Tag: George Liviu Teleoaca

ORIGINEA CUVÂNTULUI CRACIUN SI SEMNIFICATIA ORIGINARA A SARBATORILOR DE CRACIUN

On By nelursIn Bible, History, RomaniaLeave a comment

by George Liviu Teleoaca
liviuteleoaca@yahoo.com

Cu putin înainte de Sfintele Sarbatori ale Craciunului, câteva lucrari publicate în presa româneasca din tara si din afara tarii au repus în discutie vechimea precrestina a acestei mari sarbatori crestine. În revista AGERO (www.agero-stuttgart.de) doamna Dr. Valerica Draica semneaza articolul Prezenta Divinitatii în colindele românesti, doamna Camelia Tripon ne propune anumite explicatii sub titlul In asteptarea lui Mos Craciun, iar doamna Julia Maria Cristea (Christea) într-un mai amplu studiu de istorie si etnografie, intitulat Sarbatorile Craciunului descopera si ne descopera ca la germanici si la scandinavi sarbatoarea de la sfârsitul lunii decembrie fusese un prilej de cinstire a marelui zeu Odhin, desi pornise de la ideea ca radacinile adânci ale sarbatorii se afla în Cultul soarelui.
În revista FORMULA AS Nr. 748, doamna Aurora Petan, ca buna cunoscatoare a ceea ce s-a mai putut salva din placutele de plumb de la Sinaia, prezinta în premiera absoluta o asemenea placuta în care Sacrificiul dacic al porcului bine atestat pentru sfârsitul neoliticului, este consacrat învierii zeului. Urmând firul dovezilor pe care le scoate la lumina, si doamna Aurora Petan regaseste, la originea sarbatorii, existenta unei mari divinitati despre care arata ca „oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a învierii si a vietii de dincolo care guverna ritmul vietii lor pamântene.”, desi nu ezita sa vehiculeze, alaturi de celelalte autoare, aceasta idee a zeificarii soarelui aparuta mult mai târziu prin erodarea credintei originare, idee conform careia soarele era invocat pentru a se întrema ca un nou nascut odata cu cresterea zilei.
Prin teoretizarea acestei forme de sarbatorire, târzie sub aspect mitic, cunoscuta sub denumirea de Sol Invictus, care pune accentul pe renasterea puterii solare, nu s-a ajuns si nici nu se putea ajunge la o întelegere corecta a sarbatorii, din moment ce Craciunul fusese celebrat si la solstitiul de vara, adica atunci când puterea soarelui începe sa scada, asa cum arata mai ales domnul Mihai Vinereanu în manuscrisul dictionarului sau etimologic (netiparit, de mai multi ani, din lipsa de fonduri). Dar chiar si în lipsa acestei importante informatii, doamna Aurora Petan, ca specialist de marca în lingvistica, stabileste cu fermitate ca denumirea sarbatorii Craciun este straveche, „iar cei care se caznesc sa-i gaseasca o origine latina uita ca aceasta sarbatoare este prea veche si prea importanta pentru a fi numita cu un cuvânt luat dupa venirea romanilor.”, realitate bine sustinuta si de faptul constatat de aceeasi remarcabila cercetatoare ca 75% dintre colinde sunt de origine precrestina, în care se aduc laude Craciunului si lui Dumnezeu fara a se face referire si la Fiul.
Preluam din articolul doamnei Dr. Valerica Draica o asemenea colinda precrestina, convingatoare si prin maiestria cu care este sugerata omniprezenta lui Dumnezeu în cer si pe pamânt, acolo unde colindatorii traiesc intens sentimentul ca sunt trimisi Sai nemijlociti.

„Iesiti, iesiti, boieri mari

Colindam Doamne, colinda

De vedeti pe Dumnezeu,

Cum coboara de frumos,

Cu-n hojmânt pâna-n pamânt,

Da de larg jur pre pamânt.

Scris în pieptul Domnului,

Scris-e raza soarelui.

Iar în dosul soarelui

Scrisa-i luna si lumnina,

Dar în brazii umerei

Scris-îsi doi  luceferei,

Mai în jos pe mânecile

Scrise-s stele maruntele,

Dar în poala Domnului

Scris îsi juni colindatori.”

