PRIN ROMÂNIA ANULUI 2011

 Elena BUICA

O noua carte m-a întors acasa printre cei carora le-am purtat dorul, cei care mi-au încântat urechile cu graiul în care vietuiesc, graiul de care sunt lipsita în buna masura în tara stramutarii mele. Punând piciorul pe pamântul românesc, a înflorit iarasi în mine sentimentul apartenentei. M-am simtit iarasi în largul meu si mai „la mine acasa”. Familia mea cea mare m-a îmbratisat cu unde nevazute si i-am raspuns pe masura. Pentru prima data, s-a potrivit ca sa fiu împreuna cu nepoata mea, Mara, în vârsta de 19 ani. Nu i-a trebuit multa vreme sa ajunga la o concluzie pe care o spunea tuturor ca pe o revelatie: „Buni a mea este aici alt om, de care nu aveam habar. Aici este locul ei de pe pamânt, locul unde se misca în voie. Acum înteleg mai bine pretul pe care l-a platit ca sa vina si sa aiba grija de mine în Canada. Acum au alte întelesuri pentru mine rândurile scrise de ea prin care strabat fulgerele launtrice ale dorului de România.”

Si ca peste tot în lume, au fost pentru mine si în vara asta, atat zile în care am simtit ca plutesc, dar si din acela în care am mers pe brânci, târându-ma cu întreaga fiinta la pamânt, mai ales lânga pamântul care acoperea chipuri dragi care faceau parte din viata mea. Fratele mai mare n-a putut sa ma astepte înainte de a trece pragul cel mare, a intrat în sirul lung al disparutilor, multi din generatia mea sau altii mult mai tineri. Mâhnirile mi-au venit si din alte surse, unele foarte nelinistitoare. Am întâlnit suferinte de tot felul, saracie care impinge omul în pragul dezastrului, oameni aflati la limita rezistentei, disperati cautând de lucru. Într-un fel, România este înca o întreaga tara în suferinta. Pentru cei saraci cauza este bine cunoscuta, patura mijocie este inca foarete subtire si înca neconsolidata, iar pentru cei bogati, doar aparentele si teribilismele le aduc o falsa stralucire. Lacomia de a aduna averi nu le da liniste interioara. Sunt tulburati de invidia bine ilustrata prin zicala cu capra vecinului si nu de putine ori de teama dezvaluirilor adâncurilor mocirloase, izvorul averile lor de peste noapte.

N-am mai vazut anul acesta clocotul social în care fierbea tara anul trecut, pe vremea reducerii salariilor si pensiilor. Acum viata parea ceva mai calma, desi în adâncuri se simte ca nu e bine asezata. Marea industrie a tarii nu da multe semne de revigorare. Tara merge totusi înainte, încet, dar se misca. Revenind în tara dupa un an, am putut remarca unele schimbari în bine. Oamenii nu stau pe loc, multi realizeaza câte ceva pe batatura lor asa cum pot si pic cu pic se aduna, doar si marea este alcatuita din picuri de apa. Urechea mea a prins mai multe glasuri de intelectuali, artisti si oameni de bine care lupta pentru redresarea demnitatii nationale aflata la un nivel prea jos din cauza unor raufacatori care au cotrobait înjositor prin civilizata parte a Europei.

Mi-am gasit satenii mei din Tiganestiul Teleormanului traind ca si pâna acum, dupa rosturile stiute, vazându-si fiecare de treburile lui. M-au întâmpinat cu aceeasi caldura si cu bucurie înscrisa pe fetele lor. Primarul comunei, Gelu Florian Pisica, pe care îl credeam mai distant si cu tinuta mai oficiala, m-a întâmpinat cu deosebita caldura. A iesit bucuros din Primarie sa-mi cunoasca nepoata, placut impresionat ca în foarte scurtul timp de stat în tara, am adus-o din îndepartata Canada sa vada radacinile de unde se trage. Când a vazut-o încântata de lumea satului bunicii ei, i s-au luminat ochii si mai tare. Am auzit multe laude la adresa primarului, dar nu mi-am închipuit ca ma întâmpina cu citate din nenumaratele descrieri pe care le-am dedicat consatenilor mei, mentionând din memorie chiar si paginile citatelor. Îi parea rau ca timpul sederii mele în tara e prea scurt, fiindca voia sa pregateasca o sarbatoare în care sa fiu primita ca Cetatean de Onoare al Tiganestiului, dar si-a înscris în agenda lui de lucru sa o pregateasca în viitor.

Frumoase si emotionante momente am trait si la cele doua lansari ale celui de al cincilea volum intitulat „Luminisuri”. Prima lansare a fost organizata de Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucuresti, în frumoasa sala a Bibliotecii Metropolitane din inima Bucurestiului, aproape de Piata Romana. Caldura cu care am fost primita si cuvintele ce mi s-au adresat mi-au întarit convingerea ca efortul de a scrie nu a fost o chiar o zadarnicie. Cea de a doua lansare a fost organizata de catre Academia Dacoromâna în somptuoasa sala a Bibliotecii Pedagogice din strada Zalomit, asezata în umbra Cismigiului. Aici am primit si o Diploma de Excelenta „pentru remarcabila creatie literara româna”. Peste câteva zile m-am prezentat împreuna cu câtiva scriitori de seama la o emisiune de doua ore la TV România de Maine, la emisiunea „Dor de casa”.

In tara scrierile mele mi-au adus multe bucurii, fara sa pierd legatura cu pamântul. Am avut si doua familii, chiar dintre cele mai apropiate, care au dat în vânt tot ce am scris, dar mi-am amintit ca nu dai cu piatra în vânt, dai în pomul care da roade si ata cum nu se asteaptau, eu m-am bucurat si de încrâncenarea cu care îmi neaga scrierile si voi încerca sa mai dau roade pe cât ma vor tine puterile.

Nu mai putin încântatoare au fost întâlnirile cu prietenii uneori la o cârciumioara în fata cu câte o bere rece care ne-a încalzit inimile, ne-a rascolit amintirile si ne-a revigorat sentimentele.

Scriind aceste rânduri, îmi vine în minte gândul ca, dupa tiparul frecvent al scrierilor de acest fel, ar fi trebuit sa iasa de aici doua lucrari separate, una despre cum am vazut România în aceasta vara si alta cu evenimente si trairi personale. N-am avut puterea sa le separ. România este în mine cu toate ale ei, bune sau rele, iar eu sunt parte a ei cu tot ce mi se întâmpla. Pentru mine asta e România, cu tot ce am vazut, am gândit, am simtit sau mi s-a întâmplat pe plan personal sau pe acel plan al întregului. Si oricâte neajunsuri ar fi, ea mi-a adus si deosebite satisfactii si bucurii si eu nu uit asta. Oricum ar fi, Romania îmi apartine si în ea las nadejdea sa-si teasa urzeala zilelor mai bune, caci întotdeauna dupa ploaie vine soare, dupa noapte urmeaza zorii zilei. E în firea lucrurilor, nu se poate altfel. Au mai fost vremuri când se parea ca nu va mai fi iesire din impas, dar schimbarea vremurilor si-a urmat pasii. Chiar daca nu curând, chiar daca n-as apuca sa le mai vad, simt cum în straturile mai adânci ale fiintei neamului nostru se pregatesc prefacerile benefice.

Elena BUICA

Toronto – Bucuresti


 

ELENA BUICA: „LUMINISURI”

 Paula Romanescu

Cuvânt la lansarea cartii „Luminisuri”

[pullquote]

De n-ar fi amintirea o urma de cenusa,

Cum am gasi cararea întoarcerii în noi?

(V. Voiculescu)

[/pullquote]

 

Este început de vara. Anul 2011. De undeva de peste mari si tari trebuie sa vina un mesager de suflet românesc sa ne arate si noua, celor ramasi la vatra veche a graiului, cât de însetat de luminisuri este sufletul mai ales când trecem printre oameni cu ochii închisi, care au uitat sa vada.

 Mesagerul cu fidelitate de pasare calatoare care se întoarce cu fiecare primavara la cuibul stiut de sub cer, a venit. Se numeste ELENA BUICA si este purtatoare de lumina. Noua sa carte LUMINISURI este un pasaport de care universul fara margini (de cel din gândul omenesc vorbesc) trebuie sa tina seama în babilonia de gânduri de pe pamântul oamenilor, fiindca este glasul inconfundabil al iubirii de toate câte sunt.

 Coperta cartii îsi etaleaza marca de noblete – Luminis de padurice – de Nicolae Grigorescu. Este ca si cum invitatia de a descoperi noi luminisuri ni se releva firesc si noi chiar asta facem. Cu fiecare pagina, autoarea ne poarta din Canada, din noua ei lume, cea a ordinii, a elegantei comportamentale, a amabilitatii ca masura fireasca a relatiilor interumane, pâna în lumea satului românesc, acel axis mundi care ramâne pentru scriitoarea Elena Buica… Tiganestii cei de Teleorman.

 Ceea ce mi-a atras atentia a fost bucuria cu care autoarea retraieste (relatându-le pentru noi prietenii stiuti si nestiuti din patria limbii române) întâmplari din lumea ca o scena prin care trece mereu cu zâmbetul pe buze. (Imi amintesc de o fiinta fericita pe al carui chip zâmbetul uitase sa mai apuna si, care într-o zi, în fata aparatului foto de la o institutie care nu prea stie de zâmbet, i s-a sugerat sa nu mai zâmbeasca. „Dar acesta este chipul meu de când am înteles ca viata este un miracol” a raspuns zâmbind si mai luminos faptura aceea solara).

 Cine sa fie de vina ca în crângul luminilor sunt si întunecimi, nu doar luminisuri! Cine sa fie de vina ca unii oameni de-ai nostri par sa fi stat prea mult în padure, fie sa fi iesit prea curând! Elena Buica este o fiinta fericita care ne invita sa luam lectii de fericire din chiar minunea de a trai, înnobilând zestrea de gând cu un senin de suflet.

 Nu mi-am propus sa prezint cartea, ea trebuie citita, nu povestita. Este un dar prea la îndemâna ca sa ni-l refuzam. Este o invitatie la calatorie spre a ne întoarce în noi mai bogati cu înca o lumina. Este un semn de prietenie, o mâna întinsa peste spatii când timpul creste în urma noastra întregindu-ne.

 Editura ANAMAROL din Bucuresti este portul de taina la care se opreste iar si iar autoarea ,,Luminisurilor”, înainte de a ajunge acasa, într-un anume acasa care este fiecare cititor al scrierilor sale.

 Fie ca fericita calatoare Elena Buica sa nu rataceasca niciodata cararea întoarcerii în noi în aceasta fascinanta calatorie care este chiar o viata de om.

SALUT… CETATEA LUI BUCUR!

La aparitia primului numar pe suport de hârtie al revistei „Cetatea lui Bucur”

În ultima perioada de timp câteva probleme de sanatate au pus stavila între mine si lumea scrierilor, dar aparitia primului numar al revistei „Cetatea lui Bucur” tiparit pe suport de hârtie m-a facut sa simt ca dintre rânduri ma privesc interogativ ochii celor care au pus ceva din fiinta lor pentru cititori, a celor care au lucrat la aceasta revista si în mod special, ochii celei care a gândit-o si s-a trudit sa-i dea fiinta, distinsa doamna Elisabeta Iosif. Revista aceasta care unifica românii din toate colturile lumii, m-a facut sa înalt capul si sa ma alatur lor. Prin oricâte încercari ale vietii as trece, cât îmi va sta în putinta, voi fi alaturi de cei care si-au propus ca obiectiv major promovarea culturii si a spiritualitatii românesti asa cum pe deplin o doveseste si aceasta revista, conceputa initial on-line de remarcabilul om de mare cultura Prof. Artur Silvestri.

Primul gând a fost acela de a transmite calde felicitari doamnei Elisabeta Iosif si celor care i-au dat o mâna de ajutor pentru felul cum a fost conceputa aceasta publicatie pe pagini de hârtie si pentru cei care au asternut acele gânduri si trairi decantate în pagini de revista.

Lectura acestei reviste, ca si cea on-line, trezeste curiozitatea care se amesteca cu respectul si admiratia. E o revista care nu lasa sa se stinga luminile si caldura din sufletele cititorilor, de care suntem însetati cu totii. Scrierile selectionate cu grija fac cititorii sa se recunoasca în marea diversitate umana.

Si daca aceasa revista are în numele ei cuvântul BUCUR, atunci BUCURIE si IMPLINIRI prin bogatia de idei si frumuseti sa-i dea Creatorul – Cel al împlinirii tuturor bogatiilor si frumusetilor de pe pamânt – acestor împliniri de azi si ale celor care vor mai veni!

16 pagini cu articole de valoare scrise de autori cu nume si… prestanta, format A4, grafica exceptionala, hârtie de calitate si… multa tragere de inima si profesionalism. Doresc noii reviste sa dainuie peste veacuri, sa trasmita generatiilor ce vor urma mesajul nostru literar, scrierile noastre si dragostea noastra pentru limba româna. La multi ani „Cetatea lui Bucur”!

Elena BUICA
Toronto, Canada
Aprilie 2011

GÂNDURI ÎN PRAG DE PRIMAVARA

Primavara canadiana este o mofturoasa. Sta cam mult în prag pâna sa paseasca mai hotarât spre noi. Ne lasa prea mult sa tânjim dupa frumoasele primaveri din tara noastra de bastina. Se pregatesc Sfintele Sarbatori ale Pastelor sa ne aduca bucuria reînvierii naturii si sa ne reaminteasca  despre jertfa Fiului Domnului pentru pregatirea învierii celei mari a fiecaruia dintre noi, dar uite ca natura parca sta în adormire.

Nu pot sa pun frâu gândurilor si trairilor care ma duc spre frumuseti în prag de primavara care mi-au luminat viata. Când ma asez la masa de scris, aud mai tare vâjâitul unor cuvinte care cad pe capul meu în mod pedepsitor pentru felul cum vad eu lumea. „Esti prea nostalgica, vezi lumea prea în roz, nu stii sa musti, sa fii dura. Calci prea mult pe taramurile romantismului care a devenit desuet”, cine mai are nevoie de ele?

Oricum încerc sa aranjez în mintea mea ideile despre lume si viata, ajung sa raspund categoric: “nu pot altfel, de felul meu sunt o optimista si-mi place sa scot la iveala mai mult lumina decât umbra, mai mult culoarea blânda, luminoasa sau plina de viata, ori de promisiuni decât cenusiul întunecat si tulbure. Îmi sare mai repede în ochi binele decât raul. înclin mai usor spre intelegerea limitelor si neputintelor umane, decat spre judecarea aspra. Cum sa scriu altfel decât asa cum sunt? Îmi plac cuvintele care mângaie si ma feresc de cele care biciuie neindurator. Unii numesc aceasta atitudine drept slabiciune, dar mie mi se pare ca tocmai aici sta puterea omului, în faptul ca nu cedeaza în fata neajunsurilor umane sau ale împrejurarilor nefavorabile, ca aspira spre ce este frumos, drept si plin de optimism.

