LUCIA OLARU NENATI

On December 31, 2010 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Lucia Olaru Nenati este, dincolo de orice consideratie, o personalitate complexa, unica in peisajul cultural botosanean al timpului nostru. Poeta de mare si recunoscut talent, ale carei creatii au aparut in cele mai importante reviste literare din tara si nu numai, in antologii de poezie romaneasca si in aproape douazeci de volume, critic si istoric literar, autoare, printre altele, a unei carti, fundamentale pentru cunoasterea fenomenului cultural botosanean din perioada interbelica „Arcade septentrionale” aparuta in anul 2008 in Editura Academiei, eminescolog de renume national, muzeograf pasionat, de numele caruia se leaga inceputurile reconsiderarii muzeistice a lui Mihai Eminescu la Ipotesti, jurnalist prolific, autor a catorva mii de articole publicate in presa locala si in zeci de ziare din tara si strainatate, interpret vocal de autentica sensibilitate, autoare a trei C.D.-uri in care readuce, pentru iubitorii de muzica, melodii cunoscute si cantate de Eminescu, talmaceste si transpune in registru liric poeziile poetului national si acum, la sfarsitul unui nou an, ne ofera cateva dintre cele mai frumoase colinde de Craciun.

Nu este de trecut cu vederea faptul ca aceasta laborioasa activitate, pe multiple planuri, cu realizari de inalta tinuta pe fiecare dintre acestea, a insemnat o munca asidua, necontenita, mii de ore de studiu in biblioteci si arhive, de cele mai multe ori departe de Botosani, in marile centre culturale ale tarii si deplasari oriunde ceva interesant putea folosi proiectelor asupra carora lucra sau celor de perspectiva, fara a se izola, nici un moment, in turnul de fildes. Paralel cu activitatea de creatie a fost muzeograf, director al Teatrului pentru copii si tineret “Vasilache” si apoi a Teatrului “Mihai Eminescu”, director al cotidianului local “Gazeta de Botosani”, lector universitar, a calatorit in numeroase tari, cel mai adesea in Canada si Germania unde sunt casatorite cele doua fiice ale sale, si unde a prezentat, in cercuri intelectuale selecte, cultura si civilizatia romaneasca si desigur, a avut o viata de familie, ca oricare dintre noi, de obligatiile careia nu s-a putut deroba.

Cum a putut sa faca atat de multe, sa fie performanta in tot ce a intreprins, sa fie plecata si totusi atat de prezenta aici, acasa, este o intrebare careia Lucia Olaru Nenati ii stie, credem, cel mai bine raspunsul. In ce ne priveste, credem ca avem de a face cu o personalitate de un tip special, dotata si inzestrata cu calitati pe care nu multi le poseda. Muzele i-au fost, cu siguranta, aproape, atunci cand s-a nascut, inzestrand-o cu aproape tot ceea ce un om isi poate dori. Raportandu-ne la mitologia greaca, in care talentul si aptitudinile intelectuale sunt harazite pamantenilor de cele noua muze, credem ca s-au intrecut sa o inzestreze cu harul lor Caliope, muza poeziei epice si a elocintei, Clio, muza istoriei, Thalia, muza artei dramatice si nu in cele din urma Euterpe, muza poeziei lirice si a muzicii. In privinta elocintei, putini au verbul, lejeritatea discursului si a digresiunilor de care dispune Lucia Olaru Nenati. Fara harul cu care a inzestrat-o Clio, n-ar fi putut sa faca ceea ce a facut la Ipotesti si nici sa scrie acea exceptionala carte despre cultura nordului la care ne-am referit, dupa cum, poezia si muzica, pe care le-a cultivat cu dragoste si pasiune, nu i-ar fi fost atat de aproape, insemnand, poate, modul ei cel mai firesc de a se manifesta, daca Euterpe nu i-ar fi destinat sa se realizeze si in ceste domenii.

Prin urmare, chiar daca si-ar fi propus sa ramana numai poeta, n-ar fi putut face asta pana la sfarsit, pentru ca muzele nu se opresc intamplator asupra muritorilor, alegandu-i doar pe aceia care le pot duce menirea pana la capat. Constienta sau nu de acest lucru, Lucia Olaru Nenati a inteles ca trebuie sa mearga pe drumul greu al creatiei, sfidand greutatile, ignorand adversitatile, nebagand in seama zambetele ironice si rautatile, uneori abia mascate ale celor care, mai degraba, ar fi trebuit sa o apere, pentru a aduce la suprafata ceva ce vine din interiorul ei si este, poate, dictat de sus si prin urmare, de neevitat.

Poate, unii se vor intreba, de ce am considerat ca Thalia, a fost si ea, una dintre muzele care au dat contur personalitatii Luciei Olaru Nenati. Credem acest lucru, pentru ca nu intamplator a condus destinele a doua teatre, iar maniera in care-si rosteste poemele inregistrate pe C.D.-ul cu colinde de Craciun, dovedeste ca, in persoana sa, omul de teatru, chiar daca nu i-a fost dat sa fie pe scena, exista, in deplinatatea lui.
Dincolo de aceste sincere ganduri, nu cred ca mai este de spus ceva. Poate, de pus o intrebare: cand o s-o vedem pe Lucia Olaru Nenati si in postura de pictorita?

Gheorghe MEDIAN

AUREL CONTREA – UN CLASIC AL LITERATURII ROMANESTI DIN BANAT (1895-1968)

On December 29, 2010 By nelursIn literatureLeave a comment

de FLORIN CONTREA

Nimic nu poate fi mai fascinant decat sa stii ca ai contribuit cu ceva la inaltarea spirituala a neamului tau, a locurilor tale natale. Cand pentru a-ti aduce la indeplinire idealul trebuie sa infrangi dificultati majore, bucuria invingerii finale este cu atat mai adanca si mai adevarata. Aceste ganduri trebuie sa fi framantat sufletul poetului si dascalului, omului de aleasa cultura al Banatului, si tatal al meu, Aurel Contrea, atunci cand, inaintea izbucnirii primului razboi mondial, se pregatea sa-si faca cunoscuta publicului, prima sa poezie.
Momentul era dramatic. Dornic de a-si implini un destin prin mijlocirea cartii, a ales Scoala normala – Preparandia din Arad, in anul 1916, parasindu-si pentru un timp Comlosu Mare, comuna sa natala din pusta Banatului, unde facuse primii pasi pe calea vietii scolare, indrumat fiind de cunoscutul dascal si luptator pentru drepturile romanilor, Iuliu Vuia. A vazut lumina zilei la 16 octombrie 1895. Parintii sai erau simpli tarani, dar iubitori de carte. Intr-o fotografie de epoca, tatal sau, Sofron Contrea este infatisat in mijlocul corului din localitate, cu privirea sa mandra, ce inspira respect.
Primul razboi mondial isi cere deja primele victime. Profesorul sau venerat, Ion Sadean cade pe front, lasandu-i in suflet un gol imens. Este momentul sa-si exprime gandurile in versuri, in poezia Pro memoria,
Si iar rasari in fata mea fiinta,
Ce mi-ai fost vietii mele-ndrumator.
De mult, n-aveam de Tine vreo stiinta
Si mort esti azi in seama tuturor…

Peste un an isi pierde si tatal, intr-un cumplit accident de tren in gara din satul Pesac, la mica distanta de satul sau. Durerea-i nemarginita se exprima tot in poezie, intr-o sfasietoare elegie ramasa in manuscris; Tatalui,
La pragul criptei din adanc
Ma rog la tine, Tata,
Ma rog la tine-al tau mormant
La crucea ta de piatra.

Ingenunchiez induiosat
Si tremurand din suflet,
Ca umbra-ti chip a imbracat,
Sopteste din rasuflet…

Dar nenorocirile parca nu se mai sfarsesc. La 1 iunie 1918 iti exprima durerea pentru disparitia lui George Cosbuc, poetul care, dupa Eminescu, ducea mai departe flacara poeziei romanesti in acele vremuri de grea restriste. Poemul La moartea lui George Cosbuc, aparut la Foaia diecezana din orasul Caransebes, contine un elogiu vibrant;
Ne-ai zdrobit inima, Doamne, cu-o atat de trista veste
Cand ne-ai spus ca mult iubitul badea George nu mai este!
Cand i-atata jale-n lume si-s atatea rane-n piept
Si cand toti cu obidire mangaierea ti-o astept.

Tanarul poet nu uita in evocarea sa prezentarea principalelor opere ale celui cunoscut drept „poetul taranimii”:
Graiul tau i-atat de dulce si-i atata vraje-ndansul
Farmecele lumii toate le-ai tesut maiestre-ntr-ansul
Juvaer e-n fiecare dintr-a tale multe file,
Orice viers de reverie din Balade si idile

Tu cu arta-ti ne-nteleasa-ai inteles tainele firii,
Ca pe plaiurile noastre sa vrajesti Nunta Zamfirii,
Ia cand graiu-n ratacire se pierdea si parea mort
I-a dat noua stralucire-nfiripand Fire de tort

Tu podoaba-ntreaga-a lumii ai fi dat-o avutie,
Ferecata-n doine, hore, cantece de vitejie…
In necrologul pe care-l alcatuieste pentru aceeasi publicatie citim: „Tineam la el cu dragoste, pentru ca oamenii in vremuri de dezastre se leaga cu indarjire nespusa de o persoana indrumatoare, care are autoritatea unui apostol. Omenirea are credinta nezdruncinata in oamenii sai mari si credinta aceasta nu se poate starpi din ei, pana stiu ca exista astfel de oameni.”
Intre timp, razboiul mondial isi urmeaza mersul necrutator. Satele banatene raman pustiite, tinerii plugari fiind luati la oaste si dusi sa lupte si sa moara in cine stie ce tinuturi indepartate. Despre aceasta stare de spirit apasatoare, raman marturie versurile poemului Prizonierii datata februarie 1917;
Un vant pribeag cutremura salcamii
Soptind o taina trista tremurand,
Ca vajnici roibi, ce si-au pierdut stapanii
Va umbre negre-n larguri alergand,
Vad suflete din taine dezvelite
Cum se avanta-n noapte-ngrozitor
Simt truda grea a lumii obidite
Si ranele ma dor din trupul lor.

Sentimentul dominant care strabate aceste versuri cu ecouri din creatia lui Octavian Goga, este de compasiune si solidaritate cu suferinta consatenilor sai plugari:
Sunt fratii mei, pribegii saraciei
Supusi umili ai marilor dureri
Cei infratiti cu sarcina robiei
Cei istoviti de vlaga si puteri…

Amaraciunea provine si din nedreptatea sociala si nationala la care erau supusi romanii in acele vremuri lovite greu de nedreptatea istoriei:

Sunt fratii mei de-o limba si de sange
Cari sorb teroarea crudului infern
mi-e inima de desperata plange
In spasmul lor, ce-n taina si-l astern.

De la suferinta prezentului, gandul tanarului poet se indreapta spre a gasi cai de inlaturare a ei, pe calea marilor idealuri. De la constatarea situatiei precare a tarii noastre, in primele strofei ale poeziei sale, intitulata simbolic Oda;
Pe ceriul sfant al tarii mele
S-au napustit furtuni in clipe grele
Si stelele si-au incetat lumina
Si nu parea sa mai rasara luna…

Sfarsitul ne pastea in orice clipa
Cand si-arunca fatala ei aripa
Asupra-ne neindurata soarte
Asupra-ne cotropitoarea moarte
… autorul trece la un indemn vibrant adresat fratilor sai intru credinta si suferinta, de a renunta la vrajba inutila intre ei si de a alege calea iubirii si impacarii spre atingerea scopului comun:
Oh fratii mei, voi ati uitat trecutul
De va framanta astazi vrajmasia?
De ce lasati din bratul vostru scutul?
Iubiti-va! Aceasta ni-e taria!

Iubirea fie stanca neinfranta
De vatra ei vrajmasul sa se franga,
Din vatra ei puterea sa ne creasca
Sa intareasca Tara Romaneasca.

Dintr-o insemnare intr-un caiet cu manuscrise, reiese ca in 13 iunie 1917 a citit intr-o sedinta a cenaclului Petru Maior, (nu e consemnat si locul), un poem intitulat Lupta-n codru, din care notam:
Sufla, geme, urla vantul
Intrecand orice furtuna
Sus pe coaste se aduna
Oaste multa, rand cu randul,
C-a murit cu jale multa
Ion, soldatul sub porunca
Sus pe coasta de la munte
Vant alearga, bate vantul
Precum jalea bate gandul
Dorului, durerii multe.

Versurile avand structura folclorica, o compozitie nu lipsita de unele stangacii stilistice specifice avantului tineresc al poetului, depun marturie despre o stare de spirit – specifica starii de razboi in care ne aflam, si despre o spontaneitate si naturalete care pot cuceri si astazi un public sensibil. Dincolo de compasiunea pentru tragedia soldatului roman, notam spiritul de sacrificiu, demnitatea si, nu in utimul rand, intima legatura dintre starea sufleteasca a eroului si zbuciumul naturii personificate.
Un gand poetic de o induiosatoare sinceritate ne intampina in poezia Sursum corda! De fapt, o rugaciune adresata Mantuitorului Iisus Hristos, la ceas de amarnica deznadejde:
O rugare blanda si duioasa
Ti-a trimis suflarea mea trudita,
Inima, pierduta in ispita
Mi se sfasie in desnadejde:
Rogu-ma, ma mantuie Hristoase.

Cu un autentic gest de responsabilitate literara, tanarul poet Aurel Contrea isi supune creatia judecatii cenaclului literar iar, la recomandarea acestuia, o publica in nr. 17 a revistei Biserica si scoala din Arad din anul 1918. Tot pe atunci citeste la cenaclul Petru Maior si sonetul Catre tinerime din care amintim cateva fragmente semnificative:
Nori grei se rascolira in linistea senina
Furtuni fara de seaman de-asupra tarii noastre
Treziti din somnul dulce in vifor de dezastre,
Cautati in calea voastra o raza de lumina,

Porniti!… Sa va-nfioare-n cucernica-nchinare
Durerile ce zbat in desert dupa rasplata,
Va-mbratisati destinul cu dragoste curata
S-aveti o stea desteapta de-apururea in zare.

Desigur, este o tehnica retorica aici, bine condusa, dar sentimentele si cugetarile care se afla la fundamentul acesteia sunt, in contextul istoric dat, binevenite. Astazi, la aproape un secol de la compunerea lor, pot sa ne apara – din perspectiva artei moderne – oarecum exaltate si chiar bombastice. Dar versurile se includ in mersul vremii lor, influenta poeziei patriotice romantice este dominanta, si in nici un caz nu pot fi banuite de demagogie. Tanarul autor se identifica pe deplin cauzei pe care o slujea, era convins ca prin cantul sau se arata a fi un adevarat luminator si indrumator al neamului sau, iar despre aceste versuri, poezia romana din acest colt de tara, chiar avea mare nevoie atunci. Iar daca analizam ideile poetului fara prejudecati, si fara zambetul ironic si suficient al denigratorilor de meserie, constatam ca ideile promovate atunci sunt pe deplin valabile si in zilele noastre.
Din cauza dificultatilor inerente starii de razboi, Aurel Contrea este nevoit sa se duca la Budapesta pentru a urma Institutul Pedagogic Superior, nu inainte de a-si da examenele de diferenta la Liceul din Seghed. Trebuind sa revina urgent in Banat, din cauza revolutiei bolsevice conduse de Bela Khun, a trecut raul Tisa inot impreuna cu doi colegi comloseni, pentru a nu fi arestat de armatele ostile. La Caransebes, unde fusese numit profesor suplinitor cu ajutorul fostului sau dascal, Iuliu Vuia, publica poemul Banatului intr-un moment deosebit de dificil pentru romani,
Banatule, tu tara mea frumoasa
Pierdut in largul zarilor surii
Tu leaganul copilariei mele
Tu raiul meu cu-atatea bucurii

Ma chiemi cu glasul patimei infrante
Ingenunchiat de-al veacurilor sorti,
Ca sa-ti urmez cararea ta pierduta
Sub rostul trist al fratilor mei morti.

Credem ca aceste versuri, pline de sensibilitate si de dragoste curata pentru meleagurile natale, se inscriu printre cele mai reusite omagieri din litertura banateana, si nu numai. Admiratia fata de frumusetea naturii se imbina cu amaraciunea pentru trista soarta a celor cazuti pe front.
Ma chiemi cu glasul dornic de izbanda
S-adun flacai din dealuri si din vai,
Caci vieata ta e-n spasmurile mortii,
Caci trupul tau se frange de calai!

Chemarea la lupta trebuie inteleasa, firesc, doar ca o chemare pentru libertate nationala sociala si economica. Este o chemare pentru eliberarea de robia feudala, nu este efectiv indreptata impotriva nici unui alt popor, chemarea – evident – nu a fost luata la initiativa sa personala, ci a raspuns unor comandamente majore sugerate de cei care hotarau pe atunci, soarta poporului roman din Banat. Autorul se adreseaza romanilor din toate zonele istorice ale Banatului;

Banatule, tu tara mea aleasa
Ce cresti in tine fierul din adanc, –
Ai lanuri verzi si holde si gradine
Si tot ce e comoara e pamant.