În legatura cu un posibil cult solar, important este faptul ca versurile acestui colind indica în mod explicit ca Soarele si Luna nu sunt zeitati ci componente ale creatiei pe care Marele Dumnezeu Atoatecreatorul le tine la piept, asa dupa cum se vede si pe placuta de plumb din figura alaturata în care astrul zilei si astrul noptii nu reprezinta decât ornamente pentru Marea Zeitate care poarta mitra. De aici si convingerea ca stravechile sarbatori precrestine ale Craciunului, desi aveau loc la solstitiile de vara sau de iarna, ele nu au pornit de la un presupus cult al soarelui, ci chiar de la proslavirea Marelui Dumnezeu, asa dupa se întâmpla si în cazul lui Odhin la germanici.
Pentru a consolida aceasta convingere Victor Kernbach arata ca „De un cult solar în miturile folclorice ale românilor nu se poate vorbi”, pentru ca în acelasi DICTIONAR DE MITOLOGIE GENERALA sa faca referire la un document ecleziastic din secolul XVII care condamna la românii din Transilvania persistenta stravechilor colinde pagâne (precrestine) consacrate Craciunului. Aceeasi origine precrestina a Craciunului este bine pusa în evidenta si de domnul Mihai Vinereanu, care utilizând legitatile lingvisticii comparate ajunge la concluzia ca „sarbatoarea Craciunului are radacini vechi indo-europene, întâlnita într-o forma sau alta la mai multe popoare indo-europene, fiind în esenta o celebrare la solstitiu, iar denumirea însasi a Craciunului este de origine traco-daca, preluata apoi de celelalte popoare din Europa Centrala si de Rasarit.”
În acest caz special, al cuvântului Craciun, domnul Mihai Vinereanu trece dincolo de caracterul strict tehnicist al palierului indoeuropean si, la unison cu doamna A. Petan, preconizeaza originea traco-daca a denumirii, care în cele din urma poate fi dedusa, tocmai datorita faptului ca denumirea de Craciun este bine reprezentata nu numai în unul ci în trei domenii lingvistice majore: în teonimie, în hidronimie, dar si în antroponimie. Aflata cu totul în afara unui proces de contaminare, imposibil în cazul teonimelor, existenta denumirii de Craciun în cele trei domenii lingvistice nu poate fi explicata altfel decât pornind de la unul si acelasi cuvânt arhetipal care supus în cele trei domenii lingvistice unor transformari fonetice similare, dar autonome a produs o aceeasi forma „Craciun” si pentru teonim, si pentru hidronime si pentru antroponime.
Având în vedere postulatul lui Ernst Cassirer care a aratat ca aceleasi procese mentale genereaza forma cuvintelor atât în domeniul teonimelor cât si în celelalte domenii lingvistice, se poate accepta ca hidronimele de vecinatate Valc(hid)?Avrig?Vârghis?Hârghis?Cârtis(oara) din bazinul Oltului reflecta acele etape care, în toate cele trei domenii lingvistice, au condus la radacina Carc-Crac pornind de la marele arhetip valac sau valc. În ceea ce ne priveste, concludent este faptul ca alaturi de râul Cârtisoara exista comuna Cârta, denumire care face legatura directa cu denumirea de Cartun asa cum rostesc megleno-români cuvântul Craciun. În acelasi bazin hidrografic exista alaturi de râul Hârghis si râul Hârta care sustine odata în plus forma Cârta, În bazinul alaturat al Muresului, dar în aceeasi zona comuna dinspre izvoare exista si râurile Craca, Crac sau Cracului care împreuna cu râurile Cricau, Curciu si Craciuneasca exemplifica modul în care sintagma teonimica arhetipala Vilac-Vilac devenita ulterior Valac-Valac a generat în cele din urma teonimul Craciun.
Remarcabil este faptul ca si mitologia ofera puncte de sprijin pentru lantul acestor transformari fonetice asa dupa cum am aratat în eseul intitulat Stindardul dacic sau heraldica Stramosului Vârcolac – Întemeietorul publicat si în revista AGERO. Reluând fragmentul respectiv se constata ca radacina mitonimica Herc (din Vârc), bine ilustrata de nume ca Baba Hârca sau Hercule, conduce la radacina Karc, care sustine formarea numelui de Craciun.
Resfintite de religia crestina prin praznuirea la 25 decembrie a Nasterii Fiului, Cel întrupat nu pentru a strica ci pentru a plini prin jertfa Legea si proorocii (Matei 5, 16-17), Sarbatorile Craciunului au proslavit de-a lungul a mii de ani numai pe Dumnezeul arhetipal, pe Mosul-Stramosul Vilah-Vilah sau Valac-Valac numit de laici si Vârcolac. Dar pentru Dumnezeu Tatal Atoatefauritorul ca Existenta fara de început, momentul aniversar nu putea fi decât de natura cosmica, asa încât a fost praznuit ca Ziditor al Universului în ipostasul sau de creator al luminatorilor lumii, soarele si luna (Facerea 1, 14-18), mai ales la solstitiul de iarna (uneori si la solstitiul de vara) atunci când soarele se reîntoarce (renaste) în emisfera boreala si lumina creste, eveniment cosmic natural, usor de observat si usor de prognozat pentru oricine.
Simbolismul busteanului arzând toata noaptea, al rotilor de foc sau al colacului special, numit Craciun, evoca în mod evident soarele ca furnizor de energie pentru viata de pe pamânt, dar ofrandele si întregul ritual erau consacrate Dumnezeului Transcendental, adica Celui care crease totul, inclusiv, soarele. Faptul ca Fiul Sau se întrupeaza în chip minunat în apropiere de ziua Tatalui, tot asa dupa cum în aceeasi luna (Tisri) s-au nascut patriarhii din tata în fiu Avraam, Isac si Iacov, reprezinta marele motiv de bucurie pentru acel moment în care dumnezeirea ni s-a revelat plenar în Treime. Iar daca omul este cel care se desavârseste, aceste coincidente înceteaza de a mai fi sincretisme sau suprapuneri, considerându-le minuni care consolideaza relatia reala om-Dumnezeu. Ca popor consacrat slujirii acestei relatii, purtând adânc genetic, în subconstient, începuturile edenice ale revelatiei divine, dar si nadejdea mântuirii promise de la cadere (Facerea 3.15), vlahii de sub curcubeul tricolor al primului mare legamânt (Facerea 9,12-17) sunt cei care la Craciun preamaresc atât pe Tatal prin colindele de sorginte precrestina cât si miracolul nasterii Fiului Sau prin colindele cu continut cristic.
