fecioara – Revista ARMONIA

Ce este „starea poieion”?

Se dedica Tatianei Scurtu Munteanu

Curios ca despre Poet au scris mai frumos, mai magulitor si uneori chiar exaltat mistic, nu poetii, ci filosofii, sau eseistii, ori prozatorii. În tinerete am citit acel jurnal al lui Cesare Pavese, „ Meseria de a trai”, un jurnal acut autobiografic, al suferintelor lui dar si ale erosului reprimat de handicapul impotentei. Marturisirile sale par ale unui poet ce se rateaza în patosul jurnalistic, al prozei confesive, necrutatoare siesi, scrieri cu valoare de document psihologic implicit, de studiu psihanalitic, pare-se marcat nu atât de Gustav

Jung,cât de Freud. Anticipând astfel de definitii, reîntelegi de fapt ca Poezia este un.. fenomen al Naturii, un fenomen mereu misterios al naturiiumane, în rezonanta cu cosmosul, cu energiile invizibile, ubicue, receptate si perpetuate cumva religiosus, veneratoare ( de la Venera,Venus,Virgo, Fecioara,Eros and Erato. Da, si famenul!) si cultivate în civilizatii,…cu impulsiunea originara, oraculara, a divinatiilor si magicienilor din ilo tempore, a mantrelor antice… Iata câteva definiri ale Poetului (Poeziei) :

Socrate ( 469- 399) :

„ Poetul este parinte si calauzitor al nostru întru întelepciune ( inteligenta, cunoastere, n.) …ceva usor, înaripat si sacru”…

Déjà vu…Deja cazut cu totul în desuetitudine, ca si sfintii detirnati în…aprocrifism.

Unul dintr-altul, sacerdoti ai barbarilor, fizicieni si astronomi ai prezentului..Psihologi ai “ omului devenitor” , imitându-si zeul ( pluralitatea! ).

În volumul antologic de imediat dupa moartea romancierului român Marin Preda, din imediatul orizont contemporan noua, retin cu admiratie cele scrise de el despre Poezie- Poet, admirabil, tulburator si… mitic… (L-am cunoscut personal cu prilejul rar al editarii mele la „ Cartea Româneasca”, ( Aur heraldic si ?ara poemului meu) si stiu multe despre ceea ce arde în spatele operei lui, ceea ce de fapt determina astfel de enunturi axiomatice, în cel de mai jos, cu patosul ( patimirea) unei Fiinte istorice ( Vulcanescu) -a unei natiuni în care cunoasterea este, stigmatic- mioritic, una …oraculara- mioriticia si manoleica; (Preda credea fanatic în zodii): „ O tara care nu stie sa-si apere poetii, va fi învinsa sau va supravietui lamentabil la coada altor natiuni, fiindca poezia e sângele unui popor care curge subteran prin veacuri si-l face nepieritor…” ( Iata o admirabila samânta a crestinismului, a Sinelui ca Hristos). ( Evident, Preda nuanteaza acest „ sânge” ( seva, asadar vegetalul – caci suntem în interregn) -de substrat al ceea ce as numi „ memorie freatica”, rezerva izvorâtoare izbucuri si cascade ale existentei într-o anume paideuma( v. Leo Frobenius)- …Sunt sigur de faptul ca Preda se referea indirect – contestatar, prin enuntul repros, la cenzura activistica, politieneasca, sintezista- a politicului asupra omului- care- scrie, omului care scrie ca supreme orgoliu, dar si ca imperative al fiintei de a comunica- empatic-a omului poetic, omului ce exprima de fapt Sufletul în Stare de Libertate ( desi pare-se libertatea e oarba, ca si justitia, nu? !- , sub verbul zborului, al “profetismului”, ( cunosti ce a fost, deduci ce va fi, cyclic…) -al sacralitatii …) . Viata si moartea lui au fost „semnificative” si, vai, profetice, pentru ceea ce urma sa vina, dupa 1989… Preda a fost victima nu doar a cenzurii, cât a Starii poetice din Fiinta sa… paranoia de grup, de boema, cea ritualica, cea a “ ucenicilor” ce se gelozeau între ei spre a-l adula pe “ maestru”, pe guru…Cam tot asa, însa si mai dramatic, a fost si Nichita, ca sa nu mai vorbim de Paunescu…Am întrebat undeva: opera îsi devora creatorul” ?