Te scoala azi! Fioru-incremeneste
In inima vitejilor pribegi,
Caci patima renascatoare creste
Ca sa razbune vremile vitregi.

Se freamata purtati de biruinta
Stejarii codrilor din Severin
Si Carasul cu culmile carunte
Si-aduna-n sarg soliile ce-i vin,

Caci osti astrange-n largu-i Torontalul
Si malurile cruntului Timis
Sa apere ca traznetul din zare
Pamantul pentru care sunt trimisi.

Strofa finala concluzioneaza cu un apel la trezirea virtutilor strabune, intr-un demers asemanator aceluia din inmul nostru national, „Desteapta-te romane!”;
Iar cand taria-n zori se rumeneste
Si piere norul vietii-ntunecat
Te vei trezi, caci vesnic romaneste
Va stapani virtutea-n largul tau, Banat.

Poezia, publicata, se pare, tot in Revista diecezana din 1919 din Caransebes, a avut un ecou imens in epoca. De altfel, problema de pe front, s-a si rezolvat apoi favorabil pentru romani, la masa tratativelor de la Paris. Autorul a trebuit insa, in graba, sa plece pentru a se inscrie la Facultatea de Stiintele Naturii a Universitatii din Cluj. Intre timp, Transilvania si Banatul isi recapata Independenta nationala, in urma Adunarii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1919. Evenimentul nu putea sa-i scape tanarului si entuziastului poet.
Sunt de remarcat versurile inchinate ostenilor romani care au izbandit dupa grele jertfe umane si fapte de vitejie, in care s-au acoperit de glorie, intr-un vibrant Imn de biruinta:
Ce draga e, ce sfanta e vieata,
Ce negrait de dulce-i sa traiesti,
Cand inima cu patima se zbate
La vestea celei mai dorite vesti,
Cand sufletul de farmec se-nfioara
Zarind ivirea zarilor de bine
Chemand o lume noua, cu ardoare,
Si lumea-aceasta a raspuns, ca vine..

Martiri, zvarliti ca prada, fara mila
In glodul vremii grele de pieire,
Cei schingiuiti in chinuri si napaste
Pascuti de-a veacurilor urmarire,
Veniti, veniti, ca-i ziua triumfala
Cand ziua-ntreaga-i prada fericirii,
Si-uitati cu totii timpul de turbare
Ce v-a scaldat in patima si sange
Uitati acum, ca-i ziua de iertare.

In ziua de-azi cutremure-se firea
Si zbata-se-n delir de veselie,
In ziua de-azi facutu-s-a plinirea
Ce-atatea vremi, dorit era sa vie
Cand razbunand trufia cu cainta
Plang toti stapanii zilelor vitrege,
Caci dragostea de limba si de lege
Si-a dobandit mareata biruinta.

Cand s-a-ndurat Pronia cea cereasca
Sa dea pierzarii neagra-ne sclavie
Pe plaiurile noastre-n osardie
Venit-ai zi de mare sarbatoare
Ca sa descui sicriul mortii noastre,
Ca sa ne scapi vietii-nduratoare
De-atatea patimi, chinuri si dezastre,

In lung si-n larg. In Tara Romaneasca
Purtati faclii si steaguri si fanfare,
Caci v-ati aflat pierdutele odoare
In datina si limba stramoseasca;
In cort, la plug, prin sate si pe plaiuri
Le-am cucerit si noua ne ramane,
Infiorat asculti a Tale graiuri,
Te pleci, te rogi si plangi invins, Romane.

Oh, pace tu, comoara ingereasca
Nadejdea unui viitor de aur
Tu cea mai scumpa-sfanta rasplatire
Prinosul cerului si-al lumii drag tezaur,
In inimile noastre te asterne
Ca-nvinsi de vraja maretiei Tale
Sa ce-nchinam Soliei cei eterne
Ce te-a trimis sa-ti faci in lume cale.

Finalul poemului aduce, cum era si firesc, omagiul nostru, al tuturor, Puterii lui Dumnezeu, care ne-a ajutat si ne-a aparat la greu, Pacii, comoara ingereasca, fara de care nimic trainic nu se poate fauri si – in fine Osteanului roman, harnic si viteaz.
Poetul Aurel Contrea, a gasit de cuviinta sa omagieze si devotamentul Casei Regale a Romaniei, care a avut un mare rol istoric in conducerea Tarii, dar gandul sau s-a indreptat cu recunostinta mai ales spre devotamentul celei care i-a ajutat pe ostasii raniti pe front, in conditii de mare dificultate; Reginei Maria;
Cand neamul meu zdrobit de suferinta
Plangea amarul vremii de restriste!
Cand tara mea pierea vazand cu chii
Pasea sub truda patimilor triste:
Ne-ai cercetat solie ingereasca
Ca sa ne-aduci o dulce mangaiere
Ca sa te stim, ca esti regina noastra
Aparatoare-n clipa de durere.

Cand greul vietii ne scria calvarul
Ai aparut ca vraja din poveste
Precum in vis de farmec Cosanzeana
Rasare cu lumina dupa creste:
Si-n vai, in dealuri, pe campii intinse
Se-nstapaneste dalba primavara
Si-mparte lumii farmecul comorii
In jalnica desmostenita tara.

Venit-ai azi pe plaiurile noastre
Ca sa ne spui ca visul e aievea
Venit-ai azi sa-mprastii bucuria
Sub ceriul nost cu zarile albastre
Sosirii tale-i salta in fericire
Tot sufletul robitului Ardeal
Si florile ce-ncununeaza firea
Si vaile si codrii depe deal.

C-ai dezlegat averea tainuita
A inimilor noastre zbuciumate
Si-ai risipit in sargul vietii dorul
Si dragostele tarii liberate.

Cutremurati de clipa fara seaman
Ce-o simte azi intreaga Romanie
Iti multumim, Craiasa Romanimii
Ca ne-ai pasit azi stramoseasca glie
Si chiotul, e cel mai scump al firii
Dezlantuit din piepturile noastre:
E sincera, puternica simtire
Ce-o dedicam azi Majestatii Voastre.

Afland din poeziile publicate in presa vremii despre calitatea poeziei lui Aurel Contrea, compozitorul Tiberiu Brediceanu, care era si director al nou infiintatei Opere Nationale romane din Cluj, ii solicita – prin intermediul tenorului Traian Grozavescu, ce il cunostea pe poet din corul bisericesc la care participasera, sa traduca, in termen limita de 3 luni, opera Aida de Giuseppe Verdi, dupa libretul lui Antonio Crislanzonni dupa un manuscris in limbile italiana si maghiara. Poetul constiincios, face efortul cerut, iar la 25 mai 1924, are loc si premiera operei, cu mult succes. Redam aici cateva fragmente din Imnul de biruinta din opera Aida:
In zbor, cine pluteste-n al gloriei cuvant?
Ca un puternic soare sfant cu-avant?
Tu soare sfant!
Cununi de flori de vin sa-ti anin coroanei cei de
Mirt,
Cand zvon de praznuire te cheama-n drag alint…

Dorinta de a deveni un nou poet al neamului se naruieste insa. Obtine, dupa absolvirea facultatii, o bursa de studii pentru a-si obtine doctoratul la Roma dar, in stiintele naturii nu in literatura cum ar fi dorit. Cu durere in suflet trebuie sa renunte la poezie, pentru a se dedica stiintei. Totusi, continua sa scrie poezii si sa publice in presa articole pe teme culturale.
Intre 1920-1924, la Roma, in calitate de doctorand, participa la activitatea Societatii Academice „Dacia Traiana” a studentior si a oamenilor de cultura romani, pentru care scrie in scrie 1921, imnul „Din Roma”,
Din Dacia ne-a adunat
La Roma o scanteie,
Ce s-a aprins, cand neamul Dac
Luptand cu Divul imparat,
Cazu pentru-o idee.

Un neam ce-n jertfa s-a nascut
Prin moarte si din viata
Norocul si l-a cunoscut,
Cand alegandu-si vietii scut
Si-a pus nadejdea-n brate.

Din toiul trudnicului chin
Noi am cules cununa,
Sub bolta ceriului senin
Cu soare cald si vantul lin
Ne bucuram intr-una.

Un neam ce jertf-a cunoscut
La Sarmisegetuza?
Si-acel ce-avea lupoaica-n scut
Din lupta lor am cunoscut
Virtutile si muza.

Povestea neamului intreg
O lege ne invata
– precum samanta scoate vreg
Din zgura solului vitreg. –
Si noi scoatem povata.

Cand vifor inspaimantator
Asupra noastra vine,
Ne vom ruga c-un singur dor
S-avem in suflet forta lor
Si acelasi sange-n vine.

Sa vie-atunci orice-ar veni:
Pe viata si pe moarte,
Oricate rele ne-ar meni,
Noi drepti in fata le-o privi,
Caci ne-am croit o soarte.

Revenit in tara, este numit profesor de stiintele naturii la Liceul C.D.Loga din Timisoara, avand insa si ore la Facultatea de mineralogie. Patruns de importanta misiunii sale pedagogice, compune si aici Imnul scolar inchinat Institutiei pe care o slujea;

E cea dintai dorinta ce-mi framanta
In soapte-aprinse flacara din piept
E cea dintaiu strigare ce ma-ncanta
Si semnul drag, ce vajnic il astept;
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Sa fim chemati cu inima zglobie
Si cu avantul vesnic plin de foc,
Ca steagul nostru ridicat sa fie
Caci sfant e semnul lui in orice loc:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Suntem alesii vremilor marete
Cari au parinti si frati ce s-au jertfit,
Facand cu sange planuri indraznete;
In rostul lor i-al nostru rost sortit:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Intinsul tarii noastre adorate
Isi creste vraja-n campuri si la deal,
Ne farmeca cu darurile-i toate;
Un dar e si supremul ideal;
Sa falfaie cu fala tricolorul,
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

In plaiurile noastre minunate
Isi au stramosii vesnicul lacas
Si vom izbi cu fulgerele toate
De-ar indrazni sa-l calce pas vrajmas:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Banatule cu vlaga franta-n doua
Sa nu-ti mai plangi Tu fiii-nstreinati,
Ca-n piept ne este vlaga vesnic noua
Si-n veci nu vom uita ca ne sunt frati:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Patronul scoalei noastre ne priveste
Cu ochi duiosi din timpul secular
Caci rod bogat samantei sale-i creste
Ca-n lanul plin de spice, la hotar:
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul
Sa falfaie cu fala tricolorul!

Tot pe atunci, la 18 iunie 1924, a compus un sonet inchinat unui mare dascal care a fost ctitorul invatamantului romanesc, Lui Gheorge Lazar,
Din istovita brazda semanata
Cu sarguinta aspra si-ndarjire
Ne-a rasarit imbelsugata roada:
A mantuirei noastre inflorire.

Cand patima Ta te-a stors de truda cruda
Si campului sterp iti ostenea avantul,
Un nou indemn pornirea Ti-o indruma;

Iar se avanta si din nou se-nalta
Nestramutata, spendida, Ideea,
Si generatiilor noua le invata.

Oh, vino dar, cu inima, cu cheia
Invataturii tale infocate
Caci inimile azi Te-asteapta, toate.

Este un elogiu adus dascalului, omului de stiinta, celui caruia intreaga viata, ganduri si preocupari ii sunt inchinate unui singur scop suprem: luminarii spirituale si morale a neamului sau, si, chiar mai mult, a omenirii in ansamblul ei. Pe aceeasi linie ideatica mai citam si Pe marginea cartilor,
Ce fericiti sunt purtatorii pacii
Si vestilor, de binevoitori
Cei inchinati adanc sinceritatii
Si-a-ntelepciunii mari cugetatori.

Cari ziua, noaptea, cred si-n orice clipa
Sunt slujitori supusi eternei legi,
Ce-si mistuie gandirea cu risipa
Spre mantuirea vremilor intregi.

Ca-n flacara ce arde in simtire
In rostul lor aducator de-avant
Si-n drumul lor ce duce spre marire
E-ntreg avutul vietii pe pamant.

Urmare a prestigiului pe care si l-a dobandit ca urmare a neincetatei sale activitati stiintifice si poetice, i se incredinteaza, de catre primaria municipiului Timisoara, recitarea unei poezii omagiale inchinate Italiei, cu ocazia inaugurarii la 23 aprilie 1926, in centrul orasului, a unei copii in bronz, a simbolicei Lupoaice alaptandu-si puii, pe Romulus si Remus, oferita de catre primaria municipiului Roma, ca semn al recunoasterii latinitatii noastre;
In departari s-a luminat cararea
Si vad campia Ta inviorata
Un imn triumfator strabate zarea
Si ritmul lui il simte firea toata,
Din Alpi spre Apenini si largul marii

Albastrei mari si-a cerului albastru
Inalte culmi imi chiama amintirea
Neostenit strabat pe drumul aspru
Ma duce pasul iarasi catra Tine
Italie, Te-am revazut cu bine.

Ca om de stiinta, dar si ca poet, a dedicat o poezie interesanta genezei vietii, un imn scurt inchinat Creatiunii, intitulat Ab initio mundi, din care notam un fragment:
Din ceas in ceas misterul se formeaza,
In nepatrunsul strop coloidal,
Discret secretul viu se contureaza
De restul sec si brut material.

Si-ncrezator sarcodiul mai in urma
Dezvolta-asigurat cate-un picior,
Ce-n piatra loc de trai incet isi scurma
Cerand prin viata loc stapanitor.

Consideram ca si poezia inchinata vulcanului Vezuviu, tot un imn al maretiei naturii poate fi considerat:
Neincetat cutremura pamantul
Neostenit ma-ndeamna sus avantul.
I-asa de grea cararea ta de stanca,
Fagasul ei impietruit ma-ncanta.
Urc varful tau, cel urgisit de soarte
Vulcan batran, aducator de moarte.

In sanul tau se zbat inlantuite
Ca-ntr-un navod, puterile naturii.
Cand izbucnesc (ca neamuri razvratite
Ce navalesc cu patimile urii)
Se clatina din temelii pamantul
Ca-n inceput, cand a grait Cuvantul.

Din an in an revolta se-noieste
Sus in crater, si-adanc in maruntaie
Meleaguri noi, pierzarii isi croieste
Nestapanitul fluviu de vapaie,
Iar flacara ce arde-n acest fluviu
E darul tau, Batranule Vezuviu.

Si omul, ce s-a infratit cu firea
A-frumsetat vulcanul cu plantatii,
In vinul lui e noua razvratirea,
In focul lui isi jor credinta fratii.
Caci farmecul salbaticiei crunte
L-a pus in vin razbunatorul munte.

Si, pentru a incheia, redam un fragment din evocarea Codrule, podoaba firii,

Codrule, podoaba firii, crainic mandru si bogat
Cum iti legeni tu coroana intr-un cantec leganat
Cum asterni cu darnicie bogatia de comori
S-o inchini la lumea toata, ca prin ea sa te adori, –

Codrule, fartate dulce, mult esti mandru si semet
Am venit pierdut la tine fericirea sa ma-nveti
Sa-mi arati carari alese, cai ce duc catre noroc,
Doar tu stii, – caci ai atata-ntelepciune de proroc…

Despre calitatea demersului poetic al lui Aurel Contrea, depune marturie Ioan Viorel Boldureanu in prefata la singurul volum restrans de versuri al poetului, aparut in 2003, la Ed. Marineasa din Timisoara, intitulat Banatului, din care citam: „Virtuozitatea formei, convingatoare, ramane inlauntrul poeziei pentru ca se pastreaza in limitele controlate ale aceleiasi sensibilitati si fervori lirice deopotriva cenzurate de limpezimea gandului si trairii proprii. Discursul liric – avand tensiunea ce-o da retorica implicarii in mari sentimente, deci a faptului trait pe seama si inlauntrul acestora – lasa sa transpara cate o logica limpede, cat si reflexele intuitiei sensibile directe in expresii poetice memorabile”.
Aurel Contrea a colaborat cu poezii si studii de critica literara in presa vremii sale, in revistele culturale Suflet nou, de la Comlosu Mare, Fruncea, Primavara si altele. S-a referit la creatia autorilor semnificativi ai timpului sau. Din pacate, nimeni, din ale timp, nu i-a dedicat inca o recenzie pe masura valorii sale autentice. Pana in 1937 nici nu a existat la Timisoara vreo filiala a Societatii Scriitorilor Romani de la Bucuresti, asa cum s-a intamplat la Iasi si la Bucuresti inca din vremea lui Titu Maiorescu. Prima asociatie semnificativa de acest fel a fost Societatea Scriitorilor Romani din Banat, condusa la inceput, de Volbura Poiana Nasturas, apoi de omul de afaceri Dion M. Ar. Dan, la care a colaborat si Aurel Contrea in calitate de bibliotecar. Din primul comitet al acestei societati au mai facut parte autorii: Ion Rosiu Rosioru, G. Popiti, Gheorghe Atanasiu, Aurel Cosma junior, Dridri Gorinita, Iosif Velceanu, Al Tintaru, Mia Cerna, A. Peleanu, Lucian Cosmin, Damian Iverniceau, Ioachim Miloia si Traian Topliceanu.
La cenaclul Altarul cartii, de pe langa aceasta societate, au mai colaborat: C. Miu-Lerca, Dorian Grozdan, Romulus Fabian, Melentie Sora, Nicolae Ivan, Ilie Ienea, George Catana si altii.
Activitatea culturala si literara interbelica, dinainte de aparitia acestor asociatii este, din pacate, putin cunoscuta, si este chiar minimalizata pe nedrept, multi autori trebuind sa razbata pe plan literar prin forte proprii. Ar fi timpul ca truda lor, printre care si a omului de cultura banatean Aurel Contrea, sa fie recunoscuta si oficial. De altfel, s-a si stins din viata, in umilinta si uitare, la data de 12 aprilie, 1968 la Timisoara.

