PORTILE IUBIRII S-AU DESCHIS

On July 4, 2011 By nelursIn CultureLeave a comment

Camelia TRIPON

… DUPA SAPTE ANI

Citeam un articol în memoria unui sportiv; la un moment dat am constatat ca rememoram o întâmplare. Uneori pare greu sa întelegem ce ni se întâmpla, dar poate altii au posibilitatea sa descifreze caile ascunse sub semnul întâmplarii. Înca din copilarie visam ca într-o zi voi scrie – sub semnul unei datorii fata de neamul în care am aparut. Poate dintr-o întâmplare fericita doi oameni din doua colturi de tara s-au întâlnit… întâmplator si si-au unit destinul. Poate din întâmplare amândoi purtau în suflet rana unui razboi care le rapise câte un parinte. Era o cautare; întelegeam ca nu pot comunica profund decât daca ajung sa fiu în comuniune cu toti cei pe care destinul i-a facut sa se nasca în spatiul carpato-dunarean. Stiu, poate pare nelalocul ei expresia aceasta în loc de România sau Dacia. Însa problema este mai complexa.

Nu vreau sa ma delimitez în spatiu si timp. Sunt constienta ca oamenii au o structura mai complexa, o origine mai larga. Nu ne-am nascut între ziduri (mur, cuvântul arhaic folosit de Nicolae Densuseanu). Ne-am nascut în bazinul hidrografic al Dunarii care cuprinde 17 tari si este cel mai mare din Europa. Daca privim din acest unghi avem rude de sânge pe un areal de 817.000 km2, din care 29,9% este pe teritoriul României. Memoria colectiva, explicata de Hasdeu, considera diavolul ca fiind negru pentru ca în trecut ar fi existat confruntari între populatiile din zona noastra si cele africane; pentru unii diavolul, raul era omul alb, iar pentru al?ii dusmanul cel mai de temut a fost negru. Din acest punct de vedere s-ar explica enigma existentei în heraldica româneasca a trei capete de negri. Oare sa însemne învigerea invadatorului negru si preluarea pe scut a acestui simbol ca un trofeu al victoriei?… Poate, izvoarele istorice nu ne vorbesc de confruntarile dintre cele doua civilizatii, poate ca totusi odata am fost aproape.

Întâmplator sau nu, în 26 iunie 2004 eram în Bucuresti la Congresul de Dacologie care avea ca tema principala Civilizatia Dunareana-Radacini. Lucrarea mea se numea „Reîntoarcerea la Europa Unita prin cuvânt”. Dintr-o întâmplare neelucidata, desi m-am înscris si primisem confirmare, nu apaream în program, dar eram prezenta în portalul Dacia Revival cu eseul „Uneori plâng”. A fost cartea de vizita care mi-a înlesnit dreptul de a-mi prezenta lucrarea. Evocarea în acea dimineata a lui Mihai Eminescu si a lui Stefan cel Mare si Sfânt, în încercarea de a-mi pregati o expunere libera, mi-au umplut sufletul de versul „Portile iubirii s-au deschis”; nici azi n-am aflat din ce melodie era. Cu aceste cuvinte, tremurând de emotie, am parcurs drumul din zona Mânastirii Casin pâna în sala de conferinte.

Întarita de aceste cuvinte nu m-am putut stapâni si am rostit câteva cuvinte de îngaduita, apoi mi-am exprimat îndemnul sa ne unim în cuget cu românii de pretutindeni – din Valea Timocului, din toate tarile din jur, dar si din tari îndepartate. Unii termeni ca Adevar, Hotar, Meleag sau Gând, ce apar explicati în eseurile mele, l-au socat pe organizatorul moderator care mi-a întrerupt prezentarea, dar a stârnit simpatia auditorului care a apreciat mult expunerea mea libera. În loc de concluzie am recitat versurile „Potoleste Tu furtuna/ Stinge focul dintre frati”, versuri auzite undeva în Târgu Mures. Abia acum, la sapte ani am aflat ca acel cântec se numeste „Frati români din lumea-ntraga”. Am constientizat ca era si ziua Drapelului; se împlineau 156 de ani de la decretarea steagului tricolor si urma sa se sarbatoreasca, pe 2 iulie, 500 de ani de la trecerea portilor cerului de catre Stefan cel Mare si Sfânt.

În 2002 scrisesem un eseu în care îmi exprimam dorinta de a fi sarbatorit si comemorat marele nostru monarh, care ne ocroteste din umbra veacurilor. Inima mea era împartita între Bucuresti, unde venisem pentru a sus?ine o comunicare, si Vatra Dornei – unde urma sa ma întâlnesc cu români de pretutindeni, a caror întâlnire debuta în aceeasi zi, pe 26 iunie. Da, totul este o simpla întâmplare. La fel cum o doamna avea impresia ca simte, în acel context, miros de mir. Ajunsa la Vatra Dornei am participat pe 29 iunie la o excursie pe la mânastiri. Poate a fost o întâmplare ca o doamna distinsa, nepoata a unui celebru scriitor român a schimbat câteva impresii cu mine si a tinut sa precizeze ca astrologic suntem sub influenta lui Venus*, simbolul iubirii. Poate pentru unii iubirea se manifesta doar între oameni; azi resimt ca a fost mai mult, ca acele „porti ale iubirii care s-au deschis erau pentru ca noi, sa traim iubirea de neam si tara, sa intram în comuniune cu tot ceea ce este sfânt. Pe 29 iunie sunt sarbatori?i Sfântii apostoli Petru si Pavel – un simbol al epocilor: Petru, ucenicul lui Iisus înainte de rastignire si Pavel, ucenicul de dupa Înviere. Asa cum maicuta Nastasia ne-a vorbit înaltator despre credinta reflectata prin frescele ce împodobesc lacasul, dar si despre semnificatia culorilor ce alcatuiesc steagul nostru pe care trebuie sa-l purtam în inimi cu sfintenie. Retraiesc cu o emotie vie si îmbratisarea data de maica Nastasia; e ca un balsam pe sufletul meu. În autocar am schimbat multe impresii cu o persoana mai în vârsta, care mi-a destainuit ca doar de câtiva ani devenise mai credincioasa. N-am îndraznit sa întreb ce confesiune avea; cert nu era ortodoxa. Ceea ce eu afirmam avea corespondent în versete din Pavel. Sincer, era o surpriza, caci eu nu citisem epistolele lui Pavel.

