Preocuparile din ultima vreme referitoare la viata românilor care au parasit România imediat dupa instaurarea regimului comunist, constituind fara îndoiala primul val de refugiati politic declansat cu repeziciune în anul 1948, m-au condus spre informatii interesante si la identificarea unor persoane cu istorii de viata palpitante. Destainuirile lui nea Mitica Sinu mi-au stârnit curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre viata si activitatea contemporanilor sai, a celor care asemeni lui au avut taria sa-si înfrunte destinul, urmând calea exilului. Asa am reusit sa intru în contact cu profesorul Tiberiu Cunia, aromân de origine, refugiat din România în toamna anului 1948. În prezent, la venerabila vârsta de 85 de ani domnul Cunia vietuieste în statul New York si înca mai are preocupari care-l onoreaza. Este interesant de urmarit ascensiunea unui om pasionat de stiinta si nu numai, spre o cariera încununata de realizari impresionante, dar si de cunoscut preocuparile sale curente, privind pastrarea si conservarea culturii si limbii neamului sau, aromânii. 63 de ani de exil, urmând o traiectorie sinuoasa, presarata cu temeri si inedit, cu întristare si exaltare, cu reusite si esecuri s-au scurs într-o maniera în care, optimistul si temerarul luptator a iesit învingator în fata tuturor piedicilor. Dumitru Sinu are ocazia sa-l cunoasca pe Tiberiu Cunia în anii pribegiei, drumul sau spre libertate si împlinire urmând o traiectorie comuna, pe alocuri, cu cea a profesorului Cunia. si astazi cei doi pastreaza legatura si îsi deapana la telefon mai ales, ore în sir, amintirile… Domnul profesor Tiberiu Cunia se bucura de un statut cu care putini dintre confratii nostri români sau de alte nationalitati se pot mândri: detinator al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiintifica desfasurata în domeniul silviculturii si membru de onoare al Academiei de stiinte Agricole si Silvice din Bucuresti. Drumul catre împlinire profesionala nu a fost simplu, a necesitat munca, daruire, sacrificiu si rigurozitate, dar toate acestea nu aveau sanse de reusita daca nu erau facute cu pasiune si seriozitate.

Primii 22 de ani…

S-a nascut la 10 ianuarie 1926 la Edessa, în Grecia, într-o familie de aromâni. La câteva luni dupa nasterea sa, familia lui paraseste Grecia refugiindu-se în Cadrilaterul românesc, la Bazargic (în Bulgaria de astazi), unde ramân pâna în 1940, când soarta le deschide drumul catre Constanta. Dupa studiile primare si gimnaziale pe care le absolva la Bazargic, urmeaza cursurile liceului „Mircea cel Batrân” din Constanta. Fiu de învatator de oras si în acelasi timp al unui neam cu o istorie zbuciumata, apartine unei clase sociale neagreate de regimul comunist de-abia instaurat, iar intrarea pe un loc fruntas (al doilea pe lista de admitere) la Facultatea de Silvicultura – pe-atunci parte integranta a Politehnicii bucurestene -, nu-i aduce decât necazuri. Înca din 1946 când îsi începe studiile universitare, se raliaza miscarii de rezistenta anticomuniste, oripilat de alegerea sa injusta, în lipsa si fara a-si depune vreo candidatura, în structura de conducere a Uniunii Nationale a Studentilor Români, organism controlat în totalitate de catre comunisti. Refuza categoric functia si devine un înfocat luptator anticomunist: prin structura sa si prin apartenenta la neamul aromânesc, fiind în plus si-un „razvratit cu gura mare”, atrage suspiciunea ce rezida în urmarirea de catre securitate a fiecarei miscari pe care o face. Prigoana comunista îl determina ca dupa 15 mai 1948, când au început arestarile masive în rândurile studentilor, sa se ascunda pentru o perioada în Bucuresti, pe la diverse rude sau prieteni ai sai si-ai familiei. Are curajul sa se prezinte la doua examene din sesiunea din vara a anului II universitar, dupa care se ascunde în muntii Arefului, în Arges, o scurta perioada. Cum securitatea avea peste tot informatori si se faceau descinderi si arestari în masa, precautia, flerul si, de ce nu, sansa îl directioneaza din nou spre Bucuresti, unde-si pregateste de aceasta data plecarea peste granita. Grupul de studenti din care face parte alaturi de Genu (Eugen) stefanescu, Sandu Ionescu (ambii prieteni si „ortaci” de pribegie ai lui nea Mitica Sinu) si Tiberiu Ionescu, toti colegi de facultate si prieteni nedespartiti, planuise sa treaca la sârbi pe la Turnu Severin, traversând Dunarea înot. Tiberiu Cunia însa nu stia sa înoate si cu toate ca prietenii sai încercasera sa-l pregateasca, va ajunge la sârbi pe uscat, trecând granita prin Banat, sprijinit de oamenii rezistentei.
Nesiguranta vietii ultimilor ani petrecuti în tara era urmata de-acum de un alt fel de nesiguranta, pentru ca perioada ce o va traversa se afla sub semnul pericolelor si al deciziilor ce trebuiau luate imediat, fara ezitare. Norocul îsi putea spune cuvântul, dar la fel de bine putea fi inexistent. Însa Tiberiu Cunia a avut principii de viata bine determinate si fundamentate cu precizie de matematician, pe logica. Toate actiunile sale si reusitele lor au avut un important suport în exercitiul de vointa si acceptare, pe care l-a rezolvat întotdeauna cu demnitate. si-a dorit o altfel de viata, si-a trasat liniile directoare, a urmat algoritmul pe care mintea sa stralucita si l-a plasmuit si a luptat pentru a-si realiza dezideratele: „Am acceptat rezultatele actiunilor mele fara sa ma plâng. Ceea ce nu poti schimba trebuie sa accepti. Astfel, am avut totdeauna, ceea ce numim peace of mind, adica linistea sufleteasca. Acest lucru m-a ghidat întotdeauna. Când am fost sfidat de problemele vietii, am încercat sa le schimb. În aceasta consta vointa omului”.