SCRISOARE DIN GERMANIA: APEL PENTRU SALVAREA INSTITUTULUI SI BIBLIOTECII ROMANE DIN FREIBURG

On December 28, 2010 By nelursIn CultureLeave a comment

Dragi confrati intru pribegie si exod,
DOAMNELOR si DOMNILOR,

In calitate de membru al Asociatiei Institutul Roman-Biblioteca Romana din Freiburg, e.V. si din 1963, de sustinator activ si desinteresat al acestei ctitorii a exilului combatant anticomunist roman, profit de apropeierea Sarbatorii Nasterii Domnului si Anului Nou, ca sa ma adresez Dumneavoastra, cu rugamintea de a Va alatura eforturilor ce se intreprind pentru salvgardarea si asigurarea existentei si functionarii normale a susnumitei institutiii.

Biblioteca Romana din Freiburg si-a inceput existenta la 1 Mai 1949, din initiativa profesorului Virgil Mihailescu si cu sprijinul intelectualilor de prestigiu, a oamenilor de suflet si combatantilor anticomunisti romani din Freiburg, Germania Occidentala si din cuprinsul a ceea ce s-a chemat Lumea Libera. In afara de efortul intreprins pentru a poseda un propriu lacas, materializat mai intai in vila donata de A.S. Printul Nicolae, in Mercy Straße, iar apoi in actualul imobil, din Uhland Straße 7, D- 79102 Freiburg i. Br., (cumparat in raport de: 1/3 prin propriul efort – cu concursul generos al exilului si emigratiei-; 1/3 prin contributia Landului Badenwürtenberg si 1/3 prin contributia Republicii Federale Germania, biblioteca a primit sau a procurat, a clasat si tezaurizat, a imprumutat si a pus la dispozitia universitatilor, institutiilor de cercetare, cercetatorilor individuali romani, germani si a altor interesati, pe toata perioada dictaturii comuniste din Est, tot ce s-a publicat in exil si in emigratia provenita din Romania, implicit in massmedia occidentala referitor la romani si chestiunile conexe – indiferent de spectrele politice carora le apartineau autorii si cei vizati -, si, in plus, tot ce s-a putut cumula si salva din zestrea documentara, stiintifica, culturala, literara, publicistica, artistica ori de alta natura a Romaniei de mai in ainte de instaurarea teroarei comuniste, valori care in R.P.R., R.S.R. ,R.S.S.M etc., au devenit inaccesibile, interzise sau au fost distruse in mod premeditat. Institutul – Biblioteca Romana din Freiburg a constituit, dincolo de ori ce fel de insinuari partizane, un cadru de interferenta si referinta a actiunilor si atitudinilor ce au confruntat exilul si emigratia noastra in ansamblu, dovedindu-se totodata o vatra de cultura si spiritualitate romaneasca autentica.

In perioada indelungatei si controversatei tranzitii, pretiosul sau fodul documentar a fost asaltat de feluriti emisari, „studenti”, „cercetatori” si reprezentanti ai noilor institute, fundatii si intocmiri create si intretinute cu fonduri generoase de catre cei ce s-au perindat la putere, si care le-au speculat in propriul interes, erijandu-se in „experti cercetatori”, „cunoscatori” si „post-corifei” ai exilului, folosindu-i mostenirile pentru felurite publicatii, aparute cu finantare publica sau cotributii particulare, in scop lucrativ sau interesat. Pentru aceste surogaturi ce si-au arogat pretentia de a evalua viata exilului – cu care nu au avut nimic comun-, s-au cheltuit sume astronomice din fondurile publice, in timp ce un sprijin modest, acut necesar Bibliotecii, desi promis perpetuu, a fost amanat sinedie.

In actualul deceniu, Biblioteca, a carui zestre depaseste cca. 90.000 de titluri, a functionat numai pe baza de voluntariat, fara retribuiri, gratie sacrificiilor a trei persoane in varsta: ale Directorlui Ion Iancu Bidian (n. 1934), actualei secretare, Doamna Rodica Moschinschki si Doamnei Irina Nasta, care, din cauza sanatatii, de trei ani a renuntat la orice activitate.

Pentru o buna functionare Biblioteca are nevoie de trei angajati permanenti, cu diferite grade de raspundere, si de fonduri de intretinere, adica de un buget anual de minimum 60.000-70.000 Euro. Este o suma greu de adunat dar nu imposibil, motiv pentru care ma adresez si Dumneavoastra, pentru a sustine, printr-o donatie personala adecuata (eventual ciclica/ permanenta) aceasta actiune ce am dori-o popularizata activ si in randurile amicilor si cunoscutilor dvs.

Orice donatie conteaza si se expediaza numai direct catre:
Rumänisches Institut –Rum. Bibliothek e.V.
Uhlandstr. 7, 79102 Freiburg
Deutsche Bank, Filiale Freiburg,
Konto: 461830 – (BLZ 68070030),
cu specificatia expresa „Spende”-Geldzuwendung, für Rum. Inst.-Rum. Bibl. e.V. pentru care veti primi o adeverinta /Bestätigung pentru Einkommensteuer.

Pentru contacte sau informatii suplimentare, in functie de programul de lucru facultativ, va puteti adresa Doamnei Secretare Rodica Moschinski sau Domnului Director Ioan Iancu Bidian, la Tel. +49-0761- 7 35 51, Fax: 0761-7 35 51

Ajutati, ajutati, ajutati o cauza nobila!
VA ROG, NU UITATI!

S A R B A T O R I F E R I C I T E !,
N O R O C S I V O I E B U N A
S A N A T A T E si L A M U L T I A N I

va ureaza,

Ion DUMITRU
München, Germania

LIBERTATEA ACTORULUI –UNDE INCEPE SI UNDE SE TERMINA EA?!

On December 16, 2010 By nelursIn EssaysLeave a comment

„Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear
si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului
intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”
TOMA CARAGIU

Libertatea actorului ar trebui sa fie una totala. Ar trebui sa inceapa si sa se termine cu el insusi, cu semiotica deslusita de public a actului sau creator. In realitate insa, aceasta stare de libertate are doar un simplu caracter de aparenta, fiindca ea se naste si isi inchide cercul stramt al existentei sale efemere o data cu primul pas facut de actor pe scandura fascinanta a scenei unui teatru… Un artist total reprezinta, dupa parerea mea, acel model ontologic complet, implinit in raport cu propriul lui Destin, un soi de „aluat protoplasmatic” (Mihai Eminescu) supus fara doar si poate intregului complex de forme ideologice ale timpului sau si care se prinde cu lejeritate ori ba de toata multimea resorturilor identitare ale unui real socio-cultural absurd sau, dimpotriva, prielnic siesi pentru a-si aseza in taina si cu modestie launtricul tumultuos in crestatura rodnica a devenirii sale intre cadrele fixe ale unui spatiu si ale unui timp, unde totul nu inseamna altceva decat „imitatia vietii” (Eric Bentley) sau arta de a instaura suprematia dramatismului unui gest concret in fata unuia integrat in domeniul vast si greu sondabil al imaginarului instabil.

Am sa-mi asez acest sumar comentariu despre limitele libertatii artistice sub auspiciile gandirii lui Eduardo De Filippo si a lui Toma Caragiu, doua spirite universale extrem de generoase si de novatoare in indemanarea de a desena corect si responsabil coordonatele fundamentale ale intreg sirului de roluri abordate, partituri scenice care au delimitat cu finete si cu profunzime limita de contur a conceptului de teatru plecand de la insesi nelimitele lucrate ale propriei lor masuri interioare si ajungand, in final, sa ofere cu pertinenta si verosimilitate cateva definitii general valabile pentru Arta comediei poetice, am putea-o denumi noi in aceste cazuri alese fara sa gresim deloc. „Teatrul adevarat, dupa parerea mea, este acela pe care il scrie actorul singur si pe care tot el il interpreteaza. Asa cum fac Carmelo Bene, Dario Fo si Franco Parenti.”, spunea Eduardo De Filippo. Ca o linie melodica de sine statatoare, dar cu o eufonie individuala, aparte, bine alcatuita in sinea sa, discursul din 7 februarie 1977 a lui Toma Caragiu ne pozitioneaza brusc insa intr-o lume bine determinata a judecatilor empirice, care aduc in filozofia teatrului ceva deosebit de nou, si anume, invitatia la creatie proprie prin cunoastere de sine si cunoastere in general. Iata ce rosteste in acest sens Caragiu, o veritabila apoftegma, am putea-o defini, a ceea ce inseamna contributia decisiva a unui actor in circuitul intrinsec al constructiei sale permanente de personaje-emblema: „Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”

Daca ar fi sa ne raportam la terminologia folosita de catre sociologul canadian Erving Goffman in vederea structurarii „interactiunilor sociale” (Nicolae Perpelea) nu altminteri ci in tiparele modelului sau dramaturgic atat de cunoscut, putem vorbi, la randul nostru, pe fundamentul solid al principiului similaritatii, de o asa-zisa „ordine interactionala” cu tripla dimensionare, de aceasta data, dar considerata ca o rezultanta imanenta a intalnirii actorului cu el insusi in cadrul polilateral al constructiei deloc facile a unui rol anume, a actorului cu personajul operei jucate la un anumit moment dat si, nu in ultimul rand, cu publicul sau. O relatia ternara, asadar, actor-actor, actor-personaj, respectiv, actor-spectator, care poate constitui fara doar si poate punctul de plecare in circumscrierea greoaie a limitei de contur sus-amintite, ?, a spatiului libertatii personale a actorului insusi, limita care tinde in unele cazuri izolate, iata, catre un evident +?, iar in celelalte catre un apasator si non-progresist zero factorial (0!) gandit ca o granita destul de perversa intre a fi tu insuti in mod deplin in compunerea scenica a personajului ales sau a nu fi deloc. Sensibilitatea determinarii acestui loc geometric al intrepatrunderii dintre afectivitatea si rationalul interpretului in sine reprezinta, dupa cum se poate atent observa, o sarcina care te rascoleste la maximum pe tine ca spectator sau critic de teatru, te obliga la un discernamant superior si la o categorisire corecta, obiectiva a produsului artistic plasmuit, caci, daca nu am proceda asa, atunci, cu siguranta, ca oglinda campului creativ al actorului s-ar sparge in mii de bucati irecuperabile vreodata si nu am mai fi in stare sa distingem din multimea aceea de cioburi haotic distribuite spatial realul construit cu migala si geniu de iluzia ieftina a contrafacerii sale lipsite de insemnatate. Si poate ca in aceasta rezida tocmai distinctia neta dintre actorul total si liber in arta exprimarii sale personale si actorul-marioneta, subjugat, practic, completamente de bagheta regizorala sufocanta si privativa de libertate actionala, de multe ori, pentru interpretul unui rol anume.

Ceea ce denumeste Eduardo De Filippo la un moment dat drept „teatru adevarat” scris de actorul insusi reprezinta nimic altceva decat expresia elocventa a gradului de libertate maximala in creatie pe care il poate avea orice interpret al unei partituri oarecare. Si tot el reusea sa vada in mai tinerii Franco Parenti, Carmelo Bene ori Dario Fo exponentii perfecti ai sintagmei consacrate „om de teatru complet”, exemplificand fara dubii ori nesiguranta launtrica prototipurile de urmat in alegerea caii de libertate a exprimarii de sine a actorului. De Filippo nu iubea, se vede, limitele personale de creatie in teatru. A fi o simpla paiata manevrabila regizoral nu il interesa defel. Acest fapt era, practic, un non-sens in propria lui viziunea despre ceea ce trebuia sa implice artisticitatea ca forma de redare a vietii cotidiene cu toate avatarurile ei succesive si multiple. Si asta pentru ca autorul piesei „Il figlio di Pulcinella” dorea sa ajunga sa desferece cu orice pret „incuietorile” strasnice de la portile realului trait, iar acest fapt s-a identificat in totalitate cu credoul profesiei sale actoricesti o viata. Interactiunea sa cu spectatorul, cu publicul receptor de mesaj teatral nu era deloc una pur simbolica, cu accente de ermetism declarat al limbajului scenic, ci o veritabila teza despre comunicare ori despre incomunicabilitate, aspecte care domina din plin cuprinsul vietii curente si traseaza cu obiectivitate liniile de forta ale tabloului existential viu cu intreg arsenalul lui simbolistic cu tot. La De Filippo intalnim, asadar, o evidenta „intalnire focalizata” actor-spectator, actor-public, unde contactul „fata-in-fata” (Nicolae Perpelea) se realizeaza continuu, artistul comunicandu-i spectatorului adevaratul chip al realitatii traite de el insusi. Este, daca vreti, un fel de proces de ingenunchiere, de perpetua si voita demitizare a propriei semiotici individuale conjunctural construite de catre italianul Eduardo De Filippo, plecand de la ideea fundamentala cum ca baza modelului sau dramaturgic o constituie nimeni altul decat perimetrul experimental al vietii obisnuite de zi cu zi. „Viata… viata, vezi, ofera totul… Dar multi artisti nu vor sa ingrijeasca pamantul. Si, cateodata, nici viata.”, rosteste sententios De Filippo. Avem de-a face, iata, cu o ecuatie estetica in care actorul vine cu propria sa viziune teatrala in creuzetul marelui teatru al lumii, completand golurile de perceptie a publicului spectator despre „realitatea foarte reala” (Immanuel Kant) din jurul sau cu panza de intelesuri concrete izvorate din interpretarea sa artistica elaborata indelung.

Asezat intre lumina unei panze diafane a olandezului Johannes Vermeer si un portret seducator al pictorului german renascentist Lucas Cranach, chipul libertatii de expresie a lui Toma Caragiu sta in acuarela dezvrajita a unei perfectiuni de mult parasite, uitate, putem zice, a constructiei scenice in sine. E vorba despre o libertate duala in cazul actorului roman: libertatea de actiune a actorului insusi interactionata perfect cu libertatea sa creatoare. „O compozitie, spune Caragiu stabilind un raport analogic cu pictura, trebuie facuta tinand seama de toate lucrurile pe care le stim: de social, de politic, de psihologic, de istorie, de estetic. Dar din punctul de vedere a constructiei tehnico-artistice, compozitia, aceasta, stabilita perfect, trebuie eliberata din cand in cand de toate rigorile initiale.” Si continua el: „In favoarea transmiterii ideii; adica lumea, cei care stau in sala nu trebuie sa ramana obsedati de perfectiunea constructiei ci, dimpotriva…” La Caragiu, spre deosebire de Eduardo De Filippo, libertatea actorului se afla intr-o stransa relatie de proportionalitate directa cu indiciul regizoral. Nu intalnim aici acel chip al libertatii in stare pura, nealterata a interpretului, asa precum salasluieste el in conceptia autorului „Filumenei Marturano”. Avem de-a face, mai degraba, cu o forma de libertate personala cu limite impuse de catre regizorul unui spectacol de teatru, dar o libertate care se zbate cu forta in launtrul actorului tocmai pentru a se putea impune plenar in cadrul fix prestabilit de conducatorul de scena respectiv. Putem vorbi, astfel, despre un autonomism maximal al interpretului Toma Caragiu exprimat decisiv prin insasi fentarea cu inteligenta si cavalerism afisat a tuturor restrictiilor dictate de catre celalalt subiect cu care interactioneaza simbolic de data aceasta (vorbind la un moment dat despre acea „minutie care la altii oboseste”, iar la altii „capata o stralucire fabuloasa si fantastica”) – regizorul -, o reliefare exacta a pattern-ului goffmanian, de care se foloseste tocmai pentru a ajunge, dupa spusele sale, „In adancul realului, acolo unde dai de filon, acolo de unde izvoraste apa.” O sondare profunda a adancului individual cu forta pe care ti-o da „gnostica elementara”, dar solida a propriei tale personalitati.

