Ciocarlia in rasarit

M-am dus spre rasaritul de soare si m-am intors cu el pe
umeri si cu urma razelor sale pe chip.
Aud in departare cantand cocosii dand glas diminetii, anuntand
venirea ei, anuntand rasaritul de soare si cate un latrat de caine
taie dimineata. Simt cum satul se trezeste din clipa in clipa prin
cantecul divin al ciocarliilor ce anunta rasaritul de soare si cate
un latrat de caine anunta… simt cum satul se trezeste din clipa
in clipa prin catecul divin al cocosilor, ce anunta rasaritul de
soare, cantec ce are cuprins in esenta sa acest trei ce duce
spre eternitate, spre inaltare, spre rasaritul de soare. Ciocarlia
si-a inceput trilurile inante de rasaritul soarelui, ca o ruga parca
adusa luminii si caldurii lui, ca o dorinta de a se inalta spre
lumina lui, spre caldura lui in plina vara, spre discul sau de foc.
Canta ciocarlia simfonia eternitatii naturii si a rasaritului
de soare si a inaltarii spre soare, e cantecul divin in cautarea
divinului, in cautarea dumnezeirii, in cautatrea lui Iisus.
Floarea soarelui, ii simt parfumul sau dumnezeiesc in dimineata
cu rasarit de soare. E totul umed si cald, un cald racoros.
Tacerea miresmei florii soarelui si cantecul ciocarliei
simfonizeaza rasaritului de soare. Rasarita e indreaptata cu
fata spre soare iar ruga ei rasaritului de soare. E parfumul ei
dumnezeiesc impletit cu trilurile ciocarliei si cu urma pasilor lui
Iisus ce pluteste deasupra si cu cautarea mea a razelor
rasaritului de soare.
Numai o data cu rasaritul de soare ciocarlia se inalta
spre cer. Merg spre sararitul de soare, merg spre rasaritul de
soare, si printre trilurile ciocarliei si spre drumul de tara auzind
in departare un cantec de cocos ca o avertizare parca a
rasaritului de soare. Sorb mireasma florii soarelui, mireasma
florii soarelui si as fi vrut sa nu am acum in urechi zgomotul
infernal si satanic de autobuz.
Toate petele norilor sunt date deoaprte, sunt fugarite
parca din fata soarelui facand loc, drum aparitiei divine a
soarelui si parintele Natanael trece prin fanaturi spre toaca ce
suna in jur, e toaca naturii, e cantecul meu poate ce
simfonizeaza cu cantecul naturii inchinat rasaritului de soare si
lui Dumnezeu. Nu sunt inca sus pe deal, dar astept parca ivirea
zorilor soarelui sa patrunda in toata fiinta mea si aceasta
mireasma zeiasca a florii soarelui indreptata cu petalele ei
galbene spre razele de soare si spre soarele ce va rasari.
Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede portiunea de
foc printre nori, a rasarit soarele inante de a ajunge pe lac. A
birut lumina, e ca aparitia ta, Dumnezeule in negura mintii mele
de om muritor.
Privesc razele soarelui cum se revarsa deasupra norilor
si printre nori spre noi. Ciocarlia a primit si ea binecuvantarea
luminii. Ciocarlia se inalta sus, sus pana la cer spre soare si-mi
duce parca tacerea iubirii mele spre soare, spre Dumnezeu.
Razele soarelui, mireasma naturii, cantecul naturii si
iubirea mea sunt ca o explozie simfonica inaltata lui Dumnezeu.

VICTORITA DUTU

Casatoria. O lectie de intelepciune si modestie

“Doua suflete pereche astazi unul s-au facut
Si pe tarmul fericirii impreuna au trecut,
Unul stea cazuta-n mare, altul pasare maiastra,
Astazi ingerii canta-vor, azi e cununia noastra.”

Prima taina cu care ne-a binecuvantat Dumnezeu, inca de la inceputuri, este casatoria – unirea barbatului si a femeii “intr-un singur trup” in dragoste si intelegere, caci “ Domnul Dumnezeu a zis : “Nu este bine ca omul sa fie singur; am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el” si “ de aceea va lasa omul pe tatal si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa si se vor face un singur trup” .(Facerea 2:18,24)
Ne intrabam astazi, intr-o epoca informationala, in care razboiul informatic ne desfiinteaza factura sensibila si pe cea religioasa, transformandu-ne, picatura cu picatura, intr-un mecanism automatizat, care este scopul existentei noastre si a vietii de cuplu, ce ar trebui sa insemne casatoria si cum sa ne comportam dupa acest eveniment din viata noastra?
Raspunsurile la aceste intrebari le gasim cu usurinta, uitandu-ne unii la ceilalti sau uitandu-ne in sufletul nostru, caci omul se naste prin dragoste si cu dragostea inserata in constiinta, precum si cu dorinta de a trai si de a duce viata mai departe. Dupa ce Dumnezeu a creat omul – barbatul si femeia – “i-a binecuvantat zicand : “Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti” (Facerea 1:28) incolo, fiecare din voi sa-si iubeasca nevasta ca pe sine; si nevasta sa se teama de barbat. (Efeseni 5:33), rezultatul vietii de cuplu fiind acela de unire in iubire a sotilor pentru nasterea copiilor, apoi de intelegere si ajutor reciproc intru slava lui Dumnezeu, pentru ca in lume sa nu existe desfrau si faradelege trupeasca.
Pentru a intari importanta acestui eveniment ne vom aduce aminte care a fost prima minune a Mantuitorului si unde a fost savarsita aceasta. Evanghelia dupa Ioan, in capitolul 2, ne prezinta o nunta din Cana Galileii, la care Isus si mama sa erau prezenti impreuna cu alti cativa ucenici. Isus indeplineste rugamintea mamei sale, care ii spune ca s-a terminat vinul, fapt care ar fi dus la terminarea petrecerii si la dezonoarea gazdei. Scopul prefacerii apei in vin insa este acela de a ne arata transformarea mirilor din acel moment, etapa nuntii fiind treapta de trecere catre o viata mai buna, asa cum si vinul a fost mai bun decat cel servit inainte. Fiecare dintre miri paraseste stilul de viata dus acasa la parintii sai, unde era ingrijit si protejat sau viata pe care o ducea de unul singur, in care nu trebuia sa-si imparta timpul si bunurile cu nimeni si intra intr-o uniune caracterizata prin lepadarea de sine si formare a unui nou nucleu in care fiecare sa traiasca pentru fericirea celuilalt ca pentru propria fericire.
Ma intreb acum ce poate avea o putere mai mare decat modelul de viata cu care ne-a miruit Dumnezeu? Care dintre „intelepciunile” laice ale vremii are conditii mai dure ca sa ne poata tine cat mai mult timp impreuna? Cum sa ne impartim copiii sau averile agonisite, despre care Dumnezeu spune sa ne lepadam ca sa putem ajunge la El? Revenind la Cartea tuturor cartilor si la singurul regulament de comportare morala si placuta in fata lui Dumnezeu, gasim raspunsul limpede la Matei 19:6 :”ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta”, iar cele mai bune vieti, dupa cum spunea Michel de Montaigne, sunt cele ale oamenilor obisnuiti, care nu cauta miraculosul sau extravaganta.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Franturi din viata de misionar iulie-septembrie 2010