Este poate momentul sa ne reunim într-un efort sustinut pentru a pastra poarta iubirii deschisa, potolind furtuna si stingând focul vrajbei atât de aprig întetit acum.

——————————

* Acum, aproape de sfârsitul pe 6 iunie 2012, a acelui ciclu astronomic (Tranzitul lui Venus) început în 8 iunie 2004, când au fost rupte si zagazurile cerurilor potopidu-ne si distrugând visuri si chiar vieti.

Valurile „Dunarii Galati” – I

On March 13, 2011 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Se apropie finalul sezonului 2010-2011 al Campionatului National de Hochei. C.S.M. Dunarea Galati, echipa de suflet a hocheiului galatean, continua sa surprinda – evolutiile remarcabile alterneaza cu rezultatele umilitoare din anii precedenti! Discrepanta intre rezultate este atat de mare incat ai impresia ca sub culorile clubului joaca doua echipe, complet diferite!
Acum, in prag de sfarsit de sezon, tragem linie cautand sa identificam plusurile si minurile echipei, analizand totodata cauzele care conduc la aceste rezultate.
Pentru a realiza performante C.S.M. Dunarea Galati are nevoie de trei lucruri –
finantare, un lot valoros si o echipa de conducere (management) profesionista. Aceste trei cerinte sunt atat de necesare incat nu pot genera performanta daca nu se completeaza reciproc.
La Galati situatia este, din pacate, dureroasa. De ce? Voi explica detailat analiza facuta, independent, avand la baza notitele consemnate de-a lungul celor cateva intalniri aleatorii avute cu diversi iubitori ai sportului cu pucul si crosa – antrenori, jucatori, oameni din administratie si foste glorii ale hocheiului romanesc.
Sa incepem cu lucrurile pozitive. Echipa galateana joaca in semifinalele Campionatului National si a castigat medalia de bronz invingand in finala mica, a Cupei Romaniei, Steaua Rangers cu 4 – 3, o victorie de moral, de palmares si totodata o surpriza placuta, neasteptata nici de cei mai optimisti suporteri ai echipei – un pas enorm daca ne gandim ca echipa era in prag de desfiintare. De la rezultatele umilitoare din anii precedenti la medalia de bronz este un salt remarcabil care i se datoreaza in principal unui singur om – Ionel Corciova. El a reusit sa faca diferenta intre C.S.M. Dunarea Galati din ultimul deceniu si C.S.M. Dunarea Galati de astazi. Pasiunea, fondurile alocate, experienta si dorinta de a face performanta a omului de afaceri, fost castigator al Cupei Romaniei cu formatia galateana, si-au spus cuvantul.
Prezenta jucatorilor slovaci (Boris Ruzicka, Juraj Zemko, Eduard Hartmann, Tomas Porubsky, Michal Benadik, Stanislav Gavac) in randurile echipei noastre au consolidat, atat cat s-a putut, valoarea lotului – contribuind totodata la imbunatatirea calitatii jocului echipei concretizata printr-un plus de viteza si tehnicitate in evolutiile echipei. Acest sezon a fost o combinatie reusita intre ambitia de afirmare si pofta de joc a acestor remarcabili tineri jucatori slovaci dublata de experienta si daruire fostelor glorii ale echipei nationale – Catalin Geru, Andrei Nutu si Radu Viorel. Trebuie sa mentionam si contributia jucatorilor harghiteni Levente Elekes si Atilla Tanko care prin jocul prestat si golurile inscrise in finala mica au adus medaliile de bronz la Galati.
Un alt lucru pozitiv pe care clubul de la Dunare l-a implementat cu succes inainte de revolutie au fost investitiile in echipele de juniori. Acest lucru a fost pus in evidenta de prezenta in numar mare al sportivilor galateni in tricourile echipelor bucurestene (Steaua si Dinamo). Zeci de jucatori au reprezentat Steaua Bucuresti contribuind la castigarea Campionatului National si al Cupei Romaniei, talente care au fost incorporate „la ordin” fara ca clubul galatean sa beneficieze in mod direct de cei mai buni dintre ei. Daca ne uitam cu atentie la componenta actuala a echipei Steaua Ranger Bucuresti observam ca acesta metoda de a „dona” gratuit tinere talente echipei bucurestene este inca o practica de actualitate, desi clubul galatean a investit enorm in respectivii juniori. Poate d-l presedinte Brandabur ne poare lamuri de ce si pe ce, au ajuns respectivii jucatori la Steaua?
Un lucru de neinteles pentru iubitorii hocheiului galatean este lipsa sponsorilor. Galatiul cu un flux financiar de cateva ori mai mare decat al orasului Miercurea Ciuc nu reuseste sa atraga nici o zecime din suma de sponsorizare a echipei harghitene. De la infiintarea clubului galatean s-a practicat hochei de performanta numai cu finantare de la stat, o metoda invechita insa pentru ultimele doua decenii, caci din 1989 contributia statului a scazut dramatic iar sportivii au ajuns sa joace hochei doar din placere. Accidentarile, lipsa unor prime si salarii atractive, a unor facilitati de recuperare si a unui proiect de lunga durata a hocheiului galatean au condus la situatia actuala – cu exceptia acestui sezon, echipa de seniori a clubului de hochei galatean a facut doar figuratie in ultimii 15 ani in competitiile interne.
Lipsa sponsorilor este in mare masura datorata conducerii clubului. Atragerea unor sponsori nu se poate face daca nu ai platforme de comunicare, nu ai o organizare solida si o strategie pe termen lung.
O parte din vina cade si in spatele administratiei patinoarului. Acesti domni sunt complet depasiti de realitate si se ocupa cu orice, numai cu administrarea arenei nu. Va dau cateva exemple: toaletele pentru public arata deplorabil – nefunctionale si lipsite pana si de hartie igienica, in patinoar se fumeaza, se sparg seminte, se injura – comportament huliganic intretinut de administratie prin puterea exemplului, mantinela, scaunele, cabinele de pedepse, suprafetele de protectie din plexiglass nu au fost schimbate de decenii desi s-au alocat bani frumosi pentru modernizarea arenei. In Canada manageri si administratori cu asemenea performante si nivel de implicare nu li s-ar da pe mana nici masina de ascutit patine!
Cand eram copil pe terenurile de sport din jurul arenei se putea alerga. Existau porti de hochei uzate sau de fotbal instalate unde aveai posibilitatea sa te joci si sa te antrenezi cat doresti. Astazi, administratia patinoarului le-a transformat in garaje si parcari „rentabilizand”, in conceptia lor, activitatea acestei baze sportive. Cata lipsa de viziune si respect pentru miscarea sportiva din Galati au acesti domni!
La meciul cu Sport Club Miercurea Ciuc, in tot patinoarul, nu s-a gasit o foaie de plexiglass! Desfasurarea partidei a stat mult timp sub semnul intrebarii, meciul incepand cu ingaduinta echipei adverse, cu o ora intarziere! Ora in care instalatiile frigorifica si de iluminat au functionat in pierdere! Pe banii cui d-lor?! Ai contribuabililor. Atat de bine administrati voi banul public ca nu sunteti in stare sa aveti doua, trei foi de protectie rezerva?! Mai mult, unul din resposabili, nemultumit de decizia antrenorul suedez de a nu intra pe gheata, „gandea” cu voce tare: „Daca nu le convine, sa joace-n Liga M.O.L.!” Stimate domn, nu te supara dar este o onoare sa ai castigatoarea Ligii M.O.L. pe gheata! La conditiile pe care le oferiti nici in liga a doua nu meritati sa jucati. S-au convins de acest lucru si juniorii comunei Carta care au ramas fara celulare si bani, bunuri sustrase din vestiar. Vorba unui spectator „Nu am pierdut nici de data asta ocazia sa ne facem de ras”!
Florin Munteanu
http://balabanesti.wordpress.com/