Începuturile exilului si supliciile lui – Iugoslavia

Începutul anilor de pribegie se afla sub sceptrul unor elemente de gândire logica, care l-au ajutat sa patrunda încrezator în universul unei altfel de lumi, sa înceapa lupta pentru o altfel de viata, pe care si-a dorit-o, si-acum avea posibilitatea sa construiasca, piatra cu piatra, caramida cu caramida, edificiul spre care tintea.  În Iugoslavia, domnul profesor Cunia petrece sase luni, în diferite lagare de concentrare si de munca fortata. Dupa o perioada scurta de detentie la închisoare la Vârset si Biserica Alba, a ajuns în lagarul de concentrare de la Kovacica, de unde dupa aproximativ o saptamâna a fost trimis cu un grup la munca, în minele de carbuni de la Banovici. Aici s-a întâlnit cu doi dintre colegii de facultate – Genu stefanescu si Tiberiu Ionescu – care reusisera sa treaca Dunarea înot (Sandu Ionescu fusese repartizat cu un alt grup, în alt lagar de munca). Desi conditiile de lucru si traiul erau acceptabile, fiecare dintre cei aflati acolo se gândea la o modalitate de evadare si de urmare a drumului ce avea sa-i conduca spre prosperitate. „Oficialitatile iugoslave se purtau ca niste comunisti veritabili, convinsi” – relateaza profesorul Cunia, pentru ca de-abia italienii si francezii i-au considerat pe refugiatii români „amici ideologici”, în calitatea lor de opozanti ai comunismului. Tiberiu Cunia reuseste sa evadeze, împreuna cu câtiva „colegi”, dar sunt prinsi si închisi la Tuzla. Dupa o luna au fost mutati în Voivodina, aproape de granita cu România, la Zrenianin. sederea la Zrenianin a fost mai lejera, ziua se puteau plimba în interiorul lagarului, puteau socializa, se puteau cunoaste mai bine. În lagarul de la Zrenianin cunoscuse o seama de oameni luminati, aproape de care timpul a trecut mai usor si o oaza de cultura regasita în prezenta unor persoane speciale, i-au facut viata mai usoara. Printre acestia se numarau: unul din discipolii lui Nae Ionescu – ilustrul mentor al titanilor Noica si Cioran – de numele caruia nu-si aminteste, ci doar de discutiile pe teme filosofice pe care le avusesera, avocatul Cristescu, cu care se stia din închisoarea de la Tuzla, muzicianul Musat, Crihan, omul politic basarabean care avusese un rol decisiv în alipirea Basarabiei la patria mama în timpul Primului Razboi Mondial. La un moment dat Tiberiu Cunia este trimis cu un grup de refugiati la granita cu Italia, sa munceasca într-o fabrica de caramida, la 30 de kilometri de granita italiana, lânga Mala Bukovica. sansa de a pleca mai departe spre Vest capata noi valente si grupul de români face planuri de evadare. Ramâne în asteptarea unui moment favorabil, care vine de la sine într-o buna zi, când un lucrator de la fabrica îi ajuta sa paraseasca lagarul: „Am pariat din nou pe sansa si am câstigat” – accentueaza domnul Cunia. Dupa ce granicerii iugoslavi îi deposedeaza de toate bunurile valoroase ce le mai detineau, ajung pe pamântul italian. Parca cineva din umbra mânuise mersul lucrurilor asa fel încât refugiatii sa poata trece „bariera rosie” spre lumea libera. Sa fi fost o comanda politica a sârbilor? Sa fi fost o conditie pusa de Occident lui Tito? Nu se stia, important era faptul ca pentru prima data dupa sase luni de incertitudini, Tiberiu Cunia si camarazii sai se simteau liberi cu-adevarat. Însa, pentru fatalistul Cunia începea o perioada care statea sub semnul unei întrebari firesti: „De ce am ajuns aici? Ce voi face? Daca nu ma temusem de spaimele vietii de lagar, îti dai seama ca acum, cu atât mai putin, astfel de întrebari m-ar fi speriat. Iar acum, cu mentalitatea mea fatalista, ma pregateam sa înfrunt o realitate pe care n-o puteam controla, desi stiam ca multe, multe lucruri pot depinde de mine! Vremea probei venise!”

Trieste – Cinecitta – Grugliasco (Torino) – noi cordonate spre Vest!

Se stia în cercurile intelectualitatii românesti din diaspora ca Franta este idealul occidental pentru desavârsirea studiilor multora dintre refugiatii acelor timpuri. sase luni de viata în lagarele iugoslave fusesera si pentru Tiberiu Cunia prilej de meditatie, atât cât se putea medita în acele conditii de incertitudine, pentru faurirea unor idealuri de viitor. Primul pas era facut: scapase de Iugoslavia si ajunsese în Italia, care nu era altceva decât o poarta deschisa spre viitor. În Italia trece succesiv prin mai multe lagare, începând cu cel de la Trieste, apoi la Cinecitta, lânga Roma si, în fine, la Grugliasco, lâmga Torino. Era împreuna cu Genu stefanescu si Tiberiu Ionescu – Sandu Ionescu facând parte din alt lot. Profesorul Cunia îsi aminteste acest episod: „Într-o seara, împreuna cu Genu stefanescu si Tiberica Ionescu am luat trenul italian spre frontiera franceza; eu eram cu o mandolina în mâna, ca sa aratam cumva, ca suntem turisti – mandolina pe care o cumparasem în Italia, la Trieste, cu banii primiti de la fratele meu din Viena. Am trecut prin spatele postului de observatie fara sa fim luati în seama, si, peste munti, urmând tot timpul directia spre vest, am ajuns la o sosea, în Franta. Haladuiam pe prima sosea franceza din viata noastra, în cautarea unei directii”…

Franta – proba de minte, inima si… noroc!