By Daniel Pop
Dupa o vara cu munca asidua cu copiii si adolescentii, privind inapoi, vedem cum Dumnezeu a lucrat  intr-un mod deosebit in aceasta perioada. A fost una dintre verile cele mai incarcate, dar si pline de roduri.

Tabara de fotbal

Am inceput slujirea din vara asta intr-o tabara pentru baieti. Am luptat sa ajungem acolo pentru ca am vrut sa ducem si baieti de la orfelinat cu noi, ceea ce am si reusit. A fost un timp in care  am legat o relatie de prietenie cu baietii de la orfelinat, care ne da acum mai multa autoritate in viata lor.

O altabinecuvantare a fost faptul ca baietii si-au facut prieteni dintre baietii din tabara, prietenii din care ei au invatat dragostea lui Dumnezeu intr-un mod nou, fiind copii de varsta lor. La sfarsitul taberei baietii au spus ca a fost cea mai frumoasa tabara si, ori de cate ori m-am intalnit cu ei dupa, m-au intrebat daca mai mergem si anul viitor.

Tabara de copiii

Pentru ca noi lucram cu copiii de rromi din vecinatatea noastra si pentru ca am vazut nevoia de a scoate acesti copii din mediul in care traiesc, fie doar si pentru o saptamana, ne-am luptat sa-i ducem vara aceasta intr-o tabara crestina.

Am fost acceptati sa-i ducem pe copii cu conditia sa mergem si noi cu ei. Am petrecut aproape o saptamana cu copiii , aceasta perioada fiind o binecuvantare. Dincolo de invatatura zilnica care o aveam in tabara, am putut sa discutam cu copiii de la unu la unu, sa-i incurajam in mod personal (cand ne intalnim cu ei nu-i putem lua pe fiecare separat din cauza timpului scurt si a conditiilor – vin toti pe noi).

Am avut timp sa vorbim cu ei despre principii de viata(unul dintre baieti, Catalin, are 13 ani si deja se gandeste la relatii cu fete – am vorbit cu el despre ce asteptari are Dumnezeu de la noi cand intram intr-o relatie si despre ce a creat Dumnezeu sa se intample doar in cadrul familiei). Am fost surprins sa aflu de la Catalin ca el nu stia nimic despre limitele pe care Biblia le pune in legaturacu relatiile, mai mult de atat el mi-a dat exemplu pe sora lui care are o relatie fara limite. Am discutat despre asta si l-am incurajat sa-si puna limite, pentru a avea o familie frumoasa mai tarziu.

Intalnirea de tineri la TPM Medias

Am fost binecuvantati sa avem si echipe din occident care ne-au ajutat in aceasta perioadala slujirea in orfelinat (au fost perioade cand am mers zilnic, timp de o saptamana), cu copiii din vecinatate sau in biserici.

Unul dintre liderii unei echipe din Germania a fost si anul trecut la noi si a lucrat cu copiii de rromi.  A fost surprins anul acesta de progresele facute de copii. Noi, pentru ca lucram tot timpul cu ei, nu am observat progresele, dar el venind dupa un an le-a observat si ne-a incurajat sa mergem mai departe cu ei, pentru ca Dumnezeu lucreaza in viata lor (cu un an in urmaerau extrem de nelinistiti in timpul lectiilor, neatenti, fara scrupule, violenti). A fost o incurajare pentru noi sa auzim aceasta.

Una din echipele din Germania a vrut sa faca o minitabara pentru adolescenti la baza noastra de misiune. Am chemat tineri crestini si necrestini la noi si timp de 3 zile am impartasit Evanghelia  si dragostea lui Dumnezeu cu ei. Am adus si 3 baieti de la orfelinat, unii dintre cei mai neastamparati. Directorul orfelinatului ne-a spus canu merita sa vina, iar noi i-am raspuns ca tocmai de aceea ii luam pe ei, pentru ca nici noi nu meritam nimic de la Dumnezeu.

Baietii au fost foarte cuminti si placuti. La inceputul taberei au fost provocati toti tinerii sa scrie pe o foaie care sunt asteptarile lor de la acea perioada. Unul dintre baietii de la orfelinat a scris ca el are asteptarea de a invata cum sa comunice cu Dumnezeu, cum sa afle daca Dumnezeu ii vorbeste si sa invete cum sa se inchine lui Dumnezeu.

Ne-am rugat impreuna cu ei, ne-am inchinat impreuna cu ei si am avut invatatura despre subiectele mentionate de acel baiat si continuam sa ne rugam pentru ei si sa-i vizitam la orfelinat. Adolescentii s-au simtit binecuvantati in aceasta perioada, si ne gandim sa mai organizam astfel de minitabere in care sa vorbim tinerilor despre Dumnezeu, in acelasi timp, sa fim impreunacu ei si sa le fim modele.

Privind inainte – planuri pentru toamna 2010

Dupa douasaptamani de concediu incepem din nou slujirea.
… continuam si dezvoltam lucrarea cu copiii …

In toamna aceasta vom continua sa lucram cu copiii de rromi, dar ne gandim sa dezvoltam lucrarea. Daca anul trecut am lucrat la alfabetizare si dezvoltare doar cu 4 dintre copii, anul acesta ne gandim sa luam mai multi dintre ei (probabil 8) si sa facem alfabetizare, aceasta deoarece multi dintre ei au mers la scoala un an sau doi si au renuntat inainte sa invete sa scrie si sa citeasca.
… orfelinatul ramane un loc de investire …

Vom continua sa mergem la orfelinat (din doua in doua saptamani) si sa avem lectii biblice si alte activitati cu baietii. Ne gandim sa incepem o lucrare cu tinerii din localitatea Agarbiciu (localitatea unde este orfelinatul) in care sa includem si adolescentii si tinerii din orfelinat.