Servus aus Wien!

On December 20, 2010 By nelursIn EuropeLeave a comment

Nici nu ne asezam bine in fotoliile de avion si deja ne iau in primire acordurile vesele din mica serenada mozartiana. Ecranele monitoarelor multiplica zambetul irezistibil al lui Nicky Lauda, seful in persoana al companiei cu care zburam, renumitul fost pilot de formula I. Intr-o germana apasata, cu puternic accent austriac, ne sugereaza plin de umor ce sa facem in caz de surprize nedorite. Bineinteles ca nu uita sa recomande, la final, cu mare caldura, „charmanta” sa echipa de insotitori de bord si deliciosul meniu oferit de renumitul restaurant vienez Demel.
Tinerele stewardese, imbracate in rochii moderne din blue jeans, poarta parul prins in coada de cal si sunt foarte discret fardate. Comparate cu cliseul insotitoarelor de bord atat de migalos puse la punct cu care am fost obisnuiti pana acum, „charmantele” par niste liceene sprintene, dintr-o piesa de teatru experimental.
Lista de bucate a furnizorului imperial trezeste nedumerirea vorbitorilor de germana clasica, majoritatea ingredientelor si metodelor de preparare nefiind prezente decat in vocabularul austro-ungar: „mere de pamant” in loc de cartofi, „paradisiace” pe post de tomate, „smantana batuta” ca frisca si „melange” drept cafea cu lapte. De botez n-a scapat nici banala punga pentru rau de aer, numitul „saculet scuipator” in care o mana inspirata a plasat o bombonica Tic-Tac, ca sa merite efortul.
Orasul ne primeste cu frig si cu zapada, dar si cu miresme de iarna, de vin fiert cu scortisoara, de vanilie si ceai cu rom. Radiatoarele duduie de caldura iar mirosul de lemn de prin case aminteste, parca, de vacantele de iarna de prin cabanele montane. Pe strazi, puhoi de lume, din toate partile. Se vorbeste in slovena, slovaca, ceha si maghiara, mult in romaneste si intr-o puzderie de alte limbi pe care nu le-am putut deslusi. Si in austriaca, dar mai rar. Ca un arc peste timp, fosta capitala de imperiu continua sa-si atraga, ca un magnet, „vasalii”. Vin cetateni din toate tarile care inconjoara mica republica alpina.
„Mica, mica, dar ridica!” – iti vine sa exclami a uimire cand vezi cladirile monumentale din centrul orasului cum se intrec in semetie, care mai de care. Atatea palate, catedrale si sedii parca n-am vazut niciunde in Europa, aliniate curat la apel, proaspat renovate, cu fatade perfecte, luminate feeric. Acum, de sarbatori, basoreliefurile, coloanele, cariatidele si portile triumfale ating apogeul. Norocul Vienei de a fi scapat nevatamata de bombardamentele celui de-al doilea Razboi Mondial se vede la fiecare pas, iar austriecii stiu sa valorizeze la justa sa valoare acest cadou facut posteritatii.
Conturul cercurilor concentrice in care a crescut progresiv orasul in decursul secolelor se descifreaza lesne direct de pe harta, ca un pandantiv la inelele din trunchiul unui copac. In jurul ruinelor forului roman Vindobona, se inchide Ringul in care pulseaza inima orasului, culminand cu catedrala – renumitul Stephansdom. In locul zidurilor de aparare, s-a construit artera cu multe benzi de circulatie, pe care se invart necontenit, in cerc, legendarele tramvaie 1 si 2. Te asezi in tramvai si ti se perinda prin fata orasul-muzeu, cu cladirile in stil romanic, baroc, Biedermeier sau Art nouveau. Nu rareori rasare si strania combinatie supranumita glumet „historismus”, stil pe care puristii intr-ale artei il privesc cu sentimente amestecate. Daca vrei mai mult, n-ai decat sa cobori si sa te dedai unei plimbari ghidate pe traseul imperial, evreiesc, culinar, alternativ sau erotic.
„Vienna walks” apare lunar si e gratuit, la fel ca si puhoiul de ziare si reviste doldora de informatii, stivuite in suporturi speciale, prin statiile de autobuz. Imposibil sa le citesti pe toate, de aici si sentimentul ca iar ti-a scapat ceva important si, implicit, dorinta arzatoare de a reveni cat mai curand in orasul care creeaza dependenta.
Dincolo de Ring, se intind Viena medievala si cea moderna incinsa temerar de Gürtel (cordon), zidul fostelor fortificatii de aparare ale cetatii, pe care edilii ingeniosi au preferat sa nu le darame. Asa se face ca metroul circula adesea la inaltime, oferind generos vederi citadine panoramice. Liniile de metrou strabat inelul si cordonul, pornind din centru si continuand catre toate colturile orasului, suprapuse peste pulsul citadin care-si urmeaza cursul pedestru, fara interferente nedorite cu lumea sordida a garilor.
Secanta peste toate, sageata lichida a Dunarii, sau mai bine zis a Dunarilor, caci sunt doua brate regularizate care inchid la mijloc o Donauinsel – paradisul sporturilor in aer liber la umbra skyline-ului UNO-City. La urma urmei, fluviul e cauza si inceputul, „mama” blanda a orasului. Nu pot sa nu zambesc amar la gandul traversarii inot, atat de facile, pe care am intreprins-o in vara trecuta, pe post de copilareasca revansa tarzie, prin albia fluviului care, la Portile de Fier, punea, pana nu de mult, capat atator sperante.
Dar nu numai arhitectura Vienei face sa lase gura apa multor amatori de frumos. Rezonanta muzicala a orasului e la tot pasul: Beethoven, Haydn, Mozart, Schubert, Schönberg sau Strauss pandesc ascunsi in detalii, incepand cu afisele concertelor si mergand pana la nume de cladiri, muzee, strazi, piete si statui. Ba, pe unii ii mai intalnesti si-n carne si oase, mai ales pe Mozart, care pare sa aiba program incarcat vanturandu-se pe corsoul vienez – renumita Kärntnerstrasse – si facand deliciul turistilor, nu numai japonezi. In costum cu pantaloni-pana, redingota si pantofi cu catarama, bineinteles cu peruca alba, e oricand gata sa se traga in chip cu strainii incantati de cunostinta.
