La inceputul sec. XIX, armatele lui Napoleon detineau controlul asupra intregii Europe. Rusia este una din cele cateva tari pe care acesta nu reusise inca, sa le cucereasca. Despre confruntarea dintre Franta si Rusia, in care batalia de la Borodino ocupa locul central, va scrie magistral Lev Nikolaevici Tolstoi, in romanul „Razboi si pace”. „Ma pasioneaza istoria lui Napoleon si Alexandru”, spune Tolstoi, de aceea, in septembrie 1867, acesta calatoreste pana la Borodino, pentru a studia locul uneia dintre cele mai mari lupte ale tuturor vremurilor. Timp de doua zile, el umbla pe jos si cu trasura pe campia de la Borodino, face insemnari in agenda sa, deseneaza planul bataliei si cauta veterani, contemporani ai razboiului de la 1812. Despre razboi si pace, dar in secolul XXI, despre Babilonul modern, despre o stare de fapt acutala si despre reverberatiile unui macel uman fara frontiere, terorismul, ne vorbeste scriitoarea Melania Cuc, in romanul sau, „Dantela de Babilon”.

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, in ,,Saptamana” din 21 aprilie 1989, facand referire la volumul de debut al acesteia, „Peisaj launtric”.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana, pentru Municipiul Bistrita pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprii. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. Daca in „Impozit pe dragoste” scriitoarea se cantoneaza in perioada imediat premergatoare Marii Uniri a Romaniei, undeva intr-o Transilvanie care dupa sute de ani, iesea de sub stapanirea straina, in „Fructul oprit” Melania Cuc scoate in evidenta starea de fapt din Bucurestiul anului 1989. Cu alte cuvinte, ia pulsul societatii romanesti de dinaintea Revolutiei din decembrie. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. „Graalul”… este un graal personal, o cautare prin destin si obarsie a unei lumi de care scriitoarea nu se indoieste ca a avut-o, dar a pierdut-o, din nestiinta sau nepasare.

„Miercurea din cenusa” este romanul in care prozatoarea incearca sa redea marasmul care face sa-i creasca adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obisnuim, ne desfatam facand uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, intrecandu-ne in a ne exploata unii pe altii, facand abstractie de mediul inconjurator, de lumea care poate exploda din neglijenta noastra, in fiecare secunda. In „Fructul oprit”, Melania Cuc prezinta o perioada pe care a trait-o pe viu. Fara indoiala, ca in roman totul este fictiune, personajele sunt complexe si au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectiva. Oamenii Melaniei Cuc din acest roman sunt ca si reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt tradatori, sunt oameni normali, in adevaratul sens al cuvantului. De aici credibilitatea cartii. lamenteaza, nu dau test de curaj, pur si simplu isi traiesc viata ca indivizi, ca societate. Ar mai fi de adaugat ca despre „Tablete contra disperarii”, Artur Silvestri, in „Marturisire de credinta literara”, afirma: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. Tabletele ei sunt ,,speciale,, prin forma si continut, in ideea ca sunt lasate slobode sa iasa in lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geana de meditatie si tehnica literara proprie scriitoarei, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, socant pe alocuri, face ca acest gen de literatura sa fie considerat unul nou si care ii apartine Melaniei Cuc.

Pasionata de istorie, romanciera realizeaza, cu „Dantela de Babilon”, o varianta moderna, contemporana, a romanului istoric clasic. Fara pretentii estetice, fara dorinta de a epata, autoarea ne ofera prilejul de a medita asupra ororilor razboiului, dintr-o perspectiva inedita. Practic, cititorul o insoteste pe ziarista Melania Cuc in Babilonul modern, la scurt timp dupa evenimentele din 11 septembrie, unde este martor, prin ochii ei, la toate atrocitatile fara limite ale terorismului. Impresia este de film trimidensional, pentru ca ai ocazia, lecturand volumul, sa fii de fata la tot ce se intampla, sa asisti pe viu, la scene in care ratiunea este complet absenta din context. Romanul „Dantela de Babilon”se defineste ca o incursiune in istoria violenta „de pe linia intai a unui front fara pifani si fara ordin de zi pe cazarma.” Pornita de o saptamana, in cautarea aventurii, „inarmata cu laptop si camera de filmat”, si visand la „Premiul Pulitzer pentru un reportaj realizat in direct de pe linia frontului,” Melania Cuc se vede prinsa in paienjenisul unei lumi iesita din normalitate.