SPCBL

Pe data de 26 septembrie incepe scoala de Perspectiva Crestina Biblica asupra Lumi (SPCBL). Pentru ca liderul scolii a fost nevoit sa plece din tara, Lidia a fost rugata sa preia conducerea acestei scoli,  astfel ca pe perioada septembrie-decembrie Lidia va fi implicata in conducerea scolii.

Aceasta scoala se concentreaza pe invatatura despre cum se aplica principiile biblice in societate, indiferent de domeniul acesteia (sanatate, invatamant, politica, arta, etc), cat si despre cum sa intelegem lumea din jurul nostru (atat Europa cat si culturile asiatice sau africane). Vor fi invitati profesori din tara si strainatate, profesori cu experienta, implicati in societate, dar si cu studii teologice. Voi fi student in aceasta scoala cu gandul de a-mi imbunatati cunostintele despre lume din perspectiva biblica(cum sa intelegi lumea in care traiesti, asta implica si cum sa intelegi o cultura in care mergi ca misionar) si despre cum sa avem impact in societatea in care traim.
Rugati-vaimpreuna cu noi pentru:

– Dumnezeu sa continue sa vorbeasca baietilor de la orfelinat (cu care am lucrat vara aceasta),

– sa ne dea o solutie pentru a putea sa luam mai multi copii cu care sa lucram la alfabetizare si dezvoltare (avem nevoie de o sala de intalnire),

– intelepciune Lidiei  in conducerea scolii, iar mie putere de a lua tot ce-i bun din aceasta scoala.

Multumim mult pentru sustinerea si increderea pe care ne-o acordati.

Daca doriti sa stiti mai multe detalii despre lucrarea noastra ca familie intrati pe :

http://www.ganduridemisionar.wordpress.com

AM REVAZUT IZVORUL!

E destul doar o clipa,
Ca sa-ti pierzi echilibrul
Si sa-ti simti rupta o aripa
Ce-ti ingreuneaza de tot zborul!

E destul doar o vorba naroada,
Ca sufletul tau alb sa ti-l roada
Si sa te trezesti pierdut in gandire,
Cand invinge, in tine, a ta fire…

E destul doar sa privesti balciul
Si sa-ti dai seama de instrainare;
Fie locul un vacarm din stadion
Sau in tacerea la-nmormantare!

E destul doar o clipa-n gandire,
Ca sa revii la pace si linistire!…
Si cat am nevoie si eu acuma de ea,
Ca sa am elixirul fericirii-n viata mea!