Ajunsesera în Franta, se simteau si mai liberi decât pâna atunci. Sperantele tinerilor studenti români atingeau acum alte valente pentru ca stiau ce doresc, îsi cunosteau potenta intelectuala si doreau, mai mult ca orice, sa reuseasca. Trec cu bine etapele întocmirii documentelor de emigrare dupa ce stau 24 de ore în închisoare, conform legilor franceze în vigoare, câstiga simpatia granicerilor si politiei locale iar apoi, cu bilete de tren spre Paris în buzunar si cu o adresa unde puteau gasi sprijin în capiatala franceza, urca în primul tren spre „orasul luminilor”, faurindu-si planuri marete pentru un nou început. Dupa doua saptamâni petrecute în conditii insalubre, alaturi de „closarii’ de pe malurile Senei, dar cu un acoperis deasupra capului si masa asigurate, tinerii au fost mutati din caminul apartinând „Armatei Salvarii” – locul care le fusese recomandat la intrarea în Franta -, într-un alt gen de camin, cu conditii mult mai omenesti, unde au primit ajutoare de la IRO (International Refugee Organization) si au stat pâna la plecarea la Nancy, pentru continuarea studiilor universitare. S-au bucurat de ospitalitatea franceza, au fost înscrisi la scurt timp la facultatea de la Nancy si au beneficiat de bursa – norocul a fost de partea lor, pentru ca era în valabilitate o întelegere între Franta si România, anterioara venirii comunistilor la putere, prin care statul francez acorda un anumit numar de burse de studii tinerilor eminenti. „România care ne alungase si ne obligase sa trecem printr-un teribil purgatoriu, tara care, daca am fi ratat evadarea, ne-ar fi primit cu catusele pregatite – acum, ajunsi departe de ea si împotriva vointei sale, ne-a ajutat involuntar” – mentioneaza Tiberiu Cunia în amintirile sale. Cu bune si cu rele în mijlocul diasporei franceze, tinerii studenti ai scolii Superioare de la Nancy au ocazia sa întâlneasca pe parcursul celor doi ani petrecuti între Nancy si Paris, nume mari ale culturii României postbelice: „Noi românii eram grupati în jurul bisericii ortodoxe române de pe Rue Jean de Beauvais, în jurul centrului catolic de pe Rue de Ribéra, în jurul unui centru de ajutorare a românilor refugiati etc. Nu vreau sa vorbesc despre dezbinarile si luptele fratricide din interiorul nostru; nici despre tulburarile ocazionate de casatoria fostului rege Carol cu Elena Lupescu si oficiata la Paris de catre parohul Martinian Ivanovici, ci despre relatiile cu românii de acolo – ca marele savant Mircea Eliade, renumitul sculptor Brâncusi, Printul Nicolae, politicienii Negruti si Penescu, profesorul Petre Sergescu (fostul rector al meu de la Politehnica din Bucuresti, care ne-a invitat de mai multe ori la el acasa), comandantul legionar Vasile Iasinschi si multi, multi altii de care nu-mi mai amintesc…”. Tot la Paris se întâlneste cu nume de seama ale diasporei aromâne, cu care, 30 de ani mai târziu, va pune bazele primului Congres International de Limba si Cultura Aromâna. Dar în aceasta perioada are loc un incident care-i lasa un gust amar: „Ora 25”, romanul de succes al scriitorului român Virgil Gheorghiu a fost lansat si la Nancy. Cei patru studenti „forestieri” români – pentru ca la câteva saptamâni dupa ce Tiberiu Cunia, Eugen stefanescu si Tiberiu Ionescu ajunsesera la Paris, a aparut si fostul lor coleg, Sandu Ionescu, de care se despartisera în Iugoslavia -, bucurosi ca fusesera prezenti la lansare, l-au cautat pe Virgil Gheorghiu pentru a-l saluta. Erau mândri fiidca un român avusese de un asemenea succes. Gheorghiu însa n-a vrut sa stea de vorba cu ei, le-a întins o fotografie cu un autograf si asta a fost tot: „…Te duci la cineva cu dragoste si te vezi respins! Ne-a lasat un gol în suflet. Noi, refugiatii români dezvoltaseram în Franta un fel de esprit de corps, o mentalitate de clan, de simtaminte de frati. De aceea, primirea extrem de rece a lui Virgil Gheorghiu ne-a dezamagit extrem de mult. De altfel, am auzit mai târziu de la cei din Paris care traisera cu el împreuna mai mult timp, ca dupa ce devenise celebru Gheorghiu se ferea sa-i mai vada…”.

Student la Nancy

„Asa cum n-am întrebat destinul de ce ma persecuta, la fel nu-l întrebam nici de ce ma ajuta. Luam lucrurile asa cum erau. stiam ca viata mea va fi plina de situatii necunoscute si-mi propusesem sa nu cheltuiesc energie gândindu-ma la ceea ce nu exista înca. Eram însa în permanenta pregatit sa raspund din punct de vedere psihic, în primul rând, oricarei situatii. Daca nu primeam bursa? Ei bine, nu stiu acum ce as fi facut, dar precis ca nu m-as fi speriat. As fi cautat o solutie si în mod cert as fi gasit-o” – frumos gândea Tiberiu Cunia la cei 23 de ani ai sai, când devenise student bursier al scolii Superioare din Nancy!
Student la scoala Superioara din Nancy, tânar, optimist, liber si dornic de realizare, Tiberiu Cunia pune aici bazele viitoarei sale cariere. Era constient de sansa pe care o avusese dar la fel de bine stia ca drumul spre desavârsire profesionala nu va fi usor. Depaseste cu abilitate greutatile privitoare la limba franceza, pe care o stia binisor dar nu-i cunostea expresiile idiomatice. Nu-i este usor sa-si ia cursurile pentru ca la vremea aceea nu se gaseau sub forma tiparita, fiind nevoit sa copieze, seara de seara, cursurile de la colegii francezi. Vacantele, fiind necuprinse în renta bursiera, era nevoit sa lucreze pentru a avea din ce trai, si astfel dupa primul an, în vara lui 1950 lucra lânga Biarritz la o fabrica de cherestea, împreuna cu Tiberiu Ionescu, la debitarea manuala a scândurilor. Pentru un viitor inginer silvic era chiar utila aceasta practica, direct în productie. si importanta acestor ani petrecuti în scoala franceza de silvicultura s-a simtit mai târziu, dupa ajungerea în Canada. Astazi câti studenti gândesc, oare, asa? si câti efectueaza o astfel de practica si nu duc la facultate doar „dovada scrisa” a „trecerii” lor printr-o fabrica, ajungând ingineri fara ca macar sa stie ce este acela un „fierastrau”? Dupa al doilea an de studii si o luna de turnee prin marile paduri franceze, Tiberiu Cunia îsi ia examenele de absolvire si, cu diploma în buzunar, se întoarce la Paris. sansa, într-adevar, fusese de partea lui si de aceasta data!

