CRIZA UMANITATII

On March 27, 2012 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Gabriela CENUSA

Am spus în nenumarate rânduri ca omenirea se confrunta atât cu o criza economica cât si cu o criza de ordin moral care pare sa ne arunce din ce în ce mai mult într-o groapa cascata a dezumanizarii. Spun toate acestea cu un imens regret ca cetatean al României, ca tânara studenta, ca o simpla tânara de douazeci de ani. Situatia actuala ma întristeaza profund si sunt ferm convinsa ca nu sunt singurul individ care traieste zilnic o dezamagire continua, înca de când te hotarasti sa pasesti pragul casei si pâna te reîntorci in singura oaza de liniste pe care o poti avea si anume locuinta proprie, te confrunti cu nenumarate situatii care mai de care mai intrigante, provocate bineînteles de oameni, o notiune care pare sa devina din ce în ce mai abstracta.

În acceptiunea mea o fiinta umana este alcatuita din trairi, sentimente, în fapt, fiinta umana nu este altceva decât produsul societatii. Ne nastem neslefuiti, straini de intrigi si rautate, straini de mocirla în care se scalda parca din ce în ce mai multi indivizi si care par a fi fericiti de acest fapt… Ne nastem zâmbind, zâmbet care de asemenea dispare cu timpul sau pe care odata cu trecerea anilor îl afisam tot mai rar sau mai fortat. Uitam de sentimentele sincere, uitam sa fim noi, ajungem sa fim mereu constrânsi de societate, uitam de unele valori si ne formam altele pentru „a supravietui” într-o societate care pare sa ne înstraineze tot mai mult de notiunea de fiinta umana.

Observ ca toate par sa se piarda, se pierde notiunea de iubire, prietenie, sau mai nou chiar si cea de familie, aud zilnic de nenumarate despartiri, de oameni care nu mai pot convietui împreuna, fapt datorat desigur de asemenea tot societatii care ne face tot mai inaccesibili tot mai dificili, mai dornici de singuratate, tot mai suferinzi de mizantropie. Ne e frica sa ne încredem în oameni, sa ne destainuim, ajungem sa ne pastram în suflet toate lucrurile care ne macina, sa formam un zid de autoaparare, este tot mai greu sa lasam pe cineva sa ne deschida sufletul, fapt de altfel destul de usor de înteles intr-o societate care pare sa fie dispusa sa dea din coate indiferent de cât de tare ar lovi pe ceilalti. Ajungem sa fim tot mai interesati doar de propria noastra viata uitând ca ne-am nascut sa traim in armonie si ca indirect modul de viata al celorlalti ne afecteaza, uitam ca trebuie sa existe echilibru si ca fiecare fiinta umana are dreptul la un trai frumos, ca fiecare are dreptul sa zâmbeasca când se trezeste în loc sa îsi plânga soarta si sa traiasca mereu cu grija zilei de mâine.

Este nedreapta inegalitatea si un ideal egalitatea… îmi este incredibil de greu sa vad batrâni si copii abandonati pe trotuare iar pe strazi masini de lux conduse de oameni cu mentalitate de lumea a treia în mare parte- Îmi e greu sa înteleg mentalitatea celor nascuti inconjurati de bani si care nu stiu sa ofere, sa se inconjoare de multumiri sincere si gânduri frumoase, care prefera sa se inconjoare de prietenii fortate, de o lume creata de bani, în lipsa carora multi ar fi doar oameni mediocri dupa care nu ai putea nici macar sa întorci capul sau care nu ar merita nici macar un gând.

Traim în era superficialitatii, traim vremurile în care nu mai stim sa ascultam oamenii pentru ceea ce sunt, vremuri în care privim mai întâi imaginea, ceea ce ne compune fiind pe ultimul plan, uitam ca o conversatie frumoasa de câteva minute ne poate schimba viziunea si poate chiar întreaga mentalitate, imaginea este componenta cea mai trecatoare din viata unui om, în final nu ramânem decât cu ceea ce ne-am cladit în interior, restul… se pastreaza poate doar in fotografii.

