EXPOZITIA

de Jianu liviu-Florian

 

Intr-o buna zi, a plecat de acasa, la Oradea,  si n-a mai venit.

Sotia lui, Maria, este de o frumusete tulburatoare. I-am vazut chipul la o expozitie a femeilor parasite, si, desi casatorit, m-am indragostit de ea. De privirea ochilor ei negri, de ciuta. As fi vrut sa aflu povestea vietii ei. Cum a suportat  singuratatea, o viata. Cum a tresarit la fiecare zgomot al usii, sau la bataia vantului, ploii, sau ninsorii in ferestre, crezand, pentru cateva  clipe, ca este sotul ei, Dumitru.  Dar expozitia femeilor parasite nu ofera vizitatorilor decat fotografia victimei. Numele. Maria. Data la care a fost parasita. Si atat.

Si totusi, mai era un amanunt care mi-a spus ca femeia nu s-a recasatorit. Casa. Casa lor comuna. La intrarea ei, femeia a pus  doua fotografii. A ei, si a sotului. Fara indoiala, daca s-ar fi recasatorit, pe frontonul casei ar fi ramas una singura. Dar au ramas amandoua. Categoric, femeia nu s-a recasatorit.

La 70 de ani, Maria a  murit. Eu cred ca a murit visand reintalnirea cu sotul. Care n-a mai revenit

In tot acest timp, am trecut de multe ori pe strada lor. Privind si reprivind fotografia Mariei. Sotul  nu s-a mai intors acasa. Stiu sigur ca nu s-a mai intors. Daca ar fi revenit, ar fi pus langa fotografia Mariei o floare.

Dar flori am pus numai eu. Ghiocei, salcie, tamaioare, trandafiri, sau garoafe.

Trecand pe strada  lor, priveam fotografia Mariei, si ma gandeam: A cui este azi, casa lor? Tot acest timp, de cand a fost parasita, pana la moartea ei, o vedeam pe Maria singura, asteptand. intoarcerea barbatului ei.

Intr-o buna zi, pe frontonul casei lor, langa fotografiile celor doi, a mai aparut una. Un chip cu ochii  de ciuta ai Mariei, si privirea darza si blanda a sotului ei, Dumitru. Violeta, se numea noua parasita. M-am indragostit  de ea. Am inteles imediat ca Maria nu a ramas singura, dupa disparitia sotului. Cei doi au avut o fiica. Pe Violeta. Care sau a fost parasita, sau a parasit pe cineva. Altfel, expozitia femeilor parasite nu i-ar fi pus fotografia aici.

Trec uneori pe langa casa lor comuna. Las, uneori, cate un fir de iarba, la casa Mariei, a lui Dumitru, si a Violetei. Si ma bucur. Acum sunt toti trei,  impreuna. Colonel Marinescu Dumitru, cazut in 1945, pe frontul de vest, la Oradea. Sotia lui. Maria. Ochi de ciuta. Si Violeta, cu ochii de ciuta ai mamei, si privirea darza, si blanda, a tatalui ei.

De multe ori, langa piatra alba a casei, pe care sunt scrise numele lor, sunt asezate, de o mana pe care as vrea sa o sarut, candele si flori..

 

 

30 mai 2011

 

Radacini cu mirari si miresme – selectie

Gherghina
Ma numesc simplu : Gherghina.
Casa mea este gradina.
Hainele-s de clorofila
Si ma hranesc cu lumina.
În aceasta primavara,
M-am facut o domnisoara !
Am obrazul ros, ca focul,
Si-mi astept, zilnic, norocul.
Am plete lungi, pân’ la poale,
Toti încearca sa-mi masoare
Frumusetea, bat-o vina,
Ca doar ma numesc Gherghina !
Fluturasul cel galbui
În camera, pe perete,
E un fluture cu plete.
Cine l-o fi pus sa zboare,
Ca peretele nu-i floare,
Ca sa vina-n casa mea
Sa se-ncurce prin perdea? !
Vreau sa-l prind, însa nu-i pasa,
Crede ca-i la el acasa.
Mai bine i-aduc o floare,
Sa se-ascunda-ntre petale,
Sa se simta-n raiul lui
Fluturasul cel galbui !
 
Barza
Are casa la etaj,
Construita din talaj.
Pat întins si luminat…
Se crede într-un palat !
Ma priveste hat, de sus…
Si când soarele-a apus,
Se aseaza-ntr-un picior,
Rezemata de vreun nor ?
Nici ca-i pasa de ceva !
O sa stau cât oi putea
Si-o s-astept, cu mare dor,
Sa-mi aduc-un fratior.