La rascuce de drumuri: „Alea jacta est!”

Odata revenit la Paris, Tiberiu Cunia se gândea la gasirea unui loc de munca. În domeniul forestier, Franta îi oferea prea putine variante, stiuse de la bun început ca aici va putea studia si mai putin se gândise sa ramâna pentru a munci. Era un om liber, „cetatean al lumii”, cum îi placea sa spuna si era momentul sa-si aleaga drumul spre o cariera. Împreuna cu colegii sai, se orienteaza spre FAO, forul international care repartiza specialistii din întreaga lume, spre tari mai putin dezvoltate. Depun documentele necesare si în final se hotarasc încotro s-o apuce: Tiberiu Cunia si Eugen stefanescu pleaca spre Canada, Tiberiu Ionescu în Maroc, iar Sandu Ionescu ramâne în Franta, dar nu va practica niciodata silvicultura, orientându-se spre un alt domeniu, în care prospera si, mai târziu, fiind casatorit cu o elvetianca, se muta în Elvetia, unde traieste si azi.
Uneori, în viata apar momente în care trebuie sa iei deciziile rapid, fara sa te gândesti prea mult la urmari. Tiberiu Cunia depusese la FAO solicitarea pentru obtinerea unui loc de munca si între timp auzise ca americanii înfiintasera la Strasbourg o universitate pentru studentii refugiati din Europa de Est. Profitând de oportunitate, se înscrie aici pentru un doctorat în matematici. Paradoxal, când deja era cu biletul de vapor pentru Canada în buzunar si avea toate aprobarile pentru emigrare, primeste si de la Strasbourg înstiintarea ca este acceptat cu bursa. Din nou se afla într-un moment de rascruce: de unde sa stie care-ar fi fost decizia corecta? „De multe ori ma întreb care mi-ar fi fost viitorul, daca acceptam bursa. Mi s-ar fi schimbat cariera, viata, casatoria, copiii, totul… Am plecat spre Canada si nu m-am mai uitat înapoi. Alea jacta est! – cum spunea latinul – zarurile au fost aruncate!”

Canadian International Paper Co: „Te angajam, dar trebuie sa începi de jos!”

Iata cum a fost întâmpinat tânarul Cunia în prima zi de munca la Canadian International Paper Co! Nu era o problema, era obisnuit de-acum cu sistemul occidental si stia ca este doar o perioada de provizorat, necesara pentru ca angajatorul sa se edifice asupra capacitatii sale intelectuale si profesionale. Ajunsese în Canada, la Halifax, întâmpinat de prieteni cu care tinuse legatura. socurile nu i-au lipsit, de cum a pus piciorul pe pamânt nord-american. „De la Halifax, am luat trenul pâna la Montreal unde, la gara, ne asteptau prietenii. Mi-aduc aminte când la coborâre i-am spus prietenului meu Stanciu ca vreau sa mergem întâi la politie, sa ma înregistrez. El a râs si mi-a spus: Ce politie? Aici esti în America, unde oamenii nu se prezinta la politie si n-au nici macar un buletin de identitate!” A urmat o perioada de cautari pentru a gasi un loc de munca în domeniul pentru care se pregatise, depunându-si curriculum vitae la diferite companii forestiere. Între timp, pentru a-si asigura cele necesare traiului, lucra ca om de serviciu la Spitalul „Sacre Coeur” din Montreal. Pâna si-a facut un rost dormea pe la prieteni, când la unul, când la altul… Cum optimismul si încrederea nu l-au parasit niciodata, iata ca norocul îi vine în ajutor si este angajat la sucursala canadiana a uneia dintre cele mai mari companii de celuloza si hârtie de pe continentul american si chiar din lume, celebra CIP – Canadian International Paper Co. Pionieratul în compania în care va munci multi ani de-acum înainte (1951-1968) si-l face în padurile canadiene, la Clova, una din cele 5 divizii forestiere ale companiei, în calitate de asistent-masurator. Aici începe sa învete limba engleza si dupa 6 luni se descurca chiar bine. Din vara lui 1952 – prima sa vara canadiana, este transferat la un turn de observatie contra incendiilor, dupa ce în prealabil facuse un curs în acest domeniu. Lucra în echipa cu prietenul si colegul sau, Eugen stefanescu: „A fost o perioada greu de uitat pentru mine. Nu doar pentru ca ea marca începutul carierei mele de forestier. Dar mai mult pentru ca lunile petrecute la turn au fost luni de liniste sufleteasca, de reculegere, de meditatie într-un mediu atragator, în mijlocul naturii. Eram departe de atmosfera încarcata din Europa, de consecintele marelui razboi. Singura legatura cu civilizatia era un telefon de padure (nu-mi aduc aminte sa fi avut si un radio!) si odata pe luna, un drum de-o zi întreaga, pentru a ne aduce proviziile.” În al doilea an petrecut în padurile canadiene urca o treapta profesionala si devine asistent-verificator.
Muncea cu constiinciozitate dar se saturase de plafonare, pentru ca tânarul inginer stia ca poate mai mult. Îsi argumenteaza în fata conducerii nemultumirea si sustine ideea ca poate mai mult. Initiativa da roade si este repartizat pentru a face studii de productie, pe teren, în padurile canadiene.