Condeiul perfect al autoarei descrie cu realism, cu grija, dar si cu o anumita doza de ironie, stari sufletesti perfect umane. Melania Cuc intra pana in cele mai ascunse cotloane ale gandului, redand cu intensitate sentimente si idei ce apar intr-un context intunecat, parca regizat de o forta obscura. De doua zile ostatica intr-o fosta aerogara, autoarea descrie in amanunt, intr-o evaluare cat se poate de exacta, propriile trairi, dar si pe ale celorlalti prizonieri. „Eu sunt numai un om din carne si ganduri, simt cum frica mea ia forma de ac, imi intra pe sub unghiile nelacuite, se prelinge in fibra si urca in creier ca alcoolul cel bun. O piele noua-mi creste peste epiderma cea veche, e ca o gutaperca flescaita si foarte transparenta. Tremur ilizibil. Am maini ca de mort… Eu rad, ma amuz de oricine-i prost si suspina, eu sunt puternica, barbata si sofisticata, am invatat cum sa-i faca fata situatiei limita la sedinte yoga, la cursuri de supravietuire intre fiare si colegii de generatie.”

Ne aflam pe taramul crimelor, intr-un anumit moment al istoriei, cand lucrurile se pot incheia straniu, intr-un final insangerat. „Cu aerul ce se scurge prin gaurile date de glont in tavan, intra si mirosul de sange. Sange proaspat de om.” Prizoniera alaturi de autoare, este printre altii, Laila, „cadana ascunsa in higeab croit din stofa foarte fina si cu zeci de bratari clincanindu-i ca niste catuse la maini”, care isi petrece timpul lucrand cu iglita, dantela. „Cadana a scos din bagaje un ghem, o iglita si dantela alba, fina si neterminata. O tine pe brate… Laila imi arata modelul dantelei la care lucreaza, unul vechi si cu dichisuri ce tin de viata dintr-un serai cu destule femei lenese, lascive, ce isi adora stapanul. Eu nu ma pricep la innodat macrame in horbote aproape medievale. Nu vreau sa invat mestesugul pierderii timpului prin… nimic. Nimic?! Ce-am avut, ce-am pierdut?”

Straniu cat de mica este lumea. In Laila de acum, autoarea o recunoaste pe „Lelia de pe Colentina! Fantastica Lelia, artista care traversase scena si Continentul, ca o supernova,- arzand, fascinand de-a lungul unui singur sezon cat intr-o viata de om. Fata in ginsi de cowboy si camasa din steag de matasa rosie ca sangele de erou, il prinsese in mrejele sale pana si pe printul mostenitor.” Lelia este condamnata la exil de catre autoritatile acelor vremuri, iar destinul ei se materializeaza simplu, intr-un „pasaport cu viza pentru o tara neutra.”

Prezenta Lailei da un sens neasteptat lucrurilor. Ea este o noua varianta de femeie, darza, optimista, luminoasa, sub un aer de aparenta fragilitate, evident, in antiteza cu romanciera, care simte nevoia sa precizeze … „imi lipseste curajul.” „Vecina mea de scaun si de suferinta, este poate singura mostra de feminitate adevarata in cloaca asta ca si asexuata. Face fata plina de curaj situatiei. Zadarnic. Barbatii se prefac ca nu o baga in seama. Paznicii o ignora cu buna stiinta. Cei cu cagule trase pe fata se poarta cu noi ca si cum ar fi, nu paznici de ostatici, ci hoti de cadavre.” In simbol, Laila este imaginea unui Babilon de altadata, cu obiceiuri si traditii bine instapanite, asemenea modelului de dantela pe care il lucreaza. In prezent, este trecuta cu vederea de toti. Razboiul este in toi, pacea nu face obiectul preocuparilor nimanui. Bratarile Lailei au clinchet de catuse.