Nu de putine ori, în momente grele, sâcâitoare sau posomorâte, eu aud un clopotel care mi-amintette de ideea datatoare de încredere în viata îmbracata într-o mare diversitate de forme: dupa nori se ascunde soarele, dupa ploaie vine seninul, dupa noapte vine ziua, nufarul creste din mâl, sub pietre se afla apa limpedelui izvor, etc.

Ca sa fac si eu un pas spre cei ce ma îndeamna sa ma scutur de nostalgie, acum am optat pentru descrierea unor zile mohorâte sau momente mai sâcâitoare din aceasta primavara canadiana care difera de cea timpurie româneasca, dar stiu de la bun început ca si dintre aceste rânduri se vor ivi mugurii încrederii în viata, se va întrezari culoarea trandafirie si promisiunea unor frumuseti viitoare.

Mi-a venit în minte o calatorie care, pentru foarte multe persoane ar fi fost prototip de monotonie izvoditoare de enervari si sâcaieli de primavara. Eu si pe aceea am pretuit-o si ma întorc la ea cu gânduri senine si cu satisfactie.

Am calatorit pentru trei zile spre nordul provinciei Ontario, spre golful Georgian Bay, parte a lacului Huron, unul din marile lacuri în preajma carora traim în provincia Ontario. Am fost la „casa noastra de la munte”, cum îi spunem noi unui time share, asa cum se numeste aici. Desi apucasem sa ne desfatam putin în razele caldute ale începutului de primavara, de-a lungul drumului de mai bine de doua ore, ne-a însotit o vreme cum poate sa fie mai urâta, cu vânt, frig, ploaie, cu un cer întunecat, parca statea gata sa se prabuseasca pe noi. Si… interesant, o astfel de vreme posomorâta nu ne-a tulburat starea de bine si de confort sufletesc cu care plecasem de acasa. Ma întrebam, care era explicatia si unde se afla suportul stîrii de bine de care eram stapaniti. Si am deslusit-o ascunsa prin preajma, peste tot. Ploaia rapaia prelingându-se valurit pe masina. În spatiul nostru din interiorul masinii ne simteam ocrotiti, desi apa rece era atat de aproape de noi. Ascultând ropotul ploii, traiam o senzatie ca aceea din copilarie, stiindu-ne ocrotiti de parinti si ca atare, nimic rau nu ni se poate întâmpla. În masina era temperaturaa placuta, muzica plina de viata, discutii tesute din glume, voie-buna, comentarii spumoase.

De-o parte si de alta a drumului se însirau ochiuri de apa, lasate în urma de o iarna cu multa zapada care îmbibase pamaântul cu apa pâna la saturatie. A, dar baltoacele astea, mie îmi vorbeau într-un grai pe care îl întelegeam cu satisfactie. Fiecare avea o individualitate data de propriu-i contur formând diferit desenul cu care se înscria pe pamant si parca îsi vorbeau între ele sclipind din luciul suprafetelor si chiar si noua ni se adresau. Oglinda asta a lor, uneori vorbea cu bulbuci când ploaia se întetea. Copacii, conturandu-se într-un negru intens pe cenusiul cerului fara margini, completau „dialogul” mut al baltoacelor de pretutindeni. Din loc în loc apareau casele, parca facute ciuciulete si ele în fata ploii asteptând cu calm sa-si încheie ropotele. Unele aruncau pete de culoare încarcate de viata, semn ca monotonia poate fi învinsa. Cred ca ele mi-au sugerat raspunsul la întrebarea de ce nu ne simtim apasati suflesteste de atâta gri. Era interesant sa constati cum undeva sta pitit un graunte, care nu se vede, dar curând va înflori. Grauntele acela nevazut, era promisiunea zilelor frumoase care vor urma. Primavara îsi aruncase „buzduganul”, îl simteai în preajma, îi auzeai parca vâjâitul în aer, parca ne privea de undeva, dupa un colt, gata sa dea navala.

Când am ajuns la destinatie era noapte. Ploaia, asternuta pe treaba, îsi vedea de ale ei, fara sa tina seama de noi, pâna la un timp oarecare. Îi reprosam totusi prezenta si ne gândeam ca mai bine am fi întâmpinat zapada decât sa ne învaluie atâtea valuri de ape cenusii. Pâna la urma, dorinta ne-a fost îndeplinita. Asezati în fata semineului, am privit pe ferestrele mari, aproape cât doi pereti frumusetea ninsorii. Am uitat ca ne declarasem satui de atâta iarna cu nametii de zapada în unele locuri mai mari decât un stat de om. Am mâncat cu pofta si am baut si un paharut de coniac si m-a cuprins o dulce toropeala. Dupa un timp, m-am dus la baie cu o strângere de inima, deoarece la întoarcere trebuia sa îmi pregatesc patul pentru culcare si starea asta de toropeala dulce pe care o traiam acum ar fi risipit. Am iesit din baie cu ochii inchisi pe jumatate, dar am putut sa vad ca ma astepta patul gata pregatit de culcare si iarasi am mai trait un moment când m-am simtit ocrotita, dar acum, la celalalt capat al vietii, nu de parintii aflati în deplinatatea puterilor lor, ci de copiii mei aflati în floarea vârstei. M-am culcat fara sa comentez momentul ca sa nu îi tulbur vraja, iar ei stiau ce le spuneam în gând. Momente simple ca acestea ne pot încarca sufletul cu o bucurie care, mai târziu, ne ajuta sa trecem mai usor peste situatiile în care tot ei, copiii nostri, pot veni si cu nori peste capul nostru.

Gândind în felul acesta, sunt tentata sa înfrumusetez lumea pentru a mi-o face mai accesibila. Nu cu toti cei care ma citesc ma pot întâlni în spatiul dintre rânduri, dar ramân totusi destui cei cu care pot da mâna si care se bucura cu mine de frumusetile daruite de Pronia Cereasca. Ramân multi optimisti ca mine care se bucura cu suflet ca de copil de aceasta sarbatoare, poate cea mai potrivita pentru optimisti, sarbatoarea Invierii.

Indiferent cum vor fi primite rândurile mele, eu tuturor le spun cu mare bucurie urarea traditionala:
Hristos a Înviat !


Elena BUICA
Toronto, Canada
22 aprilie 2011

ELENA BUICA – O AMBASADOARE A SUFLETULUI ROMANESC

„Scriu din dragoste de oameni”
Elena Buica
 
Tumult de lumina iesita din adancurile fiintei. Bijuterii din zestrea amintirilor, toate acestea alcatuiesc noua carte a bravei romance Elena Buica, traitoare in Canada care dovedeste, cu fiecare noua carte ca Romania a ramas pentru ea, nu numai tara natala, tara de bastina, dar si matricea spirituala din care, asa cum se poate constata, nu s-a rupt niciodata.

Marturisirile scriitoarei romance aflata in Canada, scrise acum, cand se afla aproape de inserarea fiintei, au toate, o trasatura comuna: sunt cat se poate de reale si sincere, bazate pe experienta coplesitoare a unei vieti pline de neprevazut care a purtat-o pe meleaguri indepartate, dar care nu a constituit o piedica pentru suvoiul navalnic al amintirilor care au curs nestavilit, in chip tulburator, parca mai vii ca oricand, cu cat anii au trecut si ea s-a statornicit la atatea mii de kilometri departare. Dovada ca departele poate deveni aproape si chiar ramane in adanc de fiinta.

A cincea carte de amintiri, insemnari, dialoguri cu oameni dragi, eseuri, exegeze, portrete si intamplari de aici sau de acolo, pe scurt  – scrieri, “un tumult de trairi” –  sunt dovada peremptorie ca omul isi poarta patria in buzunarul de la piept, oriunde s-ar duce, ca pe o insigna. Inca din cuvantul preliminar Elena Buica isi declara crezul artistic, considerand scrisul  – ca mod de a exista, ceea ce nu mai are nevoie de nici un comentariu. Scrisul ca bunastare sufleteasca, ca avere spirituala, singurul belsug si casa in care locuieste sufletul – ce frumoase definitii ale scrisului! Iata:  „Scrisul este casa in care locuieste sufletul meu, este timpul si spatiul in care calatoresc gandurile mele, este terenul pe care vietuiesc si pe care lupt sa ridic cat mai sus maretia sufletului si impacarea cu mine insami. Este lupta  de a da contur unor intelesuri spirituale tainice pentru a le impartasi semenilor mei, pe scurt, este chiar ratiunea de a fi.”

Elena Buica si-a deschis portile sufletesti si a poftit in el pe toata lumea. N-a pus nici un fel de zavoare pentru ca ea nu crede in hoti si misei care sa-i fure averile sufletesti. Acestea raman tot acolo, ba sporesc, cu cat le imparti mai multor oameni. Temele spre care si-a indreptat atentia autoarea sunt, desigur: „dragostea de frumos si adevar, infratirea omului cu natura, dorul si jalea, setea de viata brazdata uneori de traznetele durerii, nelinistea trairilor scurgerii ireversibile a timpului, contorsionatele trairi ale adaptarii la noul mod de viata pe pamantul stramutarii… Scriu despre frumusetea operelor scriitorilor  nostri si din vacantele mele, despre frumusetile pamantului, adevarate colturi de Rai in care Bunul Dumnezeu a revarsat minunatiile Sale, iar  mintea omeneasca s-a intrecut pe sine.” Iata un univers cat se poate de generos in care accede folosind un fel de scara din cuvinte. „Cuvintele sunt pentru mine un fel de scara pe care pot urca oricat de sus, sau in viitor, pot cobori pana in adancuri, chiar si la acelea ale sufletului nostru”.

Asa cum am amintit, conditia esentiala este sinceritatea, obiectivitatea, generozitatea cu care autoarea stie sa se apropie de oameni si sa le daruiasca ceea ce are mai bun in ea. Un scris genuin smuls parca din pamanturile virgine ale sufletului. Un duh arhaic,  un puternic suflu de autenticitate, o unda de romantism si un car plan varf de umanitate – nostalgie cat cuprinde, se degaja din toate scrierile ei, atat de minutios alcatuite, care merg direct la inima. Un fel de paine spirituala, o mana inefabila  si apa vie constituie scrisul pentru Elena Buica. Autenticitatea trairilor sale sufletesti un poate fi pusa la indoiala.  Gratie scrisului, viata a dobandit alt sens, alte dimensiuni si, fara sa-si piarda din materialitate, a devenit esentiala, inefabila, si-a schimbat si traiectul,  e chiar suportabila. Textele sale, sunt, dupa propria marturisire „un labirint cu infinitati ascunse”.

Cate ceva din sensurile lui adanci se descifreaza si in cartea de fata, lasand insa misterul, inefabilul, sa invaluie realitatea. O simbioza necesara care surprinde prin originalitate si prin  nota particulara care e – fara doar si poate franchetea, sinceritatea, fara ascunzisuri, fara sincope. O anume uimire copilareasca a cuiva care vrea sa cerceteze cu de-amanuntul lumea pentru a putea participa la misterul ei, se desprinde din fiecare text, aproape la fiecare fraza, domolita insa, de intelepciunea si iluminarea dobanita in timp si stapanirea de sine care o fac sa nu se mai mire de nimic. Lumea exista independent de vointa noastra si mai mult, merge inainte, indiferent de evenimente, de oameni, de fenomene. Doar Dumnezeu Maritul este singurul care poate dispune de mersul ei.

Un scris la lumina zilei, la lumina gandurilor, la flacara inimii, la flacara care nu se mistuie, a Cuvantului bun si ziditor de suflete. Prozatoarea marturiseste insa ca scrisul a insemnat, pe langa daruire si o jertfa pe masura reusitei. Elena Buica este constienta de locul ei in panoplia scrierilor lumii, dar vrea, cu toate acestea, sa-l pastreze.  Bucuria pricinuita de zamislirea acestor pagini nu i-o poate lua insa  nimeni. Fiindca e bucuria daruirii perfecte, a daruirii depline, fara rezerve si fara ascunzisuri. Un „spectacol al luminii, o bucurie rotunda” – spune ea. In care ne primeste si pe noi, cititorii, cu generozitate, la care ne face partasi. „Stiu ca scrierile mele nu vor ajunge in  piscul literaturii, dar chiar numai un musuroi de le-am socoti si tot inseamna mai mult decat platitudinea drumului de viata care vine de nicaieri si merge niciunde”.

Capitolul I – se refera, de buna seama, la „Viata pe pamant Canadian” – pentru ca e tara care i-a oferit ospitalitate, cetatenie, camin, armonie, toate atributele unui cetatean. “Luminisuri canadiene” – primul text are ca punct de referinta viata de emigrant si autoarea relateaza din experienta sa, unele intamplari surprinzatoare, care au un talc, despre civilizatia canadiana, comportamentul fara cusur al cetatenilor care sar in ajutorul celor care nu cunosc orasul si limba. O amabilitate care atinge sufletele si care este nota caracteristica a canadienilor. Din fiecare intamplare, Elena Buica face un eveniment, din care poti trage o invatatura, o pilda de viata, o morala.

„Zi de primavara a sufletului” de Sarbatoarea Pastelui Blajinilor – este o proza pricinuita de intalnirea organizata pentru basarabenii traitori pe meleagurile canadiene, intalnire la care a participat si autoarea. Ea aduce informatii despre traditia crestina legata de aceasta sarbatoare: „Sarbatoarea acesta, numita Pastele Blajinilor, Prohoadele sau Pastele Mortilor, este raspandita mai cu seama la slavii de rasarit si in Moldova, unde se intersecteaza traditiile romanesti cu cele slave, o sarbatoare care caracterizeaza bogatia traditiilor crestine, un amestec de mituri stravechi si datini crestine. Se praznuieste in prima zi de luni dupa Duminica Tomii, dar pentru traitorii pe aceste meleaguri canadiene care  lucreaza in zi de luni, a fost amanata pentru urmatoarea  duminica”. Aceste momente ii prilejuiesc amintirea unei alte sarbatori petrecute la Chisinau in urma cu aproape doua decenii si autoarea profita de ocazie ca sa descrie ceremoniile crestinilor  din Basarabia.

Totodata Elena Buica ii face un portret scriitorului roman din Canada, nonagenarul Ovidiu Creanga, „sfatosul si hatrul Mos Bodranga” cum se autointituleaza, seniorul Ovidiu Creanga, vegheaza ca totul sa se desfasoare bine si frumos, mai ales ca, tot astazi, s-a pus la cale infiintarea unui cenaclu literar care va purta numele mult iubitului poet Grigore Vieru si infiintarea unei societati de intr-ajutorare a moldovenilor sositi in Canada si aflati in diferite nevoi”. Comuniuni de neam si de limba, comuniuni de spirite ii aduna pe romani in astfel de manifestari care devin sarbatori sufletesti.

