1. Menut Maximinian –  PE ARIPA CERULUI

Jurnalistul Menut Maximinian este unul dintre cei mai prolifici scriitori tineri, cu activitati diverse si care, aparent, nu au afinitati intre ele. Cultura scrisa, etnografia si folclorul, activitati de voluntariat in sfera dreptului omului si realizator de televiziune, Menut a reusit ca intr-un timp record sa intruneasca sufragiile cititorilor, sa castige respectul si simpatia publicului de toate varstele si din toate categoriile sociale.

A pasit cu dreptul in lumea cartilor, cu un volum care intrunea in paginile sale o serie de interviuri interesante, inedite si spumoase ca stropii de sampanie. Mai apoi, ne-a surprins frumos cu pagini dense de monografie locala, cu referinta directa la Diug, satul de care inca se simte legat prin radacini si bucuriile pe care i le rezerva acel colt de paradis terestru situat pe Valea Ilisuei. O carte cu conotatii sociale clare dar care, scrisa cu talent, a devenit literatura buna, a fost inspirata de copiii dintr-un orfelinat al Romaniei actuale.

Mai recent, in 2008, la Editura Karuna din Bistrita, Menut Maximinian isi publica volumul Pe aripile cerului. De fapt, un jurnal de observatii fine si expuneri de stari si sentimente, el „fotografiaza” o lume pe cale de disparitie si care, ca o fata morgana, se afla la limita dintre fictiune si realitate. Pornind de la lumea imaginara, care… incape intr-o coaja de nuca, cu aplecari clare spre arhaic si cutumele unei civilizatii de tip rural, si unde Menut face o figura de artist al cuvantului, –  filmul cartii se deruleaza in secvente independente una de alta, in fragmante de imagini si actiuni umane care, la prima citire, nu par a avea legatura una cu alta. Lumea decupata de Maximinian Menut si prinsa ( romantic) de Aripa cerului, este o lume din „bucati” care asezate sun lupa, ca intr-un joc de puzzle ne arata dimensiunea unui spatiu populat cu eroi, eroi adevarati de literatura, care traiesc in noi si langa noi.

Inspirat din mediul care il inconjoara, Menut foloseste personaje anonime, dar usor de recunoscut in realitate, –  pentru a ilustra starile de tensiune teribila, cum ar fi in Super Pres, pagini in care umorul inunda amaraciunea si autorul nu trece cu vederea teatrul ieftin dat de cei atotputernici.

In „Granita si pita” tristetea autorului se resimte cu acuitate teribila, derizoriul si infinitul spatiului din care taranul isi ia lumea in cap, pleaca in lume dupa o „pita” mai alba se confunda pana la lacrima. Casele noi si sfidatoare prin opulenta, dar in care nu locuieste nimeni, sarbatorile de iarna care trec fara a fi impodobite cu veselia tinerilor, –  tineri ce muncesc in strainatate, –  toate aceste detalii fac o adevarata pagina de istorie actuala, o fresca de deznadejde in cronica localitatilor noastre rurale, de care Menut Maximinian se simte legat cu nojitele responsabilitatii sale de intelectual care vede lumea prin propriile sale percepte.

Satul care se stinge! Aceasta este imaginea care transpare mereu, chiar si acolo unde autorul, voit sau nu, incearca sa salveze aparentele, descriind cu lux de amanunte pitoresti locurile si oamenii pe care ii cunoaste asa cum se cunoaste pe sine.

In „Pana de paun „ autorul face interferenta intre o lume a zeilor din Olimp si lumea satului transilvan, locul unde Baba Ioana isi incepe vraja odata cu rasaritul soarelui. Fantasticul si realul, miticul transpus intr-un topos fecund si nascator de legende, iata spatiul prin care Menut Maximinian se invarte ca un fecior la jocul de duminica. Mai putin sigur pe el mi s-a parut a fi in fragmentele in care defineste cu uneltele scrisului, spatiul urban, –  barurile de noapte, intalnirile cu scriitorii care-s hotarati sa faca o cariera indiferent de pretul platit.

Pilduitoare in substrat dar efervescente si placut a fi lecturate, povestirile din volumul „Pe aripa cerului” sunt mostre de talent nativ ale unui jurnalist care vede totul, noteaza ce-i place si mai ales ce nu-i place in ceea ce-l inconjoara, apoi, retras in linistea unei dupa amiezi de duminica, isi construieste cartea ca pe o oglinda in care aripa cerului se vede rasturnata.