Closca cu pui
Cotcodac si lui, lui, lui !
Closca are zece pui.
Unu-i negru si motat,
Altu-i sprinten si baltat,
Doi sunt galbeni si pufosi,
Ceilalti patru, cam nervosi !
Au ramas doua puicute,
Sunt atâta de dragute,
Cu ochi negri ca margica,
Si-au pierdut-o pe mamica.
O tot striga : piu, piu, piu !
– Sunt aicea ! O sa viu !
 
De Pasti
Astazi, în bucatarie,
Ouale, pe farfurie,
Stau gatite si fardate,
Asteptând sa fie sparte.
Zice cel mai rosu ou :
„Mâine, iarasi voi fi nou !
Astazi, m-a gatit Maria
Si a umplut farfuria.“
Iar cel verde si lucios
Asteapta la rând, frumos,
Sa-l ciocneasca vreo fetita
Si sa-l mestece-n gurita.

Martor la facerea lumii
Am vazut cum da cu ciocul.
Face gaura în coaja.
Cât o nuca e bobocul !
Eu, alaturi, stau de straja.
Înca unul, si alt ou !
Iata, a iesit afara !
Pe puiutul asta nou
Îl asez, frumos, în oala.
S-au facut vreo noua pui,
Galbeni toti, cu puful moale.
Negricios nici unul nu-i,
Doar o pata pe-aripioare !
Unul e putin motat,
Ghemotocul de beteala !
Iata, smecheru-i urcat
Pe capacul de la oala !
Gospodinele
În poiana, lânga casa,
Pasarile-si fac de cap.
Vremea e asa frumoasa…
Lebedele sunt pe lac.
Doua prepelite sure
Spala rufele-n pridvor,
Iara cucii-s dupa mure,
Cânta si le e de zor !
Codobatura cea rea
Sta pe-o creanga de stejar
Si ajut-o cucuvea
Gardul, sa îl dea cu var.
Iata si o rândunica,
Cu ochi ageri, de femeie,
Instruieste o furnica
Cum sa mature pe-alee.
Toata lumea-i harnicuta,
Treburile-s multe, toate… !
Chiar si acea vrabiuta
Cara lemne si bucate.
 
Vestitorul
De pe-un fir de iarba noua,
Cu iz proaspat de padure,
Un gândac, stropit cu roua,
Cu mustati si plete sure,
Se întinde drept spre-o raza
Galbena, muiata-n soare,
Rasfatat, ca într-o oaza,
Sa vesteasca-gura mare,
Pentru-a nu stiu câta oara,
Ca e, din nou, primavara !

Jertfa
Fatase oaia noastra doi miei firavi, cuminti,
În noaptea-aceea sfânta, cu-omatul gros si moale.
Mama i-a luat în casa, pareau ca niste sfinti
Ce coborau, în graba, din vechile icoane.
De-a doua zi, mielutii zburdau încolo, încoace,
Erau suavi si dulci, cu pete ruginii…
Si am crezut, de-atunci, ca nimeni nu-mi mai place
Mai mult c-aceste fiinte, adevarati copii !
În zilele cu soare, în curtea noastra-ntinsa,
Le urmaream privirea cu-atâta bunatate…
Aveam o bucurie si-o inima aprinsa,
Iar mama îmi vorbea de scoala si de carte.
Vreo patru luni, mai bine, ei au crescut frumos !
În casa mea, pulsa atâta fericire…
Pân’ ce-am zarit un om cu-o apriga privire,
Pe fiecare miel, l-a-ntins pe iarba, jos.
Eu am crezut atunci, ca dânsul se tot joaca,
Si m-am apropiat sa-i spun ce dragi îmi sunt,
Dar raul scoase iute, cutitul, dintr-o teaca,
Si sângele se scurse, fierbinte, pe pamânt.

Ce tipete prelungi, în zarea tulburata !
Mielutii mei cei scumpi, mureau pe iarba, jos !
Oaia, închisa-n iesle, zbiera îndurerata,
Iar câinele, în lant, schelalaia nervos.
Cu sufletul zdrobit, am alergat îndata,
Sub un castan, în curte, ca sa-i jelesc prelung…
Aveam, din acea clipa, o casa-ndoliata,
Si jertf-acelor îngeri nu mai puteam s-alung,
Am plâns, pe saturate, pâna-n lasatul serii,
Sub ceru-mpovarat de sânge si pacat,
Iar mieii mei cei dulci, abandonati durerii,
Se vad si-acum, întinsi, pe iarba, cum se zbat.
Ghioceii
Ghioceii din curtea mea
Ieri, atâta m-au rugat,
Sa-i mai las un pic sa stea
Sub zapada, la iernat.
Eu voiam sa-i duc mamicii,
Astazi, este ziua sa,
Dar am înteles piticii,
Ca-s acoperiti de nea.
Si-o sa creasca pâna-n zori,
Frunzele cu clopotei,
Mama o sa aiba-n zori,
Un buchet de ghiocei !
Picturala
E cald, trifoiul parfumat
Arunca-n jur, miros de floare,
Pe vale, muguri de cicoare
Îsi pleaca fruntea pe-nserat.
În curte, iezii blânzi si mici
Alearga-ncolo si încoace,
Bunica firul lung mai toarce
Sa faca fratelui cipici.
Cocosul s-a suit pe scara
Se umfla-n penele lucioase,
Gainile se strâng faloase,
Salcâmul, iata, se-nfioara…
 