Un alt text se refera la un „Accident feroviar”  petrecut la iesirea din statia garii Pickering. Este relevant cum autoarea pune mereu fata in fata cele doua civilizatii si face comentarii pe marginea unor evenimente si modul cum se reflecta ele in constiinta civica. Oricare om ar fi tentat sa faca asemenea comparatii. „Drumul spre universitate” – pune din nou in antiteza cele doua sisteme de invatamant: cel canadian si cel romanesc. „Zile insemnate” – un text-pretext pentru o amintire scumpa: prima zi de scoala a autoarei, in urma cu foarte multi ani, prilej de nostalgii si de duiosie acum, dupa sase decenii, cand nepotica a pornit pe drumul facultatii la Ottawa. Emotia inunda atmosfera si ne este transmisa si noua. Scrierea e impregnata cu o nota de tristete pentru timpul trecut ireversibil. In „Cea mai frumoasa zi a liceanului canadian” – autoarea descrie momentul festiv al sfarsitului de liceu la care a participat in calitate de… bunica, absolventa fiind nepoata ei, Mara-Elena care-si indrepta de acum pasii spre facultate. Cu adevarat emotionant este si “Colindul romanilor canadieni” si autoarea ne asigura ca traditia romaneasca si obiceiul colindatului s-au pastrat si sunt practicate de toti romanii, asa cum au invatat acasa, din mosi-stramosi.

Un text inedit este si “Am intampinat flacara olimpica” – eveniment care a avut loc in 17 decembrie 2010, cand flacara olimpica, unul din cele mai vechi simboluri ale jocurilor olimpice, a trecut prin apropierea casei scriitoarei. Surpriza si emotia sunt in aceeasi masura, coplesitoare pentru ca reinvie: „focul – simbolul sacru din timpurile antice ale Greciei, furat de Prometeu de la Zeus ca sa il duca oamenilor. Atunci focul insemna simbolul renasterii lumii si lumina, iar astazi simbolizeaza continuitatea intre lumea antica si lumea noua”. Autoarea apreciaza faptul ca populatia Canadei stie sa puna pret pe valorile sportive, pe simbolurile omenirii, pe efortul organizatorilor, dar mai ales sunt mandri ca tara lor, Canada, este gazda Jocurilor Olimpice de iarna. „Cand Flacara s-a apropiat de locul unde ne aflam, un fel de curent a trecut prin noi ca o infiorare. Era o bucurie generala, totul era pozitiv, un entuziasm pentru care puteai sa zici ca viata merita sa fie traita”.

Sub genericul „Frumuseti canadiene” – „Maretia portretelor” – Elena Buica ii face un portret renumitului artist fotograf Yousuf Karsh si descrie expozitia alcatuita din colectia de portrete a artistului. Capitolul II– este unul mai special. El este intitulat: „Cu gand si dor de tara” – si are ca subtitlu: „Din dragoste de oameni”. Si intr-adevar, din aceste scrieri razbate  chiar si prin 99 de ziduri si mii de kilometri departare, gingasia si frumusetea sufletului romanesc. Autoarea evoca  intalnirile pe care le-a avut cu romanii din satele oltenesti de unde a purces si unde si-a petrecut copilaria, adolescenta si mai apoi viata, pana la plecarea in Canada.

O particularitate a Elenei Buica este deschiderea spre oameni si cu deosebire, spre conationalii sai din Tiganesti-Teleorman, locuri pe care le viziteaza o data pe an intrand in contact nemijlocit cu figuri pitoresti de tarani pe care-i zugraveste cu multa dragoste. Povestile lor de viata devin subiecte pentru ca, nu-i asa, viata bate literatura. Un farmec deosebit o au conversatiile cu satenii in graiul in care si ea a crescut. Ea vede acum lumea cu ochii taranilor acelora care se minuneaza inca de orice lucru nou si pun mana la gura in semn de exclamatie. De un farmec deosebit sunt si evocarile din anii copilariei. Idilicul si nostalgia vremurilor copilariei sunt reinviate astfel cu multa maiestrie, dar si cu un dram de obiectivitate, facand mereu observatii pertinente despre cum a evoluat lumea in tot acest timp, de parca autoarea face un salt de 6-7 decenii si ar vrea ca totul sa ramana cum a fost.

Uneori, bucuria revederii meleagurilor parasite, dar nicicum uitate, este putin umbrita de un simtamant de dezamagire ca nu totul corespunde asteptarilor si regaseste o cu totul alta realitate decit si-a inchipuit dupa asemenea absenta. Dar dezamagirea se spulbera repede, invinsa de bucuria unica a pasirii pe aceleasi ulite ale copilariei. Elena Buica face parte din acei oameni curati la suflet si la minte, care vad partea frumoasa a lucrurilor. Bunatatea si delicatetea ei nu ingaduie prea mult in imagine lucruri reprobabile. De aceea, cred ca ar fi incapabila sa scrie despre lucruri negative, caci n-o lasa inima. Ea vrea ca oamenii sa se bucure la citirea scrierilor ei si nu sa se intristeze, ca destul sunt ei tristi.

Scrisul inseamna pentru Elena Buica, o bucurie facuta in dar oamenilor. De aceea, spiritul critic nu ii este propriu: „…pe masura ce te apropii cu dragoste si intelegere de toti oamenii, dincolo de spectacolul de balci al politicienilor si imbogatitilor vremii noastre, descoperi oameni care dau frumusete tarii, chiar daca ei nu ies in fata pe scena tarii. Exista o lume care isi vede de rosturile ei, cu temeinicie, in liniste si pace, ducand carul vietii inainte, dupa puterile fiecaruia. Sunt multi oameni buni si harnici, cu profunda credinta in Dumnezeu, pastratori de traditii si de morala din strabuni care ajuta la anularea efectelor unor mari prefaceri devastatoare de acum, care purifica aerul in preajma noastra, il fac mai respirabil. Acesti oameni  mi-au hranit sufletul cu faptele lor. Atingerea cu viata lor te face mai bogat sufleteste. Sunt oameni buni care niciodata n-au iesit din adancul convingerilor lor, oameni cu puternic crez launtric, cu caractere puternice, care isi poarta valorile morale cu simplitate si aleasa modestie”.
      
Spre acesti oameni si aceste locuri se indreapta amintirile si evocarile autoarei si in scrierea: “Vara involburata” (Impresii din vacanta romaneasca) – scriere prilejuita de lansarea celui de-al patrulea volum de proza, “Oglindiri” ce s-a petrecut sub egida Ligii Scriitorilor din Romania, filiala Bucuresti, dar si vacanta petrecuta la baile Olanesti cu doua doamne ale scrisului romanesc: Elisabeta Iosif si Elena Armenescu, vizitarea manastirilor Cozia si Horezu, alaturi de o alta distinsa doamna, Ligya Diaconescu, momente unice care au lasat in suflet urme de nesters.

Alta scriere are ca subiect „Evocarile unei profesoare” si cu mult sarm autoarea istoriseste patanii din cariera ei didactica si evoca figure de elevi deosebiti care i-au amprentat sufletul cu nevinovatia si gingasia lor. Cea mai recenta vizita, in vara anului 2010 constituie un manunchi de reflectii obiective despre starea actuala a Romaniei, cu bunatate, intelegere si mahnire pentru tot ce nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Sarbatorile primaverii, cu Ziua Martisorului si  Sfintele Paste sunt privite paralel, din unchiul celor doua civilizatii, trecand in revista traditiile de aici si de peste ocean, in scrierea „Zvon de primavara”. Autoarea descrie in culori si miresme deosebite Manastirea „Sfantul Gheorghe” din comuna Tiganesti, vizitarea ei constituind pentru Elena Buica, un fapt deosebit care a avut darul sa-i strecoare fiorii credintei in fiecare fibra, asa cum marturiseste cu evlavie in glas.

Prin toate aceste proze evocatoare, autoarea doreste nu numai sa prinda intre coperti de carte, fapte, locuri si oameni, vii ori trecuti in lumea celor blajini, ci sa le inscrie in vesnicie. Ea duce in tara de adoptie crampeie, franturi din fibra romaneasca in tot ce are ea mai bun, mai cald, mai ospitalier, mai frumos. Asa, ca sa ne cunoasca si cei de acolo, ceea ce e admirabil pentru ca prin acest gest, ea se face ambasadoarea sufletului romanesc. Tot in aceeasi linie se inscrie si micro monografia  “Parohia Schimbarea la Fata, Parcul Ghencea II – Bucuresti” – de asemenea descrisa cu lux de amanunte.

Capitolul III al cartii, intitulat: “Din goanna vietii” cuprinde insemnari despre scrisul sau, ganduri despre senectute, dar si “Peripetii de Anul Nou” si o scriere nostima intitulata: “Nebuniile tineretii” – in toate descriind cu sarm intamplari si oameni intalniti in calatoriile sale.

Capitolul IV este rezervat “Vecinilor nostri, americanii” si descrie calatoriile autoarei in Arizona, apoi la Marele Canion, Chicago – Orasul de sub nori, Iarna in Florida, note de calatorie si amintiri bogat ilustrate cu fotografii color surprinse in aceste drumetii.

Capitolul V  este rezervat scriitorilor romani din tara si diaspora si incepe cu scriitorul George Roca, „ziarist cu har si talent, personalitate marcanta in mass-media romaneasca, in presa virtuala si nu numai, de formatie filolog si om de teatru, cu pasiune pentru arta fotografica, poet si prozator”  si autoarea relateaza aspecte de la lansarea volumului de publicistica a acestuia „De vorba cu stelele”. Un portret al doamnei Ligya Diaconescu, un adevarat „star al presei”  – asa cum o prezinta Elena Buica, „Intelectualul de marca, adevarat ambasador al culturii romane, poeta, prozatoare, ziarista, cunoscuta realizatoare de emisiuni de televiziune, dar si promotoare a culturii si turismului din Romania, Ligya Diaconescu este proprietarul si directorul general al Revistei Starpress”. Marin Voican Ghioroiu si una din cartile lui,  „In gradina raiului folcloric“  ne sunt prezentate cu multa arta de Elena Buica. Din tezaurul sau sufletesc nu lipseste o alta personalitate, Octavian Curpas care ii ia un interviu Elenei Buica despre “starea de frumusete a  sufletului”.

La capitolul “Evocari” – Elena Buica il aminteste pe „animatorul cultural de larga respiratie internationala – Artur Silvestri”  care i-a fost mentor, a descoperit-o si promovat-o prin revistele Asociatiei Romane pentru Patrimoniu, la fel cum a facut cu numerosi romani din diaspora. Lui ii dedica Elena Buica trei medalioane pioase in care relateaza ce a insemnat pentru ea acest  Model al Omului  Mare. Despre Adrian Paunescu – cel de curand plecat dintre noi, Elena Buica are cuvinte muiate in rugaciune si lacrimi. In galeria personalitatilor amintite in aceasta carte, cu modestia cuvenita, mentionez ca admirabila scriitoare Elena Buica, m-a inscris si pe mine, cu una din cartile pentru copii, recent aparuta, fapta pentru care ii sunt recunoscatoare. Gabriela Calutiu Sonnenberg romanca traitoare in Spania este prezenta si ea cu prefata la volumul „Andaluzia”. Sub genericul “Puncte de vedere” – autoarea reda o convorbire cu distinsul scriitor Al. Florin Tene, presedintele Ligii Scriitorilor din Romania.
         
In incheiere, sub titlul “In spiritul fratiei”, Elena Buica evoca o intalnire admirabila in Canada cu basarabeanul Vasile Soimaru,  intalnire rezumata astfel: „Fratii nostri de peste Prut ne trimit mereu semne in spiritul fratiei. In ziua de 17 septembrie, 2009, domnul Ovidiu Creanga, colaboratorii revistei «Observatorul» si cenaclul «Nicapetre» au organizat intalnirea cu remarcabilul om de cultura din Chisinau, doctorul in economie, omul politica, sociologul, maestrul al fotografiei artistice, autor a 10 volume in ultimul deceniu, Vasile Soimaru, descendent al legendarilor Soimaresti din romanul lui Mihail Sadoveanu. Domnia sa ne-a adus cadou un splendid album-monografie care ne vorbeste despre nemurirea neamului romanesc, cum spunea regretatul om ce cultura Andrei Vartic, album intitulat «Romanii din jurul Romaniei in imagini». La intalnirea aceasta in spiritul fratiei au participat si multi basarabeni stabiliti in Canada.”

Prin scrierile din acest volum, Elena Buica a demonstrat  necesitatea demersului sau epic in lumea romaneasca de aici si din Canada, faptul ca nu si-a uitat neamul si limba si ca poarta precum un stindard faclia culturii romanesti pretutindeni pe unde o calauzesc pasii. Ii dorim multa putere de munca, agerime de spirit, inspiratie si perseverenta in implinirea acestei meniri pe care Dumnezeu i-a dat-o in locul si in timpul in care a asezat-o cu bunatate si milostivire.
 
Cezarina ADAMESCU
 
http://www.agero-stuttgart.de
 
13 ianuarie 2011

IARNA IN FLORIDA

Pentru ca am vazut de cateva ori cum arata Florida – tinutul cu nume crescut din petalele florilor – in anotimpul de maxima inflorire a naturii si a spiritului de organizare turistica, am vrut sa stim cum arata schimbarea la fata din timpul iernii.  Asa ca am facut o vacanta in anotimpul hibernal, de Sarbatori, in apropiere de parcul Disney World cea mai  populara atractie turistica a Floridei, locul pe unde, cu cativa ani mai inainte, ne rupsesem picioarele de atata alergatura. Si acum  a fost o vacanta frumoasa, chiar daca ”iarna nu-i ca vara“, mai ales ca  nu am avut de suportat neplacerile caldurii si umiditatii din timpul verii.
Florida  nu putea sa fie altfel pentru noi. Aceasta zona a pamantului sarutata de soare in mai toate zilele anului,  atat de frumoasa si atat de intersanata, cu un turism bine organizat, a dat prilejul unei  adevarate explozii de localitati si  constructii noi care au atras  numeroase familii, multe  din Canada si a devenit in scurt timp una din cele mai frecventate destinatii de vacanta  ale americanilor, canadienilor si ale multor turisti de pretutindeni, chiar si in vremea de iarna.
Iti starneste admiratia cand te gandesti ca tot ce s-a construit  a luat fiinta doar de-a lungul secolului 20. Aici totul este nou, chiar si dupa standardele societatii americane, societate de altfel tanara la randul ei, iar turismul functioneaza ca pe roate proaspat unse. E un fapt cunoscut ca americanii stiu sa faca bani, dar este tot atat de adevarat ca pe banii primiti, ei stiu si pot sa iti ofere substantial, incat sa iti creeze starea de bine si sa te declari multumit.
Ne-am incumetat sa petrecem o vacanta in timpul iernii  stiind ca nici in acest anotimp nu ii pier toate frumusetile, dar si dupa felul cum se retrag aici multi seniorii canadieni, refugiindu-se de frigul lungilor  ierni  canadiene.
Frumusetea exuberanta a zilelor de vara acum era inlocuita partial cu cea a bogatiei decorului ornamental care se intrecea pe sine in stralucirea multicolora a luminilor revarsate pe cladiri si gradini, pe oglinzile apelor ce impanzesc terenul si in tot locul unde putea fi agatat un fir de lumina. Pe teme si forme diferite, decorurile si luminile formau un univers spiritual omogen deosebit. Ne lasam furati de magia luminilor, traiaiam o stare de sarbatoare, eram incantati ca puteam vedea cum petrec sarbatorile oamenii din alte parti ale lumii si incercam sa deslusim modul lor de a intelege si a-si trai viata. Si totusi…respiram si aerul prea imbibat de izul afacerilor comerciale, iar registrul starilor sufletesti il traiam altfel decat cel in care am crescut si care azi ne creaza starea inalta, linistita, curata, fericita ca pe vremea copilariei petrecuta in locul-icoana numit cu emotie “acasa”. Bucuria acestor zile pe care o traiam acum se impletea cu amintirea altei vacante asemanatoare petrecuta in Andaluzia Spaniei acum 5 ani, dar si cu retrairile indepartatelor vremuri ale copilariei de care nu ne putem desprinde niciodata. Aici era cu totul o alta lume, e adevarat, frumoasa si interesanta, dar care nu facea parte din fiinta noastra si astfel amintundu-ne ca asa cum este ea ticluita, este o lume imperfecta, chiar daca este cea mai buna dintre toate lumile posibile.
Incantatoare a fost si vremea, fiindca aici a imbracat hainele celor patru anotimpuri intr-o singura zi. Dimineata ne intampina un soare stralucitor cu lumina datatoare de fiori plini de viata, incat ne trezeam cantand si saltand de bucurie venita tiptil nu stiu de pe unde. Ne venea sa ne credem mai frumosi, mai tineri, mai generosi, gata sa dam din prinosul de bunatate numai sa fi fost cine sa-l primeasca si completam tabloul primaverii cu amintirea pastrata in urechi a cantecelor pasaretului chemandu-si perechea. La amiaza era o vara mai domoala. Ca sa nu pierdem “anotimpul” de cateva ore ne-am dus la plaja si ne-am aruncat in bazinul de afara cu apa incalzita. Ne-am rasfatat in nisip si in razele soarelui acum calde, dar prea repede trecatoare.