Ametiti de atata forfota si arhitectura domneasca, ne-am trezit admirand o constructie de sticla si fier forjat, imbinata gratios ca un minicastel in filigran. N-a durat mult pana ne-am lamurit ca aveam in fata o… statie de metrou. Ce-i drept, nu una banala, ci insasi Karlsplatz, continuand secolul de buna functionare. Ca sa ne mai revenim din soc, am intrat in invecinata „Schnitzelhaus”, unde, in loc de hamburgeri la minut, se servesc crocante snitele-instant, in trei variante: maricel, mare-mare, si imens, toate insotite de o salata orientala ca la mama acasa.
La zece metri mai incolo, fara fasoane inutile, se afla intrarea in muzeul altui bun de larg consum: arta. O usa normala, dincolo de care pandeste o betie de mozaicuri multicolore pictate cu pedanterie fotografica, tablouri semnate Gustav Klimt. Vecinatatea dintre arta si cotidian! Era sa zic „sordidul cotidian”, dar sordid nu exista la Viena. Exista cel mult scuril, daca e sa cauti cu lumanarea. Vecinatatea asta, asadar, ne face sa ne credem mai spirituali decat, probabil, suntem, asa ca ne trezim, dupa cinci zile de sejur, molipsiti de la vienezi, valsand rasfatati in plina strada. Sa te mai miri ca vienezii au renume de „inchipuiti” printre conationalii lor?!
Vocea dispecerului din tramvai anunta statiile incarcate de istorie de parca ar cita din ghidul muzeal al orasului: Schloss Schönbrunn, Palais Belvedere, Stephansdom, Rathaus, Volktstheater, Parlament, Hofburg, Votivkirche, Naschmarkt, „atentie, se inchid usile”.
Reteaua mijloacelor de transport in comun e de-a dreptul grandioasa. Nu cunosc oras european cu un sistem atat de bine pus la punct. E, de altfel, lucru stiut ca multi vienezi nu poseda carnet de soferi, pentru ca, pur si simplu, ajung mai usor si mai rapid in orice colt al orasului cu un banal abonament universal pentru toate mijloacele de transport. In cazul nostru, „cartonul-minune” de o saptamana.
Ori de cate ori aud vocea dispecerului anuntand statia „Berggasse”, mi-l inchipui pe doctorul Freud, ascutindu-si meticulos creionul in clinica lui de la parter si asteptand sa-i vina pacientii la interogatoriu. Mi-am propus sa nu cobor la statia asta, cel putin deocamdata…
In cafenelele vieneze, specialitatile de cafea – care niciodata nu se cheama simplu „Kaffee”, ci „Melange”, „Kleiner Brauner” sau „Bombon” – vin insotite de un pahar cu apa proaspata, de la robinet. In renumita apa vieneza se poate intampla sa-ti inghete dintii la toaleta matinala, caci e rece ca gheata. Provine direct dintr-un izvor de mare adancime. Aproape ca arde la atingere, de parca ar zice: „hai, scularea, ca n-avem timp de pierdut!”
Chelnerul imi ia paltonul – „Madam, pe aici va rog” – si-mi aduce ziarul. Tema la zi e aglomeratia de Craciun. Un tren cu capacitate de 300 de locuri a fost oprit la granita cu Ungaria, pe motiv ca era supraincarcat, cu 600 de calatori. Bineinteles ca nu trebuiau vandute atatea bilete la Budapesta, dar, spre deosebire de colegii din Est, preocupati, dupa modelul post-socialist, sa demonstreze ca nu e vina lor, colegii occidentali s-au concentrat direct pe problema, rezolvand-o. Nasul austriac nu s-a lasat pana n-a dat jos jumatate din calatori – pentru siguranta traficului – iar societatea austriaca de cai ferate a suplimentat prompt ruta, dubland capacitatile. Zis si facut. La intervale de o ora-doua vin trenuri din tarile vecine, pline de proaspeti cetateni europeni dornici sa faca shopping pe Mariahilferstrasse.
Pe Mariahilferstrassse s-a inchis circulatia. Cinci sute de politisti in civil protejeaza discret buzunarele cetatenilor onorabili de degetele celor mai putin onorabili care, la randul lor, au mirosit conjunctura propice, iesind si ei la „cumparaturi” de Anul Nou. Efectul globalizarii.
Imi compar, pe ascuns, mainile si picioarele cu amprenta unei renumite schioare austriece, a carei placa de bronz se aliniaza in varianta locala de „hall of fame” alpin, pe pavajul trotuarului inconfundabilei Maria Hilfer.
Imbujorati, mai comandam un „Punsch” si ne vine greu sa alegem din sortimentul vast: de portocale, fructe de padure, lichior de oua, cu frisca (da, da, „smantana batuta”), visinata, rom etc. Duhuri aburinde urca din cana necontrolat precum duhul din lampa lui Aladin. Cana e decorata cu motive de iarna si avem voie s-o luam cu noi acasa.
Mancam un carnat la botul calului, intr-una din cele cinci piete cu casute din busteni de lemn, rasarite in oras ca niste sate de iarna de pe felicitarile copilariei. Carnatul il primim din mainile unui slovac inimos care isi lauda marfa pe buna dreptate. Carnea proaspata musteste de seva si are gust ca de la porcul de casa sacrificat in ograda bunicilor nostri, acum nu chiar atat de multi ani.
Sa ne miram ca vanzatorul nu e austriac pursange? Ba, bine ca nu: se spune ca un vienez nu e autentic decat atunci cand poate demonstra ca are cel putin o bunica unguroaica, cehoaica sau slovaca. Dovada sta cartea de telefon, care in Viena e plina de nume scrise cu caractere cu diacritice imposibil de pronuntat. Oare porcul din care mancam o fi avut bunici ardeleni?
In curtea castelului Schönbrunn se imbulzesc familii venite sa guste bunatatile de la tarabe sau sa observe animalele din parcul zoologic. Gradina Zoologica intemeiata de Habsburgi seamana mai degraba a parc baroc – o bijuterie cu pavilioane amplasate in forma de stea, in jurul unui minipalat central. Nicidecum nu par a fi grajduri si, in paranteza fie spus, nici nu miros asa. Animalele sunt curate si bine hranite. Multe au pui – semn bun. Perechea de ursuleti polari proaspat nascuti se poate vedea pe ecrane, ursuletii pufosi cuibarindu-se pe langa mama lor. Bineinteles ca au deja nume regale, pe masura: Sissi si Franz, vesnic tineri.
Fetita prietenilor nostri tocmai si-a serbat ziua de nastere la Schönbrunn: copiii erau costumati ca nobilii de la curte, iar sarbatorita era imbracata in costum de Maria Theresa. Muzeul copiilor din incinta Schönbrunnului fabrica zilnic sarje intregi de nobili in miniatura. Noi ne-am multumit cu o plimbare cu caleasca – vestitul „Fiaker” tras de cai lipitani sclipind de curatenie – mijloc de transport frecvent in centrul istoric unde aproape ca nu intalnesti masini.