Prof. Dumitru Buhai
Cand am urcat in avionul ce urma sa ne duca spre Romania, mi s-a parut ca trec un deal si ajung intr-un sat romanesc, in care graiul strabun este pastrat cu sfintenie. Cuvintele ce le auzeam imprejur imi pareau versuri de cantec si melodia sufletului nascut langa apa de izvor… Si cuvintele ce le auzeam imi dadeau linistea ce-o cautam…
Pe valuri de nori si in zumzetul motoarelor, inconjurati de razele de soare si de albastrul cerului fara sfarsit, am calatorit ore in sir si am avut ragazul sa reflectez la vatra stramoseasca si la pretul ce l-am platit ca sa raman cu sufletul curat ca apa de izvor si cu credinta in Dumnezeu nealterata de valurile napraznice si reci ale vietii. De dragul parfumului si al frumusetii trandafirului, se merita sa induri si intepaturile dureroase ale unor spini ascunsi sub petalele rosii, galbene sau albe, ori sub frunzele de un verde crud, cum poti indura si tradarea, lacomia si trufia unor oameni de neomenie si plini de trufie!…
Aterizarea la Otopeni mi-a implinit dorul atator ani de speranta si surghiun… Mi se parea ca visul si realitatea se impletesc, iar spiritul mi se linisteste si ranile incep sa se vindece. Imi venea sa imbratisez pe oricine imi zambea sau se uita la noi uimit ca atatia romani revin sa-si regaseasca izvorul, sa respire aer romanesc si sa li se sature dorul de tara aceasta frumoasa, cu oameni de omenie, cu glia ce o numim „acasa”, impodobita de Dumnezeu ca o mireasa frumoasa… O, Romanie, ne-a adus la tine dorul de casa!…
Eram intr-o mare de oameni ce vorbeau in frumoasa romaneasca si parca fredonau un imn, o oda, un bocet, o balada, o doina, o elegie sau un basm… Ii ascultam pe oamenii acestia: frati si surori de neam cu mine, si-mi simteam sufletul linistit, regasindu-se in poezia graiului strabun…
Si mi-am inceput calatoria in cautarea izvorului, la Bucuresti: orasul vietii mele de pana la plecare in aventura credintei si a biruintei, ca sa ma satur de apa lui curata si sa-mi racoresc sufletul. Imi incepeam calatoria de revedere, dar si cea de fiu revenit sa-si vada casa parinteasca de sub glia stramoseasca, unde tarana din tarana se odihnea, si sa simta in fiecare fir de iarba ecoul pasilor strabunilor lui… Si pomii in floare, in strai de sarbatoare, parca, imi salutau sosirea, ca sa pasesc pe urmele pasilor parintilor si strabunilor mei ce mi-au lasat mostenire dorul si sufletul de omenie, ca si credinta in Dumnezeu, ca si iubirea pentru neamul meu…
Am vizitat biserici, unde am intalnit prieteni si frati, surori de credinta si de suferinta, prieteni cu inima sincera pentru Adevarul lui Dumnezeu; si mi s-a umplut inima de bucurie, cand am putut sa le marturisesc credinta constienta din sufletul meu… Am reintalnit colegi de scoala – altadata cu inima goala si fara credinta – dar acum, ingenunchind la altar si inchinandu-se cu mine, lui Dumnezeu. Ce bucurie pentru sufletul meu!… Si ce biruinta pentru Dumnezeu!
Ce surpriza fericita si bucurie am avut, in sufletul meu, cand am intalnit, in biserici, colegi, profesori sau ingineri, doctori, prieteni de scoala si oameni de toate profesiunile, inchinandu-se liberi lui Dumnezeu!…
Sa aflu ca in tara mea exista facultati, licee si scoli crestine a insemnat o implinire a unui vis al meu: sa-L vad in scolile din tara mea pe Dumnezeu… N-am fost de fata la schimbarile minunate facute in tara dorului meu, dar cu sufletul si cu rugaciunea m-am simtit parte din minunile acestea ale lui Dumnezeu pentru neamul meu…
La Resita si Orsova, am admirat noile locasuri de inchinaciune intr-un stil arhitectonic al zilelor noastre si cu conditiile cele mai moderne. M-am simtit si in aceste orase, ca si peste tot pe unde am colindat in tara, cu sufletul imbobocit intr-o realitate plina de bucurie, vazand ca Dumnezeu a readus libera credinta si in tara sufletului meu…
Intalnind atatia prieteni si sceptici intorsi la Dumnezeu, mi-am intarit – si eu – credinta in sufletul meu. Mi-au venit in minte cuvinte din Cuvantul lui Dumnezeu care vorbea – vocea Lui rasuna si astazi… – de multa vreme si neamului meu: „Omul va trebui sa-si plece in jos privirea semeata si ingamfarea lui va fi smerita; numai Domnul va fi inaltat in ziua aceea , caci este o zi a Domnului ostirilor impotriva oricarui om mandru si trufas, impotriva oricui se inalta, ca sa fie plecat…” (Isaia 2/11-12).
Am spus – si o spun – ca Dumnezeu vrea sa readuca la credinta si ascultare poporul roman, pentru ca vrea ca romanii, sau romancele sa nu piara , ci sa aiba viata, prin pocainta si credinta. Proorocul Zaharia transmite mesajul divin de chemare la ascultare, ca sa nu vina ceva mai greu si mai de nesuportat: „Intoarceti-va la Mine – zice Domnul ostirilor -; si ma voi intoarce si Eu la voi… Intoarceti-va de la faptele voastre rele!…” (Zaharia 1/3, 4-b).
In continuarea calatoriei, am poposit pe Valea Prahovei, locul unei parti din copilaria mea, acolo unde se afla giuvaierul Bucegilor nostri, unde muntii, padurile si raul Prahova isi etaleaza frumusetea si-ti dau curajul revenirii la matca. La Sinaia, mi-am mangaiat privirea pe frumusetile de pe Valea Furnica, de la Peles, Pelisor, Cota 1400, dar mi s-a innegurat privirea si am simtit cum tristetea isi cauta culcusul in sufletul meu la vizitarea orfelinatului din localitate, aflat langa manastirea, de pe povarnisul ce duce spre lumea de tacere si mister a muntilor Bucegi, cand mi-am amintit de trecut si am vazut prezentul. Ma gandeam, pe cand revedeam orfelinatul cu frumoasele lui alei, de pe coama de deal, dar si cand intalneam fetele triste si ingandurate ale copiilor orfani, cat ii iubeste de mult si le poarta de grija acestora Mantuitorul….
Sa ne apropiem de sufletul orfanilor cu gingasie si sa punem pe ranile sufletului lor balsamul de mangaiere si alinare; si uleiul binefacator al credintei si al sperantei, prin bunatate, omenie si dragoste sfanta. Cine face rau unui orfan se atinge de ochii lui Dumnezeu, caci El il iubeste si il ia, pentru totdeauna, sub pavaza Sa!…
La Busteni: mica cetate de granit, unde mi-am petrecut trei ani frumosi din copilarie, am calcat pe urmele ce le-am lasat pe cand incercam sa patrund tainele vietii si ale naturii ce o vedeam cu panorama muntilor Caraiman, mereu acoperiti de nori, si care, acum, cand am revenit de pe meleaguri straine, mi-au stamparat al meu dor, cand si-au aratat piscul cu crucea de beton si piatra de pe creasta lor, cand m-am apropiat de poalele Bucegilor. Vedeam aceeasi cruce, ca atunci cand aveam 12 ani, la marginea prapastiei, de straja inaltimilor, luminand cu lumina electrica trasa pana la ea, imprejurimile, luminitele becurilor ei vazandu-se pana departe. Crucea aceasta ce mi-a fascinat copilaria a ramas neclintita de vanturi si ploi, de zapezi furtunoase sau de frig sau de caldura si nici de rugina vremii, ci statea mai departe, de straja in varful de munte numit Caraiman, in lumea ei: lumea tacerii de stanca ce mi-a umplut si mie sufletul de mister si am sapat cuvinte in poemul

„Templul tacerii de stanca”…

La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna…

M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca…

Pe cer, au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala de vis!…
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele…

Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.

N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo: in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Isus…
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine, departe!…

Din Busteni, am urcat muntii Bucegi, la „Babele”, si, in ceata in care ne-a lasat funicularul, am simtit linistea de stanca. Soarele ne-a zambit doar cateva minute si ne-a dat ragazul sa admiram crucea misterioasa de pe varful Caraiman, martora din templul tacerii de stanca…
La orfelinatul de copii din Busteni m-am simtit ca acasa, dar am lasat, pentru cateva minute, sa ma cuprinda tristetea si nostalgia, intelegandu-i pe copilasii aceia, cu fetele acoperite de zambetele lor palide, cand ma priveau cu o curiozitate neobisnuita, iar vorbele lor, cand le rosteau, parca erau venite din ungherele ascunse ale sufletelor lor zbuciumate si lipsite de dragostea parinteasca, caci ei traiau greutatea cu care soarta stie, pe unii din noi, sa-i loveasca… Traiam sentimentele infratirii cu acesti copii fara copilarie…
Iarasi ma rugam lui Dumnezeu sa aiba grija de sufletele si viitorul lor… Ma rugam si ma rog lui Dumnezeu sa ne dea si noua: tuturor romanilor sa n-avem inimile paganilor, ci sa avem suflete pline de mila si bunatate, de gingasia intelegerii si iubirii semenului tau, caci si tu sau eu putem fi, oricand, intr-o situatie similar de precara, stand in fata sortii cu mana goala, sau la groapa mortii!…
Daca nu ne-am fi dus si pe litoral, poate nu s-ar fi realizat visul de a pasi pe urmele tineretii verzi ce a zburat…; si cu pescarusii galagiosi ce mi-au tinut tovarasie, in revarsatul multor zori, cand soarele abia incepea sa se iveasca ca un imparat infocat peste uscat si-ntinderea imensa de apa sarata si binecuvantata, din anii tineri si de mai tarziu…
Litoralul este o capodopera naturala pe chipul binecuvantat al Romaniei. M-am bucurat si am fost fericit la reintalnirea locurilor, unde am regasit imaginea unica a intalnirii infinitului cu finitul, a vesnicului cu temporalul, a nostalgiei si a bucuriei in fata peisajului, in auzul zumzetului sau vuietului valurilor marii, dar si in admiratia albastrului apei si a zarii, ca si in cea de rasarit sau apus de soare, ca si fericirea de a vedea orizontul din departare…