La plaja in Ajunul Craciunului

Ne-am facut fotografii, fiindca nu e de ici de colo amintirea scaldelor pe malul apelor in anotimpul numit “scurta vara din timpul iernii”. Seara gustam din anotimpul toamnelor tarzii, cu natura adormita. Noaptea, temperatura ne incerca pielea ca o iarna blanda, dar tot cu “naravul” stiut.
Atmosfera linistitoare, o eleganta masina inchiriata, eleganta si confortul apartamentului nostru in care ne-am simtit ca acasa, caci, pe buna dreptate, apartamentul, prin sistemul time-share, era proprietatea noastra pe timpul sederii  acolo, jocurile de minigolf si alte distractii au contribuit ca buna noastra dispozitie sa fie deplina.

Satisfactii deosebite ne-au oferit si vizitele imprejurimilor. In localitatea St. Petersburg am petrecut o zi intreaga atrasi de frumusetea orasului cu aer patriarhal asezat pe malul apelor Golfului Mexic si mandrindu-se ca adaposteste colectia tablourilor lui Salvador Dali, aflata acum intr-o cladire devenita neincapatoare si gata de mutare peste cateva zile intr-o noua si moderna cladire, de trei ori mai incapatoare.
Vechiul muzeu SALVADOR DALI.

I-am dat mai multe tarcoale acestei constructii facuta pe masura artei pe care o adaposteste.

Noul DALI se deschide in ianuarie 11, 2011.

In fata tablourilor am ascultat iarasi uimitoarea poveste a acestei importante colectii, un omagiu, nu doar pentru Dali, dar si pentru familia Morses, care a pus baza acestei colectii. Am scotocit iarasi ideile din tablourile lui Dali, acest artist mereu tanar care in mod repetat s-a reinventat pe sine. Am revazut acele aspecte dense si complexe, cu unghiuri diferite, cu peisajele deformate, ambigui, cu obiectele care curg, sau nelalocul lor, cu formele amenintatoare sau contrastele puternice ale tablourile lui. Ne provocau obsesiile si ciudateniile si ne punea pe ganduri perpetua dorinta de schimbare in confruntarea sa cu aceasta lume. Tipic adolescentin… Asa se explica de ce, revenind la acest muzeu dupa catva ani, tablourile aveau inca multe de spus din bogatia de intelesuri ramasa ca o promisiune pentru mereu “data viitoare”.
In aceasta vacanta, nu noutatile au avut precadere in atractia si satisfactia noastra, ci bucuria redescoperirii si reevaluarii celor vazute in alte dati. Cand te afli la primul contact cu lumea in care ai intrat, traiesti noutatea care te intampina, incerci sa o intuiesti, sa o cuprinzi cu toate simturile, sa o cantaresti, sa-i gasesti un loc in scara valorilor, sa-ti intiparesti ce crezi ca trebuie sa ramana in zestrea memoriei pe viata. Ca si tablourile lui Dali, tablourile de viata care se succedau inaintea ochilor nostri aveau ceva mereu de redescoperit, de contemplat, de pus in alti termeni, de privit din alt unghi. Revenind dupa un timp, imaginile iti par o carte deschisa pe care ai citit-o, dar acum a venit timpul sa observi nuante sau amanunte relevante, sa reevaluezi, sa redescoperi, sa gusti mai pe indelete ce ai ingurgitat inainte la repezeala, sa verifici ce ti-a mai ramas din inregistrarile memoriei afective. “De asta iti amintesti?” era intrebarea cea mai frecventa a acestor zile.
Chiar si drumurile de sosire si plecare au fost intr-un fel o reconstituire. Alergand prin aeroporturi de la un terminal la altul, ne-am lasat furati de frumusetea constructiilor si de buna functionare a serviciilor. Cu 15 ani in urma, primele impresii despre uriasele aeroporturi americane mi-au starnit multa admiratie. Acum, optica era alta. Datorita internetului, am putut sa vad aeroporturi noi in Dubai, China, Japonia si aiurea prin lume, cladiri sau chiar orase construite pe apa, sub apa, in plin desert devenit un rai de frumusete, vapor urias, cat un oras de mare si cate alte minunatii… Pentru acestea s-au folosit tehnici de ultima generatie, s-au investit cutremuratoare sume de bani, facand sa stapaneasca un lux exorbitant, iar serviciile sa se ridice la cea mai inalta clasa posibila. Aeroporturile americane care formasera obiectul deplinei mele admiratii nu cu mult timp inainte, acum palisera. Functionau bine si acum, dar mi se pareau prafuite, modeste si la mare distanta de cele construite recent acolo unde s-au adunat cele mai mari bogatii ale lumii, iar  tennica moderna ne-a creat sentimentul de uluire.
In final, ne-am adunat si noi gandurile, am facut ordine in sentimente si ne-am pregatit de plecare acasa. Ca si in celelalte vacante petrecute in Florida, la plecare am simtit ca s-a cuibarit in noi niste vibratii de frumusete  proprie care  incercau sa ne smulga promisiunea de a reveni. Seductia lor era atat de vie, incat  am simtit ca nu vom putea  rezistenta.
In Toronto  ne-a intampinat albul zapezii prin care intrezaream inocenta copilariei si ne-a indulcit regretul ca am parasit frumusetile Floridei. Poate din cauza ca m-am nascut in toiul iernii, oricat de frumos ar fi in Florida sau in alte locuri pamantene, nu mi-ar place sa lipseasca iarna cu puritatea zapezii din peisajul vietii mele.

Elena Buica

GANDURI LA CUMPANAANILOR 2010-2011

Anul 2010, an cu numar rotund si frumos, nu s-a dovedit a fi tot atat de rotund in impliniri si nici atat de frumos in aspectele de viata traite de tara noastra, Romania. Criza mondiala, dupa cum era de asteptat, s-a rasfrant mai dureros asupra tarilor care isi cautau drumul marilor prefaceri. Am asistat in decursul verii in tara la dureroase framantari ale populatiei cu venituri mici si mijlocii, la multe nedreptati venite din partea celor alesi sa imparta dreptatea in tara. A fost un an cu multe vanturari ale neajunsurilor, necazurilor si al neimplinirilor, un an cu multa vanzoleala si intoarceri pe dos ale valorilor de tot felul. Dar in vuietul acesta al vremurilor incrancenate se auzea, chiar daca stins, si un glas al celor care pun umarul la temelia tarii. Cand te indepartezi de vuietul marilor aglomerari urbane, observi mai usor oameni care isi vad de rostul lor, lucrand fara sa faca zgomot la tesatura fibrei sanatoase a neamului nostru care de-a lungul istoriei ne-a scos din urgiile si napastuirile atator vremuri vrajmase.

Mi-a crescut inima de atatea ori intanlind oameni harnici, intelepti, pastrand valorile morale mostenite din mosi-stramosi atat cat le sta in putinta, oameni buni si generosi din toate categoriile sociale. Am intalnit atatia oameni traind intr-o exemplara simplitate si moralitate, in deplina modestie, fie ca erau tarani sau muncitori nebagati in seama de nimeni, fie ca aveau profesii care le asigurau un statut social. Nu de putine ori am intalnit cadre medicale care isi faceau datoria exemplar, profesori muncind cu daruire, preoti cu harul preotiei, copii si tineri bine crescuti. Acestia formeaza fondul pe care se va sprijini tara noastra cand va suna ceasul redesteptarii.

Sa speram ca acesta va suna in anul pe care il asteptam, moment pe care il dorim cu totii din adancul inimii. Dorinta de mai bine pentru anul care vine o avem atat pentru tara in care ne-am nascut, Romania, cat si pentru tara de adoptie, Canada, care ne-a oferit un climat mai bun.

In ceea ce priveste viata mea personala, a fost parte nerupta din cele doua tari. Cum le-a fost lor, mi-a fost si mie, cu probleme de care nu scapa nimeni, dar si cu bucurii, cu realizari si impliniri prin scrieri si prin primii pasi facuti cu succes de nepoata mea spre universitate.

In pragul trecerii Noului An urez: La multi ani romanilor de pretutindeni si fratilor nostri canadieni, impliniri cat mai multe, vremuri luminoase si bune, multa sanatate!

Elena BUICA

UN CRACIUN DEOSEBIT

De cand m-am apucat de scris, in fiecare an am relatat despre obiceiurle si traditiile care fac sa se asemene intre ele zilele Craciunului din toti anii. Anul acesta mi-am propus sa scriu despre deosebirile dintre ele, caci fiecare Craciun, ca tot  ce alcatuieste lumea asta, este un unicat.

Intr-un fel traiam sosirea lui Mos Craciun cu tot alaiul lui de bucurii cand credeam cu toata fiinta noastra ca el exista cu adevarat, cand il asteptam si-l vedeam si altfel cand ne fura somnul si el venea pe furis, iar a doua zi gaseam darul pe masa si ii cautam infrigurati urmele pe zapada din curte. Altfel il asteptam cand incepuse indoiala si mai apoi certitudinea ca e doar un mit, dar noi ne jucam rolul mai departe. Altfel il asteptam in perioada adolescentei cand in noi se nasteau fiorii necunoscuti si nenumiti despre care nici nu stiam ca se poate vorbi pentru o fiinta pe care am fi putut-o intalni in aceste zile si una era  daca ne-ar fi raspuns din privire si alta daca nu ne-ar fi bagat in seama. In tinerete, una era daca persoana iubita era langa noi si alta  daca se afla langa alta persoana. De-a lungul anilor, complexitatea vietii ne-a adus 1001 de motive care ne diferentiau aceste sarbatori, ne faceau ca mancarea sa fie mai gustoasa, sau sa ne ia pofta de mancare, zapada sa ni se para mai alba, sau sa-i simtim numai raceala sacaitoare. Altfel putea fi intelesul cuvintelor din biserica, mai adanci sau ascultate cu gandul pironit in cine stie ce punct dureros ori prea inaripat de care nu puteam scapa nici aici. Una este sa il primesti pe Mos Craciun in zile de pace si alta in timp de razboi. Si ca sa ajungem la un aspect al zilelor noastre, una este sa petreci Craciunul in strainatate, chiar daca te bucuri de toate frumusetile si bunatatile, daca  sufletul cauta drumul de intoarcere, acolo unde stie el ca este cu adevarat „acasa” si alta este sa fii alaturi de ai tai si in tara ta, chiar daca sunt multe neimpliniri, caci Mosul are puterea ca in aceste zile, sa mai stearga din suferinte si sa puna in loc lor un crampei din armonia cereasca.

Dar dintre toate diferentele legate de varsta, de vremuri, de spatiu, eu pot sa afirm ca am trait un Craciun cu totul special, asa cum n-a fost trait decat de un numar foarte mic de persoane de-a lungul si de-a latul spatiului  si-al timpului pamantesc. In ziua cand se implineau 1958 de ani de cand Fecioara Maria dadea nastere Fiului Sau, Tatal ceresc a oranduit si a supravegheat darul de a fi mama in aceasta Zi  Sfanta. Fara purtarea Lui de grija, venirea pe lume a acestui copil ar fi putut sa aduca destramarea familiei si chiar a vietii lui inainte de a se naste. Dintr-o eroare medicala, toti doctorii pe care i-am consultat, mi-au dat termen de nastere cu doua luni mai repede. Pe atunci mijloacele de lucru ale medicilor erau mai rudimentare, iar moralitatea avea alte valori decat astazi si l-ar fi putut determina pe Paul, sotul meu, sa nu recunoasca paternitatea, chiar sa ceara divortul, deoarece o buna perioada de timp noi nu ne intalnisem in timp ce el se afla la  cursurile unui institut aflat la Bucuresti. Degeaba contraziceam doctorii cu lacrimi in ochi, ei sustineau cu tarie data nasterii in luna octombrie. Bunul Dumnezeu i-a insuflat lui Paul o neclintita incredere in mine si a apoi l-a rasplatit cu dovada adevarului prin  nasterea la termenul fara dubii si pe deaupra cu un copil frumos si sanatos care-i semana leit.

Locuiam pe atunci  vis-à-vis de aeroportul din Someseni de langa Cluj, unde Paul executa cursele ca pilot. Pe atunci era o acuta lipsa de locuinte si noi ne aciuisem intr-o fosta baraca construita pentru muncitorii veniti sa refaca aeroportul in urma bombardamentului din timpul razboiului terminat in 1945. In ajunul Craciunului incepusera durerile nasterii pe care le asteptam cu destula indoiala din octombrie, dupa cuvantul doctorilor. Mama venise de la sute de kilometri in ajutorul nostru, iar tata isi facuse simtita prezenta cu un butoias de 100 litri de vin, trimis prin CFR. Incepuse marea veselie a petrecerilor, colindelor, a bunatatilor pe masa cu aroma lor imbietoare si cu vinul puterea ursului. In spatiul larg al baracii bine incalzita, se adunase o multime de colindatori decisi sa-si petreaca aici noaptea Craciunul. Numai eu stateam in pat cu ochii pe ceas asteptand momentul potrivit pentru a chema salvarea sa ma duca la maternitate. Sufeream in tacere ca sa nu le stric frumusesea petrecerii. Mama si Paul faceau naveta intre camera in care ma aflam si sala galagiosilot petrecaresi. Imi stergeau fruntea de sudoare si ma imbarbatau. Pregatirea noastra pentru un asemenea eveniment era departe de ceea ce trebuia sa fie, incat l-am auzit pe Paul spunandu-mi in timp ce-mi mangaia  fata: „Puisor, te rog sa te abtii si sa nu nasti acum, amana pana trec sarbatorile”. I-am raspuns incurajndu-l: „Bine, am sa ma abtin!”. Dupa o ora l-am trimis in cladirea aeroportului unde se afla un telefon si intr-un sfert de ora eram plecata la maternitate, iar pe la ora trei din noapte am auzit primul tipat al copilului si primele informatii din gura doctorului: „Ce fetita mare si frumoasa aveti! Sa va traiasca si sa-i dea Dumnezeu noroc ca este nascuta in cea mai mare sarbatoare crestina. Ce nume sa-i punem?” I-am raspuns sugrumata de emotie, uitand de toate durerile: „Andaluza-Carmen”. „Nu-i punem si numele Cristina?” „Acesta va fi numele ei de taina, care o va lega de Tatal ceresc, dar pentru oameni ea va purta numele pe care l-am hotarat din alte motive”.