Menut Maximinian construieste o lume din lumini si umbre, o lume in care, daca am fi un pic mai atenti cu noi insine, am putea observa ca facem cu totii parte din peisajul pe care ni-l infatiseaza cu dragoste dar mai ales cu amaraciunea copilului care realizeaza nebunia adultilor si constientizeaza ca, el singur nu are putere sa schimbe lumea in bine.

Una peste alta, cartea este inca o caramida solida in constructia literara pe care Menut Maximinian o realizeaza din mers cu harnicie, talent si bucuria creatiei.

2. Menut Maximinian a pasit  cu dreptul in VREMEA SINTAGMELOR

Intr-o tinuta grafica excelenta, datorata Editurii Karuna, cu coperta eleganta si atragatoare,  VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnata de Menut Maximinian este un compendiu  de jurnalism cultural de cea mai buna calitate,  care aduna in pagini o seama de  intampinari de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris si le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetarie.

Ziarul Rasunetul din Bistrita, a fost, este si va fi  (si) o scoala de literatura, un atelier literar clar,  in care, in ultimul deceniu, la pagina de cultura au avut loc adevarate mutatii, schimburi culturale eficiente si interesante. Tot mai multi scriitori si-au dorit, si au putut sa-si vada semnatura in paginile ziarului, sau sa beneficieze de prezentarea literara a cartii pe care au publicat-o. Menut Maximinian a reusit  in timp scurt sa-si faca din nume renume si sa castige increderea si chiar prietenia multor intelectuali cu chemare spre literatura, spre cultura in general. In acelasi timp s-a afirmat, si si-a devenit unul dintre cei mai  cunoscuti  scriitori din judet iar pe plan national  a reusit performanta de-a publica sub semnatura personala, sau de a beneficia de cronici literare interesante in reviste literare de prestigiu.

Desi autorul  Vremii sintagmelor nu si-a propus  niciodata sa dea cu barda in Dumnezeu, sau sa despice firul in patru, cronicile sale au fost primite cu seriozitate, cu emotia cuvenita dar mai ales,  cu respect si incredere din partea publicului dar si a autorului. El s-a impus prin sinceritate, talent si putere de munca. Ca si pe raftul unei biblioteci adevarate, cartile la care face referinta Menut Maximinian in ultima sa aparitie editoriala, sunt lucrari asezate in ordine strict alfabetica. Nu are favoriti, nu face concesii dar nici, la polul opus, nu incrimineaza. Este un critic echidistant si ii lasa cititorului posibilitatea sa aleaga pagina care il intereseaza, afland detalii despre  carti si autori celebri, sau despre altii in devenire. Scrie cu acelasi profesionalism despre maestri dar si despre condeiele care au scateiat pe cerul liric, ca o stea cazatoare, o singura data.

Excelenta mi se pare a fi si ideea prin care, in paginile de la inceputul cartii, se explica intr-un mod lejer, (pentru un public care nu este  neaparat molipsit de „microbul” Literaturii), vorbeste in termeni clari despre  starea de fapt a scriitorului contemporan, a revistelor literare, a gruparilor de gen, realizandu-se in acest mod, o traiectorie spre „raftul” plin cu cartile, pe care Menut Maximinian le-a citit si despre care a scris cu perseverenta unui jurnalist care se respecta.

Bucuria de –a tine o carte noua in mana, se simte in randurile prin care autorul isi incepe pledoaria pentru fiecare volum in parte. El nu desparte apele de uscat  cu forta, nu face selectii si topuri dupa calitatea artistica. Autorul reda cu acuratete si bun simt esantioane din textele la care face referinta, pentru ca, asa cum am mai spus, beneficiarul, domnia sa cititorul sa  intre indirect in lumea cartii respective si daca, il intereseaza subiectul, genul si stilul literar respectiv, sa  caute cartea. Unul dintre cei mai temerari scriitori  din tanara generatie, Menut Maximinian a ajuns la maturitatea scriitoriceasca dupa ce, un deceniu incheiat a exersat ca un violonist  cu har pe strunele unui Stradivarius. Succesul nu s-a lasat asteptat.