In extenso, pe filiera balcanica, a “ crailor de curte veche” ( carte veche !) -ca dealtfel, majoritatea scriitorilor români…Rivalitatile de tip Karp- Eminescu, Blaga- Beniuc, Preda- Barbu…si monstri sacri, resurecti în tromba, imitatori ai modelelor ( Calinescu, Lovinescu) ..Ce exotism sinistru, funerar, ce mari bolnavi de sine, contaminând totul !

Teroarea de a îsi stii valoarea vs. Nerecunoasterea ei de catre Contemporani…

Despre conceptul de terror mentis…

Motto: daca exista nebuni, exista si nerai?

Teroarea( ca stare subterana, a subconstientului colectiv, recte a ID-ului în criza identitatii- ca oglinda neagra, stihiala,- labirinthic…) nu vine, ci revine din trecutul deja mort, este umbra inefabila a memoriei colective, este stihialul memoriei. Este istoria neconsolatilor de pierderi, înfrântilor, aratatilor si a persoanelor non-grata, a ventrilocilor, a frustratilor, a dementilor grafomaniaci, etc.- o teroare ce “ctitoreste” din

ruinele socio- schismei, mausolee cazemate, este teroarea care conspira, disimulata,

deghizându-se în cameleonismul societatilor….Spaimose a trompetelor cu surdina sau stridente – ale noilor apocalipse… Lumea e îndoctrinata, dogmatizata, manipulata dupa cum o stiu expertii tehno- cratiilor si ai Banului, dinamitarzii ideologiilor, smintitii paranoiei, genialoizii si mascaricii Puterilor ( ierarhiilor).

Enuntul dilematic al lui Andre Malraux, „ secolul XXI va fi religios, sau nu va fi

deloc”… este în coada de peste: religios nu pare a fi, asadar va fi …terorist ?

În acest mileniu îndepartat siesi, constrictiv ca perceptii ( v. rezonanta Schuman) – în deriva spre… Rosu, exaltarea mistica, delir al suprafetei Textului, nu are taria

originara, luminica, telepathosul primordialelor manthre sau divinatiilor incantatorii,sus-evocate- taumaturgice, nici nu mai contin macar psalmismul, MISIONARISMUL de tip sectarist, sau cel extremist, sau sutrismul de mai târziu, acum explozic pornografic…

Functia magica a Verbului, a legii cântate, Dainei protodacice ( „ bunica” Doinelor )…, a decazut în subordinea labrinthica a ratiunii reci, substelare, a sublunarului… Psihedelismul si curenteloe de tip undergraund, mitul- codul pesterii lui Platon ( v. Heidegger) – sunt doar accesorii cu functie de toxine care dezinhiba, însa apartin onirismului si bâlbei care, etimologic, aici, vine de la Babilon?„ enunturi- oraculare” a emanatiilor de sulf din Delfi…O, si mai ales preotesele ce se prostitueaza cersind Incubul în hlamida de mersie, cu coarne si falus satiabil! Sacerdotii barbarilor de altadata, savantii, cercetatorii de acum, sunt doar intuitivi terorizati de aceeasi dilema, a transcenderii, a neo- alchimismului si de fapt robot-ismului care-l prefigureaza pe Neo- Mensch-ul cyborgic, recuperatorul, omul electronic, modificabil .. îngrosându-si vocea ca un ventriloc clonat, prin hubloul gropii micului ecran… Si deodata, absurdul : vedem prin ochiul- spion al lui Dumnezeu, Hubble, cel putin 4oo de miliared de galaxii…

„Cenusie, scumpe prieten, e teoria întreaga iar verde –al vietii arbore auriu” ( Goethe, Faust) „Horridas nostras mentis purga tenebras” Purifica întunecimile datatoare de fiori ale mintii noastre „…si amarnic/ ne smulge inima o Putere/caci tot ceea

ce este ceresc/ cere jertfe”- Hoelderlin ( perioada “ nebuniei romantice).