A doua zi, Paul, invartindu-se pe un calcai si mama cu ochii mari  admirau un copil frumos chiar din prima lui zi de viata. Am dictat cateva cuvinte pentru o telegrama fulger, in care il anutam pe tata despre evenimentul indelung si nelinistitor asteptat: „Andaluza-Carmen saruta mana bunicului”. Ziua urmatoare mi-a venit raspunsul: „Bunicul saruta nepotelele si le doreste  viata lunga, sanatate si noroc”. In comuna mea natala, Tiganestiul Teleormanului, nu era obiceiul  sa pui doua nume unui copil, asa ca in curand neamurile, vecinii si mai multi sateni, ca si tata, credeau ca am doua fetite. Poate ca intr-un fel a fost o predictie, fiindca Dumnezeu a inzestrat-o pe fiica mea cu energia a doua fapturi. Si astazi, in deplina maturitate, duduie pamantul pe unde calca si degaja energie debordanta cat doua persoane.

Si atunci, cum sa nu  am tot temeiul sa afirm ca am trait un Craciun asa cum rar le este dat pamantenilor sa-l traiasca?

Elena BUICA
decembrie 2010
Pickering, Canada

IUBIREA…

by Elena Buica- Toronto

Ce va vine în minte daca v-ar întreaba cineva ce e iubirea?
Inefabilul iubirii ne face sa dam fiecare raspunsuri diferite, caci iubirea nu poate fi explicata pe de-a-ntregul. Poate sa spuna cineva ca a patruns în esenta ce este iubirea? E un mister pe care îl purtam în noi, e o minune, nu stii de unde vine si nu stii unde o sa te duca. Iubirea se naste în tine, o simti ca pe ceva unic, e ca o flacara, un fel de combustie interna. Când iubesti, perceptia din jurul tau se schimba, iar starea aceasta curge prin tine. Dispare totul, nu mai exista decât dorinta ca celalalt sa te iubeasca la fel de mult si îl vrei numai pentru tine. Nevoia de iubire este atât de mare, încat, si atunci când crezi ca esti mintit, îti vine sa strigi: “Minte-ma, dar minte-ma frumos!”
Se spune ca iubirea nu este de esenta umana si ca poarta în ea ceva din puritatea dumnezeiasca. Nici un om nu se poate lauda ca a inventat iubirea, nici nu se poate transmite din generatie în generatie, nici nu se poate Învata de la cineva, ori prin maturizare sau vointa si nici nu depinde de caracterul omului sau de vârsta, chiar daca la vârsta a treia e mai domoala, caci este compensata de lumina experientei. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire pâna în ultima clipa de viata. Acolo unde dispare, sufletul e pârjolit.
Toate religiile lumii propovaduiestc iubirea ca fiind cel mai înalt mesaj, cea mai desavârsita conditie umana. Cele mai mari sacrificii omenesti s-au facut din iubire, asa cum s-a sacrificat Iisus din iubire pentru oameni. Literatura abunda de creatii pe aceasta tema.
Sensul cuvantului A-MOR (fara moarte) este iubirea. El arata ca iubirea poate sa treaca dincolo de moarte. Se spune chiar ca dragostea poate sa mute muntii din loc, caci la urma urmelor, tot ce conteaza în viata în mod deplin, este iubirea.
Iubirea este o sarbatoare a firii, este ceva armonios, blând, fascinant, cald. Caldura sufleteasca data de iubire da viata infinitelor entitati ce alcatuiesc universul, creaza forme, învie, lumineaza. Iluminarea, întelepciunea, vin pe calea iubirii, tine de bucuria de a trai iluzia.
Se întâmpla ca uneori iubirea sa-ti aduca si suferinta, sa mai încurce itele sau sa dea nastere unor situatii mai deosebite. Mai zilele trecute, un tânar îmi spunea: “iubesc doua fete în acelasi timp si nu ma pot hotarî pe care sa o aleg pentru casatorie. As putea împartasi fericirea cu oricare dintre ele.” ?i când i-am zis: “Tu ce-ai raspunde la întrebarea: Dar necazurile, cu care le-ai putea împarti mai bine?” a cazut pe gânduri.
Nu exista o reteta pentru iubire, exista doar acea chimie care se întâmpla între oameni, singura valabila. E foarte diferita la fiecare cuplu de îndragostiti, un unicat indescifrabil.
O amintire din perioada adolescentei care îmi flutura si acum prin minte, mi-o explic doar prin aceasta misterioasa chimie.
Cam pe la 15-16 ani, Iuliei, prietena si colega mea de banca, îi sfârâiau calcâiele dupa Dragos cu care se întâlnea adeseori în Cismigiu, caci pe acolo le era drumul spre casa. La început, conversatia lor era foarte sumara. Se întâlneau, se salutau scurt: El: “Buna!”, ea: “Buna!”. Dupa un timp: ”Ce mai faci?” “Bine, dar tu?” “?i eu bine.” Dragos o lua de mâna si se plimbau tacând, lasând doar inimile sa vorbeasca în graiul lor. La plecare îi înmâna o scrisoare de dragoste. Iulia raspundea întotdeauna prompt cu scrisori frumoase pe care eu i le ticluiam cum ma pricepeam mai bine. Mi-amintesc cum îi spuneam cu deplina convingere ca numele Dragos s-a nascut din cuvântul dragoste. Dupa un timp, Dragos i-a facut urmatoarea declaratie de dragoste: “?tii ce-mi place la tine cel mai mult? Cât de frumoase scrisori îmi scrii. Noaptea nu pot dormi pâna nu citesc scrisorile tale, încat le stiu pe dinafara. N-as putea sa traiesc fara ele.” Cu vremea, Dragos a aflat cine scria acele “minunate” scrisori de dragoste. Credeti ca între ei s-a schimbat ceva? Nici vorba. Dupa terminarea scolii s-au casatorit si eu le-am botezat copilul. Ce dovada mai mare trebuie pentru felul cum lucreaza chimia? Nu este nimic mai frumos si mai tulburator ca privirile ochilor de îndragostit care spun povesti de iubire pe care cuvintele nu le pot îngâna sau asterne pe hârtie.
?i pentru ca iubirea ocupa un loc atât de importat în viata oamenilor, i s-a închinat o zi din cele mai vechi timpuri, chiar înainte de crestinism, asa cum este sarbatoarea Dragobetele. E celebrata în ziua de 24 februarie, în anotimpul rece, dar tine inimile calde, caci “Dragobetele saruta fetele”, cum este vechea zicala româneasca. Se spune ca Dragobetele, feciorul chipes si puternic al Babei Dochii, aduce iubirea în casa si în suflete. Acest tânar neastâmparat si navalnic este fratele mai viril al mai firavului Sf. Valentin, Cupidonul american, care îsi arata amorul cu inimioare rosii strapunse de sageti si ravase parfumate. Virilitatea Dragobetelui este o creatie în spiritul locului, tipic unei culturi dionisiace. Balcanicii sunt mai înfocati, mai întarâtati, mai puternici, mai voluptosi decat fratii lor de peste ocean. Zona Carpato-Dunareana duduie de forta si barbatie.
Pentru omul arhaic, ziua de Dragobete era semnul sosirii primaverii. Era prima zi când se vorbea despre pasari si plante, semne ale înnoirii naturii, când pasarile presarau bucurie, iar plantele si florile încântau simturile pe plaiurile mioritice. În aceasta zi se “logodesc” pasarile. Datorita vechimii, aceasta zi a dat nastere la multe si frumoase obiceiuri care s-au pastrat la sate si care nu merita epitetul de “rasuflate”.
În ultimii ani, la oras, tinerii dornici de înnoire, încurajati si de comert, îi fac tot mai mult loc zilei de 14 februarie, Valentine`s Day, zi închinata iubirii în amintirea Sf. Valentin. Românii stiu destul de putin despre acest Sfânt care a fost executat în anul 269 la 14 februarie pentru ca a favorizat casatoriile interzise de împaratul roman Claudius. Acesta nu îsi putea aduna ostasi pentru prea multele razboaie purtate. Socotind ca barbatii nu doreau sa îsi paraseasca sotiile, a interis casatoriile. Preotul Valentin, a cununat în secret perechi de îndragostiti, si-a atras moartea si a devenit martir.
Va puteti închipui cum ar arata omenirea daca ar fi lipsita de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinte, care sta la baza vietii, refugiul celor asupriti, acoperamântul celor dezgoliti, speranta celor deznadajduiti, hrana celor înfometati, apa celor însetati ?
Dar cum ar fi daca, macar numai pentru o zi, iubirea ar fi stapâna pe toate inimile, iar oamenii s-ar îmbratisa si ar cânta “Toti pe lume frati noi suntem”?

OTTAWA – PRIMAVARA

by Elena BUICA
De Martisor 2010
Ottawa, Canada

Indiscutabil, cel mai frumos anotimp pentru vizitat Ottawa este primavara, în special perioada înfloririi lalelelor. Miile de lalele râzând în soare, nu numai ca îti transmit bucuria si dragostea de viata, dar ele poarta în cupele lor sentimentul de prietenie al canadienilor si pe cel de recunostinta al Olandei. Fermecatoarea imagine a miilor de lalele are o frumoasa si miscatoare poveste.

În perioada celui de al doilea Razboi mondial, Familia regala din Olanda s-a refugiat în Canada, la Ottawa si a locuit în casa Guvernatorului general. Printesa Juliana era însarcinata si trebuia sa nasca. Conform traditiei olandeze, mostenitorul tronului trebuia sa se nasca pe pamânt olandez. În asemenea conditii, Guvernul canadian a decretat camerele spitalului ocupate pentru nasterea printesei Margareta, ca fiind “pamânt olandez”, iar steagul Olandei a fluturat alaturi de cel canadian pe Turnul Pacii al Parlamentului Federal. In anul 1945 principesa Juliana a oferit o suta de mii de bulbi de lalele în semn de prietenie si recunostinta pentru gestul Guvernului canadian si pentru suportul primit în timpul razboiului.

De atunci, în fiecare primavara, Olanda trimite bulbi de lalele.

Asa a luat nastere din 1953 Festivalul International dedicat prieteniei, denumit generic “Festivalul lalelelor”. In anul 2008 a participat si România pentru prima oara. Primavara este întotdeauna frumoasa si dataoare de energii si pofta de viata. Dar celelalte anotimpuri care ne umplu viata, îsi au si ele frumusetile lor, numai sa îti deschizi sufletul pentru ele.

Cu toate ca am avut în gând imaginea lalelelor, ochii ne-au stat acum la frumusetile iernii, chiar daca ne-a mai ciupit frigul, ori hainele mai groase ne-au facut miscarile mai lente si mai grijulii. Pâna sa ajungem la Ottawa, din masina, am privit iarna în toata splendoarea ei stapâna pe întinderile care pareau fara sfârsit. Stând confortabil în scaunele încalzite, privind frumusetile iernii pe fereastra, sa tot calatoresti, cu gândul si imaginatia în deplina libertate si ele. Albul curat al zapezii abundente parea ca are puterea sa scoata omul chiar si din cele mai pagâne gânduri si sa le înlocuiasca cu calmul, blânetea, bunatatea, mângâierea sufleteasca, aplecarea spre a face bine. Pomii fara frunze, întindeau spre cer ramuri negre si prelungeau pe albul zapezii umbrele lor, parca povestindu-si viata numai de ei stiuta. Casele, având deschiderea mai larga spre lume nemaifiind ascunse de frunzisul pomilor, se însirau de-a lungul drumului si ne vorbeau mai mult despre cei ce le umplu de viata. Culorile lor sunt mai vii, mai proaspete. Firul fumului care se înalta din cosuri ne trimitea cu gândul la anii copilariei petrecuti la tara, când, de-abia asteptam sa se faca o potecuta pe lânga garduri ca sa ne ducem la jocurile cu zapada proaspata, la sanius, la bulgarit sau sa facem oameni de zapada. Parca asteptam sa auzim clinchetul clopoteilor de la gâtul cailor alergând cu saniile de odinioara.

Încântarea si mai mare am avut-o în Ottawa. Încarcate de zapada, acoperisurile caselor din Ottawa formau un peisaj plin de poezie, mai ales acolo unde turturii straluceau de frumusete. Parca nicaieri nu am întâlnit o asa mare dantelarie de turturi. Albul zapezii pe jos, pe acoperisuri, pe marginile ferestrelor si ale balcoanelor faceau din Ottawa o imagine spectaculoasa.

Cuibarita pe malurile majestuaselor râuri Ottawa, Rideau si Gatineau, capitala Canadei, Ottawa, arata în albul zapezii ca o bijuterie a iernii. Oriunde îti aruncai ochii, vedeai imagini ca în ilustratele pregatite pentru sarbatorile de iarna. Nu stiu ce îi da un farmec deosebit, încât face cea mai frumoasa capitala a lumii în timpul iernii, dupa cum arata statisticile. Canalul Rideau, prin îngrijirea edililor, devenit cale de acces pe gheata, îti da un fel de neastâmpar sa te duci si tu acolo, fara sa îti mai numeri anii vietii.

Ne-am plimbat când cu masina, când pe jos, strabatând strazi si parcuri în timpul celor patru zile petrecute în Ottawa care respira un stil de viata mai lejer decît cel trait de noi în ultimii ani. Simti în timpul plimbarilor un fel de relaxare, de destindere, de bucurie a vietii.

Trecând prin fata Parlamentului, îi simti maretia, îi respiri frumusetea si eleganta europeana, te emotionezi simtindu-i puterea. Sunt multe de vazut într-un oras, capitala unei tari puternice si în nenumarate rânduri am putut sa ne desfatam cu informatii sau frumuseti, caci Ottawa este unul din frumoasele si cochetele orase ale lumii. Acum ne interesau conditiile oferite de Universitatea lor pentru viitorii studenti. Vizita facuta la Universitate ne-a trimis cu gândul la dureroasa diferenta de conditii si de organizare între ce am vazut si ce stiam din România.

În aceste zile, ne-am propus sa facem o vizita, pentru multa lume rarisima, la adapostul antiatomic, construit în timpul Razboiului Rece pentru a proteja conducerea tarii, care trebuia sa îsi continue acolo activitatea. Dupa cum se stie, n-a fost folosit în scopul cu care a fost construit si acum a devenit muzeu, numit Diefenbaker.