Libertatea actorului la Toma Caragiu nu este o functie de har. „Harul, spune acesta, nu apare ca un factor de esenta « X », ci apare tot ca rezultat al unui studiu extrem de profund asupra caracterului pe care-l ai de jucat, asupra dimensiunii umane pe care o reprezinti.” Harul este doar un mijloc pentru «performari ale rolului»” (Erving Goffman), o cale prin intermediul careia se ajunge la esenta unui anumit personaj, iar conceptul de libertate a unui actor se defineste aici prin insasi puterea personala a acestuia de a construi o partitura data, descriindu-i acesteia in termeni precisi toate coordonatele sale reale, care, asezate una langa alta, constituie, de fapt, modelul ontologic complex gandit de autorul piesei de teatru respective. Iata ca putem vorbi in acest caz despre un tipar distinct de dez-limitare a eului creatorului de teatru obligat sa functioneze intr-un sistem macroscopic inchis, dar peste care e nevoit sa suprapuna cu o si mai mare meticulozitate dimensiunea obiectiva a personajului ales. Iata marturisirea lui Caragiu in acest sens: „Fara realism, fara cultura, fara gnostica elementara a teatrului realist, un actor e o casa fara temelie, poate fi rasturnat oricand de orice vanticel.” Cu alte cuvinte, conceptul de arta teatrala in sine sau de „teatru adevarat”, daca e sa-l citam aici pe Eduardo De Filippo, trebuie sustinut de constructul vast al unei culturi personale asezate, fundamentale a actorului-creator. Numai asa se poate castiga dreptul la libertatea de a construi din neant si indoiala esenta potrivita a unui rol oarecare. Pentru ca: „Actorului i se cere, spunea Caragiu la 20 ianuarie 1977, in primul rand o cunoastere a fenomenelor de natura intelectuala, ideologica, sociologica, morala, ca si tuturor celorlalti.”, iar latura aceasta comprehensiva asupra realului jucat, nu mistificat, ii permite interpretului accesul la spatiul vast al unicitatii. Al unicitatii spectacolului de teatru cu fiecare reprezentatie periodica a sa.

Avem in fata, dupa cum se poate vedea, doua directii total distincte de cuantificare a conceptului denumit de noi limita a libertatii creatorului de personaje – actorul. Perspectiva din care poate fi abordata aceasta tema ampla este una deosebit de generoasa. Practic, ne situam pe un teritoriu criticist fascinant prin insasi gradele de miscare personala si culturala pe care acesta ti le ofera constant si unde „imaginatia sociologica” (Nicolae Perpelea) joaca un rol principal. Cu alte cuvinte, a te stradui sa afli raspunsuri la aceasta provocare continua e aproape totuna cu a calcula integrala unei cantita?i diferen?iale cautand sa gasesti in mod concret primitiva F a functiei f, ceea ce reprezinta mereu o etapa destul de anevoioasa, dupa cum bine se stie, in teoria analizei matematice. Stabilirea limitelor acestei libertati cuantificabile reprezinta pentru noi, de fapt, intervalul pe care poate merge modelul dramaturgic goffmanian aplicabil de aceasta data noosferei interactionale ternare actor-actor – actor-personaj – actor-public. Sigur ca o evaluare corecta a intinderii spatiale a intervalului mentionat presupune inevitabil si luarea in calcul a multitudinii factorilor de mediu ce predetermina evolutia constructiei acestui concept de libertate creativa exprimata sau nu plenar in actul artistic final. Exista o influenta ineluctabila, desigur, a acestui complex de elemente decisive asupra procesului analizat sintetic aici, iar radiografierea acestora pana la nivel de detaliu minuscul nu ar face decat sa ne reprezinte noua cu o si mai mare precizie tabloul de „definire a situatiei” conturate in cuprinsul acestei interpretari personale si succinte.

Si la Eduardo De Filippo si la Toma Caragiu libertatea actorului incepe si se termina in cadrul unui sine individual bine structurat, de natura acumulativa, unde interactiunea eului propriu cu eul personajului ridica probleme nu neaparat tehnice, cat, mai degraba, cognitive, fiindca o stapanire corecta a resorturilor vii ale partiturii scenice analizate dicteaza fata reala a acestuia, pe care actorul e constient ca trebuie sa o expuna cu persuasiune masei diversificate a spectatorilor prezenti. „Cuvantul este captiv si se adreseaza unor audiente care sunt ele insele captive.”, scriu Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu. Poate tocmai de aceea actorul are datoria sacra de a scoate afara din el insusi cuvantul care defineste un rol anume, de a-i anula aceasta mistica individuala incitanta – care nu-i da voie sa fie, sa iasa la iveala cu usurinta – si de a-l aseza intr-un spectru semnificativ de lumini fara umbre, intocmai asa cum e el, iara nu altcumva, fiindca, spunea Caragiu la inceputul anului 1977, „Profunzimea, arderea sunt conditii ale acestei profesii.” ce identifica eul-personaj cu eul-actor intotdeauna, conferindu-le in permanenta amandurora originalitate si o expresie singulara evidenta. Putem discuta aici, iata, despre o miscare liniara extralucida a actorului de teatru in misia sa vocationala de a reconstitui densitatea de profunzime a creatiei dramaturgice in sine, miscare pe care o putem considera drept punctul „?” , punctul-geneza a matricei constructive a actului scenic final.

Nu intamplator i-am alaturat in acest scurt periplu sociologic si teatral pe Eduardo De Filippo si pe Toma Caragiu. Multimea formata din aceste doua euri artistice desavarsite sub raport interpretativ isi omogenizeaza continutul intr-un singur nume: De Pretore Vincenzo – cel mai iubit rol jucat in toata cariera sa de catre Caragiu apartinator uneia dintre cele mai cunoscute piese de teatru cu acelasi nume scrise de autorul italian. O fascinanta calatorie a unui spirit catre celalalt prin universul lor comun – teatrul, acolo unde si unul si celalalt si-au inceput si si-au incheiat libertatea de a fi descoperindu-i acesteia continutul si fascinatia. Pentru ca exista, intr-adevar, o fascinatie a libertatii de a fi tu insuti in teatru si de a avea culoar liber in a-ti desavarsi intru totul opera individuala a reconstructiei personajelor jucate in timp. Si poate ca ecuatia noastra ar trebui sa includa in retorta sa imanenta si faptul ca intalnirea fata in fata dintre cele doua culturi, cea italiana si cea romana, dupa descifrarea precisa a semioticii constructului artistic al dramaturgului Eduardo De Filippo de catre actorul Toma Caragiu, a fost si ca o forma de anulare ex abrupto a tuturor diferentierilor semnificative a acestora, fiindca, si la un artist si la celalalt, personajul are un singur drum: isi „urmeaza calea care i-a fost pregatita in opera“ (Paul Klee). Iar acest lucru s-a intamplat doar pentru ca cele doua personalitati intersectabile pe taramul marii Creatii teatrale au stiut sa gaseasca sensul real din interiorul Cuvantului, sa-l extraga cu sensibilitate si cu migala de acolo si sa-l ajute sa devina el insusi, constiente fiind ca „Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.” (Toma Caragiu). Universul alegoric creat de actor se transforma, astfel, intr-un spatiu concret si sigur lipsit de neclaritati si de incertitudini, unde principiul lui Roland Barthes – „L’homme aime les signes et il les aime clairs“ – este exemplificat cum nu se poate mai sugestiv in cazul acestor oameni de teatru totali – Eduardo de Filippo si Toma Caragiu. Acta est fabula!

Magdalena ALBU
6 decembrie 2010

Interviu cu Ana BLANDIANA

On December 13, 2010 By nelursIn InterviewLeave a comment

-25 martie 1942 se naste la Timisoara, ca prima fiica a cuplului Gheorghe si Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea careia in familie si printre prieteni i se va spune constant Doina, iar in literatura se va numi Ana Blandiana.
-1959 Debuteaza in revista Tribuna din Cluj cu poezia Originalitate, semnand pentru prima oara Ana Blandiana
– 1960 Se casatoreste cu scriitorul Romulus Rusan.
-1963 Dupa o interdictie de patru ani, redebuteaza, de data aceasta irevocabil, in revista Contemporanul, condusa de G. Ivascu.
-1963-1967 Urmeaza si termina cursurile Facultatii de filologie a Universitatii din Cluj
-1964 ii apare prima carte,,Persoana intaia plural “,versuri,cu o prefata de Nicolae Manolescu,Editura pentru Literartura.
-de-a lungul anilor ii apar numeroase carti,la diferite edituri si face multe traduceri

– 2001 Este aleasa membru fondator al Academiei Mondiale de poezie care ia fiinta la Verona sub egida UNESCO.
Ana Blandiana este o militanta de frunte a vietii publice romanesti.O femeie frumoasa,inteligenta,cu o voce blanda,receptiva cu tot ce se petrece in jurul domniei sale si este o adevarata profesionista. Multumesc din suflet ca a acceptat interviul care urmeaza.Prenumele domniei sale de poeta,ziua si luna de nastere coincid cu ale mamei mele,o bucurie in plus pentru mine.

“Nu e nevoie sa ajungi la poezie, este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.”

Adalbert GYURIS – De cand e colaborarea cu poezia si cu cuvintele ?
Ana BLANDIANA- Imi amintesc momentul cand am scris primul text cu rime si ritm,asta intelegeam atunci prin poezie,in clasa a doua.Dar nu imi mai amintesc de cand toata lumea considera ca acesta este destinul meu,in orice caz, tot din prima copilarie.N-am avut niciodata problema optiunii.A hotarat pentru mine cineva mai de sus.

Atunci v-a venit ideea de a folosi un pseudonim ?
– Pseudonimul s-a nascut,din numele satului Mamei – Blandiana – si rima sa, cand eram in ultima clasa de liceu am trimis, mai multi colegi, poezii semnate cat mai melodios la revista ,,Tribuna” din Cluj.Ale mele au aparut,iar pseudonimul s-a transformat in nume pentru ca Tata fiind detinut politic,n-as fi putut publica cu numele meu real-Otilia Valeria Coman.De altfel,nici asa nu mi-a folosit prea mult,pentru ca oficialitatile din orasul meu,Oradea, au avut grija sa comunice tuturor publicatiilor din tara ca”sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului”.

Cantariti mult inainte de a asterne pe hartie gandurile dumnea- voastra ?
– In poezie,de obicei, inceputul vine de undeva din afara mea,primele cuvinte,sau primele versuri.Munca este sa fiu in stare sa continui,sa rotunjesc si sa inchei la acelasi nivel .Este ca si cum ar trebui de fiecare data sa dovedesc ca merit sa fiu destinatara acestor mesaje.

Poetului i s-a dat un talent de la Dumnezeu pentru a remodela lumea,de a o retrai si apoi a o retransmite celor ce iubesc poezia ?
– Nu cred ca poetii au fost vreodata in stare sa remodeleze lumea,ceea ce Dumnezeu le-a dat a fost puterea de a transmite oamenilor revelatia samburelui de lumina pe care il ascund fiecare,de multe ori fara sa stie,in ei insisi.

Credeti ca poetul e un ales in felul sau ?
– Da,cu siguranta,da.El este ales sa transforme suferinta in cuvinte si cuvintele in suferinta.

Este un avantaj ca sotul dumneavoastra Romulus Rusan este scriitor ?
– Da.Am avut in felul acesta fiecare cate un critic de uz propriu.Ceea ce nu e putin lucru.

Care este deosebirea dintre un poet si scriitor ?
– Poetul transcrie “vocea zeeasca” despre care vorbea Socrate,scriitorul este un intelectual care incearca,muncind din greu,sa creeze oameni si lumi.

Poezia poate salva frumusetea unor sentimente care azi risca sa fie macinate de partea materiala ?
– In masura in care oamenii vor intelege ca “a aseza poezia in centrul lumii”(asa cum se spune in textul fondator al Academiei Mondiale de poezie UNESCO) este un fel de a salva lumea.De altfel nici nu e nevoie sa ajungi la poezie,este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.

Sunteti implicata in ,,Memorialul Sighet”,a venit cineva la dumneavoastra care a lucrat la penitenciarul din Sighet spovedindu-se ?
– Nu.Ar putea face asta doar daca le-ar fi frica sau rusine de ceea ce au facut.Dar atata vreme cat reprezentanti ai fortelor de represiune au inca pozitii importante in societate nu au de ce sa le fie frica de oameni,iar de Dumnezeu nu le-a fost frica niciodata.In ceea ce priveste rusinea,ea nu poate sa apara decat acolo unde exista discernamant intre bine si rau.

Credeti ca Romania intrand in Uniunea Europeana va scapa de partidele nationaliste ?
– Nu mai mult decat celelalte tari europene. De altfel, nici acum situatia nu e mult diferita de alte tari, ca Franta, ca Austria,ca Slovacia.

Stimata doamna Ana Blandiana va multumesc tare mult pentru aceste destainuiri si va doresc dumneavoastra si domnului Romulus Rusan,sotul domniei voastre inca multe realizari in domeniul scrisului.Sarut mainile !

Adalbert GYURIS

Poetul satmarean-maramuresean cu „depunere de chiciura pe vise” – Ioan Bran

On December 10, 2010 By nelursIn Christian LifeLeave a comment

Angela-Monica Jucan

„Nu pot sustine ca m-am biruit,
nici dovedi nu pot ca sunt invins”
(Ioan Bran, Si cand, adica?)

Ioan Bran, Revelatie si calvar. Poezii, Baia Mare, Eurotip, 2009. Editie ingrijita de Maria Garbe.
Suferinta impresioneaza si trezeste compasiune. Dar Dumnezeu nu o da degeaba. Ioan Bran avea pregatit ceva mult mai bun decat o viata „normala”. Lui i-a dat Dumnezeu harul liric, profunzimea gandirii, timp pentru scris, i-a umplut calimara cu o tinctura amara, buna de tamaduit ranile sufletului si i-a impartit viata in doua parti aproape egale (din a doua jumatate lipsesc 33 de zile). Primii 23 de ani, obisnuiti, ultimii 23 – sigilati in imobilitate (nascut la 1 iulie 1942, in zodia excesiv simtitoare a Racului; un accident care s-a produs in 3 iulie 1965, la 23 de ani si doua zile; decesul – in 27 mai 1988). Un destin rar si greu, pe masura unui om al lui Dumnezeu. Cand l-a cunoscut Maria Garbe, Ioan Bran era paralizat de cativa ani, in urma unui accident. Fusese intr-un tractor care s-a rasturnat si se alesese cu o paraplegie asociata, curand, cu inerente escare si dor de mobilitate. Dar „mucigaiurile” s-au prefacut in sobra melodie. „Sunt natura statica? Fiinta vie-s oare? / Nu stiu. Simt miscare nefacand nimic. / Iar carca mi-a plesnit ca argila-n soare / sub gutuile prinzand tentacule adanc”. Mariana nu se intimideaza in fata imposibilului, asa ca, fara sa aiba masina de scris si fara sa fi dactilografiat pana atunci vreun rand, s-a oferit sa-i bata la masina poeziile! Merita. Avea in fata tot un om al posibilitatilor nelimitate – „de la el plecai naucit, optimist, convins ca nu este necaz in lume si ca maine porcii vor zbura”, imi scria Mariana intr-un mail.
In timpul vietii, Ioan Bran a publicat putine poezii, in cateva reviste. Editorial, a debutat intr-un colligatum (in a carui a doua parte sunt poezii de Vasile Tarta). La un an de la deces i-a aparut primul volum propriu (Stari tranzitive. Versuri, Bucuresti, Litera, 1989), iar in anul 2009, s-a tiparit monografia comunei Barsau, semnata – dintr-un nobil gest al profesorului Augustin Jurge –, in calitate de coautori, de Augustin Jurge si Ioan Bran. Mai mult de 20 de ani, dupa moartea poetului, au stat la Maria Garbe, in manuscris dactilo, culese de ea, poeziile din volumul Revelatie si calvar, pe care, in anul 2009, Mariana a gasit posibilitatea de a-l publica, la editura baimareana Eurotip. Asa a fost sa fie: sa vedem cartea numai noi, nu si cel care si-a adunat in rime gandurile zdrumicate intre pietrele simtirii si ale impacarii.
Scrasnetul s-a eliberat in vorba-vers bland-amara a Poetului pe care toti si-l amintesc… vesel si plecau de la el incarcati de optimism. Numai el stia cu ce pret. „Ma simt ca o cartita impotmolita-n stele! / E de prisos sa caut partie, sa scurm… / Cutreierat si de cometele sistemului nervos, / as putea sa fulger neatentii. / Dormult, riscul pentru tine-i mai frumos / pe valea asta unde trag curentii!”
Musafirii plecau, Ionuc ramanea cu soarta lui si-si incepea, la un moment dat, volumul care avea sa rasara de sub tipar cam pe cand ar fi fost (de-ar fi fost) sa aiba 67 de ani. „Si totusi ce-ar putea sa ne-apartina / intre miriapod si curcubeul luminos? / De la vocala clara la vuietu-n surdina / traim pe cheltuiala sistemului nervos”, fiind in permanenta „la cheremul undelor ce ne deretica”. Ioan Bran daruia celor care-l vizitau incredere si buna dispozitie, dar pe file i se insiruiau semnele unei simtiri neexhibitionate. Prin „simt”, „durere”, „iubire”, „dor” alaturi cu „supunere la destin” se decodifica toate paginile lui. „Revelatie si calvar” este jurnalul celor de-ai doilea 23 de ani ai sai, ani in care a avut tihna pentru meditatie. Nostalgia rotulelor candva mobile nu se contrazice cu notiunea sortii. Sunt, impreuna, formula acestei vieti. „Sa strabatem, iubito, apele de primavara / cu flexibile rotule la genunchi. / Iluminati, vom aduna manunchi / iarba pentru steaua de povara” [s.n.]. Cu toata povara stelei care i-a fost data, diafragma „optica” ramane deschisa, lasand sa treaca tot seninul – pe care-l stie bine pretui. De „optica” depinde si alergarea celui, fizic, priponit. „Doar cat sa ne trecem unul celuilalt prin gand / mai izbutim, ca pale de nori cumulus. / Explozia de senin la care ne-am expus / va-nconjura pamantul alergand.” (Norii cumulus, daca cineva nu stie, sunt semn de vreme buna.) Suferinta si bucuria fac ape-ape. Destinul e implacabil, n-are antidot. Dar din stilou curge, impotriva halucinatiei vreunui gand de revolta, chinina (leac febrifug, deosebit de amar) indulcita cu un pic, un pic de ironie… „Suntem insa striviti de masa fara leac / a unei stele situate foarte aproape. / O Pitie launtrica. Si ochiul ni-e sarac / desi-ndreptam spre dansa atatea telescoape!”
Este cat se poate de gresit sa crezi ca opera nu are nimic cu viata autorului ei si ca acestea trebuie considerate separat sau ca doar opera conteaza. Alta viata (alte intamplari) ar fi dat alta creatie sau nu ar fi dat vreuna. „Marunti? Mareti? Depinde de lumina”. Obiectele de inspiratie sunt lucrurile care-i atrag autorului atentia si care-i invadeaza preocuparile. Cuvintele, figurile de stil, tonalitatea vin din preferinte si din constrangeri si dau informatii despre personalitatea celui care le foloseste. Inima, care, cat e viata, nu poate sta, iese la suprafata poeziei ca nazuinta strunita – mai larg sau mai strans. „Ca si codul secret al unei gene / prin care nu poti vreo menire sa-ti dezminti. / Suprafete mari, falfaitoare, / cu tridimensionala ta coloana / la lumina de apa curgatoare. / Si inima-mi, aceasta lighioana…” De fapt, inima si norocul, sunt, in simbolistica, la nivel microcosmic, semne centrale. E natural sa fie complementare. Prins in clestele „scrisei”, poetul ii opune „scrisul” si nu se gandeste la evadare.
„Cand zorii se despart de noi, cand arde,
cand se anunta campiile cutare
ne numaram si mergem mai departe
veghindu-ne sorocul cu rabdare.”