Ca sarbatoare primordiala precrestina devenita crestina în momentul întruparii Logosului Crestin, Craciunul îsi conserva semnificatia originara, dar si originea denumirii sale în succesiunea radacinilor Vârc?Hârc?Cârc pornind de la Vârcolac, a carui etimon arhetipal Vilah-Vilah, în mod evident precrestin, sustine în plan lingvistic si denumirile Craciunului din ceha si slovaca, adica pe cele de Vanoci si, respectiv, Vianoci, ca si pe cea din germana Weihnacht, dar si cuvântul ucrainian Visciun pentru numele lupului mutant.
Tot pe baza aceluiasi arhetip teonimic Vilah-Vilah poate fi explicat si numele vâscului numit de G.J. Frazer Creanga de Aur. Mereu verde si cu remarcabile proprietati terapeutice, vâscul a patruns în recuzita obiceiurilor de Craciun, motiv pentru care i s-a si atribuit o denumire asociata sarbatorii urmând succesiunea Vilk?vik?visk?vâsc.
Pastrând mereu semnificatia originara a sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah, prin lantul fonetic Volk?Vârc?Hârc?Karc,Crac limba româna a mai creat si expresivul concept de Mos Craciun cu sensul de Craciun Întemeietorul de mostenire. Ca înca o dovada ca Sarbatorile Craciunului fusesera de la început consacrate Dumnezeului numit initial Vilah-Vilah [a carui esenta teologica este cuprinsa în întelesul tetragramei sacre YHWH] Cel care a dat si iar a dat oamenilor spre mostenire pamântul cu toate bunatatile si cerul cu soarele si luna (Facere 1,27-31;9,1-3), cehii si letonii desemneaza luna decembrie ca luna în care este praznuit Marele Vilak-Vilak, motiv pentru care o si denumesc Vilk Menesis, gresit denumita astazi luna lupului datorita omonimiei.
În amintirea faptului ca sarbatorirea solstitiului de iarna a fost instituita pe acest pamânt românesc, limba latina denumeste solstitiul ca moment cosmic prin cuvântul dacic bruma, tot asa dupa cum limba Vedelor denumeste solstitiul de iarna si ceremoniile aferente lui prin cuvântul d?ksa, pregatirile care se fac pentru întâmpinarea ceremoniilor religioase prin cuvântul d?ksa, iar procesiunea prin cuvântul valaka.
Aici vom mai arata ca maiestos si oferind conditii excelente pentru vâscul ce creste în simbioza cu el, stejarul ca arbore sacru consacrat aceluiasi Unic Dumnezeu înca din perioada druidica precrestina, poarta în celtica si în latina denumiri care confirma lantul etimologic indicat mai sus. Astfel lucus, us (a se citi Vulcus) înseamna padure sacra, Hercynia silva înseamna padure de stejari în limba celta, iar quercus, us înseamna stejar, cuvânt de la care deriva în italiana quercino sinonim cu vischio pentru întelesul de vâsc.
Ca termeni extremi ai lantului etimologic Vâlc-Vârc-Herc-Karc,Crac exista în latina cuvintele viscum,i – vâsc si cracca, ae – boabe de vâsc, tandem semantic care nu putea sa apara întâmplator. Ca act de vointa a marilor preoti, acest tandem conserva sub forma enigmistica faptul ca sarbatoarea, dar si cuvântul Craciun îsi regasesc originea în sintagma teonimica arhetipala Vilah-Vilah sau Valac-Valac. Celelalte cuvinte referitoare la vâsc care provin de la radacina mel ca în limbile slave sau de la radacina mistel ca în limbile germana si engleza se afla în corespondenta cu mitonimele Melqart, Meilichios si Melchisedec ca semn al legaturii lor prin alt lant fonetic cu aceeasi magnifica sintagma teonimica arhetipala Vilah-Vilah sau Valac-Valac.
Inclusiv ca dovada ca sarbatorile de la solstitiul de iarna, numite ale Craciunului, durau mai multe zile, românii, mai ales cei din Transilvania, au pastrat pâna nu demult pentru noaptea Anului Nou datina profetirii norocului de peste an numita Vergelat sau Vergel, denumiri care prin intermediul verigii Vârcolac evoca înca odata arhetipul teonimic Valac-Valac ca origine a Sarbatorilor Craciunului si a numelui de Craciun.
Lasând la o parte imaginile sale comerciale de astazi, vom arata ca Mos Craciun a fost imaginat ca personaj tainic înca din perioada de început a sarbatorii precrestine din moment ce în colinde îi se recunosc drepturi de judecator stând alaturi de Dumnezeu si de Ion-Sânt-Ion reprezentat pe placuta de plumb din figura sub forma lui Ianus Bifrons „socotit principiul initial al tuturor lucrurilor” si având aceasta dubla fata ca expresie grafica pentru dublul cuvânt Vilah-Vilah al sintagmei teonimice arhetipale, care de asemenea poate fi considerata principiul initial al tuturor lucrurilor. Interesant este faptul ca Cel judecat de dumnezeirea care îsi reuneste diferitele sale ipostasuri este chiar Sivo-Ilio, Vasileo-Ilio, nume care evoca aceeasi sintagma arhetipala, dar sub alte doua forme.
Aceeasi imagine tainica transpare si din unele denumiri enumerate de doamna Julia Maria Cristea (Christea) pentru Mos Craciun. Dintre ele atrag atentia cele de Baba Chaghaloo din Afganistan, Gaghant Baba din Armenia, Kal?d? Senelis din Lituania, sau Dyado Koleda din Bulgaria care împreuna cu numele românesc de calindau si cu cele celtice de chalendal, chalendaou, calignaou, calnos (M. Vinereanu) atribuite busteanului care se aprinde în noaptea de sarbatoare, alcatuiesc un grup de cuvinte a caror forma provine tot de la sintagma teonimica arhetipala.