Ce am vazut a fost pentru noi fascinant, si constructia, si informatiile, si felul în care ne era prezentata – cu intelegere pentru acea perioada istorica si nu de putine ori cu umor. Nu e o cladire obisnuita. Totul la ea e ciudat, interesant, diferit.

Imaginati-va Canada anilor ’50. Dupa ororile celui de-al doilea Razboi Mondial si a conflictului din Coreea, canadienii aveau mari sperante de viitor, economia crestea pe zi ce trece. In acest timp, pe scena politica mondiala se ridica Cortina de Fier în Europa, iar supraputerile URSS si SUA testau arme nucleare. Guvernul canadian era de parere ca un razboi nuclear era foarte probabil si în anticiparea lui multi civili faceau pregatiri sa supravietuiasca unui atac nuclear. În 1961, Organizatia de Masuri de Urgenta a Canadei a publicat o carte numita „11 pasi pentru supravietuire”, care includea, între altele, si instructiuni pentru felul cum trebuie sa îti cladesti un adapost de bombe nucleare si cum sa supravietuiesti în el. S-au facut si filme cu isteria asta, unele amuzante, altele de groaza, dupa cum fiecare regizor a vrut sa evidentieze un aspect sau altul al isteriei generale care cuprinsese aproape tot globul în timpul razboiului rece.
În aceasta atmosfera de teama continua, în toiul razboiului rece în august 1958 s-a anuntat în Camera Comunelor de catre primul ministru de atunci, John Diefenbaker initierea unui Program de Continuitate a Guvernului. Scopul acestui program era sa tina în viata cu un fir subtire atât de necesara conducere guvernamentala în caz de atac nuclear al Americii de Nord, pentru a se evita posibilitatea anarhiei în tara.

?i asa a început constructia unui proiect misterios.

Între 1959 si 1961 rezidentii din Carp, un satulet la 35 km vest de Ottawa, se tot uitau si se gândeau ce-ar putea fi acel urias proiect de constructie pe dealul unei ferme mai mari. Curiosilor li se spunea pe scurt ca armata construieste un Stabiliment de Semnale Experimentale. Spre deosebire de azi, pe vremea aceea nu era reteaua complicata si sofisticata de sateliti de spionaj capabila sa transmita potentialilor dusmani informatii despre natura exacta a proiectului. Ce nu se stia la acel timp era ca acesta era locul ales pentru protejarea guvernului în caz de atac nuclear. De asemenea, urma sa fie cel mai puternic si important punct de telecomunicatie militara canadiana. Primul si cel mai mare si sofisticat bunker de protectie a guvernului era construit aici. Urma sa fie primul dintr-o retea pe întreaga Canada (17 au fost construite în total). În total ele toate urmau sa adaposteasca 8.000 de guvernanti.

Cartierul general al guvernului central de urgenta – acesta era numele oficial a ceea ce mai târziu a fost cunoscut de toti ca Diefenbunker, de la numele primului ministru al vremii, John Diefenbaker Proiectat sa sustina o explozie nucleara de 5 milioane de tone de TNT la 1 mila distanta, bunkerul este întarit de 32.000 de metri cubi de beton si 5.000 de tone de otel – cam cât e nevoie pentru o cladire obitnuita de 20 de etaje. Betonul a fost turnat manual cu ajutorul roabelor. Uneori a fost necesar sa se toarne beton încontinuu, 45 de ore la rând, pentru a forma o masa de beton solida si continua.

Tot bunkerul sta pe 1.5 m de pietris ca sa se atenueze socul unei bombe prin spatiile libere dintre pietricelele din acest pat de pietris si sa nu se transmita socul în toata cladirea în întregimea lui. Cladirea formeaza un patrat cu latura de 50m si adâncimea de 20 m; fiecare podea are 50 cm, iar baza, precum si acoperisul are 1.5 m; sunt 36 de coloane puternice de sustinere care au 1.25 cm diametru, dar care la baza si la varf ajung la 3 m diametru ca sa distribuie egal presiunea greutatii în caz de atac nuclear.

Bunkerul a avut doua fântâni pentru apa din care doar una mai este operationala acum. Constructia s-a terminat în 1961 si a costat $22 milioane dolari, la valoarea de atunci. Preocuparea acestui guvern ipotetic adapostit aici era de guvernare de mai lunga durata în urma unui atac nuclear, nu era un guvern care sa se ocupe de masuri de urgenta.

Dezvoltarea armamentului a facut sa nu mai fie sigura supravietuirea într-o asemenea locatie pentru ca armele nucleare pot fi acum indreptate exact catre o anume locatie si deci, nu se mai poate tine secret un asemenea loc pentru multa vreme (se afla si deci, este vulnerabil oricata protectie fizica se încearca). Sfârsitul razboiului rece a venit simbolic cu caderea zidului Berlinului, în 9 noiembrie 1989, si colapsarea Uniunii Sovietice la începutul anilor ’90. Toate acestea au facut ca Departamentul de Aparare Nationala sa închida Diefenbunkerul în 1994 si sa-l transforme în Muzeul Razboiului rece. Se descuie si se dezvaluie astfel secretele îndelug tinute cu grija ale Diefenbunkerului.

Încheind aceasta vizita, iesi din buncar bulversat. Îti ramân pe retina si pe creier multe imagini. Nu-ti iese usor din minte imaginea usii care trebuia sa închida ascunzatoarea tezaurului tarii, usa groasa cam de o jumatate de metru, cu 10 închizatori mânuite prin mecanisme sofisticate. Nu poti uita tunelul prin care intri si cobori ca pe drumul ce te duce spre alte lumi nemaivazute. Nu poti sa uiti multe imagini si pleci de acolo urmarit de ele aproape obsedant.

Aflandu-te în fata marturiilor de mari risipe materiale si vieti omenetti, nu-ti poti opri gândul sa renunte la întrebarea: „De ce, Doamne, ai lasat faptura omeneasca sa îsi foloseasca inteligenta pentru autodistrugere în atatea feluri si chipuri de-a lungul existentei ei?”

Iesind din bunker, întinderea alba si curata a zapezii era o marurie ca viata poate fi traita si frumos daca dorim, ca acum avem momentul trairii în calm si buna întelegere în aceasta parte a lumii si ca trebuie sa ne bucuram de acest dar al vietii.

CHICAGO – ORASUL DE SUB NORI

by Elena Buica

Daca treci prin Statele Unite ale Americii si ti se iveste ocazia sa vizitezi uriasa metropola Chicago din statul Illinois, orasul minune al secolului al XIX-lea, de care presedintele Barack Obama este atât de mândru, te poti socoti un om fericit. Visam demult la o asemenea vizita si în sfârsit, în august, 2009, am reusit sa-l vedem împlinit.

Cum sa nu-ti doresti sa vizitezi acest oras, care, datorita importantei lui economice, trece astazi drept capitala neoficiala a partii interioare a statelor Unite! Stiam ca orasul Chicago a avut un ritm de dezvoltare alert începând de la jumatatea secolului trecut, ajutat de pozitia sa geografica, de resurse naturale din zona, de tehnica avansata si de harnicia oamenilor, dar acum puteam sa vedem „cu ochii nostri” cum a ajuns o uriasa metropola, port pe litoralul marelui lac Michigan. E supranumit si „orasul care munceste”, dar mai poarta înca un supranume: „orasul vânturilor”, „windy city”, datorita vânturilor puternice care sunt foarte prezente în tot timpul anului. Scurta sa istorie ne spune ca prima atestare exista din 1803 când armata americana a construit un fort de aparare. Abia în 1825 s-a transformat în oras. La început a fost o mica localitate de frontiera, iar astazi este al treilea mare oras din USA cu  o populatie de 6.800.000 locuitori si este un centru important de industrie, comert, cultura si sport. Este sediul unora dintre cele mai renumite institutii de învatamânt din Statele Unite, iar locuitorii sunt mândri ca în orasul lor îsi desfasoara jocurile unele dintre cele mai puternice echipe sportive nationale.

Ne-am amintit ti de faptul ca numele orasului Chicago este legat de lupta dusa de muncitori pentru conditii de viata si de munca mai bune. În 1887 un mare miting al muncitorilor a fost reprimat cu violenta de catre politie. În memoria victimelor de atunci, ziua de 1 Mai, data mitingului, a fost aleasa drept Ziua internationala a muncii, zi pe care noi am trait-o în România un lung sir de ani cu mare alai. De asemenea, de numele orasului Chicago mai este legata si trista faima de a fi numit capitala crimei organizate din Statele Unite în epoca prohibitiei din anii 20. Orasul este faimos si pentru cluburile de jazz si blues. Dar pentru noi, mai ales pentru fiica mea, Andaluza, cea mai deosebita trasatura a orasului, ramâne incontestabil, arhitectura de-a dreptul uimitoare. Sunt cladiri cu stiluri diferite care se îmbina armonios, constructii celebre, cunoscute în toata lumea. In admiratia cu care le-am privit, mie mi se parea ca traiesc o adevarata simfonie a cladirilor. De aceea pentru noi, multe din celelalte valori ale acestui oras ramâneau în umbra celebritatii constructiilor. Ne fascinasera demult imaginile cu zgârie-norii vestiti în toata lumea si ramasesem cu gândul suspendat la ele. Când vorbesti despre ceva ce n-ai vazut decât în filme sau fotografii, ramâne ca ceva mort, dar daca vezi, se naste ceva nou, ceva în care pulseaza viata. Si în noi a pulsat multa viata în cele câteva zile de vizita.

Si, într-adevar, plimbându-ne pe jos, am respirat aerul pe care l-am trait privind arhitectura mareata, moderna care domina centrul, o adevarata minunatie. Desi are un sistem de transport în comun foarte bine pus la punct, Chicago este un oras facut sa-l vezi pe jos. Totul e clar, organizat, planificat, cu adrese usor de gasit. Primul contact cu orasul te impresioneaza prin conturul cladirilor proiectate pe linia de orizont. Înaltimea multor cladiri, unele peste 60 de etaje, ne producea ameteala, ne facea sa ramânem cu gâtul strâmb, privind mereu în sus. Simteam apasatoare micimea fiintei umane. Acolo am reflectat asupra unei idei. Mi-am amintit de un raspuns pe care mi l-a dat un ghid turistic, cu mai multi ani în urma, pe când ma aflam în Atena. L-am întrebat de ce în Atena nu sunt cladiri asa de înalte ca în alte orase mari ale lumii si raspunsul lui a venit întelept, ca din gura filosofului grec Protagoras: „omul este masura tuturor lucrurilor”. Avea dreptate ghidul, caci senzatia pe care o traiam acum la prima vedere a uriaselor cladiri era si aceea de înfricosare, alienare si nevoia urgenta de evadare.

Este o parere unanim acceptata de toata lumea ca zgâraie-norii au luat nastere în Chicago. În anul 1871, un devastator incendiu a distrus o treime din oras, dar nu si energia oamenilor, asa ca orasul a fost reconstruit din temelie. Strazile au devenit mai largi, iar conditiile sanitare mult mai bune. Arhitecti vizionari au construit cladiri frumoase, interesante, moderne, îndraznete pentru acea vreme, ramase în mare admiratie si astazi. S-au construit cladiri înalte folosind pentru prima data tevi lungi de otel, asigurandu-se astfel rezistenta fata de vânturile puternice din zona. S-au realizat cladiri asezate pe piloni umpluti cu beton de stanca fiind fixati de stratul de roci din pamânt. Asa a fost construit turnul Sears, numit de anul trecut Willis Tower, finalizat în 1973, unul din primii zgarie-nori din lume. Scheletul turnului e alcatuit din 9 uriase tevi, de înaltimi diferite, care au sectiunea transversala de forma patrulatera, formând la baza un patrat urias cu latura de 69 de metri. Cladirea are 110 etaje, înalta de 442 de metri, dar cu cele doua antene de televiziune, atinge 520 de metri. Dupa distrugerea World Trade Center, Sears Tower a devenit cea mai înalta cladire din SUA si a cincea din lume.

Turnul are 16.000 de geamuri de culoarea bronzului care sunt spalate de sase masini automate de spalat geamuri, de opt ori pe an. În dorinta de a atrage cat mai multi turisti, în anul 1985 i s-a adaugat un pavilion de vizionare pentru turisti (1,5 milioane anual), la etajul 103 de unde se poate admira superba panorama  a orasului. Când am urcat cu liftul  la acest pavilion, nu numai ca ne-a dus într-un neasteptat de scurt timp, un minut si câteva secunde, dar nu am simtit nici momentul plecarii, nici pe cel al opririi. Ca sa privim panorama orasului si sa facem fotografii, de pe terasa cu balcoane numai din sticla, ne-au trebuit multe minute de acomodare. Pasind pe podeaua de sticla transparenta, îti dadea fiori de gheata ca vei calca în gol. Am trait acolo senzatii tari, de neuitat, desi le-am mai încercat si în Toronto la CN Tower.

De la etajul 103, aflat la 412 metri înaltime, priveam celelalte cladiri ca din avion. Aceleasi cladiri pe care le vazusem de jos în sus ca pe niste colosi, acum îsi pierdusera imensitatea. De la aceasta înaltime, pe strazi, masini si oameni mici ca niste insecte, îti lasau impresia de miscare haotica, de forfota bezmetica.

Aceasta minunata cladire va fi depasita de o alta, aflata acum în constructie, numita Chicago Spire, creatia unui arhitect spaniol, Santiago Calatrava. Ea va fi una din cele mai mari cladiri ale lumii si va schimba radical orizontul orasului. Va fi urmatoarea atractie turistica a acestui oras.

Chicago Spire va fi în forma de spirala rotita cu 360 de grade si nu vor exista doua apartamente cu aceeasi priveliste. Uriesimea acestei cladiri  va avea înaltimea de 610 de metri, cu 150 de etaje si 1194 apartamente.

Despre cladirile din Chicago se pot scrie multe volume. Un aspect deosebit îl dau acoperisurile a zeci de imobile, inclusiv al primariei, cu  gradini suspendate care fac oficiul de acoperis vegetal si contribuie la limitarea emisiilor de dioxid de carbon. Acoperisurile vegetale au deosebite efecte estetice si în acelasi timp, ele permit  utilizarea mai buna a sistemului de evacuare a apelor, recuperând apa de ploaie care este folosita la stropit si protejând cladirile de uzura, asa cum sustin expertii în domeniu. Asadar, Chicago poate fi numit, si orasul gradinilor suspendate.

Merita mentionate, fie chiar si din vârful condeiului si alte aspecte deosebite ale acestui mare oras. Îti stârnesc admiratia solutiiile pe care le-au gasit transportului în comun. Reteaua metroului asigura deplasarea sigura si rapida în toate directiile. O multime de strazi sunt partial acoperite, deoarece pe deasupra lor trece metroul aerian.