Cu toate astea nu mi-am pierdut pe deplin încrederea în oameni, înca cred ca mai stim sa traim frumos, înca mai cred ca nu ne nastem pentru a fi patati de rautate, înca mai cred ca rautatea nu face altceva decât sa ne distruga noua echilibrul interior. Poate sunt si voi ramâne o visatoare dar continui sa cred în iubire, reciprocitate si sentimente pe care trebuie sa le împartasim… altfel… vom ramâne doar masinarii cu denumirea de oameni!

Gabriela CENUSA

Bucuresti

27 martie 2012

PRIVIND CU NOSTALGIE, TINERETEA, COMUNISMUL…

On August 20, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

(ESEU UMORISTIC IMAGINAR)

Gabriela CENUSA

Paris,Hôtel de la Paix Tour Eiffel, camera 173, locul în care îmi astern acum memoriile. Tânara jurnalista de succes, cunoscuta în toata lumea, un nume notoriu, o viata perfecta. Asa suna un titlu banal dintr-o revista glossy, înaintea interviului acordat de mine, unei jurnaliste cu totul fastidioase. Desi buletinul îmi arata onorabila vârsta de 48 de ani, cred ca existenta mea încetase sa mai înainteze dupa prabusirea regimului comunist din România. Ramasesem blocata în acea perioada atât de noroasa a vietii mele. Am venerat comunismul, am fost dependenta de el, am trai cu el zi de zi, în casa, în redactie, pe platoul de filmare… Era ca o a doua natura a mea. Cum exista sute, mii, milioane de clinici pentru dezintoxicarea dependentilor de droguri, alcool si altele, asa ar trebui sa existe si pentru cei dependenti de comunism, cei care nu îsi imagineaza evolutia într-un regim ce se vrea a fi democrat.

Bine, recunosc, tânjesc dupa acele vremuri, sunt o dependenta, o comunista, închideti-ma! Îmi spuneam toate acestea într-un zâmbet ce parea a nu se mai termina. Am aruncat valorosul stilou primit cadou de la nimeni altul decât prim-ministrul Frantei, Dominique de Villepin, sau pe numele întreg, si pe care sunt mândra ca am reusit sa îl retin… Dominique Marie François René Galouzeau de Villepin! Mi-am aprins o tigara, iar primul meu gând a fost… întrebare. Oare tatal domnului prim-ministru a avut ceva în comun cu tatal lui Nicolae Ceausescu. Eram chiar cinica, îmi aminteam de acea povestioara absolut savuroasa, în care se relata cum tatal marelui conducator se prezentase în perfecta stare de ebrietate la legitimarea fiului. Pasiunea pentru numele românesti, îmbinata cu fericirea momentului. l-au facut pe tatal dictatorului sa uite ca acasa mai vietuieste un copil Nicolae!

Zâmbetul meu devenea din ce în ce mai persiflant, iar legatura pe care am reusit sa o stabilesc este de-a dreptul impresionanta. Mi-am spus în gând ca tatal domnului prim-ministru nu s-a putut opri asupra unui singur nume, sau a unui singur copil, l-a numit pe acesta si pentru viitorii nenascuti. În fine, îmi ocupam memoria degeaba. Poate pare impresionanta prezenta mea la Paris, fiind o maniaca a regimurilor totalitare, dar nu. Ma aflam aici pentru o importanta gala de decernare a celor mai buni jurnalisti si oameni de televiziune ai epocii comuniste. Speram sa îmi revina acel mare premiu, îl meritam din plin. Am fost un sprijin al regimului, un adevarat om de nadejde. Nu exista în mintea mea la vremea aceea ideea de tradare. De ce as fi tradat regimul?! Când tot ceea ce îmi oferea era în favoarea mea, a familiei mele, a cunostintelor, a tot ceea ce ma înconjura. L-am adorat pe tovarasul Ceausescu pentru tot ce mi-a oferit, dar l-am si urât în multe momente pentru ce mi-a luat. Mi-a luat inocenta vârstei fragede în care am început sa lucrez în favoarea regimului, si marea mea dragoste.