Eugen Evu

Cristi IORDACHE
Tehnici de nerezistenta
Editura Cetatea de Scaun
Targoviste, 2010
ISBN 978-606-537-051-7

Cu adevarat nu poti rezista acestor „Tehnici de nerezistenta”. Nici nu trebuie, pentru ca a rezista inseamna poate a pierde, iar dinspre autorul acestui manual poetic nu ne ameninta nici un pericol. Pericolul caruia se supune singur Cristi Iordache, autorul volumului, ne poarta pe o sarma foarte bine intinsa de vers (a se citi culmi ascutite de munte), asemenea unui balerin care isi cunoaste bine fiecare miscare. Face din poemele lui fie un dans agil, fie un moment de repaus care poate parea nesfarsit. Ne copleseste cu grija unui suflet iubitor si tandru sau cu o stravedere care surprinde placut. Cum sa-i rezisti, n-ar fi pacat? Este un fin dirijor al unei orchestre care canta numai pentru noi.

Structurat in trei parti, volumul este un original. Prin cautarile lui montane, insingurat poate intre cer si pamant, Cristi Iordache nu este un pastrator numai pentru el al darurilor primite. Le daruieste: „hoinaresc pe crestele muntilor/ acolo/ zapada nu piere/ sub talpile-mi/ goale/ viscolul/ ma biciuie cu pasari de prada/ acolo/ ma pravalesc sub norii/ ce-ascund/ paraiele/ ochilor tai/ acolo/ cad/ unde tu ma poti obloji/ cu buze/ cu sani” (pag. 11). Poetul isi regaseste iubirea din sufletul lui la inaltimea acestor zapezi vesnic pure. Si ne-o spune cu o bucurie in care trebuie sa ii fim alaturi.

Prima parte, intitulata sugestiv „Amor cu Dumnezeu sau cu El intre noi (Gilda Mia)”, cuprinde poeme care sunt adevarate descoperiri interioare. Din hoinarelile/ascensiuni pe culmi ascutite si inalte descoperirile lui sunt profunde: „hrana rezistentei m-a abandonat/ nasterea/ si hienele-mi devorau/ trupul/ nu ma nascusem la Tagastes dar invatasem/ murirea” (pag. 21). Nu poti sa nu observi cum amintirile sufletului calatorind prin om se afla singure si se rostesc. Astfel, viata, asa cum o simte Cristi Iordache, se dezvaluie si se arata ca un mister, ducand mai departe catre alt mister. „As plange cenusa,/ dar flacari mai sunt,/ mi-e noaptea lumina/ ce-apune in zori,/ Inchide-ma-n tine/ (pamantul mi-e ciunt)/ si fi-vom, femeie,/ doi nemuritori” (pag. 25). Cristi Iordache observa cu rabdarea unui chinez, traieste si ne impartasesete trairea lui, dar in acelasi timp este un cal nobil si liber. Nici un frau nu lasa a-i fi asezat de maini straine. El este liber sa galopeze sau sa se odihneasca, iar riscul acesta, asumat poetic, este o adevarata incantare surprinzatoare. Uimit este si el, poetul, cand afla cum poate „alerga fara sa striveasca firele de iarba”, dar „cu teama de socuri/ ca orice om intreg dupa un transplant de cord” (pag. 15). Aspira catre dragoste cu toate fibrele fiintei lui si o spune cu o cucernica si romantica marturisire: „Si paj voi fi/ la Curtea Ta,/ Femeie,/ de-ar fi/ sa-mi smulg/ si cerul/ si pamantul,/ imi lepad heruvimii,/ toata ceata,/ ca Tu/ Esti/ mai intai/ si nu/ cuvantul” (pag. 14). De notat scrierea cu majuscula a cuvintelor, ca o accentuare a semnificatiei divine.