Pe langa cele doua personaje, in fosta aerogara se mai afla Cecilia, o tanara negresa, refugiata din Sud, si sugarul ei bolnav si infometat, Ardazir, adolescentul invalid, tintuit intr-un scaun cu rotile, , impreuna cu Ardanaze, tatal sau, Salomeea si sotul ei, Holofern, medic veterinar din Cairo, care isi si da obstescul sfarsit chiar acolo, devenind prima victima, Ali, samsarul de cai de Arabia, nevasta unui amiral din Baikal – Masa – ce „i-a supravietuit Razboului Rece, apoi, Perestroicii”, Mandea, un soldat din legiunea straina, in permisie, cuplul Johnatan-Barby, el, bancher pe Wall Street, impreuna cu bebelusul lor, un negustor de sofran, etc.

In conversatia care se incheaga intre romanciera si soldatul roman din misiunea straina, aceasta ii ofera informatia care ii dezvaluie conditia. „Da’ ce cauti in Babilon, tu, o femeie care , nu cred ca ar face fata nici la reculul unei arme de vanatoare?”, intreaba el. Raspunsul autoarei, „Sunt in misiune. Oficiala.”, vorbeste despre o natura duala, despre ascunderi si taine. Laila ii da jos masca, ajutand-o sa fie ea insasi. „Nu vezi ca-i jurnalista!? Intervine Laila.” Iar dantela se inmulteste, Laila e harnica si lucrul mainilor ei aer un aer strain, neobisnuit, in acest mediu cazon, auster, in atmosfera de thriller, ce pare desprinsa dintr-o lume de fictiune. „Langa mine, Laila si-a lasat parul rosu pe jumatate descoperit de broboada. Cu ochii tinta pe firul de bumbac trage ochi dupa ochi, din iglita, la dantela care a crescut cu un lat de palma.” De altfel, tot Laila este si singura care inca mai crede in divinitate – „Alah e mare!” – spune ea, in deschiderea romanului. Laila aduce o pata de culoare, tocmai prin credinta pe care o dovedeste, in mijlocul unei realitati naucitoare, inflexibile, rigide, in care ordinea se stabileste prin forta si careia trebuie sa ii faca fata. „- Faca-se voia LUI! sopteste Laila si un tremur usor ii misca barbia.

Toti au devenit „prizonieri ai soartei” si totul aluneca exact ca intr-un vartej, spre un deznodamant previzibil. ?i din nou, naratiunea se accelereaza, iar Melania Cuc isi demonstreaza talentul la scris. In prim plan este adus gestul remarcabil al lui Barby, care hraneste la sanul ei, copilul flamand al Ceciliei. „Gheata dintre doua mame, dintre doua rase umane, a fost gata sparta… Imaginea-i ireala. Obrajorul negru peste sanul alb si gura cat o afina coapta pompand, tragand cu nadejde din vana umana. Flamandul isi ia portia de hrana, lapte de mama. Fara sentimentalisme, stiu, scena asta ramane doar… un simplu transfer, o portie de mancare si o sansa infima pentru ca, fiul unei refugiate, sa supravietuiasca.”