FESTIVALUL INTERNATIONAL DE POEZIE SI EPIGRAME “ROMEO SI JULIETA LA MIZIL”

On December 8, 2010 By nelursIn literatureLeave a comment

FESTIVALUL INTERNATIONAL DE POEZIE SI EPIGRAME “ROMEO SI JULIETA LA MIZIL”,INITIAT SI ORGANIZAT DE LICEUL TERORETIC „GRIGORE TOCILESCU”,REFLECTAT IN OPINIILE CATORVA PARTICIPANTI PREZENTI LA EDITIILE PRECEDENTE
Coordonator proiect: prof. Badicioiu Laurentiu

EDITIA A II-A, 2008-2009

Emil Proscan, primarul orasului Mizil
Mult mai mult decat o sarbatoare obisnuita. Eveniment de inalta tinuta care, prin prestanta si prestatia invitatilor, a produs, aproape pe tot parcursul desfasurarii, emotii, vibratii, trairi, parcurgandu-se, prin adevarul si lumina celor spuse, intregul areal dintre zambet si lacrima. Felicitari, felicitari, felicitari celor care au facut sa fie acele momente!

Daniel Cristea-Enache, conf.univ.dr., critic literar, scriitor
„De multe ori, concursuri precum cel organizat de fostul meu coleg de facultate si actualul profesor de literatura romana Laurentiu Badicioiu, au un iz provincial. Texte mediocre sunt notate pozitiv si ridicate artificial la rang de literatura veritabila. Aceasta fiind trista regula statistica, concursul de la Mizil reprezinta o fericita exceptie. Ma refer in special la sectiunea poemelor de dragoste, de un foarte bun nivel in ansamblu, si cu cateva individualitati poetice deja conturate. Am citit cu reala surpriza si cu efectiva incantare texte publicabile in orice publicatie culturala centrala. Literatura actuala, scrisa de oameni tineri si foarte tineri, da semne de vitalitate (si) la Mizil. Felicitari asadar participantilor si organizatorilor, cu o mentiune speciala pentru sufletul manifestarii: Laurentiu Badicioiu.”

Corneliu BERBENTE, prof.univ.dr.ing., vicepresedintele Clubului „Cincinat Pavelescu”
Lectia de liceu
Desi cu facultate, eu –
Declar deschis, cinstite fete –
Luai azi lectii de liceu:
De stima si de tinerete!
Moment
– Cine-s oare-acei barbati
De eleve-nconjurati?
– Sunt profesori elev… ati!

Profesorului Laurentiu Badicioiu,
marele animator
Vezi, badita Badicioiu,
Cand bea vinuri din tot soiul,
Pentru-al sau liceu trudeste:
Nu “pileste”, “TOCILESTE”!
Unu-i invitat de seama, Maestrul Corneliu Leu,
dezamagit ca nu a avut succes la soprana
S-aduca diva la Mizil,
Se zice c-au platit din greu.
Atunci pricepe si-un copil
Ca nu s-ar multumi c-un LEU!

Profesorul Ion Busuioc a intarziat la un pahar
Un pic de busuioc in vin
ii da aroma, gust deplin,
Dar nu-i de-ajuns un poloboc
Sa-l “dregi”, in schimb, pe Busuioc!

Vasile Larco, Premiul „Grigore Tocilescu”, Epigrama
Ajungand acasa mi-am dat seama ca totul a fost un vis. Un vis frumos si tot ce-i splendid, e putin. Asadar: Mizilul amintiri placute-mi lasa, / Umor si voie buna cu toptanul- / si zau, ca n-as mai fi plecat acasa… / Dar am plecat sa pot veni la anul! Sau altfel spus: Plecand spre Iasi, atata doar / Afirm, cu inima curata: / Asa Spectacol, zau, mai rar… / Pacat ca-i la un an o data! Despre Sarbatoarea Liceului „Gr. Tocilescu”, despre slujitorii de ieri si de azi ai acestui renumit lacas de invatamant, numai cuvinte frumoase, si anume: La „Tocilescu” sa aflati / si nu sunt vorbe goale, seci / Ca dascalii sunt toti notati / Cu note doar de douazeci! Liceul este demn de numele ce-l poarta, se mandreste pe buna dreptate, cu inaintasii: Grigore Tocilescu, George Ranetti, etc. si cu actualii profesori: Victor Minea, directorul liceului, Milena Covaliuc, director adjunct, Aura Frusinoiu, Laurentiu Badicioiu si tuturor celorlalti le spun: “La revedere in 2010.”

C.Tudorache, un participant pretentios
[…] La masa festiva am stat langa o doamna, participanta la concurs, care i-a reprosat subtil dlui Laurentiu Badicioiu faptul ca nu a fost onorata cu o distinctie la festivitatea de premiere. Am citit acasa lucrarile dumneaei si nu mi-am dat seama daca a participat la sectiunea epigrama, calambur, poezie, proza scurta, fabula, enigmistica sau literatura SF, ca scrierile respective sunt sub orice critica, de neinteles, incat pot spune: ,,Mare e gradina Ta Doamne!”Acest tip de participant, cu tupeu, vazandu-se azi publicat, la concursul viitor, daca nu i se acorda Marele Premiu, face scandal si este vai si amar de organizatori. Vinovati sunt cei ce i-au tiparit ineptiile.

Laurentiu Ghita, Premiul „Agatha Bacovia”, Epigrama
Ma leaga deosebite amintiri de Mizil. intai pentru ca sunt ploiestean de origine, adica de la o aruncatura de bat (cu bazooka, e adevarat), apoi pentru ca drumurile mele de vacanta spre bunici treceau obligatoriu prin Mizil, spre Glodeanu Silistea. Asa ca, oarecum, meleagurile astea nu-mi sunt de-a dreptul straine. Dar oamenii, pe oamenii acestia nu am avut prilejul sa ii cunosc. Auzisem, ca omul, de luptele ca acceleratul sa opreasca si in Mizil, citisem de un Romeo si Julieta bastinasi, dar atat. Ei bine, am avut privilegiul sa fiu in centrul unui eveniment cultural cum mari metropole cu ifose nu sunt in stare sa organizeze. Cu fortele lor modeste, acesti oameni inimosi au lansat provocarea acestui festival , „Romeo si Julieta la Mizil” de care s-a auzit si se va mai auzi cu siguranta. Un festival foarte curat si corect organizat, cu invitati de soi, cu recitaluri de prima clasa si cu un vin…, pardon, niste premii, jos palaria! Multumesc, Mizil, multumesc organizatorilor, si abia astept editia urmatoare!

Sa ne laudam un pic!
in aceasta zi de gala,
Capitala-i mizilic
Iar Mizilul capitala!

Nicolae Ionita, inginer, coordonatorul site-ului http://www.personality.com.ro/, un Muzeu Virtual al Neamului Romanesc
M-am intors de la Mizil cu senzatia ca am revenit din capitala culturala a judetului Prahova. Va felicit pentru extraordinara performanta, de a organiza, alaturi de colegii dumneavoastra, o manifestare culturala de exceptie. Sunt sigur ca Ion Luca Caragiale, care a participat la manifestarea dumneavoastra prin COLECtIA CARAGIALE, cea mai mare colectie din lume de portrete ale unei personalitati a culturii universale, ne-a privit, de acolo de sus, cu mandria ca este prahovean. in speranta ca editiile viitoare imi vor intari aceasta convingere va felicit inca o data.

Corneliu Leu, scriitor, jurnalist, coordonatorul portalului cultural http://www.cartesiarte.ro
Mi s-a propus aici de catre superbul organizator, Laurentiu Badicioiu, sa fac un laudatio inainte de festivitatea de premiere, tocmai mie, care-i injur pe toti […] Sa fac un laudatio azi, si de ziua lui Caragiale. De dimineata am facut revista presei, si despre acest eveniment nimic, dar despre al doilea amant al Mihaelei Radulescu da.
Laudatio am facut inca de anul trecut, cand am participat la prima editie si am alocat in „Albina romaneasca” doua pagini in care se lauda initiativa dumneavoastra. Anul trecut, acest festival-concurs a inceput la un nivel foarte inalt, cu incununarea operei profesorului Berbente, de o extraordinara valoare intelectuala.[…] Din pacate, indraznesc sa spun ca nu mai stam la fel de bine cu productiile de umor prezentate la concurs. tin sa subliniez ca eu ma simt angajat fata de dumneavoastra, fata de acest oras, fata de liceul „Tocilescu”, asa ca va stau la dispozitie sa gasim formule de stimulare, ca la anul productia umoristica a concursului, care devine si un brand al orasului, sa fie de un alt nivel. Numai faptul ca acest festival-concurs se petrece la Mizil, nu e o samanta de umor? Mizilul, indiferent de oranduire, indiferent de orientare politica, de doctrina politica, merge inainte in politica si cultura romaneasca. De aici putea iesi o unda de umor. Eu, in locul domnului Adrian Nastase, va spun numai ca gluma, deoarece il respect, este un intelectual superior, in scrisoarea pe care i-as fi trimis-o lui Laurentiu, scriam asa: „Va multumesc ca m-ati invitat la manifestarea Dvs, dar nu pentru ca nu pot sa vin va scriu, ci pentru nu mai are rost, devreme ce tot m-ati ales.” si, in locul sefului cancelariei prezidentiale (n.r. Catalin Avramescu), de care ma leaga o mai veche si placuta colaborare profesionala, as fi scris: „As veni, dar seful meu (n.r. presedintele Basescu) mi-a inghetat salariul.” in incheiere tin sa multumesc primarului Emil Proscan pentru sprijinul neconditionat pe care ni l-a acordat, alaturi de inca 40 de primarii si consilii locale pentru ca, in viitor, sa serbam Ziua Limbii Romane pe 29 august.

Mihaela Lunca – profesoara in Galda de Jos, judetul Alba
Cred ca ceea ce emotioneaza la parametri inalti este greu de prins in cuvinte, iar manifestarea de la Mizil a fost o intalnire de suflet, incarcata de frumos si nobile sentimente. Voi pastra pe retina memoriei momentele de exceptie, organizarea impecabila, freamatul si efervescenta organizatorilor care parca s-au multiplicat prin sine, fiind alaturi de fiecare invitat. Voi pastra in buzunarul inimii intalnirea cu personalitati marcante ale lumii culturale. Ce s-a intamplat la Mizil a fost un act de curaj si noblete sufleteasca manifestata in formele cele mai elevate… intr-o lume bulversata si parca lipsita de far calauzitor, e un act de curaj, aducerea aminte si polarizarea energiilor intr-un elogiu adus IUBIRII si CUVaNTULUI.
FELICITaRI COLEGILOR CARE AU ORGANIZAT ACEST EVENIMENT. MULtUMIRI Ca, PRIN ACtIUNEA LOR, MI-AU OFERIT OCAZIA DE A-MI iNMIRESMA SUFLETUL CU CELE MAI ALESE EMOtII.

La Mizil, cu bucurie…
de Bucur Alexandra-Emilia, castigatoare la Poezie

Veneam pentru prima oara in Mizil, desi auzisem de ceva vreme de un concurs national de poezie cu ecouri mari printre participantii frecventi la acest tip de manifestari. Vazusem anuntul demult, dar cand am vazut ce personalitati sunt in juriu mi-am spus ca nu am nicio sansa si, decat sa simt gustul infrangerii, mai bine nu particip. Dar, din fericire, o inspiratie divina, sa spun asa, m-a determinat sa trimit in ultima clipa. Primul lucru pe care o sa-l tin minte toata viata in legatura cu festivitatea de premiere va fi, cu siguranta, un lucru care nu poate fi uitat: auzirea imnului national. A fost prima oara cand, la un concurs cultural national auzeam imnul national, asa cum era si firesc. La premiere am remarcat organizarea meticuloasa, liceul pregatit de sarbatoare, elevii implicati imbracati in tinute de protocol. A fost un cadru de o inalta respiratie, oameni alesi invitati la eveniment, de la cadre didactice pana la cei din cultura, organizatori de exceptie si nu in ultimul rand oameni iubitori de literatura si arta. Evenimentul prilejuit de festivitatea de premiere a concursului „Romeo si Julieta la Mizil” a degajat ideea organizarii, a lucrurilor puse la punct in detaliu. Ceea ce am sesizat indata a fost fundalul sonor care a insotit evenimentul pe toata durata desfasurarii lui. Nu numai pentru crearea atmosferei, ci si un fel de stimul psihlogic pentru ca reducea din emotii si nu in ultimul rand era un factor care inspira, detensiona emotiile evenimentului. Am remarcat diversitatea si valoarea acestui eveniment care a adus in fata celor prezenti secvente artistice de la opereta (n.r. Daniela Vladescu) pana la prezentarea unor caricaturi cu I.L.Caragiale (n.r. Nicolae Ionita, caricaturist ploiestean, administratorul celebrului site http://www.caricatura.ro ). Cred ca fiecare oras isi poate aduce contributia la cultura nationala. insa, dincolo de buget, trebuie si multa, foarte multa pasiune. Alt moment emotionant a fost apelul umanitar pentru un baietel care si-a pierdut membrele superioare. Prin cumpararea acelei carti ( n.r. autor prof.Gore de la Grupul scolar Ciorani) aveai posibilitatea sa ajuti. Acesta a fost un al prilej pentru a reflecta mai mult cum literatura, cultura, in general, se apropie de sufletele oamenilor, le alina, le panseaza, le vindeca, cum scrisul este o cale de a te elibera de framantarile interioare, dar si un mod de a comunica cu a

EDItIA A III-A, 2009-2010

Mircea Ionescu Quintus
„Felicit liceul, primaria, pe domnul primar pentru acest festival de anvergura. intr-adevar Concursul National de Poezie si Epigrame la care am participat a fost o manifestare prestigioasa, evidentiind remarcabilele dumneavoastra preocupari culturale. Va felicit si astept cu nerabdare viitoarea editie.

Mihai Stanescu
„Va multumesc pentru invitatie. Mi-a facut mare placere.”

Nicolae Angelescu, inspector scolar general
Sunt impresionat de ceea ce am gasit in Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”. Ma informasem pe internet, stiam despre dimensiunea evenimentului, dar ceea ce am trait la Mizil, in acest liceu, intrece asteptarile pe care oricum le aveam in legatura cu „intamplarea” in care am fost si eu „personaj”. Marturisesc ca a trebuit sa aleg, pentru ca mai aveam o invitatie la Busteni. Ma bucur ca am facut aceasta alegere. Mai venisem la Mizil in aprilie 2009, la sarbatorirea a 90 de ani de existenta a liceului. Ziua Liceului si Concursul National de Poezie, Epigrame si Calambururi „Romeo si Julieta la Mizil”au polarizat energii si au atras personalitati culturale nationale. in timpul festivitatii, care a durat peste doua ore, a fost o adevarata desfatare a spiritului. Tot ceea ce a urmat dupa aceea, la Casa de Cultura, piesa Romeo si Julieta, jucata trupa de teatru a liceului, spectacolul de revista al Palatului Copiilor Ploiesti si interpretii de muzica folk, au completat o zi foarte densa si plina de emotie si spiritualitate. Felicit conducerea liceului, pe coordonatorul proiectului si pe toti cei care au colaborat la aceasta de neuitat zi de 30 ianuarie 2010. Sa ne revedem cu bine in 2011, la o noua editie.