În încheiere vom arata ca prin coroborarea obiceiurilor si elementelor de vocabular specifice Sarbatorilor Craciunului cu caracterul special al hidronimelor din Transilvania, s-a putut dovedi ca arhaicul cuvânt traco-dac Craciun îsi are originea în sintagma teonimica arhetipala Valac-Valac, numele primordial al lui Dumnezeu celebrat ca Unic Ziditor al Universului mai ales la solstitiul de iarna. Odata cu întruparea Logosului Divin tot în aceasta perioada, Craciunul devine si sarbatoarea crestina a Nasterii Mântuitorului. Desi, de mii de ani, Sarbatorile Craciunului au avut loc, asa cum au loc si astazi la momentul solstitiului de iarna, ele nu pot fi puse în legatura cu un presupus cult al soarelui din moment ce de la bun început au reprezentat marele praznic anual al acelui monoteism funciar numit Urmonotheismus, tocmai fiindca s-a aflat la originea societatilor civilizate, asa dupa cum au demonstrat Wilhelm Schmidt si scoala sa vieneza.

ROMÂNII ÎN CARTILE SACRE ALE OMENIRII PRIN CALITATEA LOR RELIGIOASA DE VLAHI-NEGRI

On By nelursIn Europe, RomaniaLeave a comment

by George Liviu Teleoaca

Motto: „Un neam care n-are o misiune nu numai ca nu merita sa traiasca, dar n-are absolut nici un sens.”
„Daca o natiune nu se crede necesara, mai mult: indispensabila mersului universal, n-are drept sa traiasca sau este superflua.”
EMIL CIORAN