28 februarie 1987. An nebisect! Bucuresti. Ziua ce urma sa devina cea mai importanta din viata mea. Noaptea de dinainte îmi paruse cea mai lunga din toata existenta mea, nu izbutisem sa închid un ochi, eram plina de emotii. Reusisem sa primesc un post în TVR. Era o imensa realizare în acele vremuri. În special pentru o tânara de douazeci si patru de ani, proaspat iesita de pe bancile facultatii si fara un minim de experienta. Desi cu mintea de acum, adica la dublul vârstei de atunci, pot sa realizez alegerea lor si de ce au pus atât de multa baza pe mine… Atunci credeam înca în norocul începatorului! Toata familia era contra alegerii mele, nimeni nu ma întelegea nici pe mine, nici alegerea în sine. Ai mei erau frapati de spiritul meu atât de conservator,de viziunea mea comunista. Am uitat sa mentionez ca familia mea era liberala, desi eram foarte saraci, ai mei au încercat sa ma creasca într-un alt fel de spirit. Facând parte din clasa muncitoare, fiind plini de lipsuri, nu reprezentam un pericol pentru sistem, si sa nu uitam ca pe cei asemeni mie îi dorea regimul în fata. Deh! Asa zisa origine sanatoasa! La universitate nu îmi amintesc sa fi excelat într-un anumit domeniu, eram însa o împatimita a literaturii proletcultiste, elogiam comunismul la fiecare pas, cântam doar cântece dedicate marilor dictatori, si eram prototipul perfect pentru a fi o mâna dreapta în sistem. Am sa mentionez cel mai important aspect si cel care a determinat alegerea celor mari din TVR. Eram un bun denuntatot! Poate printre cei mai buni! Spiritul meu de observatie era excelent, tot ceea ce îmi parea mie ca ar iesi din dogmele comunismului, ajungea în scurt timp pe mâna securitatii. Aveam aproape o placere malefica în a face aceste lucruri, atât de placute mie. Toti cei din jurul meu care se încumetau în a-l jigni pe „marele tovaras” sau pe sotia sa, ma înfuriau teribil si nu aveam nevoie de foarte multe minute pentru a-i anunta pe militieni, care în timp ma doreau a fi o sageata a lor, a securitatii. Spiritul meu totalitar a fost rapid remarcat de anumiti profesori, care îmi citeau lucrarile proletcultiste si le trimiteau apoi mai departe la diferite redactii. Toate acestea pâna într-o zi, când am stârnit interesul producatorilor postului national. Nu detineam un CV, dar detineam lucruri mult mai importante, ca de exemplu o buna recomandare din partea „baietilor cu ochi albastri”, frapati si ei de caracterul meu impasibil, de cinismul cu care reuseam sa denunt pe toata lumea, de la vecini, prieteni, pâna la rude.

Le-am câstigat simpatia întrutotul, când mi-am denuntat verisoara pentru vorbe jignitoare aduse tovarasei Elena Ceausescu. Sunt convinsa ca acel denunt a fost cheia care mi-a deschis apoi toate usile. Aveam ceea ce ei cautau, si anume mult sânge rece, nu tineam cont de familie de prieteni, în prim plan era ceea ce stabilea regimul, apoi restul. Obtinerea acelui scurt interviu cu producatorii a fost doar o problema de timp. Eram convinsa ca voi avea o ascensiune de succes, eram constienta de armele pe care le detineam pentru a-mi obtine viitorul mult visat. Nu îmi doream altceva decât un nume notoriu si sa îmi pot scoate parintii din saracia în care am copilarit.

Stiam foarte bine ce mi-ar fi oferit un post de crainic TV. O locuinta frumoasa, scutirea statului zeci de ore la cozi interminabile, deschiderea multor usi… fara ca macar sa apas pe clanta si multe altele. Tocmai de aceea, desi aveam multe emotii în acea dimineata, am reusit sa le canalizez într-un scop cu totul constructiv. Mi-am deschis larg fereastra, mi-am savurat cafeaua si trei tigari poloneze procurate cu mare greutate, apoi am îmbracat rochia împrumutata de la o vecina ce facea munca de cercetare în Germania. Mi-am permis chiar pentru prima data sa ma si fardez cu câteva cosmetice aduse tot de vecina mea, care îmi repeta sâcâitor ca voi ajunge sus, atât de sus, poate chiar o umbra a lui Ceausescu.