El nu mai este  scriitorul provincial care  isi lauda colegul de breasla la o halba de bere. El scrie cu temei, documentat si isi asuma cu responsabilitatea si, as zice eu, cu har dat de Dumnezeu, rolul de  gazetar literar. Impatimit de litera scrisa, numele lui Menut Maximinian este deja cunoscut  in presa scrisa si electronica din tara si chiar din strainatate. Un punct in plus in topul cultural al unui judet cum este Bistrita Nasaud,unde literatura de buna calitate nu mai este demult o fata morgana. Ceea ce  a adunat Menut in cartea de fata, sunt materiale pe care le-am citit la timpul lor, in paginile ziarului Rasunetul, imi sunt familiare. Majoritatea dintre autorii cartilor consemnate in cronicile aici  prezentare, imi sunt cunoscuti din ceea ce au publicat, au scos pana acum pe piata de carte. Tocmai de aceea, bucuria de-a regasi acest buchet de carti si autori intre doua coperte, sub semnatura lui Menut Maximinian constituie pentru mine, ca scriitor, o duminica a prieteniei care, vrem sau nu vrem, ne leaga prin actiunea comuna.

Cu aceeasi dragoste fata de pagina tiparita, autorul cartii face referinta la autori cu vechi state in lumea literara, dar si la novicii care bat la portile literaturii. Generozitatea si responsabilitatea, doua paralele care nu credeam ca se pot intalni vreodata, aici fac casa buna. ?i rezultatul nici nu putea fi altul cat timp Menut Maximinian este un profesionist de prima mana, iar cele 10 carti publicate de el pana astazi sunt girul ca va merge mai departe cu aceeasi patima frumoasa, harnicie intelectuala si candoarea cu care l-au inzestrat parintii, de acasa.

Monografii, proza, reportaje… sunt genuri literare la care Menut Maximinian s-a oprit in ultima vreme. A scris, a pus cuvintele de hartie  ca si cum ar fi aruncat boabe de grau in brazda. Acum culege si roadele. Premiile, distinctiile, cuvinte frumoase de la maestrii sunt tot atatea moduri prin care autorului i se recunoaste valoarea literara si jurnalistica. Vremea sintagmelor este cartea unui scriitor implicat in societate, nu a unui  literat inchis in turnul de fildes, de aici si apetenta  lui Menut pentru munca de redactie, pentru a relationa pe diverse paliere ale culturii si in sfera sociala. El are scrisul in sange, munceste pa pagina cu increderea omului care are ceva de spus lumii in care, din nefericire, Cartea nu mai este considerata a fi o valoare nationala.

Ceea ce face Menut Maximinian  este un act de cultura adevarata. El aduce sub lupa publica carti care, multe dintre ele, nu ar beneficia poate, de cronici si atentie din partea criticilor de specialitate. Desi nu isi propune sa radiografieze cu „uneltele” unui critic literar de meserie, autorul prinde esenta, lamura din fiecare carte pe care citeste, despre care scrie. O face cu luciditate, cu aplomb si siguranta de sine. Nu bajbaie si are deja un stil de prezentare, un enunt propriu si inconfundabil. Fiecare dintre  prezentarile de carte cuprinse intre cele doua coperte sunt unicat, fragmente dintr-un puzlle care reliefeaza, la urma urmei, munca sisifica, zilnica si  formeaza laolalta o…geografie  literara indubitabila. Cei care au beneficiat de consemnarile autorului nu tin doar de judetul Bistrita Nasaud, sunt carti si autori care fac istoria literara mai savuroasa, mai vie .

Felicitari, Menut Maximinian pentru Vremea sintagmelor, care este menita sa-ti deschida o zodie noua,  drumuri pe care cartile tale sa ajunga acolo unde le este locul, in librarii si in bibliotecile tarii.

3. RADACINI IMPRUMUTATE – Menut Maximinian

In volumul  intitulat „Radacini imprumutate, si care a vazut lumina tiparului in aceste zile, la Editura „Karuna” – autorul face un exercitiu de patriotism in sensul cel mai frumos al cuvantului. Intr-o perioada istorica in care, ca romanii in Romania, – celor mai multi dintre noi ni se pare a fi desuet sa ne erijam in aparatori ai romanismului,  preferand sa pedalam pe sloganurile unei globalizari mai mult sau mai putin avantajoasa pentru  ceea ce suntem, –  Menut Maximinian ne pune in fata unui fapt implinit. Frust, la obiect, cu date istorice si nu doar, autorul ne arata o alta fateta a monedei romanismului pe care il stim.

Mai pregnant decat in toate celelalte carti ale sale, in Radacini imprumutate,  scriitorul Menut Maximinian  se foloseste de uneltele  jurnalistului care este, dar si de cele ale etnologului, meserie pe care si-a ales-o si cu care iese la rampa… Seriozitatea muncii de cercetare pe terenul care, la prima vedere, nu ii ofera defel avantaj, (cercetarea fiind facuta in comunitati cu marea majoritate a populatiei maghiarizata), puterea de discernamant in alegerea filonului de cunoastere reala, alegerea dintre  sute si mii de variante posibile a unui fragment de istorie cat mai apropiat de realitate, face ca volumul de fata sa intruneasca preferintele mele, de cititor, intr-un top ad-hoc alcatuit  din volumele deja publicate de Menut  Maximinian pana astazi.