Studii de productie, statistici forestiere si cercetari operationale

Perioada care urmeaza în viata domnului Tiberiu Cunia este una de munca asidua, de studiu efectuat pe teren, de calcule si analize carora le gaseste rezolvarea prin noi metode logice, matematice. Avea un atu considerabil în ascutimea mintii si înclinatia nativa spre matematica, reusind sa promoveze ideile sale la nivelul companiei si sa îsi aduca un aport substantial la cercetarile de productie. Reusita testarilor efectuate în cadrul statiunilor de cercetare ale companiei, rezultatele obtinute, seriozitatea si ambitia tânarului inginer Cunia vor duce la urmatorul pas în cariera, transferarea lui la sediul central al companiei, la Montreal. Cercetarile sale, sustinute si de un mediu de munca adecvat – pentru ca are sansa sa lucreze cu un sef exceptional, în persoana lui Greg Belcher –, dau rezultate care-i ridica enorm cota profesionala. Publica articole în revistele de specialitate, sintetizând rezultatele cercetarilor, participa la simpozioane si sesiuni de comunicari stiintifice, tine cursuri de specialitate despre metodele statisticii aplicate în silvicultura si cercetarilor operationale, în fata colegilor din toate cele cinci divizii forestiere, dar si a specialistilor din afara companiei. Se specializeaza si în domeniul informaticii – era perioada în care aparusera IBM-urile si implementarea noilor tehnologii era iminenta. Cu înclinatii certe spre matematica si logica, urmeaza cursurile facultatii de matematica la Universitatea McGill de la Montreal unde îsi ia si masteratul. Dupa o perioada de munca asidua si studiu intens, Tiberiu Cunia are nevoie de o vacanta si merge în Europa.

„O vacanta la finalul careia nu m-am întors cu mâna goala, ci… cu o nevasta!”

Pleaca la Paris unde avea foarte multi prieteni si apoi la Viena, la fratele sau, Tascu, pe care nu-l vazuse de 16 ani, din 1941, când acesta parasise România, cu destinatia Germania. La Paris este întâmpinat cu bucurie de catre comunitatea aromâna. Doarme în prima noapte la prietenul sau, Demostene Nacu, unde o cunoaste pe Florica Varduli, cumnata acestuia, venita la Paris sa-si ajute sora care avea doi copii mici. Nu se gândeste la casatorie, dar pe parcursul sederii la Paris prietenii îl sfatuiesc ca ar fi cazul sa-si întemeieze si el o familie. Fiind o fata buna, cunoscuta de toti prietenii lui, o aromânca cinstita si demna, dedicata familiei, Tiberiu Cunia se hotaraste si o cere în casatorie, imediat dupa întoarcerea de la fratele sau. Totul se întâmpla cu repeziciune, fara a mai exista timp fizic pentru declaratii de dragoste si preambuluri, si Florica este ceruta de sotie de la cumnatul sau, Demostene Nacu. Accepta fara ezitare sa-i devina partenera de viata: „…am facut casatoria civila întâi, la primaria satului unde locuia Florica, într-o vineri dimineata. Duminica a fost oficiata casatoria religioasa la biserica româneasca de pe Rue Jean de Beauvais. Am facut o nunta mare, fiindca aveam multi prieteni la Paris. În luna de miere am petrecut o saptamâna la unul din hotelurile pariziene, aproape de Turnul Eiffel.” Dupa acesta vacanta, prelungita cu o saptamâna si având acordul conducerii companiei, Tiberiu Cunia împreuna cu tânara sa sotie revine la Montreal, pentru a continua seria cercetarilor si studiilor de care era legat atât de mult.

Un profesionist pentru care nu titlul de „doctor” conteaza!

Revenit la Montreal Tiberiu Cunia reia serios munca de cercetare si studiu; începe studiile de doctorat. Având masteratul luat, se înscrie direct în anul II de studiu pentru a-si completa cunostintele în matematici avansate si statistici. Anul III si urmatorii ar fi fost necesari pentru elaborarea tezei de doctorat. Evenimente neprevazute, independente de vointa domnului Cunia, aduc însa o rasturnare de situatie în planurile sale. Anul II este terminat cu succes de eminentul doctorand, însa îi moare îndrumatorul de lucrare, ba mai mult, îi pleaca si profesorul de statistica din cadrul universitatii Mc Gill, unde studia. Erau putine cadre didactice specializate în acel domeniu atunci si pentru a continua trebuia fie sa schimbe tema de doctorat, fie sa se transfere la o alta universitate. Alege varianta a doua si reia studiile doctorale la Universite de Montreal, unde de data aceasta face un an de statistici aplicate. Dar, ironia sortii face ca si pofesorul cu care studia aici sa plece pentru doi ani la Sorbona, în Franta: a ramas din nou fara profesor îndrumator. „Dar acest lucru nu m-a deranjat prea mult. Toata viata am avut un defect: nu am fost ambitios. Nu ma interesa doctoratul în sine. Ma dusesem la universitate sa învat. si s-a întâmplat bine, pentru ca am învatat si baza teoretica, si cea a aplicatiei în domeniul în care ma consacrasem. Am promis la universitate ca la întoarcerea profesorului de la Sorbona, ma voi apuca de teza” – dar n-a mai facut-o niciodata. Statistician desavârsit, cercetator de seama si descoperitor al unor metode statistice care l-au facut celebru în domeniu, domnul profesor Cunia scrie nenumarate articole despre inventarele  forestiere si metodele statistice de analiza, unele fiind clasificate ca niste contributii majore în domeniu. Pasionat si dedicat muncii sale, iata ca inginerul român care sosise la 23 de ani pe pamânt american, ajunsese într-un timp relativ scurt într-o pozitie privilegiata în lumea stiintifica forestiera din Canada, gratie inteligentei sale si seriozitatii cu care se implicase în munca. Primul departament de Cecetari Operationale din industria forestiera din lume este înfiintat de catre Tiberiu Cunia si seful sau, Greg Belcher, în aceeasi perioada. Între1965-1966, a predat timp de zece luni cursuri de biometrie forestiera si cercetari operationale ca profesor-invitat, la Universitatea Yale din New Haven, Connecticut, aceasta etapa de viata profesionala constituind primul sau contact cu mediul universitar. Sesiuni stiintifice, simpozioane, articole de specialitate publicate în diverse reviste stiintifice de prestigiu, prelegeri si cursuri din domeniul în care devenise senator de drept, îi aduc profesorului Cunia satisfactie si împlinire profesionala. Dar nu se va opri aici, pentru ca acumularile substantiale îl îndemnau sa le împartaseasca si celor care se pregateau pentru domeniul forestier.