La fel de autentica este si descrierea scenei de razboi facuta de Mandea, feciorul Vrancioaiei, acum mercenar in Legiunea Straina. Drama razboiului, permanenta amenintare a mortii, macelul, dramatismul si intelesurile profunde ale celor petrecute fac ca romanul sa capete amploare. Alternanta moarte-viata incheaga cartea, dandu-i o structura organica. Confesiunea soldatului dovedeste ca Mandea a evoluat, ca nu mai este omul care s-a inrolat pentru bani, ca framantarile sale de constiinta l-au facut sa depaseasca lacomia si vulgaritatea. „Eram obosit, cu genunchiul ranit. M-am oprit, in brate cu o piatra invadata de licheni. In lumina de Luna, vedeam vag literele, semnele care, sigur explicau un nume, un destin, o viata care trecuse prin lume. Atunci, m-am intrebat, ce caut eu, feciorul Vrancioaiei, acolo, la capatul lumii? Care sunt Raii? Care sunt Bunii?”

Simbolurile sunt simetrice in romanul Melaniei Cuc. Daca Laila reprezinta pacea, soldatul acesta ajuns acolo, dintr-o alta parte a lumii, semnifica razboiul, forta, este un fel de Ares modern, ce emite judecati cu valoare de verdict. In aceeasi simetrie a simbolurilor se incadreaza si faptul ca ambii provin din tara unde s-a nascut si romanciera. Din acest punct, evenimentele sunt gradate, urmand o progresie, iar relatiile dintre personaje evolueaza. Intervine intriga, care modifica deja starea de echilibru la care se ajunsese si declanseaza actiunea. Totul creeaza imaginea unei lumi complexe. Ziarista si cadana ajung sa se confrunte. „-Cine? Te intreb. Cine crezi ca face cartile , cine triseaza in lume? Esti femeie desteapta. Esti, ai fost si de partea asta a baricadei, ai fost o crestina. De ce te ascunzi in higeab de cadana?
Priveste-ma in ochi! Eu sunt unul dintre nebunii furiosi, tinerii care, in urma cu ani, te urmam la spectacole. Cu garduri de sarma de jur imprejur, noi eram liberi. Nu mi-ai schimbat viata cu muzica ta dar , mai am in ?ara, acasa, discurile tale. Mai stii LP-urile alea de ebonita. Scartaia ca naiba acul de la pikap, dar le ascultam,- dansam dupa ele la reuniunile colegiale. Poporul te-a iubit. Lia. Ai fost o diva in salopeta. Insufleteai spirtul comunist pe santierele tineretului.” Raspunsul care vine insa, dovedeste resemnare. „Lia aia a fost ucisa, a murit. Eu sunt Laila, nevasta unui medic arab.”

Cei trei formeaza deja, o societate in miniatura, nascuta din intamplare, in mijlocul altei societati. Trei romani ostatici, inconjurati de alti ostatici, de aiurea si de calaii lor. „Constat ca suntem departe de tara, trei cetateni oarecare. Laila ( Lia) o cantareta cu faima care abandoneza brusc scena. Se marita cu un medic din Palestina.
Mandea, taranul care si-a lasat plugul in brazda si s-a angajat in legiunea straina.
Eu, jurnalist de provincie ce nu va face niciodata reportaj pe linia frontului.
Nu am energie cat sa-mi imaginez cum ar fi sa vorbim acum, aici, despre Patrie. Sa fim frati si uniti macar odata in istorie. Imposibil?”

?i in continuare, ca un lait motiv, Laila „croseteaza, desira, iar croseteaza la dantela din bumbac de Egipt. Trage ata din ghem cu viteza fantastica si fara s-o priveasca. Innoada ochi dupa ochi in clontul de iglita… Croseteaza, trage ca la galere, gesticuleaza, roboteste in ritm, din instinct de aparare si fara sa traiasca adevarata bucurie a creatiei. Bratarile multe si fine ii clincane impasibile pe bratele care scapa, dezvelite din panza higeabului.” ?i din cand in cand, mai „repeta frenetic – Alah e mare!”