Subiectul ales de autor este unul care nu doar azi, de-a lungul  vremii chiar, a inflamat spiritele, a impartiti in doua tabere beligerante chiar, istorici redutabili, politicieni puternici, oameni de rand. Zona care tine geografic vorbind,  de ceea ce este cunoscut indeobste sub numele de Secuime, de Bazinul Odorheiului Secuiesc, s-a aflat in ultimele decenii mai mult in atentia sustinatorilor maghiarismului din Romania de dupa Trianon. Istoricii nostri, cei mai multi,  s-au multumit sa observe fenomenul maghiariyarii romanilor din zona mai sus amintita, doar pe baza a ceea ce se mai afla-n arhive. Colb de Istorie! O cercetare le fata locului parea pentru unii aproape imposibila.

In afara de modul literar  clar, in care si-a scris lucrarea de fata, Menut Maximinian  da dovada  de talent jurnalistic si de cunoastere a unei LUMI care pentru multi dintre noi este doar o pata de culoare pe harta Romaniei. Cu nuante poetice brodata din loc in loc, cartea Radacini imprumutate este un fel de rugaciune pentru memoria unui popor lovit din toate partile de hoarde, mai vechi sau mai noi, de cotropitori. Drama romanului caruia strainul, pe care l-a primit in casa si la masa sa, strainul care, mai apoi devine stapan pe identitatea romanului, este redata cu date certe, cu exemplificari si  cu date concrete. Biserica, in tot acest context, ramane  coloana vertebrala care reuseste sa adune in jurul axului sau, sa tina pe verticala  cele cateva cuiburi de romani care au mai rezistat, in timp, maghiarizarii aparent implacabile.

Ciuvuri de istorii personale, altele de familie, sunt adunate cu migala si cunoastere de profesionist, intr-un puzzle care, pentru cei care au ochi ca sa vada, constituie un document al diluarii noastre, ca natie. Prin curajul unor intelectuali autentici, a unor clerici romani sau chiar a destui oameni simpli,  Limba Romana inca mai respira in  susurul apelor, in suierul vantului, in doinele noaste stravechi. Bazandu-se si pe o bibliografie, la care si-au adus aportul de-a lungul anilor, nume  de prestigiu national, –  autorul volumului de fata face o paralela cu ceea ce el a intalnit pe teren. Pornind de la crucile din stravechile cimitire din satele care azi, dupa nume, grai si port, ni se declara a fi formate din etnici maghiari, dar unde numele romanesti clare, sunt schijesite in pietrele sau crucile de stejar ce tin loc de capatai de mormant, Manut Maximinian  ne conduce intr-o veritabila odisee istorica, folosind repere antrolopogice si etnologice care nu pot fi masluite de pseudo-savantii in materie. Arta bisericeasca, slova romaneasca, mestesugurile si mentalitatea tipic romaneasca, – sunt tot atatea valente de care autorul se foloseste cu tandrete, fara ranchiuna, cand ne demonstreaza ca acel spatiu este tarana din tarana Romaniei.

Este o lucrare cu personaje reale, nu fictive. Este o alta monografie care ar trebui sa faca parte din marea monografie a spatiului real al Romaniei de ieri, de azi si de maine. Radacini imprumutate este, la urma urmei, o marturisire, un act de identitate semnat prin exercitiul curajului de-a spune cu voce tare ca… esti ceea ce esti, un ROMAN. Fara colaboratorii sai din umbra, prietenii si toti pe care i-a cunoscut acasa la ei, in acest demers, timp de documentare si de nastere a cartii, Menut Maximinian nu ar fi reusit sa ne ofere decat un surogat din adevarul absolut al spatiului Odorheiului Secuiesc. Astfel, desi este o carte de autor, volumul de fata se impune, ne convinge de necesitatea prezentei sale in fiecare  biblioteca din Romania  si nu doar. Istoria este vie. Ramane sa citim cartea, sa mergem si sa stam de vorba cu „personajele” care o alcatuiesc prin vietile si istoria lucrarii pe care au implinit-o sau… nu.

Melania CUC
Din volumul: „Cronici Alb pe Negru”
Pagini de (ne) critica literara
Editura Semanatorul, 2010