Recunosc ca îmbratisam aceasta posibilitate cu mare drag, ba mai mult decât atât,am transformat-o într-un scop. Dupa doua ore eram gata, nu exista În mintea mea posibilitatea de a auzi un refuz. Stiam, aveam certitudinea faptului ca voi primi postul fara niciun efort. Nu aveam ce sa fortez, totul era în mine, în natura mea. Când mi-am parasit locuinta, în poarta ma astepta mama cu ochii în lacrimi, dar cu o binecuvântare pe buze. I-am raspuns ca nu am nevoie de binecuvântare, ca ma am pe mine… iar asta mi-e suficient! Îmi amintesc chiar ca am avut timp si de o scurta teorie, i-am impuns sa scoata icoanele ascunse prin casa si sa le arda cât mai repede, iar mersul la biserica pe furis sa îi ramâna în vise. Nu îmi doream sa îmi stea ceva în calea ascensiunii mele, i-am impus de asemenea sa nu îndrazneasca sa scoata un cuvânt jignitor la adresa regimului, pentru ca de altfel voi uita de faptul ca îmi este mama si va plati ca toti ceilalti cu detentia. Am sarutat-o pe frunte dupa care, pasind apasat spre masina ce urma sa ma duca la redactie, am auzit-o tipând ca nu mai sunt copilul sau si ca nu a crescut un urmas ci o… monstruozitate! Reactia sa mi s-a parut inutila. Ma lasa la fel de rece. Am si uitat-o într-o fractiune de secunda. Eram mult prea ocupata în a ma gândi ce voi spune la redactie, îmi faceam un plan cu ceea ce stiam deja ca vor sa auda. Totul era perfect, eram la un pas de îndeplinirea visului meu, a unuia dintre ele. Urmatorul ar fi fost sa intru în familia Ceausescu cu orice pret.

Eram captiva în visele mele, atât de captiva încât nu l-am auzit pe sofer când mi-a adresat o întrebare cu totul denigratoare pentru sistem. Ma întrebase cu o detasare completa, cum o femeie atât de frumoasa poate sa îsi doreasca sa ajunga sa ia parte la acel bal grotesc care ne vroia pe toti sclavi. Enervata de întrebarea lui si hotarâta sa ma folosesc de toate resursele pe care le aveam pentru a-l trimite undeva „la racoare”, sub motivul devierii de la drumul impus de comunism, i-am oferit un raspuns pe masura întrebarii. I-am spus ca cele mai frumoase lucruri în viata sunt si cele mai înselatoare, ca suntem singurii care hotarâm daca vrem o viata anosta în sclavie si ca scopul scuza întotdeauna mijloacele. Cred ca l-am dezgustat atât de tare încât nu a mai pastrat nici o ramasita din remarca facuta initial. Acest lucru nu putea decât sa ma încânte teribil, desi cu siguranta, avea în posesie mai multi bani decât aveam eu în poseta crosetata de mama. Aveam orgoliul de a nu reprezenta idealul de frumusete al unui sofer, sau al unui fost sofer, îmi spuneam în gând, zâmbind ironic, pentru ca urma sa îl trimit la o scurta sezatoare cu cei de la „secu”.

În cele din urma am ajuns la redactie. Ma astepta o întreaga echipa acolo! Nici macar nu am mai fost supusa scurtului interviu pe care îl asteptam atât de nerabdatoare si la care ma gândisem cu atâtea zile înainte, din cauza caruia nu dormisem atâtea nopti. Am dat mâna cu producatorul jurnalului. M-a complimentat pentru munca prestata în folosul regimului, dar a dat dovada de lipsa de profesionalism printr-o remarca adusa fizicului meu, cu un usor caracter cuceritor. Faptul ma multumea nespus! Îl vedeam ca pe o treapta în ascensiunea mea… Auzisem de relatia sa strânsa cu familia Ceausescu, asa ca nu avea de ce sa ma surprinda un compliment neoriginal. Am fost asezata pe un scaun incomod si am simtit pe pielea mea rezultatul unei cantitati semnificative de pudra pe fata. Mi-au fost conturate buzele într-o nuanta de maro-roscat, iar ochii reliefati perfect de un dermatograf negru. Mi s-a pus în mâna microfonul alaturi de texte, mi s-a dat jumatate de ora sa le învat si mi s-a spus ca este proba eliminatorie. Stiau foarte bine ca acea proba nu reprezenta nimic pentru mine. Erau constienti ca voi face fata fara un minim efort. Am memorat rapid textele. Erau banale! Aceleasi subiecte se repetau pâna la saturatie. Ce era putin mai obositor, era atunci când eram silita sa învat pe de rost numele celor ce ajungeau la militie pentru denigrarea familiei Ceausescu, pentru jignirea sistemului, pentru ponegrirea celor cu functii înalte. Mi se pareau atât de stupizi acesti oameni, stiau consecintele vorbelor lor si cu toate astea riscau pâna în ultima clipa… Nu reuseam sa îi înteleg. Oare nu auzisera de vorba: „Pune-te bine cu necuratul pâna treci puntea”? Sau poate vroiau sa arate cât de curajosi sunt! Oricum acest curaj se pierdea dupa primele zile de detentie. Din temerarii care intrau acolo se transformau în cei mai mari sclavi ai sistemului.