Spre deosebire de toate celelalte neamuri care, roind, au parasit vatra arheologica a bastinasilor Europei, atât de bine descrisa de Marija Gimbutas1, românii au ramas pe loc slujind sanctuarele Vetrei Primordiale, motiv pentru care au primit denumirea religioasa de Vlahii Negri, denumire inspirata de structura stindardului dacic alcatuit ca hieroglifa de un corp moale de pasare cu cap de lup, care ilustreaza sintagma teonimica Volco-Dlac, initial Volco-Blac2 atribuita Dumnezeului Dumnezeilor, Unicul Ziditor al tuturor celor vazute si nevazute3.
În prelungirea respectului de care s-au bucurat ca promotori ai revelatiei primordiale, izvoarele straine le-au vehiculat pâna în evul mediu târziu demnitatea de Vlahi Negri denumindu-i Kara-Iflac, Mauro-Vlahi sau Latini-Nigri dupa ce în Cartile Sacre au fost înregistrati sub diferite alte forme.
Atestati, astfel, ca pastratori autentici ai Traditiei Primordiale, românii de astazi sunt chemati sa complecteze eforturile de unificare a Europei, eforturi facute pâna acum mai mult prin masuri de tip Sanepid, dar care trec sub tacere dimensiunea religioasa a omului ca si nevoia sa de unitate spirituala autentica, edificabila doar prin raportarea diversitatilor la origini.
Definirea corecta a originilor si constientizarea lor la nivel de masa nu (mai) pot fi demonetizate prin peiorativul „protocronism” din moment ce reprezinta temeiurile ontologice ale unitatii batrânului continent. Or, din aceasta perspectiva avem obligatia de a veni cu propriul nostru aport, de importanta speciala, ca cei care detinem cu certitudine vatra arheologica a bastinasilor Europei si implicit matricea stilistica a revelatiei primordiale care a daruit omenirii sacrul. În fond, înaintarea omenirii spre desavârsire prin etape de prezent presupune largirea orizonturilor de cunoastere si nu doar tehnicizarea.
Chiar, acceptând ca miscarea de unificare a continentului va respinge oferta noastra si înca ar trebui sa o facem. Vor raspunde pentru optiunea adoptata, tot asa dupa cum si noi vom raspunde de implicarea ca si de nonimplicarea noastra. Teama sau comoditatea, chiar drapate în modestie, ramân culpabile caci nu exista derogare de la ceea ce poate fi numit dreptul, dar si obligatia de a sluji.
Pentru a circumscrie domeniul slujirilor ce ne-au fost încredintate, de la începutul lumii si ca atare pâna la sfârsitul ei, se cuvine sa rememoram felul în care Cartile Sacre se refera la neamul valahic al carui nume îl purtam:
1.Tara Havilah (Fac. 2.11) consemnata si de Scrierile Vedice cu numele de Havila este Valahia în care traim si astazi4.
2.Numai steagul vlahilor negri, românii de astazi, este asemanator curcubeului, semnul legamântului facut de Dumnezeu cu oamenii dupa potop (Fac. 9.8-17).
3.Foarte important este faptul ca în sirul neamurilor de la Sem la Avram este înscris neamul valahic al lui Peleg ca întemeietor al lumii civilizate (Fac 10.25). Reiterarea aceluiasi arbore genealogic în I Cronici (1,24-27), dar si în Evanghelia Apostolului Luca (3,34-36) prin dublarea numelui de Peleg cu cel de Falec (a se citi Valac), si prezenta vârfului Peleaga în muntii Retezat fac identificarea indubitabila5.
4.Sintagma teonimica arhetipala Vilah-Vilah, regasita si în mitonimul vedic Valak-Hilya atribuit unui mare grup de iluminati, a fost codificata de întelepciunea ebraica sub forma tetragramei sacre YHWH6.
5.În Eddele germanice, eroul civilizator se numeste „Loki”, adica un „Vlaki” la care nu se mai pronunta litera „V”, iar Walkiriile sunt zeitele care slujesc în paradisul germanic numit Walhalla.
6.Pe seama cuvântului „Dlac” al sintagmei teonimice Volco-Dlac a aparut etnonimul de sine statator „trac” regasit în antroponimul Terah, tatal lui Avram. Tot de la cuvântul „Dlac” deriva etnonimul „dac” sacralizat prin mitonimul vedic Daksa7 considerat stramosul primordial al tuturor fiintelor lumii si adorat ca personificare a fortei divine de creatie.