Fericiti sunt si copiii care vin la primarie sa-i dea o mana de ajutor lui Mos Craciun, confectionand cadouri mai mult sau mai putin comestibile destinate vanzarii in pavilioanele special amenajate din incinta targului de Craciun sau ale centrelor de orfani. „Everyone`s invited!”
Pe strada trece o coloana de Mosi in costum complet, inclusiv barbi. Poarta pancarte pe care sunt scrise revendicari. Sunt in greva. Sa speram ca nu vor lua… barba. Din pacate – sau fericire – lumea nu e in dispozitie razboinica. Se aplauda vesel si se ingana colinde. „Mosul, tot Mos, ce sa-i faci daca trezeste dorinta de armonie? Pace cu noi, pe barba mea!”
Cum adica, s-a terminat vacanta? Pai, ce, e dupa ea?! Stai putin, nu se poate. Abia am venit! Cum ramane cu roata mare din cel mai renumit parc de distractii, Praterul, cu plimbarea prin gradina cu statuia aurita a lui Mozart cantand la vioara – da, da, cea de pe cartile postale! – cu monumentele lui Beethoven, Schubert, Brahms, Strauss, Schoenberg, Stolz si Mozart din cimitirul central, cu birtul grecesc, ale carui bolti gazduiesc semnaturile acelorasi ilustri musterii care acum se odihnesc in cimitirul de la punctul anterior? Cum ramane cu localurile rustice din Grinzing, unde chelneritele imbracate in costume tiroleze servesc numai vinul casei de anul acesta, Heuriger? In localurile de acest tip, berea este interzisa. Vinurile vin asezonate cu de-ale porcului, aliniate pe funduri de lemn, in acompaniamentul lautarilor infocati, obsedati de ceardasul unguresc.
Cui lasam cladirile concepute de genialul Hundertwasser, unde nu sunt doua linii paralele, nici doua ferestre la fel si totul pare sa curga in volute moi, dar, in ciuda legilor fizicii, nu se surpa? Unde lasi Triunghiul Bermudelor, loc nu tocmai clar delimitat in spatiu, unde in fiecare noapte se deschide cate un local nou? Dar nimeni nu stie exact care si unde e, zona e intesata de tineret vesnic pus pe sotii, unde, daca te pierzi, nu mai apari inainte de rasarit, „imbogatit” sau „falimentat” cu o duzina de noi prieteni. Ce facem cu nevinovatul Áugustin (cu accent pe a), personajul preferat al vienezilor, cetatean cu domiciliu aproximativ undeva, prin evul mediu, cu halba de bere lipita de mana, care a salvat orasul de epidemia de holera demonstrand pe exemplu propriu ca un corp imbibat cu usturoi e, practic, invincibil?!
Da, da, inteleg ca avionul nu asteapta, asa ca pasim pragul serii – seara dinainte de repatriere, ca de ramas bun, intr-una din cele cinci berarii ale orasului, care inca mai produc, prin traditie, propria lor bere. Ciocnim o halba pentru grabnica revedere. Cele doua cazane de cupru sclipesc lustruite perfect iar berea proaspata, cu mai putin alcool decat cea imbuteliata in sticle, arunca bule de aer sifonate in cerul gurii. Explozia de arome aminteste de gustul studentiei. Comandam „o coasta” si stim ce facem. In calitate de cunoscatori, ne trezim cu o claviatura intreaga de „spare ribs”, fripta cu acuratete intr-un sos care ne face sa ne lingem pe degete. Portia noastra e trecuta drept „gustare” in meniu; comesenilor „seriosi” li se recomanda versiunea „doua coaste”, adica o completa cutie toracica.
Intorc cartonul rotund, care tine loc de suport pentru halba de bere („biscuitele”) si tanarul vietnamez care face oficiile de chelner imi face semn ca a inteles mesajul. Pe dosul cartonului sta scrisa poezioara: „De-ti intorc cartonu-asa, / Inc-o bere as mai vrea”.
Intre timp, isi face de lucru la cazane un tanar blond cu parul prins la spate si cu obrajii rumeni, clasica fizionomie a monitorilor de schi din Landul Steiermark. Cu o lopata demna de un miner, rastoarna fiertura de cereale din cazane si pregateste o sarja noua. „Cat timp dureaza un ciclu de fabricat bere?” – il intreb eu, curioasa. „Opt ore de fierbere si cinci saptamani de odihna” – vine raspunsul lui de cunoscator.
Direct proportional cu procedeul de fabricat berea creste si respectul meu pentru lichidul auriu din paharul aburit. Intrebarea despre frecventa cu care deserveste cazanele se soldeaza, din pacate, cu un raspuns diplomatic: „Nu pot decat sa spun ca am o norma de lucru extrem de obositoare, care ma tine in priza continua. Daca ti-as spune ce capacitate au cazanele, ai putea calcula consumul total, iar seful nostru s-ar supara pe mine”. Aha! Priceput, mestere, asa, in ceata, cum ma situez acum, nu-mi ramane decat sa constat toastand: „Prost!”, in traducere libera echivalentul german pentru romanescul „Noroc”, care sper sa nu se aplice mot-à-mot in cazul de fata.
O ultima seara in cercul prietenilor dragi, rasfatati de o bunica medieseanca, care ne imbie cu ciorba de potroace si cu varza cu costita afumata de-ti lasa gura apa. Nu-i de mirare ca banatenii si ardelenii cu locuri de munca in Austria fac saptamanal naveta acasa: Orient Expresul si-a schimbat doar numele, dar si-a dublat viteza, facand opt ore, de la usa, la usa. Europa e dodoloata!
La Naschmarkt, renumita piata vieneza, despre care se spune ca are absolut totul, ma asalteaza un miros suspect de putina cu varza murata. Manata de nostalgia sarmalelor, cer cu demnitate, in cea mai pura germana care mi-e proprie, o unitate din respectiva. Vanzatorul – un sarb – ma intreaba respectuos in cea mai curata romana posibila: „doriti cu moare la punga sau o lasam la casoleta pentru sarmale de Craciun?”… Sa mai zica cineva ca nu sta scris pe fruntea noastra ce hram purtam! Cine-a zis ca nu suntem internationali?
In avion, odata ajunsi la Palma de Mallorca, ascultam la casti Billy Joel. Se spune despre el ca in fiecare an de sarbatori isi viziteaza mama in Austria, dar nimeni nu stie cine e mama lui. Ne pune pe jar cu cantecul lui penetrant: „Vienna waits for you”.
Parca ne-a citit gandurile. Curata vrajitorie!

Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa, decembrie 2007

Cetati pereche

On December 9, 2010 By nelursIn literatureLeave a comment

Cand satul se termina soseaua despartea distinct vegetatia in doua; in partea dinspre fluviu o liziera de salcii, scorburoase, incepea padurea stejarilor de lunca, plopilor si frasinilor care aruncau arome salbatice de ghinda, verdeata si fluviu domolit; iarba inalta, grasa si moale urca inspre cetate iar dincolo in zare, Dunarea, scazuta mult, lasase o insulita. din bolovanis si nisip sa iasa la iveala; peste sosea se lasau abrupt cateva coaste prapastioase si fagasuri facute de ploi; dealul, aparent inaccesibil, era acoperit cu tufe de jnepeni crescute la intamplare.
Lumina intelegerii o patrunse brusc, incalzindu-i excesul de testosteron din pantec; avea nevoie de el insa barbatul nu-i dadea posibilitatea; o evita mereu desi ii vedea trupul, ca o clepsidra nesfarsita, tremurand cand isi expunea singuratatea; il urma in toate ideile trasnite supunand-o la incercari suplimentare si inutile; acum alerga dupa el atatata de valtoarea intrecerii, fericita ca il urmeaza la doi pasi vrand sa-i demonstreze ca-i egala lui.
Urcau si ii simtii rasuflarea aproape in ceafa, o lasa sa se apropie mai mult iar cand il prinse de mana pricepu ca n-o poate refuza la nesfarsit; isi potoli ardoarea fugind mai incet si tragand-o dupa el. Hormonii dansau neintrerupt, transpiratia si mai ales dorinta isi aratasera fata; incetini ritmul… aveau peste 10 minute avans fata de ceilalti.
Acum escaladau cu efort cea mai inalta creasta a unui tel din preajma Capidavei, cetate parasita de arhangheli, asteptand vizita unor cuceritori inconstienti, ametiti de putere, batandu-si joc de singuratate, nestiind ca in curand vor face ca cerul sa se prabuseasca in ape pe aceste meleaguri.
Totul pornise de la o provocare in grup: ca nu poate urca acel versant iar ea il urma fara cea mai mica ezitare.
S-au scurs neauziti in varf si s-au trezit pe un podis intins, printre molizii pitici plantati in rezervatie care-i fereau de privirile celorlalti; se opri brusc intorcandu-se spre ea; intrasera intr-un con de umbra jilava si ea, isi ciocni voit, violent, trupul frematand de al lui; isi lasa sanii puternici sa-l izbeasca in piept si aluneca spre pamant dezlanata; surprins, antrenat de caderea si forta femeii o urma vrand s-o protejeze insa ea il cuprinse in brate din zbor; se prabusira lent, cu incetinitorul, printre tufisuri; iarba aici era uscata, parjolita si deasa insa tufele ii fereau de curiozitati insalubre; cateva clipe cuprinsi de pasiune n-au mai stiut ce fac.. sarutul care pandea de atata vreme o coplesi; grupul era departe; uitand unde se afla gafaind, intaratati ca doua animale flamande se cautara scotandu-si ce haine aveau de prisos; se unira intr-o frenetica, profunda si neasteptata repezeala, agonizand de incordare; dorinta ii ascunse pana nu le mai pasa de nimic. In departare se auzeau nedeslusit grohaiturile mistretilor, de tundra, impletit cu geamatul lor, distributiv, amestecat cu soapte de chin in chemarile greierilor; perechea stoarsa de nerabdari stia ca se afla la adapostul clipelor nesfarsite intrate in galeria ratacirilor.
Pasiunea care-o pandea de-atata vreme ii linisti pe amandoi; ramasera atemporali, nemiscati cu fata agatata de cer, dezgoliti de sentimentul inutilitatii, privindu-se si tainuindu-si nehotararile; razele lumii se scaldau pe chipurile lor radioase. Se intoarse spre el cercetandu-l cu atentie; incepu sa-l mangaie si alinte, intaratandu-l:
– Ii asteptam sau le-o luam inainte?
Se furisara inapoi printre copaci ca doua umbre fugare tinandu-se iarasi de maini dar grupul rasfirat se apropia; fusesera zariti… de acum nu se mai fereau si alergau ca doua victime disperate cautandu-si sihastriile. Ceilalti intelesera si nu-i mai urmarira, curand s-au pierdut in cetate, prin iesirile nenumarate, in labirinturile nesfarsite dintre pietre si ziduri pana gasira in situl transformat, locuinta ispasita de traditii si plina de vise bizare mostenite din viitorul tainuit; zestrea care-au gasit-o aici le era suficienta… nu le trebuia decat o mana de fan raspandit la intamplare, mirosind a floricele albastre din paduricea de pe malul stralucitor al Dunarii.