Rupsesem legatura cu familia mea, ai mei nevrând sa beneficieze de câstigul meu. Am încercat în nenumarate rânduri sa le trimit bani, sa îi scot din infernul în care traiau, sa încerc sa îi aduc în oras alaturi de mine, dar mereu îmi primeam banii înapoi fara raspuns. De fapt primisem un ultim bilet în care îmi transmiteau ca nu au nevoie de bani patati, murdari, din partea unei sageti a comunismului. Ma conformasem relativ usor cu ideea de a fi orfana si stiam ca trairile mele nu trebuiau sa se reflecte in fata sticlei, de aceea le lasam cu succes la machiaj.

Profesional,eram fericita, împlinita. Faceam ceea ce îmi placea, asistam la o serie de reuniuni, evenimente, aveam o viata la care putini aveau acces. Elogiam comunismul, iar pentru asta eram rasplatita!

Toate acestea le scriu privind din balconul hotelului, ce îmi ofera o panorama superba asupra turnului Eiffel. Îmi pare grandios. Mi-ar fi placut sa stiu toate dedesubturile acelei constructii, dar nu îl puteam compara cu creatia lui Ceausescu, cu „Casa noastra a poporului”,si îi spun creatie ceausista pentru ca asta a fost. Acea arhitecta tânara ce câstigase proiectul era acolo doar cu numele. Ce construia ea într-o zi darâma Ceausescu a doua zi. Acea perioada m-a marcat profund prin faptul ca puterea cuvântului era mai mare decât orice altceva. Nu aveau nevoie de mari dovezi, simple cuvinte aruncate la suparare, la nervi, te înfundau în detentie, sau în cazurile fericite erai anuntat de un om cu suflet mai mare sa parasesti tara cât mai poti. Eram profund impresionata de puterea de manipulare pe care o aveam si eu. Ceea ce transmiteam din spatele micului ecran era subiect national, lege nescrisa, stabilita doar prin vorbe, prin cuvinte.

Nu as fi crezut vreodata ca toate acestea aveau sa se sfârseasca, tot din cauza unor cuvinte, a unui moment de neatentie, de slabiciune. Eram tânara aveam o cariera de succes, reprezentam un model pentru multe tinere aspirante la postul de crainic TV. Toate acestea pâna în ziua în care m-am îndragostit de un membru al familiei Ceausescu, iar într-un moment inconstient i-am marturisit acest lucru unei colege de redactie. A doua zi vuia tot institutul! De la poarta am fost dusa de militie la director, pentru a da o scurta declaratie si pentru a ma forta sa îmi prezint demisia. As fi putut dezminti acuzatia cu succes, dar nu am facut-o! Deja îmi provoca repulsie ceea ce faceam! Consientizasem ca minteam oamenii cu stiri jenante, ca îmi pierdusem familia… Nu vroiam sa îmi pierd cu totul constiinta. Am recunoscut ceea ce vuia în toate birourile. Am fost data afara si sfatuita sa parasesc tara!

Asta am si facut! M-am mutat în Franta, unde am continuat sa scriu cu succes, pe multi bani, articole din cealalta parte a „cortinei de fier”. Am reluat legaturile cu familia, care de aceasta data era mândra de realizarile mele. În 1996, în timp ce ma aflam în Café Atelier Montmartre, am aflat de moartea lui Nicu Ceausescu, subiect care m-a bulversat multe zile, saptamâni si luni întregi. Multe episoade de dinaintea plecarii mele din tara vor ramâne un mister al sufletului meu. Ceea ce ar fi vrut sa fie… ceea ce ar fi trebuit sa fie… ceea ce ar fi putut sa fie!