P.S. Un fragment din romanul meu „Emigrantii”, in curs de pregatire sa iasa la Lumina…

Prima conferinta Peniel, in Austria

Va auntam cu bucurie ca Fundatia Peniel va organiza in aceasta toamna prima conferinta de tineret Peniel din Austria! Preocuparea noastra este ca tinerii romani de pretutindeni sa cunoasca harul lui Dumnezeu, sa accepte identitatea lui Cristos si sa traiasca o viata calauzita de Duhul Sfant, care sa largeasca Imparatia Domnului pana va veni El.
Detalii:
1. Conferinta se va desfasura sub denumirea “Noi Perspective”. Motto: Ieremia 29:11.
2. Locatie: Vienna Christian Center aflat pe Baumgasse, nr. 72 (www.viennachristiancenter.at).
3. Vor predica evanghelia: Lucian ONIGA, Adi FISCA si Iuliu CENTEA. Vor sustine diverse seminarii: Adi FISCA & Peniel band (Despre inchinare), Lucian ONIGA (Cum sa te casatoresti bine) si Sami PETER (Plinatatea Duhului Sfant). La sesiunea panel vor raspunde la intrebari: Stefan PESEL, Martin SCHASER, Ioel ROTARIU, Iuliu CENTEA si Lucian ONIGA.
4. Ne vor conduce in inchinare: Peniel band – RO si alte formatii muzicale din Linz, Salzburg si Viena (Agape & Hebron).
5. Participarea la conferinta va fi conditionata de:
a. Inscrierea pe situl Peniel (www.peniel.ro) pana la data limita de 8 OCTOMBRIE. Recomandam ca fiecare lider de tineret sa-si inscrie grupul de care va raspunde pe intreaga perioada a conferintei! La registratura, numai liderul de grup se va prezenta pentru a face demersurile necesare intrarii in sala!
b. Achitarea unei contributii de 10 Euro la locul conferintei.
Avand in vedere numarul limitat de locuri, numai primele 650 de persoane inscrise vor putea participa la aceasta conferinta! Va rugam sa nu va inscrieti pe lista decat daca veti participa cu siguranta la conferinta!
6. Program:
Vineri, 15 oct.:
Receptia: 17:00 – 18:00
Sesiunea I: 18:00 – 20:00 (sesiune comuna)
Sambata, 16 oct.
Sesiunea II: 10:00 – 11:15 (seminarii paralele)
11:15 – 11:45 – pauza de cafea / ceai
Sesiunea III: 11:45 – 13:00 (sesiune comuna de intrebari si raspunsuri – panel)
Timp liber: 13:00 – 18:00
Sesiunea IV: 18:00 – 20:00 (sesiune comuna)
7. Organizatorii Peniel nu vor asigura cazarea participantilor, dar vor acorda asistenta pentru cazare, in masura locurilor oferite de catre bisericile evanghelice din Viena. Pentru a ne usura munca si pentru a va rezolva singuri cazarea, va rugam sa luati legatura direct sau prin pastorul dv. cu crestinii din Viena! De asemenea, va puteti caza si la locatiile afisate in linkul din mesajul de pe www.peniel.ro. In cazul in care nu va descurcati, va rugam sa luati legatura cu Beni Lavu, la tel. 0043-660-658.35.60, prin e-mail la benylavu@yahoo.com sau pe messenger la id-ul benylavu.
Pentru pregatirea spirituala a acestei conferinte, va rugam sa fiti alaturi de noi in post si rugaciune speciala pe data de 10 octombrie.
Multumim si va asteptam cu drag!
In numele echipei,
Lucian Oniga
PS 1. Speram sa reusim transmirea live a conferintei pe internet.
PS 2. Recomandam intalnirile Global Leadership Summit (GLS) care se vor desfasura in mai multe orase din Romania. Indiferent de varsta si experienta ta in lucrare, participarea la aceasta conferinta va fi o incurajare si o buna provocare pentru tine. Pentru detalii si inscrieri: www.willowcreek.ro.
Pasi.ro

PREZENT LA INTALNIRE

By Mihaela Arbid-Stoica , Beirut, Lebanon
Mi-a luat destul timp pana m-am hotarat sa scriu. Motivele sunt simple: mai mult de teama ca nu am sa reusesc, dupa 16 ani, sa redau toate senzatiile, sentimentele, starea de spirit si mai ales sa conving ca totul a fost real. Cand vorbim despre Dumnezeu, nu este de glumit si mai ales de fabulat.
In vara lui 1993, intr-una din zile, m-am trezit cu bratul stang umflat si de culoare galbena. Cum imi schimbasem ceasul, am pus totul pe seama metalului, crezand ca e o banala alergie, la care eram predispusa mai ales primavara. Dupa un tratament usor, bratul mi-a revenit la normal, in schimb am inceput sa am o durere suspecta intr-un singur loc in brat – intre cot si omoplat. Aveam senzatia ca „o pasare” ma ciugulea in acel loc. Dupa o luna, perioada in care asa-zisul „ciugulit” crestea in intensitate, m-am hotarat sa merg sa ma vada un doctor ortoped. Mi-a prescris analizele de rigoare si am facut o radiografie in care se vedea ca osul avea o umflatura, cam de dimensiunea unei nuci. Doctorul mi-a spus ca am o infectie a mucoasei osului, mi-a dat un antibiotic si un antiinflamator, pentru o perioada de 3 luni. Am plecat linistita acasa, considerand ca era ceva lipsit de importanta. La cateva zile, o prietena m-a sunat si mi-a spus ca mi-a facut o programare la unul dintre cei mai buni doctori din Beirut. Foarte linistita, mai mult ca sa-i fac placere, am acceptat interventia ei in problema mea de sanatate. Imediat ce doctorul s-a uitat la analize si la radiografie, m-a intrebat ce varsta am, cati copii si altele, pe care nici nu le-am luat in seama. Dupa ce i-am raspuns, ce-i drept, putin amuzata de indiscretia lui cu privire la situatia mea familiala, si-a ridicat privirea de pe hartii si mi-a spus cu un calm convingator:
– S-ar putea sa mor inaintea ta, calcat de o masina.
Am zambit.
– Ai cancer la oase, 99%. Ce-ai facut pana acum, de ce nu ti-ai facut biopsie si pierzi timpul cu medicamente banale?