Plimbarea cu vaporul de-a lungul tarmului, ne-a oferit imagini care ne  trimeteau iarasi si iarasi cu gândul la uriasa putere de creatie a oamenilor. Am înteles de ce se spune despre Chicago ca are cea mai frumoasa vedere din lume de pe lacul Michigan. Plimbându-ne cu vaporul, am înteles de ce a fost numit orasul vânturilor. S-a pornit un vânt atât de brusc si atât de puternic, încât a speriat pe toata lumea de pe platforma vasului si a trimis-o înauntru. Era de-a dreptul periculos sa mai ramâi. Un sfert de ora mai târziu se putea din nou iesi pe punte.

Am privit orasul si de la o alta înaltime, dintr-o uriasa roata, din scaunele careia am putut vedea o alta minunata panorama a orasului. Spre bucuria noastra, am avut norocul sa asistam de pe malul lacului Michigan si la o demonstratie aviatica în care maestria pilotilor ne-a dat satifactii deosebite, ca cea traita în uriasa roata cu avioanele zburând aproape de capul nostru.

În ziua în care am plecat, o zi de luni, 17 august, ne-am mai întâlnit cu o situatie deosebita. 11.000 de bugetari au fost trimisi în concediu fara plata în încercarea municipalitatii de a reduce deficitul bugetar. Primarul orasului, Richard M. Daley, a anuntat ca vor mai fi înca 2-3 astfel de zile pâna la sfârsitul acestui an. Orasul parea mort. Noroc ca pentru noi a fost ziua în care paraseam orasul si aflându-ne în masina noastra, am putut sa ne deplasam spre casa.

Am vizitat orasul Chicago de doua ori, si în drum spre Arizona, si la întoarcere, dar nu pot sa spun de câte alte ori as mai dori sa-l vad si cred ca tot cu aceeasi dorinta de la început, sa privesc ”bijuteriile” arhitectonice.

Este usor de înteles de ce ne-am alaturat presedintelui Barack Obama în admiratia acestui oras minune (Vezi poza!).

VERONICA MICLE 22 aprilie 1850 – 6 august 1889

by Elena Buica
Toronto, Canada

Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române

Daca vrei sa scrii despre Veronica Micle, sa îi citesti poeziile sau corespondenta, sa ti-o imaginezi vazând-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decât luând-o împreuna cu Mihai Eminescu, caci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române.
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred ca putine sunt femeile care sa nu fi visat sa fie iubite ca Veronica, si putini barbatii care sa nu fi visat sa întâlneasca iubirea întruchipata într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica, si Eminescu a fost mare, adânca, a învins totul si a reusit sa existe dincolo de rautatile unor oameni care îi voiau despartiti. Iubirea tuturor a fost eclipsata de acea mare iubire a unui “chip de înger dragalas”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminina a Veronicai. Au fost si câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicai le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plina de viata, plina de farmec, frumoasa, doamna perfecta si avea o voce superba. În societatea aleasa pe care o vizita, din cauza acestor calitati superioare, facea umbra întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muza eminesciana s-a nascut în Nasaudul ardelean, în ziua de 22 aprilie 1850, în acelasi an în care la Ipotesti s-a nascut “Luceafarul poeziei românesti”, Mihai Eminescu. Tatal Veronicai, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit în urma ranilor capatate în lupta. Mama, Ana, ramasa vaduva, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si în sfârsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele în cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în rasfatul dragostei de mama, desi au trait înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primara si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrala, unde a fost bursiera. A fost o eleva exceptionala, dând dovada de o înteligenta deosebita. A terminat scoala în 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminenta”. La examenul final a asistat rectorul Universitatii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrajit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si desi era mai în vârsta cu 30 de ani, a cerut-o în casatorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tânara Veronica devine respectabila doamna Micle, la numai 14 ani.
În tineretea mea, am vazut-o pe Veronica cu ochii mintii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieseam pe poarta scolii ca profesoara, ori când îmi aruncam privirile pe fereastra. In fata scolii, pe acea straduta foarte strâmta. in centrul orasului Cluj, se afla bisericuta “Bob”, pe al carui gard din zid gros si purtând patina vremii, era o placuta comemorativa. Pe ea sta scris ca la aceasta biserica, Veronica si Stefan Micle au fost cununati de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Si de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vietii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburatoarea, fascinanta si scurta ei existenta!
A fost o sotie buna si o mama iubitoare. Pe sotul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat si l-a pretuit ca om si ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria si Virginia, le-a dat o educatie aleasa si le-a crescut cu dragoste, asa cum fusese crescuta si ea de mama ei. Valeria a fost solista de opera si i se spunea “Privighetoarea Iasului”, iar Virginia a studiat stiintele. Amândoua au scris poezii.
Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitatile, pe care le ocolea, cu toata pozitia sociala înalta pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu, ca Veronica ar fi nascuta pentru a zapaci destinele marilor barbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, în cursa pentru spectaculos, i-au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferenta la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreapta, grabita si superficiala este greu de înlaturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoara, nu era dornica de petreceri. Ea si-a jertfit toata tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A facut parte din societati de caritate, iar în timpul razboiului de independenta, a fost sora de caritate voluntara.
Dragostea dintre ea si Eminescu a fost casta pâna la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia dupa moartea acestuia, dupa sapte ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adreseaza pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multa devotiune si a participat la suferinta lui cu toata fiinta ei. Pe Eminul ei, cum îi placea sa îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profunda. Oricâta rautate ar nutri cineva, nu se poate sa nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pamântesc. A lasat în urma ei doua fete, pentru a-si împlini destinul de iubita, savârsind “nunta in cer”, infinit mai durabila decât casatoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa câteva poezii publicate. Tânara Veronica, desi era casatorita, avea doua fetite, îsi respecta sotul, simtea ca îi lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala învaluita în mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la vârsta ei. “Galopul biografiilor” – cum zice Tia Serbanescu – “nu modifica vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentina si ca orice adolescent sau tânar, asculta aceasta chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca în acelasi timp sa îsi respecte sotul si familia, dar si sa dea frâu liber unei iubiri romantice. Pâna la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neîntinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profunda si va continua apoi cu mici întreruperi pâna la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, caci, cine stie daca nu se continua frumoasa lor iubire, în alte zari, într-o alta dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat împotriva. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “L-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemarginita. Împrejurarile si oamenii au facut ca ei sa nu fie uniti niciodata. Veronica a refuzat cererea în casatorie a mai multor pretendenti, preferand sa ramâna “muza unui geniu, decât sotia unui print”, asa cum a afirmat ea. Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egala cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o sa înteleaga din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fara gres, ar trebui sa îi recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic. Eminescu, îndragostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plina de mister si poezie, romantica si provocatoare, îsi va întrerupe studiile si se va întoarce la Iasi, ca sa fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedica poezii eminente, iar ea îi dedica delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era îngaduitor cu aceasta situatie, având încredere în sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a înteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desavârsit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi facut asta?
Eminescu si-a dat seama chiar de la început ca Veronica întruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseara cu gândul la tine si desteptându-ma dimineata tot cu el, as putea sa îti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.
Si daca se întâmpla pe tine sa te vaz,
Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
Si daca se întâmpla sa întâlnesc un tei,
Desigur toata noaptea visez la ochii tai”.
Veronica îi raspundea: “Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne înconjoara, acolo, pe banca la Copou, ma credeam lânga tine cea mai fericita femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentila si dulce, inteligenta si radioasa, frumusetea frumusetilor si floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amica”, “Dulcea mea doamna”, “Mai, îngerasule”, “Dulce si draga Cuta”, “Draga mea copila”, “Stimabila doamna si respectata mea amica”, “Doamna mea”, “Dulcea mea Veronica”, “Draga, dulcea si îngereasca mea Cuta”, “Momoti draga”, “Draga mea Veronicuta”, “Draga mea Nicuta”, “Mai Momotelule”, “Draga si mititica mea Moti”, “Fetitule draga”, “Dragul meu bobocel motat”, “Mai, ramura de liliac”. Veronica îi raspundea: “Mitule iubit si al meu scump si dragalas”, “Mitule”, “Baiet iubit si dragalas”, “Eminul meu”, “Eminescul meu iubit”, “Scumpul meu Eminescu”.
Când Stefan Micle s-a stins din viata, le-a lasat pe Veronica si pe cele doua fetite fara sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toti dusmanii or sa se bucure de moartea lui Micle, crezând ca aceasta bucurie se reflecta si în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care ma calauzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început, nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai târziu, când Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui, opunându-se casatoriei. Se temea ca aceasta împlinire îi va aduce fericirea suprema si atunci nu ar mai fi avut motiv “sa plânga asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale, pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a început si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai. Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramâi în mintea mea si în sufletul meu, ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta”. Eminescu o prezenta pe strada amicilor lui, drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma ca “nu merita aceasta cinste”, deoarece ar fi o “usuratica”. Pe deasupra, este “o femeie fara avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicai faptul ca la 14 ani, depusese marturie împotriva lui, într-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au casatorit, desi erau legati printr-o puternica dragoste si o suma de afinitati. Neîmplinirea casatoriei a adus dupa sine, o mare tragedie. Moartea i-a rapit prematur.
Veronica i-a închinat si ea frumoase si delicate versuri, adunate în volumul “Poezii”, în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e vesnic noua pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnesti în carticica asta”. Chiar daca aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care sa faca concesii pe aceasta linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevarat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toata gama de sentimente: bucurii, suparari, momente pasionale, revolte, temeri, marturisiri, împacari. Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:
“De câte ori am tresarit
La fiece miscare,
Crezând ca poate vei veni
O, dulce alinare.
De câte ori am plans,
Vazând ca noaptea vine
Si lampa singura s-a stins,
Iubite, fara tine.
(“Lampa”)
Daca nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerata. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura româna. Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernamânt: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate în factura poetica a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creasera în aceeasi vreme, nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroina antica”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle si poarta titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori, pâna acum necunoscute. Volumul acesta prezinta o spectaculoasa redimensionare a figurii Veronicai Micle. Ni se dezvaluie o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit si înteles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicai Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse, proprii sexului ei, pentru a-l tine în neîntrerupta uimire si în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisa, fermecator comunicativa, menita sa surprinda agreabil-tiranic prin toate manifestarile ei. Atâtea cuvinte si moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salveaza prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trairii. Este o coplesitoare feminitate prototipica în scrisul si în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat si uneori, blestemat de catre barbati. Veronica era deplin constienta de toate acestea”.
Putea oare Eminescu sa nu observe aceste valori feminine? Care alta femeie i-ar fi oferit mai mult si în asa fel ca sa nu stârneasca ironiile unui sir nesfârsit de critici? Cum trebuia sa arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Fata de o fire atât de expansiva, temeinic ancorata în concret, ripostand cu masuri adecvate la nedreptati, jigniri, bârfe, Eminescu se simtea oscilatoriu, la polul celalalt. “Neavând curajul vietii, neavând o raza de senin în suflet, am îndraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut”. Firea tonica a Veronicai era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, daca între tine si mine e dragoste, noi trebuie sa binecuvânam împreuna ironia soartei. În mizeria asta a lumii, trebuie sa primim cu inima buna o clipa de fericire pe care ne-o da fatalitatea, cu toata ferocitatea ei razbunatoare”.
Tia Sebanescu a publicat un amplu eseu în “România libera” în 1992, comentând cu multa competenta si mult fler feminine, aura personalitatii Veronicai Micle, asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut sa fie muza ideala: cocheta când trebuia, indiferenta când trebuia, fidela mereu si infidela din când în când, adica exact cât era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si gaseasca mereu prospetimea si ca poezia sa înfloreasca pe soluri noi, coplesitoare, când se cuvenea si, în fine, solidara si în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântareau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discreta si delicata si a stiut sa întretina buna functionare a discernamântului, observând reaua-credinta. Iubirea lor s-a desfasurat vrând-nevrând, la scena deschisa, în care oricine se simtea îndreptatit sa intervina”.
Veronica a cântat necontenit, doua arii simultan: cea a femeii egala în iubire cu barbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.
“Varful-nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge.
Langa-acest colos de piatra, vezi tu cât de mica sunt,
Astfel, tu-n a carui minte universul se rasfrânge,
Al tau geniu peste veacuri ramânea-va pe pamânt.
Si doresti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine
Sa ajung si a mea soarta azi, de soarta ta s-o leg.
Cum sa fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,
Când mareata ta fiinta, poate nici nu o-nteleg.”
(“Lui Eminescu”)
Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate în 28 august 1885. În aceasta poezie, adevarat testament poetic, impresioneaza constiinta propriei micimi în fata genialitatii poetului iubit, dar mai ales faptul ca nu s-a sfiit s-o arate.
Când Eminescu se îmbolnaveste în 1883, Veronica spune:
“Sa pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte, suvitele le-as da.
Senina sa ramâie, curata ca un crin,
Icoana de iubire, la care ma închin”.
Scânteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica sa prevada totul. Înca de la 27 de ani, pe o fotografie daruita lui Eminescu, nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. În 1881, îi scria: “Noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plângem macar unul pe altul”, apoi: “Eu îti voi aduce ca jertfa, viata mea”(1882).
Si Veronica si-a tinut juramântul de credinta. Viata cruda si nemiloasa a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele îngerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânastirea Varatec, Veronica îsi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care îl alcatuise în ultimele zile, “Dragoste si Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, însotindu-le cu comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si în timpul noptii, acesta i-a adus sfârsitul. Ea a savârsit un gest ca în antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.
Si astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Varatec, îsi doarme somnul de veci cea mai frumoasa si mai culta femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia, pentru care si-a jertfit viata din iubire fara margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, caci prin aceasta dovada suprema a Veronicai, ea s-a legat de Eminescu si în cer. Iubirea lor va trai vesnic si pe pamânt, prin cei care se apropie cu dragoste si caldura de poeziile lor si citindu-le corespondenta, patrunzându-se de iubirea care i-a unit.
Tragedia finalului vietii lor este coplesitoare.
“Ce s-au ales din doua vieti?
O mâna de cuvinte,
Caror abia le-or da un pret
Aducerile-aminte.”
Referindu-se la scurta ei viata, Tia Serbanescu spune: “Te si întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-a oferit angajamente într-o trupa de opera, martora într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere a lui Stefan Micle – mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara în razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.”
Poezia lui Eminescu este imposibil de înteles fara Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicala, nelipsita din tot ceea ce se întelege prin poezie de iubire eminesciana. Astfel, ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.

“Scriu din dragoste de oameni” – Interviu cu prozatoarea Elena Buica

ElenaBuica2„Visele nu ma costa nimic si uneori, ele sunt atat de frumoase…!!!!”, obisnuieste sa spuna scriitoarea Elena Buica, autoarea volumelor “Crampeie de viata”, “Gand purtat de dor”, “Prin sita vremii”, “Oglindiri”. Nascuta in ianuarie 1933, in comuna Tiganesti, judetul Teleorman, Elena Buica marturiseste ca in viata, le datoreaza totul parintilor sai care i-au insuflat dragostea pentru carte, pentru cultura, pentru arta, dar si pentru perseverenta in munca, pentru autodepasire si pentru valori morale superioare. De altfel, acesta a fost si unul din motivele ce au contribuit la decizia ei de a studia la Facultatea de Limba si literatura romana din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, pe care o absolva in 1965. Ca profesor de limba si literatura romana, Elena Buica a avut intotdeauna dragoste de copii si a incercat sa fie un model de referinta pentru elevii sai. In 1998, scriitoarea paraseste Romania si isi urmeaza fiica si pe sotul acesteia, stabilti din 1993 in Canada. In prezent, Elena Buica locuieste la Toronto, oras pe care l-a ales nu doar pentru ca i se parea mai aproape de visul american, ci si pentru ca este situat pe aceeasi paralela cu meleagurile unde ea insasi a vazut lumina zilei. Cand a luat hotararea stramutarii, scriitoarea a stiut ca va plati un pret, insa in opinia sa, este important sa inveti sa lasi evenimentele sa curga, sa te avanti in valtoarea viitorului si sa scrii o noua pagina in cartea vietii.