„Forget the doctoral studies!” – Cum poti deveni profesor universitar, fara doctorat

Primele oferte de a îmbratisa profesoratul au venit în perioada 1963-1967, de la mai multe universitati americane. Din motive personale, refuza, continuându-si munca de cercetare care-i oferea atâtea satisfactii. Însa acumularile masive rivalizau de departe cu ale oricarui cadru universitar. Din toate partile veneau semnale care-i atrageau atentia ca o cariera universitara era urmatorul segment spre care trebuia sa se îndrepte. Faptul ca un profesionist ca Tiberiu Cunia nu avea doctoratul constituia un paradox pentru altii, în timp ce pentru dânsul era nesemnificativ. Personalitati stiintifice ale lumii forestiere, precum Harold Young – profesor de biometrie forestiera la Universitatea din Orono-Maine – se straduiesc sa-l convinga sa-si îndrepte atentia spre catedra si sa-si finalizeze teza de doctorat, oferindu-i terte variante. Tiberiu Cunia este însa neclintit în convingerile sale. Peste tot, la toate universitatile la care Young intervine, pentru a-si continua doctoratul trebuia sa mai urmeze un an cursurile, or domnul Cunia avea deja un numar considerabil de cursuri si diplome, care nu erau la îndemâna oricui. Erau chestiuni mai mult formale, dar pe care Tiberiu Cunia nu le accepta. si totusi, gratie unui concurs de împrejurari, în anul 1967, este solicitat la Universitatea Syracuse… La insistentele decanului Colegiului Silvic Syracuse, merge la o discutie, fiind asigurat ca nu se va discuta problema doctoratului: „Forget the doctoral studies! – uita de studiile doctorale, i-a spus decanul. Nu se putea desparti de Montreal, de comunitatea româneasca de-acolo, unde avea foarte multi prieteni. S-ar fi simtit complet dezradacinat pentru ca între prietenii sai români si aromâni avea sentimentul acela de „acasa” si nu-si mai dorea o noua desprindere de cei cu care se simtea „acasa”… Dumitru Sinu îmi povestise de toate întâlnirile si petrecerile lor, pentru ca era un grup bine închegat, în care prietenia facuse minuni. Îsi dorea ca urmasii sai sa poata învata si frantuzeste, si englezeste, dar sa nu uite nici limba româna, nici aromâna. si totusi tentatia exista…
Dupa ce se sfatuieste cu sotia si se întâlneste cu decanul universitatii respective, fiindu-i acceptate toate conditiile puse – inclusiv un salariu mult peste cel al decanului – ia hotarârea de a se muta împreuna cu familia la Syracuse. Întâmpina greutati cu obtinerea vizei, dar reuseste si de aceasta data si, în ianuarie 1968, cu câteva luni întârziere fata de data din contract, îsi începe cariera universitara. De-aici înainte, Tiberiu Cunia se va adânci si mai mult în munca de cercetare împreuna cu masteranzii si doctoranzii sai, pentru ca devenise profesor universitar plin, îndrumator de masterate si doctorate, organizator si coordonator de actiuni stiintifice în America si în întreaga lume, paradoxal, fara a avea doctoratul.

Dupa 30 de ani, din nou „acasa” – congresul IUFRO la Bucuresti

A facut parte din mai multe asociatii de forestrie si biometrie forestiera (statistica si cercetari operationale), nationale si internationale, unde a desfasurat o activitate intensa: SAF – Society of American Foresters si ASA – American Statistical Association din SUA si CIF – Canadian Institute of Forestry din Canada, sau internationale – IUFRO – International Union of Forest Research Organizations. „Numarul adunarilor si al congreselor pe care le-am organizat personal sau al celor în a caror organizare am fost direct implicat este de aproximativ 30-40. În special, ca leader de Subject Group de la IUFRO, am organizat reuniuni internationale (în domeniul biometriei si inventarelor de paduri) în mai multe tari ale lumii”. Astfel, organizeaza primul congres international dedicat inventarierii forestiere nationale, la Bucuresti. Se întâlnise cu colegii români înca din 1971, la Gainesville, si acolo se nascuse ideea de a organiza si în România o astfel de manifestare. Cu toate greutatile întâmpinate în perioada premergatoare desfasurarii lui, congresul a fost o reusita. Peste 100 de participanti de pe mapamond si-au prezentat lucrarile în fata unei audiente de elita, organizarea întrecând asteptarile tuturor.
„Organizarea congresului a fost foarte buna. ICAS-ul (Institutul de Cercetari Agricole si Silvicultura) s-a întrecut pe sine însusi”- povesteste domnul Cunia. Atât sedintele zilnice cât si activitatile recreative, inclusiv excursia pe teren în padurile de pe Valea Prahovei, au fost foarte bine organizate. „Gândurile ma duceau la circumstantele în care am plecat si la faptul ca daca ma prindeau atunci, acest congres nu ar fi avut loc…” – spune Tiberiu Cunia. Relatia Domniei Sale  cu institutul român de specialitate continua  si se intensifica dupa acest eveniment, deschizând specialistilor români portile spre stiinta forestiera mondiala. În preajma iesirii la pensie, dat fiind faptul ca atentia profesorului Cunia avea sa se îndrepte înspre un alt domeniu, face o donatie substantiala institutului bucurestean: „Am facut vreo 50 de pachete mari de carti, reviste si alte publicatii, cam de vreo 20-25 de kilograme fiecare, si le-am trimis cu posta la Bucuresti. Biblioteca ICAS-ului s-a marit cu peste 100 de carti de matematici, statistici si cercetari operationale; numerele din ultimii 30-40 de ani de la cinci-sase reviste de specialitate si copii dupa multe articole. La biblioteca institutului, ICAS-ul a amenajat o încapere speciala cu materialele primite de la mine, pe usa careia au scris: Biblioteca Prof. T. Cunia”. Ca dovada a recunostintei pe care stiinta silvica româneasca o poarta domnului profesor, în 1994 îi este decernat titlul de Membru de onoare al Academiei de stiinte Agricole si Silvice „Gheorghe Ionescu sisesti” – cea mai mare cinste de care se poate bucura un silvicultor. „La sfârsitul sedintei, câtiva participanti au venit sa ma felicite si mi-au spus ca, daca nu se însala, este pentru prima data când cineva care a primit diploma de membru de onoare a vorbit si despre altceva decât despre silvicultura”- Tiberiu Cunia vorbise prea putin despre silvicultura, ci atinsese în special problema culturii si limbii aromâne, care va constitui preocuparea sa de baza în anii ce vor urma.