Intr-o fractiune de secunda, am simtit ca ma aflu intr-o centrifuga sau ca traiesc un cosmar. Am inceput sa plang si gandul mi s-a dus la fata mea care nu implinise inca 12 ani. Inainte de a pune o intrebare doctorului sau de a-l asculta, planul era facut. Pe fata trebuia sa o duc la mama, in Romania, iar eu sa ma sinucid. Doctorul – poate Dumnezeu l-a inspirat – inainte de a fi inceput sa-mi faca trimiterea pentru spitalul american, m-a privit si, ca sa-mi mai dea cateva zile de speranta, mi-a propus sa repet radiografia si analizele, la un anumit spital, unde-l cunostea foarte bine pe radiolog. Am acceptat fara nicio sovaiala. Imi ramaneau cateva zile, in care aveam sa mai traiesc cu o bruma de speranta. Imi trebuia si timp sa ma obisnuiesc cu gandul.

Am plecat de la doctor ametita. Mergeam pe strada naucita dar, simteam in suflet o usurare, era mai mult o stare nervoasa. Se intampla, cand ai o problema, sa-ti simti inima, sufletul, grele, inecate in amaraciune, o stare foarte greu de explicat. Eu nu am avut acest sentiment si, astazi, cand imi amintesc, nu-mi pot explica, dar era ca si cum acceptasem diagnosticul si imi faceam un plan pentru calatorie. Sau poate socul este prea mare, incat pierdusem contactul cu realitatea.
Peste doua zile, eram in sala de asteptare a spitalului. Radiologul stia ca vin, era deja anuntat de doctorul meu.
M-a primit zambind si, dupa cea mi-a facut mai multe radiografii, m-a lasat sa astept poate 5 sau 10 minute, dupa care a aparut si m-a sarutat pe obraz spunandu-mi fericit:
– Nu ai cancer. Nu ai nimic, poate o malformatie a osului, dar este curat. Du-te acasa si uita totul.
Am plecat plangand, de data aceasta de emotie. A doua zi m-am prezentat la doctorul meu cu aerul unei invingatoare. Analizele erau perfecte. Am pus totul pe o greseala tampita, pe fatalitate, pe o farsa a sortii… nu avea importanta ce se intamplase, principalul era ca nu aveam cancer. Am oprit tratamentul si am incercat sa uit si sa ma bucur de viata, numai ca, dupa doua saptamani, m-am trezit din nou cu dureri ca la inceput, dar de o intensitate mai mare. L-am sunat pe doctor si mi-a spus ca este o cauza psihica. Iar am uitat. Ma trezeam noaptea cu dureri pana la umar. M-am intors la radiolog. Am refacut radiografiile, nimic. La doua luni de la primele investigatii, nu mai puteam sa-mi misc gatul, aveam dureri in brat si in bazin. Nu am lasat un doctor in oras, am facut toate analizele posibile de reumatism, artroza, disc cervical, dorsal, lombar… etc. Absolut normal. Toti ma luau de nebuna, iar eu plangeam in fiecare dimineata de durere. La radiologie, doctorul m-a gonit si mi-a spus ca nu am decat sa merg la tratamente in Romania. In primavara lui 1994, aveam impresia ca bazinul si articulatiile devenisera niste fiare vechi care scartaiau cand ma miscam. Intr-un fel, ma consolasem, credeam ca din cauza umiditatii din Beirut am artroza. Aveam senzatia ca osul ma arde si, inconstient, incepeam sa ma scarpin, sa-mi infig unghiile in articulatie. Intr-una din zile, am mers la o librarie sa cumpar o carte pentru fata mea, pentru ca incepeau examenele de sfarsit de an. Inainte de a plati, mi-am aruncat privirea pe standul de carti religioase. Mi-a atras atentia o carte, „Isus a facut din mine martorul Sau”, scrisa de un preot misionar, Tardif. Am cumparat-o imediat si, pana seara tarziu, era deja citita. Nu pot sa redau ce am simtit cand citeam. Era cea mai mare revelatie pentru mine, Dumnezeu este mereu prezent, chiar si atunci cand nu ne gandim la el. Preotul misionar lucrase intr-una din cele mai sarace tari din America de Sud. La un moment dat, s-a imbolnavit de cancer la plamani. Intors in Canada, isi astepta sfarsitul intr-un spital, zilele fiindu-i numarate.
Intr-una din zile a intrat la el in camera un grup de tineri care i-au spus ca vor sa se roage pentru el. Jenat pentru ca usa era deschisa si toata lumea care trecea prin hol privea inauntru, i-a rugat pe tineri sa o inchida. Numai ca, din fericire, Isus „era deja intrat”. Preotul se hranea artificial de mai mult timp si noua „problema” care a survenit dupa plecarea tinerilor a fost senzatia de foame. A cerut de mancare, spre surprinderea corpului medical, iar la cateva zile, cand i-au refacut analizele, nu mica le-a fost mirarea ca rezultatul a fost bun.
Dupa ce s-a insanatosit, si-a reluat munca de purtator al cuvantului lui Dumnezeu, cu si mai multa forta si convingere.
Intr-o zi, in timpul predicii, a auzit in cap o voce care i-a spus: „Vor fi vindecati cei care nu vad”…
De atunci, miracolele au curs in fiecare duminica, iar taranii din satele invecinate si chiar si cei de la distante mari, au inceput sa vina sa asculte predica preotului misionar. Intr-una din zile, a simtit nevoia sa-l acompanieze pe Isus, in misiunea lui prin mai multe tari din lume, de la Canada si USA, pana la cele mai indepartate din Africa. Stadioane intregi asistau la minunile facute de Isus care veghea asupra lui, il scotea din incurcaturi, primejdii si ii soptea ce trebuie sa vorbeasca. Tot El se ocupa de cheltuielile de transport si ii aducea mereu in drumul sau oameni care il sprijineau, dispusi sa-i faca mici donatii.