Gabriela CENUSA

Vaslui

28 mai 2011

TARA MEA: „CASA MEA”

On July 24, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Gabriela CENUSA – Grupul industrial „Stefan Procopiu” – Vaslui

TARA MEA: „CASA MEA”

Tara mea – casa mea, locul în care îmi încep si îmi sfârsesc fiecare zi, locul în care îmi serbez an de an închiderea unui subcapitol al vietii si începerea altuia, locul în care m-as întoarce oricând, macar cu sufletul.

[pullquote]

„Daca România vrea cu adevarat sa si croiasca un drum în istorie, tara de la care poate învata cel mai mult este Rusia. (…) Orice popor care intra în istorie, cînd celelalte sînt în maturitate, sufera de un dezechilibru provocat de inegalitatile de nivel istoric. Rusia se nastea la viata, dupa ce dormise — întocmai ca România — secole întregi. Nu i a ramas altceva de facut decît sa arda etapele. Ea n a cunoscut Renasterea, iar Evul Mediu rusesc a fost întunecos, nespiritual. Însasi literatura, pîna la începutul secolului trecut, s a remarcat doar prin fabulisti si creatii moral religioase. Plaga mare a Rusiei — ca si a noastra — a fost traditia bizantina, suflul spiritualitatii bizantine, care altoit într o cultura straina devine anchiloza, schematism abstract, iar pe plan politic si cultural, reactionarism organizat. Tot ce este gîndire reactionara în Rusia secolului trecut continua — constient sau inconstient — filonul bizantin. Pe Pobedonostev — procurorul Sfîntului Sinod, profet al inculturii maselor într o tara de analfabeti, îl vad descifrînd sensul istoriei dupa o icoana bizantina, iar nu dupa mersul soarelui, cum au facut occidentalii, — dupa o icoana bizantina, simbol al mortii, al uscaciunii si al umbrelor. Nu exista o viziune mai devitalizanta decît aceea care se degajeaza din arta bizantina, arta de ceruri obscure, de monotonie între sfinti, de inaderenta la Eros. Si cînd te gîndesti ca România a vietuit secole sub blestemul spiritului bizantin!”

Schimbarea la fata a României – E.M. CIORAN

[/pullquote]

Am doar nouasprezece ani si sunt inca eleva, la scrierea acestui eseu, într-un liceu din provincie, dar vad zilnic o Românie asa cum e ea, nu aceea pe care ne-o prezinta stirile din media. Ma pot numi o nationalista convinsa, uneori chiar ferventa. Îmi iubesc patria si locul în care m-am nascut, sunt mândra de deprinderile pe care le-am capatat într-o tara plina de defecte, cum o concep altii, sunt multumita de omul pe care îl reprezint, într-o tara ce a visat acum multi ani la o democratie autentica, o tara ce nu si-a gasit înca un regim politic adevarat care s-o reprezinte cu cinste, decât unul scris în nenumarate documente. În acceptiunea mea, o tara nu reprezinta altceva decât un loc, pe care îl creeaza oamenii prin obiceiurile, prin stilul lor de viata, prin purtarile lor. O patrie reprezinta imaginea reflectata într-o oglinda a tuturor oamenilor care o compun. Cum o oglinda nu minte niciodata, asa nici o tara nu poate masca purtarile ce o domina, prin oamenii „urâti” ce se încapatâneaza în a pune impedimente sperantei si a îngreuna evolutia. Asemenea proverbului românesc „Omul sfinteste locul”, avem o Românie asa cum ne-am creat-o sau cum o cream în fiecare zi.