“Scriu din dragoste de oameni”

– Cine este Buni?
– Va raspund cu un fragment din proza scurta “Despre scrierile mele”:
“Cine sunt eu? Cu zestrea primita de la parinti, de la oamenii din mijlocul carora m-am inaltat, de la dascali si carti, cu ce am adaugat eu in dorinta de a-mi contura personalitatea, am vrut sa fiu un om in inima caruia sa cante viorile, sa straluceasca florile in culori proaspete, sa rasune trilurile pasarilor, sa fie lumina, caldura si bunatate, sa fie cerul senin in care sa pluteasca ingerul pacii si al dragostei”. Din tot ce am vrut, poate ca s-a implinit cate ceva, asa mi-ar place.

– Ce rol are scrisul in viata lui Buni?
– Cautand mereu un loc pentru a aseza spiritul in matca lui fireasca, am descoperit scrisul, care a devenit bunastarea mea sufleteasca, timpul si spatiul in care calatoresc gandurile mele. Scrisul imi ofera o lume deosebit de interesanta pentru care mi se cere capacitatea de a vedea lucrurile din mai multe perspective. Este lupta de a scoate la lumina intelesuri tainice, este terenul pe care lupt sa ridic cat mai sus maretia sufletului. Scriu din dragoste de oameni care are in ea o poezie de o rara frumusete si o sete care ma tine departe de cinismul vietii. Scrisul mi-a reconturat orizonturi, mi-a anulat limite impuse, mi-a creat noi drumuri de viata. Dar reusita in scris se plateste in fel si chip si nu de putine ori propriile-mi slabiciuni imi rad sub nas, insomniile imi zvarcolesc patul, indoielile imi tulbura linistea.
Dar in esenta, scrisul este o stare de frumusete a sufletului, un exercitiu spiritual in care adesea uit de toate si chiar de mine. A devenit modul meu de a exista.

„Scrierile mele oscileaza intre tonul autobiografic si cel detasat de context”

– Va rugam sa ne vorbiti despre debutul dvs. literar.
– Dupa pensionare am trecut prin mai multe fagasuri – cel mai insemnat a fost rolul de bunica – si apoi m-am asezat in cel al scrisului, la varsta de 70 de ani. Noul meu drum de viata a avut doi piloni. Cel dintai a fost domnul Dumitru-Puiu Popescu – Director Editor al Revistei “Observatorul” Toronto – care mi-a deschis calea scrierilor, oferindu-mi o rubrica permanenta la aceasta publicatie. Cel de al doilea pilon a fost mult regretatul om de aleasa cultura Dr. Artur Silvestri, care a facut mai cunoscute scrierile mele prin imperiul mediatic „Intermundus Media” creat de domnia sa. Acestor personalitati le aduc prinosul meu de recunostinta.

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Sunt teme diverse precum este si viata si sunt multe si foarte diferite trairile revarsate in scrierile mele. Cu fiecare scriere am sorbit pe rand cate un strop de lumina. In cativa ani de scriere, pana acum sunt sapte, am trait arderea mai multor etape de viata ce pareau ca nu incap in acest rastimp. Scrierile mele sunt oglindiri si reflectii, cautari si talmaciri de intelesuri. Ma cufund intr-o lume de ganduri si umblu prin amintirile mele in varful picioarelor, ca intr-o catedrala a sufletului. Sunt scrieri care cuprind bucurii inaltatoare sau tristeti tulburatoare, sperante inaripate sau zboruri frante, satisfactiile si durerile adaptarii intr-o lume foarte diferita de cea in care am trait aproape o viata de om, trairi si amintiri din propria-mi viata, dar si ale celor cu care s-a intersectat viata mea. Sunt preocupata sa las spatiu intre randuri pe unde sa se furiseze gandurile cititorilor cu care sa port un dialog intim. Scrierile mele oscileaza intre tonul autobiografic si cel detasat de context.

„Oamenii inclina acum mai mult spre proza scurta”

– De ce ati optat pentru proza scurta, ce anume v-a determinat sa alegeti proza scurta ?
– Scriu proza scurta pentru ca mi se pare ca oamenii nu mai au timpul si ragazul necesar sa citeasca romane cu subiecte pe mai multe planuri, cu evenimente multe, care merg paralel, apoi se intretaie si se unesc in finalul celui de al treilea volum. Oamenii inclina acum mai mult spre proza scurta, daca se poate din biblioteca de buzunar, sa poata citi, eventual, si in mijloacele de locomotie, cu subiecte din viata lor si care isi pastreaza savoarea autenticitatii. Putini sunt cei care mai privesc literatura ca pe un act vital si edificator.

– Sunteti o calatoare impatimita ?
– Va raspund cu un DA atotcuprinzator.

– In ce masura literatura dvs. de calatorie combina prezentarile documentare si descriptive ale locurilor pe care le-ati vizitat cu digresiuni filozofice sau subiecte de actualitate ?
– Se vede ca sunteti un reporter bine instruit. Asa de bine ati surprins esenta scrierilor mele de calatorie, incat intrebarea, contine in ea si raspunsul – in buna masura.
Ce as mai avea de adaugat !? Tarziu am simtit lasata in urma admiratia pentru reportajele lui Aristide Buhoiu, amintire care s-a strecurat pe furis in intentiile mele, dar lasandu-mi spatiile libere in care sa imprim propria-mi pecete.

“E greu de definit cum se scrie acum”

– Una din marturisirile dvs. literare este urmatoarea: “Cuvintele au in spatele lor alte cuvinte, cu alte intelesuri si chiar dacã ajungi si la acelea, au si ele in spate lor alte cuvinte, cu alte intelesuri. Dar din toate, mãcar un licãr de-ar rãmane, ca sã lumineze peste timp un crampei din viata care a fost si asa cum m-am strãduit s-o fixez in cuvinte.” Intre volumele ce va poarta semnatura, exista licarul unui titlu preferat? Care este acesta si de ce?
– Imi iubesc cartile ca pe copiii mei, patru la numar: “Crampeie de viata” (2005), “Gand purtat de dor” (2006), “Prin sita vremii”(2007) , “Oglindiri” (2009). In toate am pus “fasii de suflet” atunci cand le-am dat viata. Dar “Gand purtat de dor”, monografia sentimentala a comunei in care am scos tipatul dintai, acel moment unic al ivirii mele pe pamant, darul vietii venit din Ceruri, Tiganesti-Teleorman, mi-e mai aproape de suflet, mai drag, ca insasi copilaria. Aceasta carte, ca si multe alte scrieri ale mele, exprima liantul dintre memoria anilor petrecuti in Tiganesti si viata de acum atat de indepartata ca timp si ca spatiu. Aflandu-ma la mii de kilometri distanta, sufletul meu nu s-a sudat cu locurile unde ma aflu acum, frumoase, dar nu sunt rupte din mine si isi cauta mereu drumul unde simte el ca este “acasa”. Scriind, la varsta de acum, am retrait inocenta copilariei cu miscatoare amintiri necuprins de frumoase si trairi profunde ca insasi intelepciunea senectutii, caci numai prin intelepciune te intorci la anii copilariei. Port in mine comorile sufletelor oamenilor din Tiganesti, un dar revarsat in mine de bunul Dumnezeu. Scriind despre ei, m-am straduit sa ii fac mandri pe tiganestenii mei, traitori pe stravechi meleaguri pline de traditii si frumuseti.

– “Prin scrierile mele adie uneori, fie un duh arhaic, semn de pretuire al strãmosilor nostri, fie cate o palã de romantism, chiar dacã astãzi se scrie dupã alte rosturi”, afirmati la un moment dat. Care sunt rosturile dupa care se scrie astazi si ce recomandare ati dori sa le faceti celor ce se afla la inceput de drum in ale scrisului?
– E greu de definit cum se scrie acum. Nici critica literara nu a reusit o definitie. Nu exista un curent literar anume.
Tinerilor in ale scrisului le-as dori ca din operele lor sa razbata puterea biruitoare a faptei si a sentimentului nobil. Le doresc sa nu osteneasca in truda de a gasi unicitatea ideilor, a faptelor pe care sa le inalte pe piedestalul scrierilor, scrisul lor sa aiba culoare, sa aiba vibratie, sa aiba viata.

“Sfantul prea curat al ghiersului romanesc”

– Cine sunt poetii si scriitorii romantici pe care ii admirati cel mai mult?
– Am avut pasiuni pentru multi scriitori si nu numai romantici. Au staruit in mine autori diferiti, in diferite etape de viata, dar m-am intors mereu la Eminescu, “Sfantul prea curat al ghiersului romanesc”, cum il numea Arghezi. Ii cant sau recit poeziile cu aceeasi caldura tainica si proaspata ca in tinerete.

– La ce publicatii colaborati?
– Am publicat la mai multe ziare si reviste: la “Observatorul”, “Faptu`divers”, ziar saptamanal, Toronto; “Alternativa on-line” Toronto; “Mesagerul” din Hamilton-Canada, in calitate de redactor sef literar; la “Starpress International on-line”, colaborator permanent, “Oglinda literara”. Am publicat si ocazional la multe alte reviste, precum “Prier” din Republica Moldova, orasul Stefan-cel-Mare. Un loc deosebit il ocupa publicatiile la revistele on-line “Intermundus Media”, initiat de remarcabilul om de cultura Artur Silvestri. Sunt colaborator permanent al publicatiei on-line “Cetatea lui Bucur’ – Bucuresti. Mai recent public si in “Phoenix Magazine” din Arizona, in Germania la “Agero” sau Australia “Romanian Vip”.

“Mi-ar placea daca romanii nostri ar fi mai uniti”

– Vorbind despre volumul “Prin sita vremii” ( 2007), Dumitru-Puiu Popescu – Director Editor al Revistei “Observatorul” Toronto, spunea: “Scrierile acestea sunt o picatura vie de cultura romaneasca in lumea canadiana.” Va rugam sa ne vorbiti despre contributia dvs. la promovarea culturii romanesti si despre premiile primite, ca recunoastere a meritelor dvs. in acest sens.
– Tot ce scriu isi are radacina in cultura noastra romaneasca. Romanilor mei le port romanitatea prin lumea intreaga, descriu intamplari in armonie cu viata lor in frumosul si dulcele lor graiu. Am scris despre frumusetile cuprinse in operele scriitorilor clasici, dar si contemporani.
Am primit doua premii din partea revistei „Observatorul” din Toronto, unul in decembrie, 2005, PREMIUL SPECIAL pentru TALENT, PERSEVERENT? si PROMOVAREA LITERATURII ROMANE si altul in ianuarie 2007, pentru PROMOVAREA TRADITIILOR ROMANESTI.

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Toronto?
– In romanii aflati pe aceste meleaguri sunt trairi ale dorului de tara si de respect pentru istoria si valorile neamului nostru mai aprinse decat ale multor frati de-ai nostri care se gasesc intre granitele tarii. In strainatate oamenii traiesc cu un dor de tara in care s-au nascut, dor pe care nu-l pot intelege decat cei ce se afla ca noi.
Mi-ar placea daca romanii nostri ar fi mai uniti.
Ii admir pentru harnicia lor si pentru ca tin sus steagul demnitatii tarii noastre.

« Dor de primavara romaneasca »

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Blanda si buna Canada ne-a oferit o viata traita in normalitate. Aici am intalnit democratie, liniste si respect pentru legi, oameni cu zambet pe buze care iti transmit calmul si bucuria clipelor existentiale. Traim aici o viata frumoasa, cu recompense si bucurii, dar frumusetea vietii nu se obtine lesne, include eforturi, timp, dezamagiri, raniri, dureri, pierderi. Viata nu ofera nimanui o existenta asa cum si-o doreste si pentru toate bucuriile se plateste un pret. Nicio societate nu e perfecta si la randul nostru si noi suntem imperfecti. Dar tot in tot, avem motive temeinice sa-i aducem multumiri acestei tari care ne-a adoptat fara sa faca diferente intre fiii ei.
Nu-mi place durata prea mare a iernilor canadiene si cea prea scurta a primaverilor. De aceea, in fiecare an mi se face un dor nebun de primavara romaneasca.

– Cum este sa iti fie « Dor de primavara romaneasca » ?
– Chiar daca am 77 de ani, tot asa cum am spus in proza scurta inchinata primaverii, din care dau citatul de incheiere:
“… cum sa nu imi fie dor de acea primavara romaneasca ce trezea in mine o pofta Dumnezeiasca de viata si de neastampar si ma facea sa-mi ies din minti sau sa cant cu gura mare asa cum canta Tudor Gheorghe “Au innebunit salcamii/ De atita primavara/… Au innebunit salcamii/ Si tu vrei sa fiu cuminte!”
Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate cate-am spus mai sus si de inca multe altele nespuse si care nu vor sa mai stea cuminti in acele cuibare de taceri ale sufletului acum prins in vraja primaverii!

– Cand ati fost ultima data Romania?
– Aproape in fiecare vara merg in Romania fiindca este neostoit in mine cantul doinei dorului de duca. Ma duc sa-mi vad plaiurie natale si oamenii cu toata zestrea lor primita de la Cel de Sus.

“M-am nascut cu duhul plecarilor”

– La ce lucrati in prezent si ce planuri de viitor aveti?

– Scriu ca si pana acum proza scurta si impresii din calatorie pe care intentionez sa le adun intr-un volum intitulat « Luminisuri ». Sunt scrieri care imi lumineaza viata si in care ma straduiesc sa strecor picuri de lumina si caldura sufleteasca pentru cei care se vor apleca asupra randurilor semnate de mine.

– Cum va petreceti timpul liber?
– Scriind, citind, ascultand muzica clasica si populara romaneasca, ajutand in gospodarie si vara, mergand in calatorii.

– Ce hobby-uri aveti?
– Calatoriile. Cred ca m-am nascut cu duhul plecarilor.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Tot ce scriu este pornit din dragoste pentru oameni, Lor ma adresez, celor de acum, dar si celor care vor citi dupa ce eu voi trece Vamile Vazduhului. Ii am in fata si dialoghez in gand cu ei, mai ales cu cei care au inscris pe agenda zilnica fapta frumoasa si gandul curat. Vor fi si din aceia care nu gusta scrierile mele, dar eu le transmit si lor dragostea mea si un zambet impletit cu intelegere pentru diversitatea umana.
Daca sunt sau nu frumoase scrierile mele, asta mai depinde si de cel care le citeste. Se spune ca frumusetea se afla in ochii celui care priveste.