Odata ajunsa la ultima pagina, am luat cititul de la inceput si de fiecare data imi imaginam ce minunat, sublim, divin trebuia sa fie la prelegerile lui, stiind ca Domnul este sus si-l priveste pe fiecare in parte.

Nu am lasat un rand sa nu-l citesc si nu mica mi-a fost mirarea cand am citit pe coperta ca pe data de 4 septembrie „Père Tradif “ avea sa fie in Beirut. Deci si Libanul facea parte din programul sau si al lui Isus. Toata vara am asteptat nerabdatoare. Niciodata nu m-am gandit ca era o posibilitate sa scap de aceasta boala, care nu era diagnosticata de niciun doctor din Beirut. Ma gandeam ce fantastic, ce noroc pe mine, sa ajung intr-o adunare in care Isus avea sa fie prezent. El, Dumnezeul nostru, El, care a murit si pentru mine, El, care ne-a intors copii Tatalui, El, pe care, de cand eram mica il consideram Prietenul si Protectorul meu. La data fixata, am plecat impreuna cu o prietena. Ea venea la mine in fiecare dimineata si imi facea masaj cu toate cremele posibile, sa ma pot misca. Pe drum i-am spus fara niciun regret: „Daca nu mor pana vara viitoare, un lucru este cert – voi ajunge intr-un scaun, imobilizata pentru restul vietii”.
Am ajuns devreme si am avut norocul sa stau in al treilea rand. Pe primele erau copiii handicapati din cauza razboiului civil. M-am cutremurat, nici nu m-am gandit la mine, pe langa copiii paralizati de schije, eu nu vedeam ca as fi avut vreo problema. Dupa ce ne-a povestit cum s-a schimbat viata lui si toate aventurile avute in cele mai obscure si periculoase tari in care Isus l-a indrumat si mai ales despre increderea si credinta lasate in urma lui, ne-a spus: „Eu sunt magarul care l-a purtat pe Isus in ziua de Florii spre Ierusalim, sa nu credeti ca daca puneti mana pe mine, as fi vreun sfant”. Au inceput minunile; zeci de oameni s-au ridicat de pe scaunele unde erau fixati, altii au aruncat carjele si au inceput sa faca primii pasi. La un moment dat, a spus: „Sunt doua femei care au cancer la oase, ele nu stiu si din acest moment incep sa se vindece”. In tot acest timp, cu lacrimi de bucurie, pentru prima data in viata mi-L imaginasem pe Domnul nostru deasupra noastra, cu purpura pe care a purtat-o in drumul spre Cruce, zambindu-ne fiecaruia. Plangeam si ma rugam: „Doamne, nu vreau nimic, decat sa ma privesti si sa nu ma uiti cand Te intorci la tronul Tau, langa Tatal nostru. A fost un extaz pentru tot Libanul.
Sotul meu, ca de altfel mii de libanezi, a urmarit intalnirea cu Isus, in fata micului ecran. Au fost persoane care au fost atinse de miracol in fata sticlei televizorului.
Daca am venit la intalnire cu pasi marunti si cu durere, am plecat grabita, inainte de a se fi pus in miscare sutele de masini. Plangeam si eram emotionata. Aveam senzatia ca traiesc ceva unic si sfant. A doua zi m-am trezit si, fara sa ma gandesc la altceva in afara de minunea vazuta si traita cu o zi inainte, m-am apucat de treburile menajere. Spre pranz, am realizat ca nu mai aveam nicio durere, nici la bazin, nici la coloana, nici in zona cervicala. In sfarsit, eram ca la 20 de ani. Ma culcam pe pat de zeci de ori, ma sculam brusc si ma aplecam, faceam toate miscarile posibile. Nici cea mai mica durere. Timp de o saptamana, ma trezeam dimineata cu teama. Imi miscam un picior, nicio durere, il miscam si pe celalalt, si nimic. Ma ridicam brusc si saream de pe scaun de mai multe ori pe zi, mi-am reincaltat pana si pantofii cu toc, adica faceam tot ce nu mai facusem de un an. Nu puteam sa cred ca Isus m-a privit cu adevarat si m-a vindecat cu harul si bunatatea Lui sfanta, ma vedeam nedemna de dragostea Lui.
La sfarsitul saptamanii, l-am intrebat pe sotul meu daca a observat vreo schimbare la mine. Mi-a raspuns: „Da, dar asteptam sa-mi spui tu ca este adevarat”.
Multa vreme de-atunci, de fiecare data cand imi aminteam, plangeam de bucurie. A fost pentru prima data, de altfel si ultima, cand am stiut ce inseamna lacrimi de bucurie. Au fost si altele, dar cele pentru Isus sunt lacrimi speciale.
Cu timpul, m-am obisnuit cu ideea ca si „umila pacatoasa” care sunt a fost privita si atinsa de harul lui Isus. Am invatat sa-I vorbesc. Stiu ca in orice imprejurare ne priveste. Dumnezeu mi-a ascuns faptul ca eram bolnava, mi-a dat o sansa sa-mi dovedesc iubirea dezinteresata pentru El. Mama m-a invatat de mica sa ma rog si mi-a insuflat credinta si convingerea ca Dumnezeu este mereu prezent.

La inceput, imi propusesem sa incerc sa descriu exuberanta pe care am trait-o in prezenta Lui, sa retraiesc toata emotia de atunci, dar nu am reusit. I-am spus, cand am inceput sa scriu: „Doamne, da-mi inspiratie, ajuta-ma sa scriu si sa fiu crezuta”, iar la sfarsit am descoperit ca eram calma, ingrozitor de calma, iar in linistea interioara, imi soptea: „Nu-ti face griji. Cei care cred in Mine nu au nevoie de argumente. Eu sunt mereu prezent, chiar si atunci cand ei se indoiesc”…
www.orizontcrestin.org

Roua de dor

By Sorin Micutiu

Pe calea-ngusta,
umbrele serii
tainuiesc
gene-nlacrimate.