Au luat masina si s-au scurs nevazuti prin tinutul dobrogean; au parcurs intr-o clipita drumul, de la apa curgatoare la Marea cea mare, trecand prin sate parasite de arsita zilelor, ajungand in sfarsit la alta cetate.
Histria, ii astepta flamanda, gata sa-si sacrifice mileniile de pustietate.
Pelicanii majestosi se abateau in cohorte asupra lacurilor din jur. El, vroia sa-i ofere peste… un peste deosebit sa intareasca legatura lor neintrerupta cu supusenia, neingradita de perspectiva imprevizibilului.
Au lasat papucul alb pe un drum pierdut in nisip, batut de carutele braconierilor, impotmolit in balti si stufaris.
Peisajul se schimbase… au zarit doi copii alergand dezlanati pe langa balti cu bete in maini iar ei… au luat-o incetisor dezlegati de juraminte, imbratisati, impletind aripi eclectice, pandind si aspirand la prinderea reginei pestilor… randunica de mare; noi, muritorii avem ocazia o singura data in viata sa-i cercetam privirea aprinsa si dintii inclestati a moarte; la cherhana, lipovenii ii asteptau sa-si arate marfa ascunsa de ochii binevoitori ai sefilor; ametiti in aroma aspra a viitoarelor prazi le cazusera ca nada-n plus victimele… pestii solzosi, argintii de un colorit indescifrabil aruncand iridescen?e inegalabile.. ca de fiecare data erau uimiti de varietatea sorturilor.. au vazut pastrugi incovoiate, moruni uriasi cu butoane osoase si pe mijloc un simplu cartilaj galbui fluorescent; pastravi de mare cu punctisoare de-un colorit impresionant atingand toata gama spectrala; anghile uriase cu sange otravitor a caror vitalitate ii uluia cand trebuia sa le apuce corpul alunecos; ele se rulau in jurul mainii ca un blestem ce-l proferau necesitatii carnivorelor… ciclica razbunatoare vendeta; stavrizi, guvizi si minunatele scrumbii albastre, lufari ambitiosi, neintrecuti la gust, labani argintii egali orientati, chefali prapastiosi cu zalele curgand ca niste rauri neintrerupte; la rand urmau barbunii mustaciosi, dragoni cu spini paralizanti, zarganul cu ciocul si spinarea verde, fosforescenta; bogatia marii le aratau cambule, calcani si limbi de mare cu nasturii gustosi si palamida roz-vinetie, rechinii promitatori cu pielea intunecoasa si aspra; ultima a aparut regina, robusta cu aripile infoiate incingand lanturi brune, roscat-verzui pe spate; falfaindu-le, se deconspira aratandu-si dorsala albastruie-roza si burta galbuie. Au tresarit recunoscand-o fara tagada, si-au ramas uimiti de frumusetea ei nefireasca!
Animalele prezente din folclor: corbi, scorpii, cai, vulpi si pisicile maronii completau tabloul vietuitoarelor marii din navod, alaturi de vestitii curcani salbatici care se strigau in curtea fara de sfarsit a pescarilor; cand aveau nevoie, pescarusii erau momiti in plase cu o mana de maruntis: ceatal, hamsii, rizeafca alba, gingirica, aterina si bacalia vicioasa fiindca marea secatuita refuza sa mai dea altceva drept hrana si trebuia vazduhul de lumina sa satisfaca cererea neostoita a omului.
Au despicat mai mult decat suficient trecand prin spalatoria vietii.
Satui de risipa si incarcati de patimi parjolite, au plecat inspre cetate unde-au gasit alta locuinta lacustra acoperita de astrii; isi cladeau in nisip nazuintele, pigmentate intr-un albastru-cenusiu intunecat si profetii desarte. Nu mai aveau ochi pentru nimic altceva, rascolind numai pentru ei, vartejul amintirilor; se vedeau stapanind rotocol, vesnicia impreuna… asfintitul isi labarta chipul neindestulat al clipelor mai lungi ca orice inchipuiri; fantomatice linisti dintr-un apus indicibil, franjurat in culori plapande… galben-rosiatice intareau viziunile; vazduhul albastru se destramase gradat prin goblenuri in degrade; lumina patrunsese peste zgomotul apasator al inserarii; marea innegrita se bucura impingand spuma valurilor nesfarsite spre tarm iar intunericul, instapanit pe oriunde, arunca umbre lungi spectrale.
Pluteau singuratici rascolind secolele in asteptari; dezmatul pregatit de natura a cazut cu toate stelele din cer… se apropia furtuna intalnirii cu astrul selenar!