7.Citit de la dreapta la stânga, acelasi cuvânt Dlac, al sintagmei Volco-Dlac, a generat denumirea regatului „Caldeea” (Fac. 11,28-31) si cuvântul „Caldei” cu întelesul de teologi (Daniel 2,2-10; 4,4; 5,7; 5,30), ceea ce dovedeste ca regatul a fost întemeiat si condus de teocratia Vlahilor Negri.
8.Teonimul Volco-Dlac, purtând toate sensurile sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah de la care provine, justifica atât forma cât si întelesul de Marele Preot al cuvântului Vla-Dica. Cu acelasi înteles s-a mai format cuvântul Vesco-vo (= posco-po = episcop = bishop = évêque …) desprins direct din sintagma originara Vlosco-Vlosc.
9.Numele de al-Ilah, astazi Allah adorat de urmasii lui Ismail, primul fiu al lui Avram si fratele lui Isac, provine tot de la sintagma arhetipala Vilah-Vilah prin omiterea (afereza) literei (fonemului) V.
10.Sintagma „Fiul Omului” prezenta atât în Vechiul Testament cât si în Noul Testament nu are înteles în lume decât daca Fiul este considerat Fiul Unicului Dumnezeu, adica Fiul Celui întruchipat pe vârful Omul din Bucegi, dupa cum se vede Kogaion al lumii, cuvântul Sfinx având chiar întelesul de întruchipare.
11.A nu se uita faptul ca în limba franceza de astazi sintagma „pays de Cocagne” desemneaza tara în care curge numai lapte si miere, respectiv Paradisul.
12.Atât prin caracteristicile sale de preot al Dumnezeului celui Prea Înalt, care l-a întâmpinat cu pâine si vin pe Avraam, cât si prin numele sau, Melchisedec apartine de asemenea complexului religios valahic8.
13.Tot în acest context mai trebuie mentionat ca Vaç, numele vedic pentru suflul universal cu atributii cosmogonice deriva de la acelasi arhetip primordial Valac-Valac, bine ilustrat nu numai de simbolurile ci si de toponimele pamântului pe care traim ca români. Ceea ce astazi redescoperim cu neîncredere, înca, pe baza postulatului lui Casirrer, Scrierile Vedice consacrau cu 4000 de ani în urma prin zeificare. Cuvântul Vaç, respectiv Valah9, este cifru al logosului universal, atâta doar ca ei i-au spus „sufletul lumii” sau „suflul universal”.
Despre toate acestea la un loc, prin a caror reunire se alcatuieste un sistem armonios cu centrul în spatiul carpato-danubiano-balcanic, nimeni nu va mai putea spune „simple coincidente”, asa încât respingerea lor, chiar si numai prin ignorare, devine un gest culpabil caci, daca avem de dat Cezarului ce este al Cezarului, avem de dat si lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.
Asadar, prezenti, sub o forma sau alta, în Vede, dar si în Edde-le germanice, în Vechiul Testament si în Noul Testament, dar si în Coran românii nu mai pot împartii cu nimeni responsabilitatea demersurilor care se impun pentru a aseza pe baze ontologice miscarea pentru unitatea credintei ca singura forma de a trai în mod real sacrul. Avem a ne asuma la nivelul fiecarui individ rolul pentru care traim în lume, fara de care devenim inutili, numai buni pentru a fi dispretuiti, ocarâti si haituiti de cei care ne sug. Ar trebui sa fim „Gradina Maicii Domnului”, dar 80% din avutia „Gradinii” am dat-o pe mâna jefuitorilor si continuam sa dam prosteste în schimbul promisiunilor desarte.
De prea multa vreme ne tocam între noi oferindu-ne prada Înaltelor Porti, tocmai fiindca ne-am pierdut idealul care sa ne coaguleze ca natiune respectata pentru menirea si aportul ei în lume. Îmbuibarea, oricare ar fi ea, nu poate înlocui IDEALUL, tot asa dupa cum saracia nu îl poate distruge. Te nasti pentru a deveni om, traiesti ca om si mori ca om numai crezând în IDEAL. Restul nu sunt decât mijloace pentru a-l sluji.
Nu putem înlocui idealul cu mijloacele, iar IDEALUL nostru ni s-a dat de la Facerea Lumii, în sensul concret al cuvântului. Suntem singurii care mai putem restitui prezentului istoria sacra a vetrei originare ca prima conditie pentru Schimbarea la fata a Europei. În ceea ce ne priveste întrebarea ni se pune transant: a fi sau a nu fi? Stim sa slujim pentru a deveni utili si respectati pentru calitatea prestatiei noastre sau vom fi desconsiderati în continuare ca nevolnici?