Urmeaza punctul culmninant. Se doreste gasirea unui tap ispasitor, vrajba ii uneste pe toti cei prezenti, pentru ca ura lor ramane fara putere in fata adevaratilor vinovati, cei care ii tin prizonieri. Diferenta dintre Bunii si Raii despre care se intreba Mandea cine sunt este data de modul in care acestia actioneaza in aceeasi situatie. Acum insa, nu mai exista decat Raii. Bunii s-au metamorfozat si atenteaza asupra unei nevionovate – Laila. Un val de oameni se formeaza ca la comanda, se indreapta spre locul de unde, Laila priveste, cum scanteia dezastrului risca sa prinda proportii. Nici nu clipeste. Ea este golita de furie, de iubire. Fie ce-o fi! Nu-i mai pasa.”Situatia critica prin care trec cei prezenti are puterea sa ii schimbe din oameni cinstiti, onesti si cu puternice principii morale, in niste salbatici, care nu mai sunt in stare sa discearna deosebirea dintre bine si rau.
Totul continua cu o scena care face ca durerea sa fie si mai adanca. Salomea si Mandea par sa isi dea seama cat de efemera si de eterica este viata, atunci cand te afli la mana unor terorisi cu fata acoperita de cagule. Ca intr-un ritual primordial, animalic, cei doi ofera un spectacol hidos, avand in vedere cadrul unde se desfasoara. Incercarea lor de a mima imperecherea demonstreaza distrugerea oricaror bariere ce ar mai fi putut exista intre cei prezenti in fosta aerogara. Bariere impuse de intimidate, de civilizatie, de societate. Salomea “se gudura ca un caine langa stapan, apoi il impinge cu varful sandalei, i se urca-n spinare,- calca peste el ca pe un pres aruncat peste un maldar de oase. Salomea danseza lasciv din buric. Nimeni nu o dezaproba, nimeni nu aplauda… Realizez instant ca ea ne este seful. ?tie cum, si poate seduce barbatii si femeile deopotriva. Are dar sa subjuge, intaritandu-ne si aruncandu-ne in lupta unii cu altii.”
In tot acest haos, “Laila prinde, innoada ochiuri de ata pe varful de iglita, croseteaza, desira, iar croseteaza la dantela care, presimt, ca la fel ca panza Penelopei, nu se va finaliza niciodata. Acum stiu, cea ce face ea nu este munca, este terapia folosita in lagarele de concentrare si in ospiciu. Are rabade nu gluma. ?sta e punctul ei forte, desigur.” Sentimentul de panica, luand forme diverse si manifestandu-se nestingherit in ceilalti, ei ii ramane pe mai departe, strain.
O alta scena cu iz apocaliptic este cea in care ostaticii se vad in sfarsit, in posesia hranei. Toti se bulucesc si se calca in picioare. Descrierea face din acest episod unul captivant. Razboiul de afara, la scara mare se transfera la scara mica, in aceasta fosta aerogara. Nevoia de apa si mancare a celor de afara, nevoia dupa lucrurile de baza ale vietii, se repeta cu detalii socante, la nivelul ostaticilor. “Buim intr-acolo, ne lovim, chiuim, ingenunchem si scurmam si noi, cu degetele anchilozate si unghiile rupte, prin teancuri de rufe nefolosite, truse de igiena intima, cutii cu medicamente, jocuri electronice si pachetele in care alimentele perisabile sunt doar o masa de mucilagiu. Miroase a humus, a ciuperci comestibile si a viata adevarata. Ingerul meu a reusit, mi-a scos in fata o cutie intreaga de prajituri. Tremur de insulina-n exces si de emotie imposibil de stapanit. Rup amabalajul cu dintii, sfasai pergamentul stralucitor si musc direct, animalic, din aluatul cu gust rafinat.”
?i astfel, o mana de oameni traieste “razboiul altora… Se aud si mitralierele, antiaeriana. Impuscaturi, mine explodand, impuscaturi si iar bombe… Atacul asta va tine toata noaptea. Se crapa de ziua, vin peste noi zorii cei grasi ca laptii morunului.” ?i iarasi, se cauta un vinovat, care nu poate fi altul decat Laila. Lucrurile incep sa ia o intorsatura “horror”, sinistra, de cosmar. Dantelareasa “sta peste mormanul de arme ce ar putea sari in oricare secunda in aer. Ii tremura barbia, degetele… dar face ce stie mai bine, croseteaza. Trage ochiurile micute prin varful de iglita, leaga bride de macrame in dantela care a prins ici colo, cearcane de sudoare… Cativa dintre barbatii din sala, pe care nu i-am luat pana in clipa asta in seama, se ridica de la locurile lor, vin, spectatori, spre femeia ce va fi judecata. Devin obraznici. O dezbraca din privire de haine. Ii pun intrebari la care ar vrea sa primeasca raspunsul pe care, ei il asteapta. O cred desfranata. O jignesc cu vorba, cu fapta. Isi imagineaza nopti de dezmat cu femeia frumoasa. Ea ii infunta. E curajoasa.”