Emil Proscan, primarul orasului Mizil
Sunt putine momentele in care stereotipia zilelor obisnuite, poate fi depasita si ignorata, pentru a ne putea permite sa simtim vibratiile si trairile din viata cea adevarata. Cei care au avut privilegiul de a fi in ziua de 30 ianuarie 2010 in cladirea Liceului Teoretic Grigore Tocilescu, cu siguranta au simtit astfel de momente, cu siguranta au avut serioase motive sa dea alte conotatii acelei zile si in general despre tanara generatie si viata in general.
ii anunt pe amatorii de previziuni ca sfarsitul lumii este foarte departe! Viata, cu tot ce are mai frumos si mai luminos exista peste tot in jurul nostru. Nu trebuie decat „ceva” sau „cineva” care sa ne deschida fereastra sufletului! Felicit si multumesc celor care au reusit sa faca acest lucru intr-o zi deosebita de iarna, 30 ianuarie 2010.

Prof. Doru Dumitrescu, inspector general in MECTS, nascut la Mizil
„Cu veneratie pentru -educatorii din trecut, pentru Mizil, liceul meu de suflet, pentru ceea ce au realizat in aceasta zi sfanta pentru incalzirea sufletului si a spiritului.”

Prof.Gheorghe Matei, fost inspector scolar general, nascut la Mizil
„Daca Geo Bogza, oprindu-se doar 175 de minute la Mizil, a scris o memorabila pagina de istorie a acestuia, am convingerea ca si Concursul Romeo si Julieta la Mizil, trecand de cea de-a III-a infatisare si crescand valoric si organizatoric de la o editie la alta, a devenit deja o frumoasa si emblematica traditie a urbei.

Inspector Tudor Iancu, I.s.J. Prahova
in existenta noastra marunta, de truditori anonimi asupra cuvintului spus cu teama de a nu schilodi limba romana si sufletele invataceilor nostri, clipele de adevarata sarbatoare spirituala sunt foarte rare. Aflasem ca la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” Mizil se intimpla ceva deosebit, dar nu credeam ca saltul de la o activitate obisnuita la un eveniment de anvergura nationala a fost facut dintr-o data. in binecuvintata zi de 30 ianuarie 2010 am fost acceptat, fie doar si prin simpla prezenta , alaturi de spirite inalte care fac cinste culturii romane. Lauda binemeritata celor care s-au ingrijit ca aceasta zi sa ramina pentru toti participantii o amintire de neuitat.

Aurelian Ranetti, medic, comandandul Spitalului Militar Central „Dr. Carol Davila” si Maria-Cristina Ranetti, sotia acestuia
in acest vartej care ne-a cuprins pe toti si din care cu greu ne mai putem rupe cateva ore pentru sufletul nostru – si „ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” – iata ca sunt oameni, locuri, momente create cu ravna, pasiune si multa dragoste, care stiu sa te atraga si sa te faca sa iesi pentru o clipa din cotidian si sa iti poti bucura sufletul, de a carui existenta aproape ai uitat.Un astfel de crampei de bucurie uimita a fost si “momentul” la care am participat impreuna cu doi dintre copiii nostri, Antonia si Andrei Ranetti. Impresiile sunt multe, frumoase, bucurii care vor dainui si care ne-au unit pe noi ca familie – si cat de rar ne mai putem strange cu totii – cat si pe noi cu dumneavoastra, oameni care stiti sa dati culoare zilelor prin pasiune. Ati reusit sa strangeti laolalta oameni deosebiti, invitati de marca, intru sarbatorirea Liceului “Tocilescu” pe care atat de mult il iubiti. Am fost onorati sa ne aflam alaturi de dumneavoastra si de invitatii prezenti la Mizil, intr-o zi aparent banala, o zi in care nimic nu prevestea micul miracol ce avea sa se petreaca in mijlocul dumneavoastra, profesori si elevi, deopotriva pasionati si entuziasti.inainte de a incheia insa, vom mentiona foarte pe scurt ecoul evenimentului in sufletul unui baiat de 11 ani, fiul nostru cel mic, elev in clasa a V-a la scoala Centrala Bucuresti. A fost foarte fericit sa fie acolo impreuna cu noi. Din doua motive obiectiv-subiective: poarta numele Ranetti si este mandru de aceasta si al doilea motiv, dorinta de a-si bucura profesoara de romana care stia despre evenimentul de la Mizil si care l-a incurajat pe Andrei sa fie prezent acolo. Primul contact al lui Andrei cu doamna profesoara, un om tanar dar deosebit de daruit profesiei si copiilor pe care ii formeaza, a insemnat primul contact direct cu George Ranetti. Andrei a primit ca tema cautarea unei poezii purtand semnatura lui George Ranetti pe care a gasit-o si a citit-o in fata colegilor de clasa cu mare drag, “tifra zero”. in loc de final va vom spune ca Andrei s-a intors la scoala cu “tolba” plina de impresii si nu numai. Revista aniversara si publicatia “Mizilul” au fost daruite doamnei profesoare de romana impreuna cu promisiunea de a o anunta despre urmatoarea dumneavoastra intalnire, pentru a fi si dumneai prezenta acolo.
Consideram ca, intr-o lume in care copiii sunt interesati aproape exclusiv de jocurile pe calculator si intr-o maniera infima de cultura si de dorinta de a citi, evenimentul organizat de domniile voastre isi atinge cu siguranta scopul de a se constitui “intr-un inceput pentru alte minti si alte suflete dornice sa-si afle identitatea”.

Efim Tarlapan, scriitor basarabean, premiu special la Epigrame
Pe fundalul mondialei avalanse nivelatoare de identitati, activitatea gen Concursul National de Poezie, Epigrame si Calambururi „Romeo si Julieta la Mizil” se prezinta ca o darza aparare antiglobalizare… Aici, trecutul romanesc isi da mana cu prezentul, lirica face duet cu zambetul, critica literara valseaza cu beletristica. Sa le impaci pe toate acestea nu e usor, dar s-a incercat si s-a reusit.
in fata celei de-a treia editii a Concursului mizilean – carnaval multicolor desfasurat pe bogate traditii romanesti – Concurs initiat de zelosul profesor Laurentiu Badicioiu si sustinut de Liceul Teoretic „Gr. Tocilescu” Mizil, globalizarea s-a vazut nevoita sa dea un pas indarat, facand loc romanizarii celebrelor personaje shakespeariene…

Prof. dr. Elis Rapeanu, Bucuresti, premiul „Agatha Bacovia”, Epigrame
„Prin acest festival Liceul „Grigore Tocilescu” transforma un fost targ, azi oras, in capitala umorului romanesc, a epigramei scrise in limba lui Eminescu. Statiunea Busteni, cu „Salonul umorului” si Mizilul cu „Romeo si Julieta la Mizil”, tin sus, la ora actuala, drapelul istetimii prahovene. in ceea ce-i priveste pe dragii elevi, ii iubesc, ma gandesc la ei cu speranta, dar si cu grija: sa nu fie coplesiti de haosul societatii inca neasezate, dupa randuri de cutremure. Sper ca nu vor uita cartea din cauza calculatorului. Acesta iti da informatii, dar numai cartea iti formeaza cultura. Iata si o epigrama cu circulatie libera:
La mare
Pe sub soare, pe sub stele,
Ei se plimba printre dune:
El bogat in note rele,
Ea saraca-n note bune.

Mihai Molesag, Tulcea, Marele Premiu „George Ranetti”, Epigrame
A fost un concurs greu, a dat de furca participantilor, a solicitat la maxim abilitati, subtilitati si alte calitati, dar si veleitati si sensibilitati, Juriul a fost insa competent, profesionist, obiectiv si intransigent si a acordat marele premiu unei mari valori nationale… eee… he-he!
in zilele Festivalului la care am participat, Mizilul, un orasel mic, si-a umflat pieptul infruntand semet marile orase, cu traditie in festivaluri si concursuri nationale de umor. S-a simtit munca organizatorilor, incepand cu primirea, cazarea si masa invitatilor, implicarea unui numar mare de oficialitati in acest demers cultural. Dupa parerea mea, juriul, format din profesionisti ai genului, si-a facut bine treaba, a fost obiectiv in aprecierea materialelor din concurs, lucru confirmat si de intensitatea aplauzelor celor prezenti in sala, la citirea lucrarilor premiate. Referindu-ma la sectiunea Epigrama, cred ca ar fi putut participa la concurs mai multi epigramisti de valoare. Poate ar trebui ca, la editiile viitoare, datele concursului sa fie comunicate si prin posta, internetul nefiind accesibil chiar tuturor concurentilor. A fost un festival de tinuta, cu o participare selecta, invitati de valoare, e un lucru bun ca au fost implicati si elevii, ca niste ucenici pentru manifestarile culturale viitoare. Standul de carte a fost exceptional ! Un adevarat targ de carte.

Claudiu Contevici, Leeds, Anglia, Premiul „Grigore Tocilescu”, Epigrame, Mizil, my love!
intr-o interventie telefonica din cadrul galei concursului, mi-am permis sa fiu nonsalant si ludic, desi, in fond, eram extrem de emotionat: tocmai obtinusem premiul al II-lea, la chiar primul meu concurs de epigrame! De data aceasta, sunt cat se poate de serios, afirmand ca „Romeo si Julieta la Mizil” este un concurs de exceptie. Argumentele sunt greu de combatut, si le prezint intr-o ordine aleatorie. La Mizil au participat, cu doar cateva exceptii, numele mari ale epigramei romanesti de azi. Organizatorii manifestarii sunt cativa oameni harnici si inteligenti: Laurentiu Badicioiu (initiatorul si sufletul evenimentului ), Emil Proscan (entuziastul primar-poet ), cei din conducerea liceului „Grigore Tocilescu” si multi sponsori generosi. Nu in cele din urma, sa remarcam calitatea deosebita a juriului. De altfel, organizatorii au dovedit o laudabila transparenta, prezentand, ca si anul trecut, foile de jurizare. in plus, editarea volumului cu textele selectate va „face lumina” si va elimina, cu siguranta, micile (inerentele ) carcoteli. Se poate face si mai mult: publicarea, si pe site-ul concursului, a textelor premiate (nu toti forumistii au acces la volumul de prezentare).
Revenind la umila mea persoana, v-as spune mai multe, fiind eu un tip sociabil si cumsecade. Prefer, insa, deocamdata (adica, pana la urmatorul „turnir”), sa va mai atat curiozitatea si sa raman misteriosul, anonimul epigramist de peste mari si tari… Bravo, Mizil, felicitari! La revedere, in 2011.

Sinziana Stoie, studenta in anul I la Facultatea de Litere din Brasov,
Marele Premiu „George Ranetti”, Poezie
imi pastrez convingerea ca nicio multitudine de cuvinte, nicio inlantuire de fraze oricat de pertinent expuse, menite sa contureze si sa transmita o parte din atmosfera deosebit de densa, care cu siguranta i-a proiectat pe toti cei prezenti la premierea Concursului „Romeo si Julieta la Mizil” intr-o dimensiune a reiterarii de valori, nu ar putea reda pe deplin – si fara riscul de a-l face pe emitatorul lor culpabil de a nu fi surprins esentialul – trairile grandioase, implementate de modul exemplar in care s-a desfasurat festivitatea de premiere, dar si evenimentele culturale care au precedat-o si succedat-o pe aceasta, in pliurile fiintei mele, cel putin.Ar fi un loc comun sa spun cat de placut am rama surprinsa de corectitudinea si sobrietatea juriului, de stradania organizatorilor si de simtul ascutit al umorului care a reprezentat pentru unii participanti reala lor vestimentatie. Singurele care pot exprima ceva cu adevarat pretios si demn de luat in seama sunt creatiile participantilor, ele ridicandu-se, dupa umila mea parere, la un nivel demn de luat in seama chiar si de catre cei mai rafinati. Am fost deosebit de placut impresionata de modul in care s-au desfasurat evenimentele in cadrul premierii si de atmosfera generata de caldura spirituala a organizatorilor, membrilor juriului si invitatilor in egala masura.

Cristinescu Filip, elev la Colegiul National „Doamna Stanca” din Satu Mare, Premiul „Grigore Tocilescu”, Poezie
Peste sapte tari si sapte mari, intr-o tara aproape non beletristica, deraiata intr-un decor glaciar intre tranzitie si globalizare ca un personal intre doua halte imparatite de crivat, pe cand Televizor si Procuror ramasesera usor dezamagiti ca sora lor, Formatia, nu isi botezase odrasla Manelizarea, iar pentru desprimavarare guvernul alocase circa 0 % din P.I.B., astfel incat numai in prima luna a anului se inregistrasera cincizeci si patru de decese cauzate de ger, a fost odata ca … altadata un orasel de provincie, ai carui locuitori dealtfel ospitalieri si bonomi ca painea lui Dumnezeu, dar hatri si oarecum pezevenchi se adresau unii altora pe numele lor de botez, desuete si imprumutate din biblie, precedate ca un titlu nobiliar de interjectia „bre”. Un absolvent de invatamant la distanta de la „Spiru Haret” ar fi putut constata prin metode sociologice pe buna dreptatate ca specia lor e pe cale de disparitie. Contrariind mai ales ciudata lor incapatanare de a nu se lasa transformati in aplaudaci ai normalitatii. Cica asa ii invatase pe ei unchiu’ Ranetti si mos Caragiale!.
Concursul „Romeo si Julieta la Mizil”, editia a III-a, fu numai o noua recurenta la normalitate, o acatista pe adresa Sfantului bun simt, un renghi cu miros de tamaie jucat tuturor catavencilor.

tarus Ramona, eleva, Botosani, premiul „Agatha Bacovia”, Poezie
Este imbucurator faptul ca pana si in aceste vremuri de criza, cand s-ar spune ca oamenii se pierd cu firea, inca se mai scrie poezie de calitate si inca exista sustinatori ai celor ce-si adancesc sentimentele si starile in celuloza. „Romeo si Julieta la Mizil ”, un concurs de elita prin insusi numele sau, a reusit si anul acesta sa reuneasca nume mari si nume promitatoare care impreuna fac din acesta un eveniment cu adevarat special.
Din partea mea nu pot veni decat regrete ca nu am putut fi alaturi de toata lumea la premiere, la care nici nu incape indoiala ca s-a muncit mult. Domnul profesor Badicioiu Laurentiu si stimatul juriu isi merita laudele, mai ales pentru antologia de versuri. Sper sa descoperiti in poeziile tuturor o rampa de ajutor pentru „handicapurile de toate zilele” care pun in fata noastra limite fixe. Treceti prin paginile volumului ca prin peretii unui camin si veti afla in fiecare camera ceva familial, intim si intrigant totodata, ceva al fiecaruia.
De pe meleaguri botosanene va felicit atat efortul si rezultatele, cat si initiativa de a pune poezia si dragostea sub aceeasi aura, pentru ca „intotdeauna este mai mult decat iubire/ este Dumnezeu care trage cu urechea de dupa usa”.

Constanta Vica, director Palatul Copiilor Ploiesti
Sfarsitul lui ianuarie 2010, o zi frumoasa cu soare bland peste zapada alba, a adus bucurie in sufletul copiilor din ansamblul de estrada al Palatului Copiilor Ploiesti si in sufletul profesorilor care vegheaza pentru educatia lor. Ei, copiii, aduc intotdeauna fericirea fiecarei clipe prin zambetul luminos, prin ochii curati ca lacrima, prin replicile pline de haz si candoare. A fost o zi superba, cu o incarcatura emotionala imensa, cu oameni minunati prin tot ceea ce au realizat cu puterea cuvantului, a scrisului. A fost o sarbatoare de „familie” in care s-au reunit generatii, in care copiii, tinerii s-au intalnit cu „bunicii” sau cu „strabunicii” lor si ne-am bucurat cu totii de povestile si versurile spuse sau nespuse. Asteptam ianuarie viitor pentru a fi din nou prezenti la festival ca sa daruim tot ce avem mai bun, sa daruim din talentul nostru pentru dans, muzica si teatru, sa aducem zambete si bucurie. Va multumim!

Rotaru Danut, student Ploiesti, concurent la Poezie, prezent la premiere:
As dori sa incep prin a va felicita pentru ce ati realizat la Mizil, pentru concursul care a devenit, in adevaratul sens al cuvantului, national, fiind totodata constient de faptul ca parerea mea conteaza, poate, cel mai putin dintre toate persoanele care au fost sambata in incinta Colegiului „Grigore Tocilescu”. Acest mesaj al meu are doua scopuri: acela de a va multumi pentru ospitalitatea dumneavoastra, pentru organizare si nu in ultimul rand pentru vorbele pline de patima care au tot fost „aruncate” in sala, care m-au facut sa ma simt total in alta lume, intr-o lume a titanilor, daca-mi permiteti sa spun asa.
Vreau sa precizez ca mi-au placut articolele din revista, le-am citit cu membri familiei mele, le-am povestit unde am fost si cum a fost. O nebunie era in mintea mea. O nebunie frumoasa… Va urez tot binele din lume.

Roxana-Elena Buzea, judecator:
„Toata admiratia si respectul pentru corpul profesoral si pentru elevii care, cu daruire si pasiune, au facut dintr-un vis o realitate: o manifestare culturala extraordinara! Cu speranta ca vor mai exista si in viitor asemenea frumoase „intamplari”, va doresc mult succes! Multumesc din suflet lui Laurentiu Badicioiu pentru invitatie.”