Beatrice Silvia Sorescu

VISURI PLACUTE

Cu parfum de ghiocei,
violete, stanjenei,
zambile, margaritare,
bujori rosii la culoare,
tufe mari de liliac,
Primavara a-ncercat
sa-mi schimbe a vietii
carare pe sub pomii
albi de floare.

Verde crud mi-a daruit,
galben cornul a-nflorit,
rosu este merisorul,
albul ne alina dorul;
splendide roze imbie,
spre visari si poezie.

Dar am ratacit cararea
ca se innorase zarea;
degeaba te-am cautat,
nicaieri nu te-am aflat
si asa, intr-un tarziu,
am vazut o stea
cu speranta fluturanda
agatata-n ea.

I-am promis
sa-ncerc din nou
chiar in zori, pe roua,
cand Soarele va rasari,
dar iata ca ploua.
Fulgerul strabate zarea
uite, am vazut cararea
care duce inspre tine…

Dar un tunet pus
pe harta imi zice:
fa cale intoarsa,
mai ai multe de trait
si te asteapta sub
castani, un vis
pierdut de multi ani;
avea parul castaniu,
dar acum e argintiu.

Si de-odata ma trezesc
chiar si florile zambesc,
cand vad cum o gargarita
se prinde-n a mea cosita.
Oare cine te-a trimis,
iubitul meu drag din vis?
Gargarita zboara iara,
am in suflet primavara.