Stanescu Aurel Avram

Dunarea Galati – Progym Gheorgheni 8:1. Victorie fara drept de apel

On November 1, 2010 By nelursIn News, RomaniaLeave a comment

CSM Dunarea Galati a invins fara probleme Progym Gheorgheni, scor 8:1 (2:0, 4:1, 2:0), intr-o partida disputata vineri in orasul de la malul Dunarii, contand pentru campionatul national de hochei pe gheata. Legiunea slovaca si-a facut din nou datoria, inscriind 5 din cele 8 goluri ale dunarenilor, Stanislav Gavac fiind eroul meciului, cu 3 goluri. Galatenii au ratat si un sut de penalitate, prin Eduard Hartmann, iar in ultima repriza au trimis pe gheata si linia a patra.

in urma acestui rezultat, Dunarea Galati ocupa pozitia a patra in clasament, cu 13 puncte, iar Progym locul 5, cu 6 puncte. Lider ramane SCM Fenestela 68 Brasov, secundata de Sport Club Miercurea Ciuc si Steaua Rangers. Pe locul 6 (ultimul) se situeaza Sportul Studentesc, singura echipa care nu a castigat puncte in acest sezon.

Dunarea Galati – Progym Gheorgheni 8:1 (2:0, 4:1, 2:0)
Juraj Zemko ’10, Eduard Hartman ’12, Stanislav Gavac ’25, 36, 49, Mircea Necula ’29, Catalin Geru ‘38, Levente Elekes ’55 / Peter Zsolt ‘24

www.sport101.ro

Liga Nationala: Dunarea Galati – Steaua 5-6 (1-1, 3-3, 1-1, 0-1)

On October 28, 2010 By nelursIn NewsLeave a comment

Aproape 500 de spectatori au asistat aseara la meciul dintre CSM Dunarea Galati si Steaua Rangers, un meci pierdut de galateni in prelungiri, la infrangere, un mic aport avand si arbitrul ciuca, Csomortani Zsolt, care a dictat eronat eliminare pentru Dunarea pe motiv ca pe gheata ar fi 6 dunareni in loc de 5. Primii care au marcat si cei care au avut initiativa au fost galatenii, care au condus de fiecare data (1-0, 2-1, 3-2, 4-3, 5-4) dar au cedat in secunda 32 a reprizei suplimentare de prelungiri. Primul gol a fost marcat de Catalin Geru, in minutul 9, un gol indelung contestat de stelisti, care au protestat vehemet prin vocea antrenorului Nelu Alexe. Desi au avut situatii de a marca, galatenii au fost egalati in ultima secunda a primei reprize (19.59) de ex-dunareanul Nicusor Lusneac.

Repriza a doua a meciului a fost cea in care au iesit la rampa slovacii de la Dunarea. Primul, in secunda 31 a primului minut, antrenorul-jucator Eduard Hartman inscrise asistat de conationalii sai, Juraj Zemko si Stanislav Gavac. Avantajul a tinut pana in minutul 31.19, cand Emelianenko egaleaza. Cel de-al doilea slovac care se remarca in acest meci este Michal Benadik, care inscrie pentru 3-2 servit de Atila Tanko si Andrei Nutu. La 3-2, stelistii beneficiaza de un sut de penalitate care este aparat de Radu Viorel si excutat de Mihail Georgescu. Cateva minute mai tarziu, acelasi Georgescu, servit de Timaru, nu mai rateaza tinta si inscrie pentru 3-3. Ultimul minut al reprizei aduce doua goluri. Primii care marcheaza si preiau conducerea sunt galatenii, prin golgeterul Juraj Zemko (19.14).

In partea a treia, Eduard Hartman reuseste dubla si aduce din nou Dunarea in avantaj iar stelistii au egalat prin Georgescu. In minutul 19.25 se petrece cea mai controversata faza a meciului. Arbitrul dicteaza eliminare pentru Dunarea pe motiv ca ar fi cu un om in plus pe gheata, timpul regulamentar se termina, iar in repriza suplimentara Dunarea evolueaza cu un om in minus. Stelistii profita de superioritate si inscriu golul victoriei in secunda 32 a primului minut. Pentru CSM Dunarea a evoluat pentru prima oara in acest sezon Catalin Berdila, jucator trecut pe la Steaua si revenit la Dunarea.