Constantin Mihai, profesor de romana la scoala Darvari, Prahova
Iarna a luat-o razna. si cum nu putea sa mearga singura, a pus-o Dracul sa ma duca la Mizil. Fericita plimbare si minunata zi. intr-o incapere prea mica pentru cate capete luminate adapostea si insuficienta pentru infinitele vorbe ce s-ar fi dorit rostite, m-am simtit in al… cer si multumesc bunului meu prieten Victor Minea pentru invitatie. Voi, cei care n-ati venit la Mizil, sunteti cu mult mai saraci. P.S. Te voi injura, Victore, mereu ca nu m-ai invitat si la editiile trecute.

Raul Carstea si Constantin Neculae, cantareti de muzica folk:
Toate gandurile bune pentru niste oameni minunati. Va daruim toata muzica noastra cu dragoste.

PREMIUL DE EXCELENTA «B. FUNDOIANU/ BENJAMIN FONDANE»

On December 5, 2010 By nelursIn Culture1 Comment

Programul RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE isi propune punerea in circulatie a patrimoniului intelectual si moral lasat de Benjamin Fondane: direct – sotiei sale, Geneviève Tissier-Fondane (prin testamentul literar care insotea ultima scrisoare, trimisa din lagarul de la Drancy, in 29 mai 1944, cu o zi inainte de a fi deportat la Auschwitz) sau indirect, prin scrierile sale, atitudinile publice ori private.

Incepand cu anul 2010, programul va cuprinde si acordarea unui premiu de excelenta „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“, prin care sunt recunoscute creativitatea, onestitatea intelectuala si generozitatea unei personalitati a culturii, publicisticii sau invatamantului.

Premiul va fi acordat in luna noiembrie a fiecarui an, cu prilejul Festivalului de poezie care are loc la Iasi, prin straduinta lui Emil Stratan si sprijinul editurii Eis Art, al Galeriilor Eleusis, al Universitatii „Petre Andrei“ si al Primariei municipiului Iasi.

Anul acesta, festivitatile de premiere au avut loc in zilele de 26 si 27 noiembrie, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iasi.

***

B. Fundoianu/Benjamin Fondane, fiul lui Isaac Wechsler si al Adelei Schwarzfeld, s-a nascut la Iasi, in 14 noiembrie 1898, intr-o familie de intelectuali. Debuteaza cu poeme si traduceri din limba idis, in periodice romanesti si evreiesti, unde semneaza, pentru intaia oara, B. Fundoianu, dupa toponimul Fundoaia, localitatea de provenienta a tatalui. Cartile scrise si publicate in limba romana vor aparea sub acest pseudonim. In decembrie 1923, emigreaza in Franta, unde, cateva luni mai tarziu, il va intalni pe Lev Sestov, filosoful de origine rusa a carui gandire il va marca pentru totdeauna. In 1931, se casatoreste cu Geneviève Tissier (1904-1954). Este o perioada de intensa creativitate, in care autorul de origine romana, devenit Benjamin Fondane, isi concepe opera in limba franceza, doar partial publicata in timpul vietii. In martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, impreuna cu sora sa, Lina, si inchis in lagarul de la Drancy. Cativa prieteni obtin eliberarea lui Fondane, care insa nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati impreuna la Auschwitz. Urma Linei se pierde. Fondane va fi gazat in 2 sau 3 octombrie 1944.

Exista, la tanarul Fundoianu, un potential al verticalitatii, care il plaseaza pe un ax deopotriva al adancimii omenesti si al transcendentei: daca perioada inceputurilor este una a cautarilor febrile si a curiozitatii neostoite desfasurate pe orizontala, liniar (in sensul acumularii de experiente indirecte pe calea lecturilor), o radicala schimbare a sensului se produce dupa sosirea sa la Paris, in anul 1923, unde il va intalni pe Lev Sestov, cel care ii va deveni parinte spiritual. Aceasta iesire din traiectoria profana a unui intelectual aparut in orizontul culturii romane la inceputul secolului al XX-lea, traiectorie care ar fi putut face din Fundoianu un simplu gazetar, om de litere si animator cultural, este – in ea insasi – exceptionala: o iesire din orizontul limbii materne, intai de toate, dar pastrand mereu deschisa disponibilitatea afectiva pentru aceasta, insotita de o intrare ardenta in problematica filosofiei existentiale, autentica si profund personalizata de autorul devenit Benjamin Fondane. Este ceea ce il diferentiaza total si fara rezerve de celelalte existentialisme care, inainte de a pune accentul pe individul concret, pe fiinta umana in carne si oase, sunt filosofii „despre“, iar nu „dintru“, precum aceea a lui Fondane. Acesta este sensul calatoriei intelectuale si umane pe care o va face Fondane in scurta si intensa lui viata, care nu-i ingaduie popasuri ori reveniri in punctul de plecare. Le voyageur n’a pas fini de voyager, scria Fondane, cu intuitia infrigurata a unui sfarsit tragic.

Luiza PALANCIUC & Mihai SORA
noiembrie 2010

O intalnire memorabila cu poetul Petru Jipa din Germania si fabula

On December 2, 2010 By nelursIn CultureLeave a comment

M-am intalnit cu poetul si omul de cultura Petru Jipa din Germania la Festivalul de Interferente Internationale “Paul Polidor”, organizat anual in ultima saptamana din noiembrie la Centrul Fundatiei “Paul Polidor” Scoala de Muzica si Arte Plastice Nr.4 din Bucuresti, amfitrion fiind, ca intotdeauna, neobosita doamna Hortensia Orcula, directorul institutiei mai-sus amintite. Motivul intalnirii fusese si concret, pentru ca glasul poetului aparuse pe un nou cd al fundatiei in cadrul festivalului, material fonografic ce includea artisti “exemplificand” diferite elemente de interferente culturale: Maria Irena Galesanu (protagonista unui album audio cu licenta si editat de Casa de Discuri a Fundatiei “Paul Polidor” la inceputul acestui an) interpretand “Polka italiana” de Serghei Rachmaninov si “Mazurka” de Chopin, Op.68, Nr.2 (cond.art.:prof.Jeanine Ionescu); Anica Sterian cu balada populara ialomiteana “Ma fac broasca pe pamant” (“prefatand”, intr-un fel, fabula “Broscuta si scorpionul…”, scrisa de poetul Petru Jipa in urma participarii la festival); profesorul si omul de cultura Ion Stefan Mihailescu propune ascultatorilor acestui compact-disc doua tinere talente ale scolii-amfitrion: Eduard Ignat (clarinet)/ “Dans german” (Mozart) si Cristian Eftimie (clarinet) / “Studiu” (Demnitz), acompaniati fiind la pian de prof.Ileana Georgescu si prof.Irina Barbu; cantece de Paul Polidor in limbile azera, rusa si romana pe versurile marelui poet al Azerbaigeanului, Bahtiar Vahabzade; Ramona Clapan din Italia interpretand cantecul “Lacrimioare” (muzica: Paul Polidor; versurile: Vasile Alecsandri). Am facut intentionat aceste digresiuni interculturale pentru a intelege contextul in care poetul Petru Jipa a scris fabula pe care o veti lectura si dumneavoastra in premiera. Felul in care romanii sunt vazuti in Europa (adica foarte prost!), lectura actorilor Cristina Deleanu si Eugen Cristea din volumele de poezii sociale semnate de Paul Polidor,”Pe autostrada sociala: utopie si critica” si “Cobai in Tara Dezamagirilor”, toate aceste lucruri despre realitatile dure din tara contrastand cu mediul lacasului de cultura in care se desfasura concursul de interpretare muzica culta, toate acestea si mai apoi discutiile despre felul de a fi al neamtului, dar si al romanului, l-au determinat pe Petru Jipa sa “atace” fabula, pe care romanii de peste Ocean o vor lectura in premiera:

BROSCUTA SI SCORPIONUL,
POPORUL SI BASESCU
de
PETRU JIPA / GERMANIA /

O broscuta, la margine de lac
Statea posomorata si facea… oac, oac.
Tot cauta o musca mare
Sa o deguste cu inversunare.
In vremea-aceasta se arata un parlit…
de scorpion de stepa, putin otravit.
-Nu doresti, broscuta, sa ma treci tu lacul?
-Nici nu te gandi, esti negru ca dracul.
In timp ce inot la mal, sa te las
tu sa ma intepi cu acul tau de las…
si otrava ta-i fara scapare,
mor pentru ca tu nu ai iertare.
-Cum, broscuta mica, te gandesti ca pot,
daca mori tu-n apa, eu nu stiu sa-not
si atunci noi doi cadem in adancuri:
eu nu inot, iar tu mori in friguri.
Cu atata spirit si convingere, se pare,
A convins broscuta la o incercare:
La mijloc de ape, scorpionul smecher
Impinge veninul intr-un stil de felcer.
Broscuta cu ochii in lacrimi ii spune:
De ce ai facut-o, nu te poti abtine?
Dar el ii sopteste atunci cu uimire:
Ce pot sa fac, asa sunt din fire!…

„Paul Polidor – creator al stilului POETIC-SECVENTIAL MUSIC”

On November 28, 2010 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Consideratii la volumul semnat de Marcel Frandes
L-am cunoscut, cu cativa ani inainte, pe cand frecventa un curs de compozitie. Un original, atat ca prezenta umana, cat, mai ales, ca preocupari.
Poet si prozator, compozitor si traducator, Paul Polidor este un talent autentic, dedicat creatiei si raspandirii unor produse culturale, numai ale lui, intr-o vreme cand asa ceva pare de neconceput.
Cum anume reuseste?
Desigur, imbinand calitatile sale artistice incontestabile cu munca neobosita a unui manager, care si-a transformat locuinta in editura de literatura si muzica, in studio de inregistrari, reusind sa contamineze de microbul sau „polidorian” (eu insumi am patit-o!) pe cei cu care vine in contact.
In lucrarea de fata, Marcel Frandes surprinde cu profesionalism tocmai acele elemente care fac din Muzica Poetic-Secventiala un demers, pe cat de original, pe atat de valoros.
Ion Olteteanu
27.11.2010

…S-A MAI STINS, MULT PREA GRABNIC, O FACLIE A NEAMULUI ROMANESC…

On November 26, 2010 By nelursIn Christian LifeLeave a comment

-In memoriam GABRIEL STANESCU –
…Duminica, 21 noiembrie 2010, la Bucuresti, s-a mai stins, mult prea grabnic, o faclie a Neamului Romanesc: GABRIEL STANESCU – om de vasta si rafinata cultura, scriitor, editor, publicist de marca, manager extrem de energic si, in primul rand, om de mare curaj si cu un caracter puternic. Cu crezuri neclintite – intru crestinismul ortodox. Probabil, efortul de a se bate, intr-una, cu o lume impotriva strambatatii careia lupta inca din tinerete (cu nadejdea ca, daca nu el, macar generatiile ce vor veni, vedea-vor lumina izbavirii, prin re-indumnezeire, a Neamului Romanesc si a Lumii Umane de pe Terra!…) – l-a frant…Dintr-odata, fulgerator, ca pe stejarii multiseculari!
…Nu avea decat 59 de ani. Se nascuse la Bucuresti, in 1951. Era Licentiat al Facultatii de Filosofie, Universitatea Bucuresti, 1977. Doctor in filosofie, in 2002, cu teza: Particularitati etno-culturale ale romanilor americani. Contributii la studiul comparativ al etnosului romanesc. A debutat la revista iesana Cronica, in 1969. Era membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. In 1983, a fondat, alaturi de ?tefan Damian si Sergiu Stefanescu, cenaclul Universitas , sub conducerea dlui profesor Mircea Martin. Fondator al revistei-blazon de onoare si demnitate romaneasca, Origini (revista cu un continut hotarat de dreapta – un continut elevat, atat ideatic, cat si estetic) – dar si al revistei Caietele Internationale de Poezie!!! – …si director al unei prestigioase edituri (cu rasunet nu doar romanesc, nu doar american, ci international: Criterion Publishing.

…Dupa 1990, Gabriel Stanescu a emigrat in SUA, revenind in Romania dupa mai multi ani de exil. A condus si o revista romano-americana de cultura: Romanian Roots. Prin aceasta revista si prin tot ce-a facut, din punct de vedere cultural, in SUA, GABRIEL STANESCU S-A DOVEDIT UN CU MULT MAI BUN SI AUTENTIC AMBASADOR AL CULTURII ROMANESTI, AL VALORILOR TRADITIONALE SI DE DUH ROMANESTI, DECAT AMBASADORII NUMITI OFICIAL, DE LA PALATUL COTROCENI/BUCURESTI…si infinit mai luminos, sincer si util Neamului nostru, decat “sefi /responsabili” (IRESPONSABILI!)…aculturali, tradatori de neam, cum este “seful” I.C.R., dl Horia Roman Patapievici (de fapt, directorul onorific al I.C.R. este dl presedinte al Romaniei, Traian Basescu…!!!)… – tradator “patapievicean” care a devenit blasfemiator de frunte, ca autor al “expozitiilor cu cantec” (…cea cu zwastica de pe “posteriorul” poneiului roz si cu “erectiile necontrolate” ale, cica, Neamului Romanesc!!!…cea din SUA, fireste… ) – si, apoi, cea de la Bochum/Germania: “Omagiu lui Iuda”…!!! Ca Neamul care a fost “intai crestin, si apoi roman”, cum zice Nichifor Crainic, despre noi, cei crestinati de Intaiul Chemat, Apostolul Andrei… – da, noi… noi lui Iuda ne inchinam, iar nu Luminii Lumii-HRISTOS!!! Si ne mai miram de bataia Lui Dumnezeu…
…Practic, GABRIEL STANESCU “facea naveta”, de cateva ori pe an, intre Romania (unde avea familia…si toate dorurile Duhului!) – si S.U.A., unde-si implinea, cu o constiinciozitate martirica, misiunea culturala, intru recunoasterea DEPLIN DESLUSITA a Vocii Neamului Cultural Romanesc, in simfonia vocilor Corului Neamurilor de Duh ale Pamantului!
…Cartile lui Gabriel Stanescu, publicate la diverse edituri: Exercitii de aparare pasiva, Ed. Albatros, 1984; Impotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfarsitul care incepe, Ed. Panteon; 1996;; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colectia Poeti optzecisti, Ed. Axa, 1998; Manuscrisul unei veri fierbinti, Editura Muzeul Literaturii Romane, 2008.
Cartile lui Gabriel Stanescu, publicate la Editura sa, Criterion Publishing: Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, 1996; Unde am fugit de acasa?, 2001; Pentru o definitie a specificului, 2006; Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau, 2007; Day after night; O speranta numita Mayflower, 2008; Ultimele dialoguri cu Petre Tutea, 2008; Dumnezeul lui Borges – poeme (editie bilingva), 2009; Jurnal in cautarea poeziei; Mircea Eliade, in constiinta contemporanilor sai din exil; Aventura culturii romanesti in America, 2010…
… Destul de recent, prin 2007, a aparut ANTOLOGIA DE POEZIE A DIASPOREI ROMANESTI DIN AMERICA (lucrare excelenta, calitativ! – si exprimand un viguros punct de vedere al culturii poetice romanesti, ajunse pe taramul “modelului democratiei mondiale” – SUA…) : „Timpul – Rana Sangeranda. Poeti romani in Lumea Noua”, volum aparut la Editura „Criterion Publishing”…Antologatorii volumului: Stefan Stoenescu si Gabriel Stanescu.
…L-am cunoscut, intai, indirect, prin unchiul meu, profesorul universitar si oratorul crestin Constantin Em. Bucescu, alaturi de care a tinut, prin toata tara, dar si in strainatate, pentru romanii (cu lacrimi in ochi…) din diaspora cea necajita…, sute de conferinte fierbinti si inspirate, inchinate acelei miraculoase miscari de renastere nationala si, deci, ortodoxista, a tineretului roman interbelic – Miscarea Legionara, cunoscuta si sub numele (incriptand zori ai unei noi etape de evolutie spirituala a planetei Terra si, implicit, a Romaniei) de Legiunea Sfantului Arhanghel Mihail.
…Apoi, l-am cunoscut si direct, la Tecuci: era o lansare de carte a unui prieten comun, acum vreo 4-5 ani (si, vazandu-mi cele cateva carti publicate, mi-a si propus nu doar sa colaborez la revista lui draga, cu care se mandrea, precum cu un blazon nobiliar, autentic si boreal de stravechi – Origini – ci s-a oferit sa-mi publice si o carte…mai greu publicabila, de vreo editura, in aceste vremi de dictatura anti-national/globalista, drapata gretos sub faldurii…“democratiei liberale”!) – …apoi, ne-am re-intalnit pe Internet, de sute de ori (pana chiar acum doua saptamani!)…si, in cele din urma, la Targul de Carte din Bucuresti/Bookfest, de acum 2 ani (…printre alti scriitori, imi lansa si mie o carte scoasa de editura sa, la standul sau relativ mic, dar extrem de bine pus in valoare si de frecventat, in cele 5 zile de expunere, de catre sute si mii de impatimiti ai cartii-care-nu-minte!).
…Anul acesta, omul de rafinata cultura Gabriel Stanescu mi-a acordat, prin fundatia revistei sale, Origini, Premiul pentru Publicistica… Ii raman profund recunoscator…in eternitate!
…Era un om extrem de deschis, fara fasoane si cu o mobilitate intelectuala absolut remarcabila: prindea ideile, sugestiile… din zbor, ca un destoinic Vanator al Vazduhului Celui Tare, al Duhului Dumnezeiesc. In acelasi timp, insa, era extrem de meticulos, chiar acribios, cand era vorba de scoaterea unei carti: daca nu iesea cum era el convins ca e frumos si e bine – intorcea cartea si pe corectorii si pe tehnoredactorii ei, fie si de zece de ori intr-o zi! Niciun rabat de la calitate! – fie ea calitate morala sau estetica!!!
…Dumnezeu sa-ti odihneasca sufletul tau generos, harnic intru ale Cerului si atat de luminos, GABRIEL STANESCU! Fie ca insasi “editarea” (cu “toate drepturile rezervate Editorului Ceresc”!) Cartii Noii Creatii Dumnezeiesti/a Noului Ierusalim ioanic, de dupa Sfarsitul lumii ticalosite de acum – sa-ti fie incredintata tie… – tie, smerit scriitor si editor al cartilor despre si pentru Credinta si Omenie, aici, pe Pamant – si la fel de credincios slujitor al Lui Dumnezeu, “Supremul Editor al Lumii”! – …lumea NU in “formatul” actual…ci …”IN FORMATUL EI CEL DINTAI SI DESAVARSIT, PARADISIAC”!!!

prof. dr. Adrian Botez

La Sebes – Alba spiritul lui Blaga este inca viu!