CUVÂNTUL VALAH – CIFRU AL LOGOSULUI UNIVERSAL

On By nelursIn Inspirational, RomaniaLeave a comment

by George Liviu TELEOACA
Bucuresti

Cuvântul Valah trebuie considerat cifru al logosului universal întrucât reprezinta arhetipul graiului uman articulat, asa cum l-a definit E. Cassirer în eseul Mit si Limbaj (vezi revista „Secolul XX”, 1988 Nr. 1-2-3, p.235), conform caruia arhetipul reprezinta atât originea cât si ratiunile care au generat marea majoritate a cuvintelor fundamentale ale graiului uman articulat.

Pe de alta parte în viziunea filozofului si matematicianului Leibniz, faptele de limba care au avut loc la origini pot fi ilustrate si prin cuvinte actuale, asa încât prezentam seriile de mai jos pentru a evidentia faptul ca numeroase toponime românesti de vecinatate se înrudesc sub aspect lingvistic, prin forme fonetice succesive începând mereu de la unul si acelasi cuvânt arhetipal – Valac, ceea ce îl si impune atentiei noastre

Valcau – Balc – Barcau – Porc – Marca – Margau,
Alac –Lac (dar care este culme si nu lac)
Vlahita – Vulke – Ulcani – Lucani (Lupeni) – Pauleni
Bulga(reni) – Becle(an)
Vulcan – Lupeni – Uricani
Vulcana-Bai – Vâlcanesti – Balcesti – Paulesti – Lipanesti
Valchid – Calva (si alte trei hidronime Colbu = Colvu) – Albac
Coves – Covasna – Covasnita
Bârghis – Richis – Ighis
Avrig – Givra
Vârghis – Arcus – Racos – Acos omonim cu Agas, Acâs si ogas
Vârghis – Hârghis – Cârtis(oara) – Creata – Craca – Cracu – Crac(i)un – Craciuneasca – Craciuna

Aici trebuie remarcata, în mod obligatoriu, coincidenta dintre hidronimele Craciun si teonimul Craciun, zis Mos Craciun, fapt care nu poate fi explicat prin transfer de nume, ci prin aceea ca unul si acelasi arhetip Valac a generat prin aceleasi forme succesive pe de o parte toponimele, iar pe de alta parte teonimele, unele dintre ele devenite teonime eterne asa dupa cum sugereaza urmatoarele exemple:

Walhala
Walkirii
Vulcanus
Valak-Hilyah atestat de Rig-Veda cu 4000 de ani în urma,
aflat în corelatie cu al-Ilah astazi Allah, iar pe de alta parte cu YHWH
Volkodlak exprimat de hieroglifa (fonograma) Lupul Dacic
folosita ca insemn pentru rangul preotesc de Vladica si
implicit ca semn heraldic pentru Dacia.
Volkolak
Wilkolak
Vârcolac
Vurvolak
Werwulf
Beerwolf
Garwalf
Versipelis
În temeiul universalei si binecunoscutei treceri V—M mai includem aici
Zeus Meilichios mai târziu Zeus Lykaios
Melqart, identificat cu Hercule,
Mars

Remarcat pe cale empirica pentru ca este termenul de început al seriilor de toponime si mitonime pe care le-a generat, cuvântul Valah se motiveaza ca arhetip prin legatura sa directa cu apelativul avlake, apelativ prin care armânii definesc de multe milenii pâna astazi apa curgatoare.

Metaforizat dupa cele minimum zece întelesuri ale conceptului de râu, cuvântul, arhetipal avlake a generat noi si noi cuvinte pentru graiul uman articulat, prin derivate individualizate fonetic, urmând gramatica universala a limbilor ale carei principii sunt ilustrate prin anumite structuri lingvistice concretizate sub forma unor toponime de vecinatate din România.