FAO si experienta birmaneza

În ceea ce priveste activitatea profesorului Cunia în cadrul Food and Agriculture Organization (FAO) – ramura a Natiunilor Unite, care asigura asistenta si ajutoare, printre altele, în domeniul agriculturii si silviculturii tarilor mai putin dezvoltate, aceasta a fost relativ limitata, dar a existat. Participa la un proiect amplu în Birmania, un contract încheiat de Colegiul Syracuse cu FAO, care avea ca obiectiv acordarea asistentei necesare înfiintarii unui institut de cercetari forestiere la Yezin. A mai existat un contract, de aceasta data încheiat de catre profesorul Cunia în nume propriu, a carui tinta era elaborarea unui plan esantional pentru un nou sistem de inventar forestier national, bazat pe metodele moderne de statistica. A fost o experienta profesionala si personala interesanta, de care Domnnia Sa îsi aminteste cu placere. Porneste singur, fara familie, în „aventura birmaneza”, cum mai poate fi numita aceasta perioada din viata distinsului domn Tiberiu Cunia. Pe lânga misiunea stiintifica, pentru care profesorul Cunia plecase în Birmania si de care se achitase cu profesionalism, aceasta experienta i-a creat posibilitatea de a cunoaste înca o tara, înca un popor, înca o cultura, mult deosebite de cele întâlnite pâna atunci. Pe parcursul carierei universitare si, implicit, a celei de cercetare stiintifica, Tiberiu Cunia face o serie de turnee profesionale, participa la multiple schimburi de experienta, simpozioane si congrese, fiind una dintre cele mai cunoscute personalitati din domeniul stiintelor silvice din lume.

„Nu faci nimic, ei ti-l dau fara sa-l ceri!” – Premiul von Humboldt

Premiul von Humboldt reprezinta cea mai înalta distinctie de apreciere a activitatii stiintifice a savantilor americani din partea Germaniei: „Este raspunsul cavaleresc al Germaniei la planul Marshall prin care America a ajutat întreaga Europa Occidentala – dar în primul rând Germania – sa se refaca economic, dupa devastatorul razboi al II-lea mondial. Nasul sau este fostul cancelar german Willy Brandt. Spre deosebire de bursele von Humboldt, care sunt deschise pentru merituosii din toata lumea, premiul este decernat dintr-un fond special, administrat numai de von Humboldt, si se adreseaza în exclusivitate savantilor americani. Statutul sau de exceptie, scopul sau special, acela de stimulare a raporturilor stiintifice dintre Germania si America, au facut ca premiul sa se bucure de anumite privilegii. De exemplu, el nu este taxat de statul american asa cum se face cu orice alt premiu. În al doilea rând, propunatorul e un om de stiinta german. În cazul meu, a fost vorba de decanul facultatii de silvicultura din Freiburg, Dieter Pelz, care-si facuse doctoratul cu mine, în America. În al treilea rând – si deosebit de important – este faptul ca strategia premiului nu sunt banii, ci tratamentul special care se acorda laureatului. Acesta este invitat 6-12 luni în Germania, pe cheltuiala statului german si cu un program extrem de generos si atragator în ceea ce priveste contactele cu lumea germana, cu Germania reala. Esti un fel de invitat de onoare al Germaniei” – explica domnul profesor. Primeste aceasta distinctie în anul 1983, însa, datorita unor probleme de sanatate, nu poate onora invitatia Germaniei decât un an mai târziu. Stagiul oferit de nemti îl va efectua în doua etape: în primavara lui 1984 si apoi, pe timpul verii anului 1985, când organizeaza, împreuna cu decanul Universitatii Freiburg, al doilea congres pe tema inventarelor forestiere. Perioada petrecuta la Freiburg se remarca printr-o activitate de îndrumare si colaborare directa cu profesorii si studentii acestei institutii de învatamânt, dar nu este lipsita nici de activitati extraprofesionale, vizitând o mare parte a Germaniei si facând câteva incursiuni în Franta. În plus, aici i se va accentua dorinta de a contribui nemijlocit alaturi de confratii sai, la conservarea si pastrarea culturii si limbii aromâne. Participa la primul Congres International de Limba si Cultura Aromâneasca, organizat la Universitatea Manheim de catre profesorul Vasile Barba, un alt intelectual de marca, cu care va colabora foarte mult în anii ce urmeaza, în domeniul ligvistic. La întoarcerea în Statele Unite, un coleg american de-al domnului profesor a facut imprudenta sa îl întrebe: „Cum ai facut sa capeti premiul von Humboldt?” Amuzat, Tiberiu Cunia i-a raspuns simplu si elegant: „Foarte usor, nu faci nimic! Ei ti-l dau fara sa-l ceri”.

