesc fara sa fiu…/ închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini pâna târziu,/ când eu cobor în Zarca si-n bezne iar ma-ngrop. (Noaptea de Înviere).

Peste giulgiul de lumina, Dorul si-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântarilor, lacrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria si Fecioarele, Ucenicii si Îngerii, Mamele si Florile, Copiii si Arhanghelii, Tatii si Apele, Vinul si Eroii, Pasarile si Mucenitele, Cuviosii si Cucii, Pâinea si Crucea, Catapeteasma si Codrul, Vietuitoarele si Magii, Pastorii si Sibilele, Ciresii si Sfintii, Stelele si Ostasii, Albinele si Martirii, Rândunelele si Marturisitorii…, Totul în Toate rasuna de Imnul Luminii:
HRISTOS A ÎNVIAT ! – ADEVARAT A ÎNVIAT !

Gheorghe Constantin NISTOROIU
Pasti 2011