Teroristii ii lasa singuri pe justitiari. Se formeaza un tribunal adhoc. “Toti sunt gata sa o judece pe cantareata rock devenita cadana, sa o condamne sigur si sa execute ei insisi pedeapsa. Sa-si demonstreze ca-s vii si mai ales, ca sunt cu mult mai puternici decat altii.” Neverosimil, desi au ramas singuri, prizonierii nu se gandesc sa plece. “Suntem ca pasarile din colivia cu usa deshisa. In loc de aripi ne-au crescut radacini. Nu ne putem extrage din namolul inertiei care este temnita noastra. Am devenit dependenti de teroare, de zona interzisa si nici nu ne mai panicam cand, de dincolo de usa, auzim cum uneltele, caramizile se lovesc unele in altele. Suntem ziditi , izolati de lumea reala.” ?i dintr-o data, „nimeni nu mai vrea sa o judece” pe Laila. Toti ii cer in schimb, sa isi spuna povestea, sunt dornici sa afle cum a ajuns ea, in Levant. Iar Laila, „croseteaza la dantela.”

?i aidoma unei ?eherezade moderna, le istoriseste despre o calatorie, despre un dans de dervisi, despre un atac cu bomba, despre o explozie, despre bazar, despre serai, despre o evadare, despre ceea ce fusese candva, al ei, iar acum, nu mai avea. „Nu mai aveam acte de indetitate, nu aveam nici macar dorinta de-a ajunge la Ambasada noastra. Lumea mea disparuse.” Motivul peregrinarii inseamna contact uman, dialog, tratative. Laila s-a oprit din crosetat dantela, pentru ca a sosit momentul sa croseteze o poveste. Dantela lucrata pana acum, cu iglita, creste, se inmulteste, insa intr-o istorie de viata. ?i Laila „trage firul basmului ei , printre bine si rau, mai departe.”

„Inchisoarea noastra a devenit o arena neconventionala.” ?i Laila isi deapana in continuare, povestea. Fara subtilitati, dintr-o dorinta de limpezire a propriei constiinte, poate pentru a reusi macar in al doisprezecelea ceas, sa ajunga la o concluzie certa, intr-un noian de lucruri fara sens. Lucrurile incep sa aiba o dinamica noua, relatiile dintre ostatici au avut ragazul sa se maturizeze, prea putine ii mai diferentiaza pe unii de altii. Nevoia de confesiune demonstreaza ca diferentele de cultura nu mai exista, ca reperele stiute de-o viata s-au estompat. “Acum, mai toti din grupul eterogen de ostatici, incercam senzatia idioata ca ne cunosteam de o viata, si ne povesteam vietile unii altora… Nu eram personaje de roman, nu eram modele sociale, doar specimene umane fara personalitate distincta, asa cum trebuie sa fi fost si animalele inghesuite claie peste gramada in arca lui Noe.”