Cârdei V. Mariana

REVELATIE DE SUFLET PERECHE

„Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet incalzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tacute dureri si nelinisti, cu versuri pline de un coplesitor dor de intinerire a propriei fiinte, prin retrairea iubirii vesnic mustind de miresme, ispite si licori, ce inca ne mai imbata si hraneste lastarul verde – chiar cu frunze aramii de toamna – inmugurind inca in noi. Poemele sunt incarcate de un lirism si o tandrete dureros de naturale, cand isi declama inrobirea de catre femeia iubita, cu o sinceritate debordanta, ce ar face din oricare Eva, o binecuvantata Zeita, perceptandu-l:”/De cate ori ma vei privi / te vei umple de mine / asa cum gandul se umple de soare…/Cand dorul de lumina/ va inflori pe gura ta,/ apleaca-te sa sorbi in taina/ gura mea./ Cu pasii tai de flori/ coboara spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vant/ si cu cant./ Sau, cu cata patima o indeamna:”/ Femeie iubita…/ revarsa-ti pletele-n holda,/In graul presarat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ …. Nu-mi vezi in pleoape ploaia alergand/ sa-mi racoreasca sarutarile tale fierbinti?/ Femeie iubita…/Aduna in tine rodul adus de furtuna,/de grau zapacit si hai-hui!../Cand macii sarutarilor tale/isi vor pierde petalele/ cui ii vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie…/Mai adu-mi un pumn de pamant/ Sa rodim/ In zari necuprinse…/”Femei…Superbe metafore! Ingemanare de sensibilitate si senzualitate, talazuind ca valuri de saruturi-petale de maci, adunand cu sufletul spicele sa nu se risipeasca, pentru ca ar fi pacat sa nu rodeasca si-n „pumnul de pamant si-n zari necuprinse”…
 Dar viata nu are doar placeri si vise dulci, nostalgia pierderii, neimplinirii face cugetul amar si-l incarca de semnificatii care dor, constientizand inutilitatea atator energii scurse in uitare si regrete: „/Cu cine-mi infloreste timpul/ cand universul moare trist in mine?/ Cu cine sa-mi usuc de ploi/ durerea gandului in doi?/ Din care parte marea ce ma minte/ va naste valuri de cuvinte?/……..
Mi-s albe visele in suflet/ si tampla rade-n frig insingurat./”
 Cand sperantele fug si ingheata sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce trista-i coala neagra sub zapada./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci…Poeme lungi pictate/ cu aur si cerneala/ aduna-n mine teama/ din alba, trista coala./” Neant.
 Irezistibil indemn, ce poate aprinde faclia uitatei iubiri in Ruga de toamna: „Te rog mai vino sa vezi/ Cum isi adoarme toamna copacii,/ Cimpiile verzi/ Si buzele rosii ca macii/ Si lasa-mi o frunza sa sper/ Plutirea de vant./” Asemenea imagini incarcate de adanci semnificatii poate crea doar un talent autentic si o slefuire de mester bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Si cum sa rezisti – ca iubita – sa nu-i alergi in imbratisarea crengilor „copacului cu verdele-n berna” !
 Si atunci cand poetul isi asigura iubita : „Pun flori de mar/Pe trupul tau de noapte/Prefac in cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zapada din priviri,/Acopera cuvinte. Iti caut ochii/Ce ma priveau deschisi/Au obosit?/Priveste cerul!”- cu siguranta florile de mar  vor darui speranta regasirilor romantice, pentru ca eternul iubirii poarta vesmintele candorii.
 Chiar si atunci cand toamna ne arameste frunzele, clocotul viu al iubirii brodeaza in noi ghioceii care ne imprimavareaza, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu in poemul Primavara: „A inflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamat de petale,/ se plimba ochii tai/…….din cand in cand, pe gura parfumata/ ca o albina vin sa fur/ o sarutare-nrourata./ Tu razi, si-n jur,/ a inflorit campia toata./”
 Nostalgic, etern visator poetul isi constientizeaza singuratatea prin care-si „desira” trairile, viata”- „/ Ca o salcie ce-si frange/ umbra crengilor in lac/ umbra mea si-acum mai plange/ intr-un ochi de geam uitat/ In lumina care urca/ pe trotuarul inghetat,/trupul meu cazut usuca,/ timpul destramat”./ …N-am o tinta n-am o ora/ pentru care sa respir./ Alungat acum din hora/ merg si ma desir.”Desirare.
  In Respiratii, poetul intreaba iubita:”Ti-a respirat vreodata ceru-n brate?/ Pe tample luna te-a mai sarutat?/ Calcam prea des pe sentimente…./Uitand atatea primaveri./Si-apoi cu cerul mut in brate/ Ne pierdem, reci si solidari,/ Cu stele picurand pe fata/ Cand suntem micii oameni mari./
 Poemele din „Lacrima iubirii” infioara ca un spectru sideral prin maretia trairilor si redarea lor geniala,ca doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsa spiritualitate, cu nume de balada –  Gheorghe Andrei Neagu. Si pentru ca :/”Au inrosit copacii/de rodul infloririi./……Iubeste-ma, livada visarilor mele./ – Rod .Ii urez sa fie cum isi doreste! Sa fie iubit si binecuvantat. Lectura versurilor este pentru mine revelatie de suflet pereche, pentru care ii multumesc cu sincere felicitari si ma aplec spre sine – ochi magic de lumina, carte deschisa, cuib de zari aprinse…

ANA HANCU

Simfonii de primavara

Iarna, cristaline unde
pe sub gheata se strecoara
si-n noapte argintul Lunii
îl transforma-n poleiala.

Ajunge o zi-nsorita
sa se subtieze gheata
si prin margini dantelate
sa patrunda-n apa viata.

Salciile arcuite
spre oglinda de clestar,
lasa gheta ce le-mbraca
sa prelinga stropi de apa.

Cade acum o picatura
si alta se pregateste,
gheata raului în raze
si cristale-ncet plezneste.

Zaresc pestii curcubeu,
aurii si argintii, ce-si
pun solzii in valoare,
fluturand din aripioare.

Susur duios se aude,
„Simfonii de primavara”,
si pe maluri, dalbe flori
scot capsorul din zapada.

Tot privesti si nu ai crede
ca gingasii ghiocei,
cu lancile din smarald,
scot clinchet de clopotei.

O boare de vant usoara
va purta mireasma lor,
„Vestitori ai Primaverii”,
bucuria tuturor.

Iarna însa nu se lasa,
„Babele” îsi pregateste
sa cearna zapada-n zari
troienind din nou carari.

Vantul de la Miaza-Zi,
„Mancatorul de zapada”,
Dochiei-i fura cojoace,
de vreo noua zile-ncoace.

Fete au iesit din case,
purtand fine martisoare,
si pe campuri apar palcuri
de culori, pline de floare.

Iata, mandra Primavara
cu alaiul ei sonor,
a venit din nou în tara
dand farmec visarilor…

Cârdei V. Mariana