Partea a doua, intitulata „Sssst, sa nu ne-auda soartea!” cuprinde poezii cu o mare forta de impresionare, care denota o deplina stapanire a mijloacelor poetice. Metaforele abunda si totul e transmis cu puterea unui mesaj bine definit. „Un sange rece serpuind, ma vede”, sau „E gandul-caninii ciobiti ce se-nfrupta” sunt doar exemple, dincolo de care se poate simti substanta filosofica ferma: „Tacerea-cantare de lauda, muta,// ciopleste liturgic caverna mea sluta./ Ecoul melodic, a ploaie de vara,/ est transitus Domini. Fruntea-mi saruta,/ ma naste poveste, ma pierde povara” (pag. 40). Dincolo de unele cuvinte in chip deosebit scrise (soartea, ciata), Cristi Iordache creeaza imagini pline se sens si profunzime, alcatuind un adevarat crez poetic. „Pantera neagra” poate duce cu gandul la leoaica tanara a lui Nichita Stanescu, dar e numai un loc al poeziei din care Cristi Iordache trece mai departe cu aripi adevarate si personale. Din nou atent observator al vietii in poezia „Joc”, ramane totusi detasat dincolo de epuizarea trairii, ca un maestru al propriei deveniri. „Copiii tai au invatat deja sa se joace”, ne spune Cristi Iordache, dar numai dupa ce va fi fost ucis de barbatii femeilor iubite si mame ale copiilor sai. Frumusetea si uratenia lumii capata deopotriva sens filosofic intregit prin cunoastere si traire. In ultima parte a capitolului Cristi Iordache se vrea a fi un Monte Cristo (de remarcat: Monte-munte, Cristo-Cristos), dupa intelegerea nebanuitului sens al gandurilor destinului: din fiinta care se nutreste simbolic din picaturile zapezilor pure si din gandurile limpezi ale inaltimilor, devenirea il poarta catre „un vaduv batran nereticent,/ mi-e idol murirea/ si pribegesc prin rezistenta.// Pretutindeni gladiatori;/ unii ma numesc in continuare,/ din mila,/ monte cristo” (pag. 82). Sunt versuri care aduc aminte de Eminescu („norocul va petrece”). Acceptarea riscului, (ne)rezistenta lui Cristi Iordache este tocmai provocarea libertatii. A cutezantei fiintei umane si a aripilor primite mereu in dar pentru un nou zbor.

Partea a treia se numeste „n mobil”, sugerand deopotriva anonimatul (n) matematic, statistic, dar si o epoca a mobilitatii si nu numai telefonice. Poemele sunt incarcate de aceeasi forta sugerand riscul si asumarea propriei libertati umane, al regasirii de sine in univers: „S-a ridicat pamantul in picioare/ trezit de sange de atei./ Adame,/ -ti spun/ din lumea mea de-acum,/ tu ce traiesti, trait-am eu!/ Asa precum/ Fecioara Preacurata,/ pamantul va ramane greu,/ vor naste umerii-i poteci/ batute de talpa patata/ cu suflete ratacite/ si reci” (pag. 98). Descoperim inca o data realitatea evidenta ca orice creatie nu poate fi decat liber consimtita, o urmare a experientelor existentiale deplin intelese.

Cristi Iordache, un explorator neobosit al umanului si divinului din el insusi, a ilustrat volumul cu desenele fiicei sale. Imagini de frumoasa puritate de copil insotesc poemele si dau o nota calda intregului. Editura Cetatea de Scaun din Targoviste primeste in randurile autorilor editati vocea distincta si clara a poetului Cristi Iordache. Mereu nelinistit si mereu framantat, asa cum numai poetul poate fi, dornic de noi aventuri cutezatoare, Cristi Iordache izbuteste un frumos dar literar pentru cititor. Mai cu seama ca manualul acesta poetic te invata cum sa nu opui rezistenta Vietii in toata minunata ei nesfarsire. Cristi Iordache poarta adevarata noblete a cailor liberi.

Constantin P. POPESCU