La sfarstit, toti o judeca pe Laila. „De ce umbla prin lume singura? Ca, poate este o pacatoasa din fire… O ,,stricata,, din punctul de vedere al fiecareiii religii si societati cu pretentii civilizatorii. Barbatii, dar si femeile aruncau cu vorbe negandite, faceau spume la gura.” Insa lasitatea si oportunismul ii sunt necunoscute cadanei. Urcata pe mormanul de arme, ca o personificare a curajului, Laila isi descopera feminitatea. „De ce imi cereti sa nu bat din picioare, sa-mi ascund frumusetea carnii??? Daca o fac, veti fi fericiti?! Barbatii incremenira. Nebuna de straina infrunta moartea cu buna stiinta, cocotata pe maldradul de dinamita, trotil si munitie sofisticata, se razboia, nu cu ei, cu o cilvilizatie. Isi cauta moartea cu lumanarea.” Cu o ultima zvacnire, cadana de pana atunci, cea care traise in serai, la mana unui barbat, depersonalizata, la concurenta cu alte femei, ii infrunta acum, pe barbati, chiar cu pretul vietii. Razboiul este un dat al barbatilor. Ei se pun in slujba lui, uneori, pentru motive din cele mai absurde.

Asistam la o confruntare decisiva, mai importanta decat confruntarea celor doua armate care se lupta, dincolo de zidurile fostei aerogari. Pe de o parte, un grup de barbati, simbolizand razboiul, pe de alta parte, o femeie, singura, vulnerabila, reprezentand pacea. Pe de o parte, barbatii, cei care le oprima pe femei, in lumea musulmana, pe de alta parte, femeia, oprimata, traind o tragedie despre care ii este interzis sa vorbeasca si nu i se permite nici macar sa o recunoasca. Iar Laila are intuitia sa le adreseze barbatilor adunati in fosta aerogara, o intrebare menita sa le dovedeasca faptul ca gresesc, ca judecata lor nu este intotdeauna, cea corecta. „De ce imi cereti sa nu bat din picioare, sa-mi ascund frumusetea carnii??? Daca o fac, veti fi fericiti?!”

Finalul este dramatic. Ceea ce nimeni nu spera sa se intample, se intampla. „Constat indiferenta ca usa metalica e cu balamalele sfaramate, ca zidul s-a daramt in rastimp. Suflul exploziilor a malaxat Babilonul. Nu mai sunt nici paznicii care sa ne opreasca. Suflul altei explozii ne elibereaza de zidul de chirpici. Molozul se spulbera, cahlele de lut se darama. Aerul imbibat cu izul carnii de tun, ne invaluie. E pretul libertatii. Unul scump. Laila pare a fi o statuie. Privit de sus, trupul ei rastignit peste arme este intreg. Constat indiferenta ca nu mai sunt paznici, nici usi, nici drugii de fier de la geam. Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecam?!
De ce am pleca?…”

Este magistrala incheierea cartii si de o certa valoare estetica. Laila, ca o efigie a libertatii si pacii, rastignita peste arme. O femeie, razboindu-se cu o civilizatie. Nu mai exista nici un fel de ingradire, paznici, usi, drugi de fier, zid sau tavan. Libertatea le apartine tuturor. Cineva s-a rastignit pentru ca altcineva sa fie liber. „Aerul imbibat cu izul carnii de tun, ne invaluie. E pretul libertatii. Unul scump.” In mod inexplicabil, nimeni nu vrea sa paraseasca locul detentiei. Pentru ca atunci cand esti liber, nu iti doresti sa evadezi, nu ai motive sa vrei sa fugi. Iata de ce, intrebarea retorica din final este definitorie pentru stilul cartii. Scena da impresia de uniformitate, de inchegare, de scenariu care atrage atentia. Nimic nu este improvizat, si daca ar fi sa gasesc un cuvant cheie pentru „Dantela de Babilon”, acesta ar fi – autenticitate