Spre uluirea mea, asist zilnic la discutii din ce în ce mai încrâncenate, în care oamenii îsi detracteaza patria sau, spre stupefactia mea, ajung la a o ponegri. Consider ca nimic nu poate fi mai urât, mai josnic, decât sa îti denigrezi locul în care vietuiesti, locul în care îti ai originile, care te-a format si care l-a dat pe omul pe care îl reprezinti, spatiul natal care îti da identitate. Este un act deliberat de a-ti calomnia familia, de a nu-ti accepta stramosii, prezentul si întreaga existenta. Urmaresc nenumarate emisiuni de tip „talk-show” în care se dezbat diverse probleme nationale, buletine de stiri, si constat aceeasi atmosfera incarcata si poluanta sonor, pe fiecare post TV. Aceeasi oameni înveliti în pesimism, posaci, lipsiti de zâmbet, afectiune sau intelegerea celuilalt, dar carora le lipseste roba judecatoreasca, întrucât mereu stabilesc verdicte, reusesc sa „judece”, dar nu reusesc sa ispaseasca schimbarea pe care o cer. Îmi repugna teribil faptul ca tot mai multi oameni urmaresc astfel de dezbateri si concluzioneaza mereu cu aceeasi idee: „Trebuie sa vina o schimbare de sus, din guvern, noi nu avem puterea sa schimbam ceva”. În principiu, astfel de emisiuni nu fac altceva decât sa ne afecteze latura vindicativa, sa ne înfasoare într-o patura a pesimismului, ne sunt inoculate idei eronate, ce nu fac altceva decât sa ne transmita o stare de inferioritate, de neputinta.

Ar fi salutar sa constatam ca noi, oamenii, suntem cei care pot face începutul sirului de schimbari. Orice reusita de mare anvergura are la baza o serie de reusite mai mici, poate o serie de esecuri, de deziluzii, dar toate au ca baza un fundament solid. Noi,oamenii de rând, reprezentam fundamentul tarii noastre, în noi stau bazele unui nou început, ale unei schimbari in bine. Când vom fi capabili sa acceptam ca noi ne înfrumusetam sau ne urâtim tara, atunci ne vom putea aseza în rândul tarilor occidentale, pâna atunci suntem la coada si pare ca nu ne lasa nimeni sa înaintam.

Regimul comunist, ce ne-a dominat decenii la rând, se resimte, din pacate pâna în ziua de astazi când o mare parte a oamenilor nu reusesc sa dea uitarii deprinderile capatate în acea perioada; cred ca ele au ramas în gena multora si sunt transmise mai departe celor ce vin. Bineînteles ca sunt transmise deprinderile negative si nu cele pozitive, deoarece, desi ne este greu sa admitem, regimul comunist a impus si o serie de norme, pe care, daca am fi reusit sa le pastram, am fi dispus de o organizare mult mai elevata, de un comportament mult mai calculat, de aparitii mai distinse, am fi fost straini de tot ceea ce graviteaza în jurul cuvântului neputinciosi. Chiar si în aceasta situatie, nu poate fi judecat nici macar unul, noi am perceput si percepem libertatea într-un mod eronat, nu profitam de aceasta pentru a ne exprima liber si corect, pentru a opina si decide în probleme existentiale majore fara a avea restrictia cuvântului, ci o percepem ca pe o dezlantuire a propriei naturi, ca pe o lipsa a inhibarii, ca pe o lepadare a bunului simt ce îmbraca în mod firesc fiinta umana, în afara oricarei doctrine.

Întorcându-ne în timp, si la paginile cartilor, feriti în spatiul cultural de vacarmul globalizarii consumiste, literatura ne ofera toata paleta motivelor pentru care trebuie sa ne iubim tara. Chiar de la pasoptisti se punea problema întoarcerii privirii spre istoria si frumusetile naturale ale patriei. Sedusi de mirajul occidentului, modernistii, sunt contracarati de traditionalistii mai atenti la filonul national. În prima jumatate a secolului al XX-lea, în plina tendinta de modernizare, Blaga ne învata sa privim din nou spre cerul acestui pamânt, pentru a întelege astfel legaturile noastre si pentru a ne integra într-o ordine cosmica. România de astazi, mai pastreaza în oamenii ei simpli, în satele ei neatinse de tavalugul industrializarii si instrainarii de sine, o dimensiune spirituala în care pot încolti germenii unei renasteri.

Tara mea poate depasi fatalismul atât de înfierat de Emil Cioran în „Schimbarea la fata a României”. Nu numai statistic, dar si economic, ca nivel de trai, de bunastare, Romania e plasata printre ultimele tari europene, situatie care pare ca-si alunga tinerii români din tara, intelectuali sau muncitori obisnuiti, în cele mai îndepartate colturi din lume, stare care poate fi compensata numai de o irupere a vointei nationale.