„Sângele nu se face apa!” – Un aromân dedicat neamului sau

„Spre sfârsitul vietii mele, m-am consacrat unei alte activitati, diferite, într-un domeniu cu totul nou, devenind lingvist amator (nu autodidact, cum spun eu, pentru ca nu am studiat deloc lingvistica si legile ei). De mult timp ma preocupa ideea ca neamul nostru aromân e pe cale de disparitie. Raspândit în cinci tari balcanice, cu parti din neam complet izolate – contactele fiind extrem de rare între aromânii dintr-o tara si alta -, prigoniti în fiinta lor nationala, fara scoli, caci ele au fost închise – o parte dupa razboiul balcanic din 1912-1913 si restul dupa ultimul razboi mondial din perioada 1939-1945 – fara o limba literara, fara carti, fara activitati culturale la radio sau televiziune, existenta poporului aromân, ca etnie separata, era într-o stare precara, menita unei disparitii rapide” – motiveaza Tiberiu Cunia aplecarea sa spre lingvistica. Câtiva întelectuali de origine aromâna aflati în strainatate sunt din ce în ce mai preocupati de situatia precara în care se gasea cultura si limba etniei din care proveneau si, începând din 1976-1978 când s-au reîntâlnit, dupa 30 de ani,  în România, au pus bazele unei initative a carei tinta era mentinerea si conservarea culturii si limbii aromâne. Mai târziu, Tiberiu Cunia se afla la Freiburg, gratie premiului von Humboldt si,  împreuna cu Vasile Barba, initiaza si organizeaza cursuri de limba aromâna, la universitatea din Freiburg, pe care le frecventau tineri aromâni adusi din Balcani. Profesorul Vasile Barba, „motorul’ angrenajului ce se formase din acest inimos grup de intelectuali aromâni, organizeaza în 1985 primul Congres International de Cultura si Limba Aromâna, în Germania, la universitatea din Manheim. Un al doilea congres este organizat la Bridgeport, Connecticut, în Statele Unite, în 1986, de catreTiberiu Cunia si profesorul Aurel Ciufencu. Împreuna cu Vasile Barba si cu doi ligvisti, A. Caciuperi si N. Samarandu, profesorul Cunia initiaza un alt proiect: standardizarea sistemului de scris aromân si eliminarea diacriticelor, pentru facilitarea editarii de materiale si carti în limba aromâna. Aceasta ortografie fara semne diacritice este astazi cea folosita în mod exclusiv, de aromânii din Serbia, Macedonia, Bulgaria si Albania, si de majoritatea celor din România si din Grecia. În 1988 Tiberiu Cunia înfiinteaza la Syracuse Editura „Cartea Aromâna”, iar primele carti sunt publicate în anul 1989. Sub semnatura profesorului Cunia, apare Dictionarul român-aromân, cuprinzând în jur de 25.000 de cuvinte, structurat pe baza unui dictionar similar, al lui Tache Papahagi. Editura „Cartea Aromâna” a publicat pâna în prezent peste 150 de carti, brosuri si reviste (în forma de carte de 170-220 de pagini), aproape toate în limba aromâna.Câtiva ani mai târziu, înfiinteaza „Rivista di Litiratura si Studii Armâni”, care apare de doua ori pe an, în forma de carte cu 160-250 de pagini. Predarea limbii aromâne în scoli din diferite tari si tiparirea de carti si reviste în limba aromâna, carti scolare si de literatura, pentru uzul copiilor la scoala si al parintilor, acasa, cere o anumita standardizare a limbii literare aromâne si a ortografiei. În acest sens, la Congresul International de Limba si Cultura Aromâna din 1996 (Freiburg) si ulterior la Bitolia, în Macedonia (1997) – unde a fost organizata o întâlnire a scriitorilor, editorilor si filologilor aromâni din fiecare stat balcanic -, s-a decis întocmirea unui îndreptar ortografic si ortoepic al limbii aromâne. Acesta este ultimul proiect la care s-a angajat Tiberiu Cunia. Dictionarul Explicativ al Limbii Aromâne este în curs de finalizare. De curând, printr-un mesaj personal, domnul profesor Cunia mi-a vorbit putin despre acest proiect de anvergura: cuvântul aromânesc neaos – pentru ca exista putine neologisme în limba aromâna – este prezentat cu pronuntia lui, prin despartirea cuvântului în silabe si cu accentul aratat pe silaba în care cade. Este apoi explicat sensul cuvântului în limba româna, apare o lista cu sinonimele fiecarui cuvânt, sunt date exemple în care se arata contextul si forma în care acel cuvânt se foloseste, expresii idiomatice aromânesti, în care întelesul cuvântului se schimba si, în final, traducerea cuvântului aromânesc în limbile româna, franceza si engleza. „Este un dictionar masiv, ce va avea, probabil, vreo 2.000 de pagini, comparabil DEX-ului românesc, publicat de Academia Româna – mentioneaza domnul profesor -. Dictionarul propriu zis, care se întinde pe 1.600 de pagini, este terminat si verificat. Acum am început sa scriu o prefata, iar mai târziu voi adauga doua anexe (una asupra sistemului de scris, cu toate regulile lui, diferite de regulile de scriere româneasca, si o anexa cuprinzând gramatica limbii aromâne). Acestea, probabil, vor ocupa înca cel putin 400 de pagini. Sper sa-l termin înainte de iarna ce vine, pentru a fi tiparit înainte de venirea verii 2012. Dictionarul va putea fi consultat si online, daca voi gasi un tânar care s-o faca; îl avem deja în computer si va fi distribuit prin internet catre toti aromânii. Fiind în computer, va putea fi corectat sau îmbogatit prin adaugiri de cuvinte noi, introducere de neologisme etc. În plus, se pot face dictionare mai mici, scolare sau de buzunar, si cuvintele pot fi traduse, gratie facilitatilor oferite de computer, si în alte limbi balcanice (greaca, albaneza, bulgara etc). Posibilitatile sunt nenumarate”. Întrebându-l despre posibile proiecte, profesorul Tiberiu Cunia mi-a raspuns: „Proiecte? Am multe! Dar timpul este scurt si nu stiu daca voi mai putea face multe…”

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
August 2011