On November 22, 2010 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Cenaclul literar “Lucian Blaga” – mereu in lumina Cuvantului

Dupa amiaza de noiembrie – frumoasa, calda, linistita, cu frunze aramii asternute pe o parte si alta a soselei pe care o parcurg in viteza de la Sibiu la Sebes si o nesfarsita emotie generata de faptul ca in curand, impreuna cu buna mea prietena vom fi prezente la o intalnire de suflet ce se va produce la Cenaclul “Lucian Blaga” din orasul in care sevele poemelor lui Blaga curg prin fiecare iubitor de frumos. Si fac aceasta afirmatie cu toata convingerea pentru ca descoperind comuniunea literara de-aici mi-am dorit atat de mult sa ajung sa-i cunosc membrii, incat, chiar daca in zi de miercuri – la mijloc de saptamana – am “evadat” din tumultul problemelor cotidiene luand drumul tinuturilor in care a vazut lumina zilei inegalabilul Lucian Blaga – aproape de Lancramul lui – leagan de suflet unde a scris atat de frumos: „Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor”.
Da, acesta este mesajul care strajuie bustul impunator al poetului filozof la intrarea in Casa de cultura din Sebes unde, spre placuta mea surprindere se desfasoara intense activitati culturale in cadrul Centrului Cultural „Lucian Blaga”. Poetul Petru Fagaras, gazda primitoare si suflet al miscarii literare de-aici ne intampina cu cate-un gingas trandafir alb, conducandu-ne spre sala rezervata intalnirii saptamanale a acestor neobositi truditori pe altarul frumosului. Parcurgem cu emotie holul de la intrare, facand plecaciune de suflet in fata bustului lui Blaga, urcam scarile spre etaj, traversam o sala care seamana cu sala de asteptare din fata unui cabinet medical dar aflam ca de fapt este anticamera rezervata parintilor ce si-au adus odraslele la cursuri de dans; apoi intram intr-o salita in care, in jurul unui pian invechit stau patru tineri care canta muzica folk. In cele din urma ajungem in locul care in scurt timp, tineri elevi, studenti, oameni ajunsi la maturitate deplina sau pensionari plini de spirit si vioiciune se-aduna la „sfat” pentru a croi pargiile unui spectacol de Craciun, oferit cu dragoste de oameni si frumos sebesenilor.
„Indiferent daca avem sau nu probleme, daca e vreme buna sau ploua, miercuri la noi e sarbatoare” – ne spune Petru Fagaras, un om bland dar plin de spirit care este promotorul si administratorul retelei cu acelasi nume pe care membri Cenaclului isi posteaza creatiile si unde activitatea literara se desfasoara aidoma unui cenaclu, interactiv. Facem cunostinta cu fiecare in parte, ne strangem prieteneste mainile si simtim bucuria in ochii lor asa cum o simtim pe cea din sufletele noastre. Maria Cornelia Postescu,Ion Kamla,Petru Fagaras,Maria Berghezan,Corina Ofelia Corpodean,Emilia Faur,Ekart Casiana,Bogdan Turcu,Mariana Hagiu,Camelia Tincu,Ioana Damian,Jeni Voina,Rodica Haprean,Felicia Todor,Cristina Chiroiu,Rafila Maniu,Albu Aurel Gheorghe – iata cine vine aici in fiecare miercuri si aduce lauda Cuvantului intr-un mod care-mi aminteste de Flacara regretatulului Adrian Paunescu din anii tineretii mele. Retraiesc in taina clipele de neuitat ale anilor de liceu cand pentru a participa la intalnirile de pe Stadionul Central al Clujului imi faceam “billet de voie” si-l prezentam pedagogei ce ne veghea in caminul de elevi in care locuiam, cu mult inainte de data spectacolului pentru a nu rata ocazia de a fi impreuna cu mii de oameni entuziasti, iubitori de poezie si muzica folk… Asa am procedat si in aceasta miercuri de noiembrie si nu glumesc, chiar mi-am cerut voie de la serviciu pentru a ajunge la Sebes.
Aflam ca miscarea literara reunita sub numele de Cenaclul literar “Lucian Blaga” a luat fiinta inca din anii ’70 . In anul 1975 cei care l-au infiintat au fost: poetul filozof Ion Kamla, Remus Rednic-metodist, Gheorghe Maniu-fost director a Casei de Cultura, Rafila Maniu, Olga Caba, Valeriu M. Sivan si a functionat pana in anul 1988.
In 1997 s-a reinfiintat, prin efortul nemijlocit lui Maria Cornelia Postescu, Ion Kamla, Jeni Voina, Rafila Maniu, la care s-au alaturat imediat Petru Fagaras si Maria Berghezan. Frumusetea cuvantului izvorat din suflet a adus alaturi si alti oameni minunati , tineri si maturi, in prezent activand 17 membri. Petru Fagaras impreuna cu o prietena de suflet a Cenaclului, Virginia Smarandita Braescu au creat o retea a Cenaclului care a ajuns la 71 de membri: http://lucianblaga-sebes.ning.com/.
Am nimerit in ziua in care mebrii cenaclului s-au adunat special pentru a se organiza in vederea sustinerii unui spectacol de Craciun, in exclusivitate pentru concetatenii lor, cu poezie si muzica adecvata, apartinand numai si numai membrilor sai. Stau cuminte cu prietena mea alaturi si ne intelegem din priviri, minunandu-ne ca ne mai putem bucura de asemenea momente intr-o lume plina de ratacire spirituala, o lume a goanei dupa bunastare sau de cele mai mule ori a luptei pentru subzistenta…
Selectarea poeziilor, a cantecelor de Craciun, alegerea machetei pentru afisul ce va instiinta locuitorii orasului asupra evenimentului, a invitatiilor, a micilor atentii pe care neobositii creatori vor sa le faca fiecarui participant, toate desfasurate “ ca la carte” – sunt supuse la vot absolut “democratic” printre “picanteriile” presarate abil de Ion Kamla si in perfecta coordonare a Corinei Corpodean – o fiinta absolut admirabila prin vioiciunea si spiritul organizatoric neintrecut, nedezlipita de chitara pe care-o foloseste uimitor si-o numeste „painea „ ei artistica. Interventiile intelepte ale Mariei Cornelia Postescu, „regizor” desavarsit al spectacolului din mijloc de decembrie 2010, sugestiile binevenite ale celorlalti si mai ales entuziasmul tuturor ne dau senzatia ca ne aflam in culisele unui teatru profesionist in care regizori, scenografi, sufleuri si alti artizani in organizarea de spectacole pregatesc un spectacol de gala. Toti se implica, toti au idei minunate, toti isi unesc mintile si sufletele incercand sa aduca spiritul Craciunului in inimile celor alaturi de care traiesc, muncesc se bucura sau plang…
Cand toate au fost asezate pe fagasul lor si in buna randuiala ne-am luat fiecare caietele de suflet si-am citit din creatiile personale in acordul emotiilor firesti generate de momentul in sine si cu bucuria de a ne afla impreuna. Maria Cornelia Postescu, admirabila luptatoare pentru viata, cu dragoste de viata si frumos, plina de sensibilitate, calda, joviala si mereu zambitoare ne daruieste volumele sale de poeme – nepretuit dar de suflet pentru suflet…
Nici n-am simtit cum a zburat timpul in mijlocul acestor oameni magnifici prin ceea ce fac si ceea ce sunt; trebuind sa ne intoarcem la Sibiu in aceeasi seara, le-am multumit pentru desfatarea de care am avut parte, am facut o fotografie de grup, ne-am imbratisat regretand ca a trecut asa de repede timpul petrecut impreuna si-am promis sa revenim cu mare drag si altadata – poate la spectacolul de Craciun sau poate mai devreme, Dumnezeu stie cand, dar cu siguranta revenirea ne va face intotdeauna placere.
Drumul serpuind sub lumina farurilor in ceata usoara a serii de noiembrie mi se parea incarcat de simboluri….din aburii reci ai toamnei rasareau cuvinte si cuvintele se-mbinau in versuri iar versurile se-asterneau in imnuri de slava-nchinate frumosului din noi : „Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor”! ….
Georgeta Resteman, Sibiu, 19 noiembrie 2010

Liège, centru cultural in 2010 al regiunii Valonia-Bruxelles

On November 17, 2010 By nelursIn EuropeLeave a comment

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Frumosul oras de pe malul fluviului Meuse, care nu are o populatie mai mare de 200.000 de locuitori pe o suprafata totala de 69,39 km², este gazda numeroaselor evenimente culturale pana la sfarsitul acestui an. Liege, un oras francofon, este cel mai important centru economic din Valonia si capitala provinciei cu acelasi nume.

Lansat in 2009, „Concursul pentru creatie in domeniul artelor plastice din Liege” isi propune sa descopere, sa incurajeze si sa sprijine tinerele talente in diferitele forme de exprimare artistica contemporana. Laureatii concursului sunt premiati de un juriu compus din reprezentanti ai centrelor de arta din zona. Premiul I este de 6000 de euro, iar premiul II este de 4000 de euro.

Festivalul „Libertatilor” mobilizeaza in fiecare toamna toate formele de exprimare pentru a face martora situatia drepturilor si libertatilor politice si artistice in lume prin teatru, film sau diverse expozitii. Muzica este prezenta prin Festivalul de Orga in perioada 24 octombrie-28 noiembrie, care a devenit un eveniment cu traditie pentru iubitorii de muzica regala sau reprezentatiile Orchestrei europene compusa din 47 de muzicieni din Germania, Belgia, Olanda, Rusia, Franta, Polonia, condusa de Garett List.

Nu lipseste nici dansul. Astfel intalnim un concurs international de break dance la care participa 16 echipe de cate 8 persoane din Belgia, Olanda, Italia Franta si Luxemburg. Concursul este arbitrat de un juriu international de profesionisti din hip-hop din Olanda, Belgia si Statele Unite ale Americii. Premiul mare consta in suma de 3000 de euro.

De peste 20 de ani, Corul Simfonia din Liege organizeaza un mare concert de Craciun in biserica Saint-Jacques. 100 de cantareti, 40 de muzicieni si 6 solisti pun la un loc talentul lor pentru a da viata unei munci impresionante.

Orasul Liege se bucura de o vasta incarcatura istorica si culturala, nefiindu-i greu sa faca fata unui program artistic incarcat. Aflandu-se in posesia uneia dintre cele mai bogate colectii din lume de arheologie, arme si arta religioasa, metropola deschide usile mediului cultural din nenumaratele muzee care stralucesc la intersectia Europei de Vest. Dintre acestea amintim „Le Grand Curtius”, numit initial „Muzeul de Arheologie din Liege”. A fost inaugurat oficial la data de 1 august 1909 intr-un imobil impozant de stil renascentist, construit la sfarsitul secolului al XVI-lea de Jean de Corte zis Curtius, un prosper negustor de arme si praf de pusca care facea afaceri cu armata spaniola. Muzeul de Arheologie si Arta decorativa poseda colectii de materiale arheologice de mare valoare istorica si stiintifica, cum ar fi uneltele de piatra din paleoliticul mijlociu, descoperite la Spy in 1885-1886. Pe langa Departamentul de Arheologie, muzeul sustine si colectiile din Departamentul de Arta religioasa, Departamentul de Arta decorativa, Departamentul de Arme si Departamentul de Sticla.

Muzeul de Arta Moderna si Contemporana, renovat in 1993, poate fi considerat unul dintre cele mai bune muzee de arta moderna din Europa. Aici se poate urmari evolutia artei moderne si contemporane prin cele mai frumoase opere de arta plastica ale colectiilor lui Picasso, Gauguin, Monet, Magnelli, Tapies. Cladirea muzeului este situata in Parcul Boverie. Are in posesie picturi si sculpturi din 1850 pana in prezent, aproximativ 750 de piese.

Muzeul de Arta Valona include si el colectii de pictura si sculptura – ale artistilor comunitatii franceze din secolele saisprezece-douazeci sau Muzeul Ansembourg in care sunt expuse opere de arta si mobilier din secolul al XVIII-lea. Cladirea este un conac construit in 1740, monument al patrimoniului Valoniei, care isi pastreaza decorul original: lemnul sculptat si fierul forjat, tapiseriile, draperiile de perete, candelabrele de sticla, ceasurile si ceramica…

Din categoria muzeelor non-municipale fac parte:
• Muzeul Aquarium, un loc unic in Liege si in Valonia, in care se poate explora fascinanta lume acvatica si bogatia regnului animal. Muzeul a fost infiintat in cadrul Institutului de Zoologie, intr-o cladire de stil neoclasic, care a fost construita in secolul al XIX-lea. In salile de acvariu se gasesc 46 de rezervoare cu apa de mare rece, apa de mare calda, apa dulce calda si apa rece de rau, avand decoratiuni fidel reconstituite cu circa 2.500 de pesti din oceane, mari, lacuri si rauri din intreaga lume. In salile muzeului, 1.000 mp sunt dedicati diversitatii de animale, de la cele mai mici insecte pana la elefanti si balene de 19 metri lungime… 20.000 de exemplare conservate de pe toate continentele.
• Casa Jazz-ului, dedicata cercetatorilor, muzicienilor, fanilor muzicii jazz, colectionarilor, jurnalistilor, studentilor si turistilor care trec prin Liege. Cuprinde mii de colectii de inregistrari rare.
• Muzeul in aer liber de Sart Tilman contine aproape 100 de sculpturi si picturi murale care se potrivesc peisajului natural si atmosferei de campus. Lucrarile in aer liber sunt construite din otel, bronz, piatra, ceramica sau combinatii de materiale originale care introduc diverse aspecte ale artei moderne si contemporane, de la clasicism la expresionism si de la abstract la conceptual.
• Archeoforum Liege. Vizitatorii intra intr-un loc subteran, care a fost amenajat vizual si sonor astfel incat sa reliefeze toate perioadele istorice ale Liege-ului, mai mult de 9.000 de ani de pelerinaj: ruine preistorice, constructii ale galo-romanilor, cladiri medievale sau resturi ale unei catedrale gotice.
• Muzeul Denis si Muzeul Tchanches, dedicate marionetelor. Explica diferitele tipuri de papusi din lume si tehnicile de manipulare.
• Muzeul de Arheologie Preistorica ilustreaza perioadele istorice si o serie de mulaje din ghips ale craniilor umane, prezentand evolutia fizica a omului. Este situat in subsolul cladirii principale a Universitatii din Liege.
• Gradina Botanica, inaugurata in 1883 si renovata in 1997, are o colectie de sere in care se pot vedea plante din intreaga lume: 2 sere cu 360 de copaci, arbusti si plante apartinand climei mediteranene; 2 sere dedicate climei temperate; o sera tropicala; cateva plante tropicale rare; o colectie istorica de Bromeliaceae; un complet de ferigi; 2 sere de cactusi si 2 sere cu multe specii de orhidee si diferite tipuri de plante carnivore.
• Casa Metalurgiei si Industriei din Liege, muzeu dedicat istoriei metalurgice, energiei si tehnologiei informatice.
• Muzeul iluminarii cu gaz si Istoria veche de iluminat, contine mai mult de 600 de corpuri de iluminat de toate tipurile: gaz, ulei, petrol, acetilena, electricitate, din care 60 sunt de gaze naturale. Muzeul a fost creat la initiativa Progaz si este gestionat de catre Asociatia Europeana Prolumine-Progaz.
• Muzeul Transporturilor in comun, prezinta 40 de vehicule: taxiuri diligenta, tramvaie trase de cai, tramvaie electrice, troleibuze, autobuze, vehicule de serviciu care ilustreaza perioada din secolul XVIII pana astazi.

Sursa: www.liege.be