Pentru lingvisti ca si pentru nelingvisti, cuvântul este metafora, si s-a si nascut ca metafora. Primordiala onomatopee – adica a face ca … – este din punct de vedere stilistic tot o metafora.

Referitor la vechimea si importanta metaforei, Lucian Blaga a aratat cu mult înainte ca: „Metafora s-a ivit în clipa când s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structura si acel mod de existenta numite împreuna om, si se va ivi necurmat atâta timp cât omul va continua sa arda, … omul este animalul metaforizant.” (Trilogia culturii, pag. 366-367). Ulterior Prof. Univ. Dr. ?tefan Avadanei consolideaza ideea ca metafora a aparut odata cu cu omul pe baza unei bibliografii exhaustive prin lucrarea de de mare importanta intitulata La început a fost metafora.

Interpretata din perspectiva arhetipului avlake, pus în evidenta de toponimia Vetrei Românesti, dupa ce omenirea l-a cautat cu înfrigurare, dar fara succes, doua milenii si jumatate, structura graiului uman confirma simultan toate anticiparile teoretice care s-au facut pâna acum cu privire la limba primordiala, cele mai importante dovedindu-se a fi anticiparile unor mari gânditori printre care Platon, Abulafia, Cassirer, Chomsky, Blaga.

Asa dar, fiindca pastram în limba toponimelor noastre gramatica universala a limbilor, detinem implicit, conform criteriului formulat de Umberto Eco, si pârghiile ontologice pentru adoptarea limbii unice în Europa, iar prin teonimele lumii, care au aceeasi origine cu toponimele, bazele înfaptuirii reale a ecumenismului.

Cu sau fara avizul celor ramasi la dogma sterilizanta a lui Saussure, gestionam vatra sacra a Traditiei Primordiale, ceea ce ne obliga sa afirmam si sa interpretam faptele de limba descoperite, edificatoare chiar si pentru cei care din varii motive ne acuza, pe nedrept, de orgolii protocroniste. Aici trebuie sa reamintim ca noutatea perspectivei la care ne conduce o descoperire nu se eticheteaza si nici nu se abordeaza votând în mod subiectiv pro sau contra, ci obiectiv, punând în discutie justetea premizelor si dezvoltarea logica prin care s-a ajuns la ineditul concluziilor. Daca nimic nu poate fi contestat cu privire la premize si la rationamente, concluziile se accepta fara rezerve ori cât de surprinzatoare ar parea la prima vedere.

În cazul dezvoltarii de fata, consideram incontestabila marea vechime a toponimelor de pe valea Dunarii ( de vârsta neolitica si preneolitica – Georgiev) ca si faptul ca seriile toponimelor de vecinatate pun în evidenta arhetipul avlake. Incontestabil este si faptul ca prin metaforizare si numai prin metaforizare se pot defini noi si noi cuvinte. De asemenea, incontestabil este faptul ca prin metaforizarea conceptului de râu, denumit pâna astazi de armâni avlake, au aparut cuvintele fundamentale ale lumii urmând gramatici generative eternizate prin anumite toponime românesti de vecinatate. De aici, incontestabila si concluzia ca originea graiului uman articulat s-a pastrat vie si nealterata în vatra multimilenara a vlahilor, acolo unde în spiritul vital al Traditiei Primordiale continua sa se dezvolte neîntrerupt cea mai matura, cea mai bogata si exacta limba a Europei, limba româna.

Neasteptata doar pentru cei carora le lipsesc notiunile elementare de geografia resurselor naturale, de arheologie sau de antropologie, originea valahica a limbilor se cere însusita si valorificata fara rezerve, cu atât mai mult cu cât aceasta origine valahica satisface integral si simultan toate anticiparile privind originea graiului uman articulat.

Fiindca Umberto Eco, pornit Pe urmele limbii perfecte în cultura europeana, cauta gramatica universala a graiului uman articulat, ca pe o conditie ontologica în desemnarea limbii perfecte, iar noi detinem aceasta gramatica universala mai ales sub forma unor toponime de vecinatatea din Ardeal, trebuie sa întelegem ca a sosit timpul sa ne punem în slujba Europei Unite.

Prin misiunea pe care trebuie sa ne-o asumam poate ca a sosit acel timp pentru Schimbarea la fata a României.