Mi-e dor!…
Mi-e dor de-acele zile
cand ganguream,
in dragostea dintai:
,,O, Doamne, Te iubim!”

As vrea,
in zorii diminetii,
in mireasma florilor,
sa-Ti soptesc cu roua:
,,Pentru rabdare,
Doamne, multumesc!”

Iarta-ma, Doamne!
De atatea ori suspinand
si plangand Te-am auzit
pana-n zori, langa mine…

Azi plang si eu cu dor
dupa dragostea frateasca,
ce pret de jertfe pentru ea
a trebuit sa se plateasca…

Din ce prigoane
s-a nascut iubirea,
frumoasa si sfanta iertare
ce ne-a aprins inimile…

Doamne, pe calea-ngusta
se simte o stare frumoasa…
Nu stiu ce pierd
cei ce nu vor sa iubeasca!

Chiar daca sunt lacrimi,
ele nu-s de jale,
sunt doar roua sfanta
ce picura pe cale…

Genele-nlacrimate
in zorii diminetii
vor scutura podoaba…
Zambindu-Ti, Tie, Doamne!

Zbor cazut intre aripi, Slavomir Almajan

Se pare ca, Apocalipsa ca fenomen social al prezentului incita mase tot mai largi de oameni, dar, mai ales, creeaza acel fluid propice ganditorilor, duce la un spatiu ?i timp prin care personalitatile cele mai diverse ale Planetei se intorc cu mintea si  cu sufletul spre Divinitate. Omul religios al zilelor noastre nu mai este doar esantion de percepte insusite in numele unei religii anume, nu  se zbate , la polul opus, sa cucereasca ceea ce a mai ramas intreg din natura. Omul de azi isi cauta latura sa pierduta, spirituala, si interactioneaza cu semenii sai,- nu mai ramane singur in fata intrebarilor esentiale.
Dincolo de dogme religioase si granite istorice aparent ca fara de trecut, tot mai multi scriitori cauta esenta translatarii umanitatii prin segmentul temporar, revin la ideea  de Zbor.
,,Zbor cazut intre aripi,, se numeste si noua  carte semnata de Slavomir Almajan, un roman stabilit prin voia Domnului, in umbra frunzei de artar canadian, dar care este inca bantuit de dorul cel mare al Mesterului Manole, dor ancestral.
,,Vom incerca sa patrundem impreun? prin labirintul gandului uman in incercarea de a dovedi prin Duhul, ca ignoranta sau lenea intelectuala sunt
cauzele primare ale starii perpetue de conflict in care exista specia umana. Vom face asta ca sa intelegem ca Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii intr-un context mare, pe care suntem datori sa-l citim.”
Iata un citat din cartea despre care vorbim si care ne avertizeaza, cititori fiind, ca aveam de-a face, aici, cu un discurs ce are drept tinta tagma intelectulilor, spita celor care indiferent de  ideea care ii anima,- vin in agora cetatii universale pentru a-si marturisi  starea de conflict, in care se afla laolalta cu toata specia  noastra umana.
Slavomir Almajan este un  intelectual crestin indiscutabil si nu face rabat la sintagmele biblice pentru a-si arata pozitia pe care o are aici, pe Pamant.
ZBORUL este doar un motiv penrtu reflectia in fata unei oglinzi unde, cerul si pamantul devin, prin filosofie, Act cultural si… drept la Credinta.
Zborul, privit, de autor , ca simbol al libertatii,, nu exista in spatiul actual decat, prin corelarea lui cu aripile,,.
Interesanta, desi defel noua, ideea  prin care scriitorul crestin se opreste intr-o viziune dincolo de care lumea nu mai este antheica, nu mai tine de gravitatia lutului din care, ca oameni, am fost plamaditi. Ba, mai mult, Salvomir merge mai departe, ne asigua ca…,,Daca ar fi sa desenam diagrama arborelui genealogic al aripei, originea ei s-ar gasi in vremea de zamislire a primei respiratii…
Frumos spus si pentru ca autorul acestui volum de reflectii este un poet înnascut.
Poezia cuvintelor de care se foloseste autorul in cartea de fata, este o poezie a Vietii si a Mortii care nu pune punct creatiei divine.
,, Prima privire in sus a Creatorului a creat  aripile(….),, iata un gand de care omul Slavomir Almajan indrazneste, as zice, prometeic, sa se apropie  ca de soarele dumnezeirii.
Acesta lucrare, cartea, este ca un poem in proza, are puterea de-a despica frumos apele nelinistii noastre generale, sa ne faca partasi la aventura prin care Stiinta si Lucrarea Divinitatii sunt Alfa si Omega,-Dumnezeul Intreg spre care privim punand intrebari, cautand raspunsuri. Dar, autorul intervine mereu, puncteaza fara sa-si aroge paternitate ideii :
,,Procesul cunoasterii este mai degraba un proces al punerii intrebarilor decat un proces al gasirii raspunsurilor.,,Punctum!
,,Zbor cazut intre aripi,, este o carte care potriveste in acelasi puzzle al paginilor idei crestine si idei profane. O Carte in care limitele umane sunt ridicate, prin cunoasterea de sine, la apoteoza Inaltarii, a drumului in Lumina.
,,Da, omul este un zbor cazut intre aripi dar numai in tendinta lui de a fi independent fata de Dumnezeu. El este o revolta a firii pamantesti impotriva divinitatii, dar mai ales el este un revoltat impotriva lui insusi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternitatii.,,
In viziunea  autorului, omul , frumosul-razvratit, tine mereu sa aiba ultimul cuvant chiar si in relatia lui cu Dumnezeu, dar, tot el, omul, constientizeaza ca… face parte, fara doar si poate,  din procesul creatiei, al continuitatii.
Mi se pare a fi de bun augur modul analitic in care autorul face disectia mentala a omului modern, reuseste sa vada din unghiuri aparent diferite, aceeasi imagine,- Divinul, – un intreg din care monada umanitatii se desprinde firesc, natural, – inchizand cerul  Zborului, al prefectiunii si  aventurii umane, in contextul spiritual.
Slavomir Almajan este un intelectual care nu leneveste in turnul sau de fildes, el isi foloseste capacitatea, tot mai  rara, de-a sintetiza stari si percepte , pentru a-si stabili propria-i dimensiune umana, creativa.
Cu incursiuni in incunabile apstolice  si in altele din lirica profana, autorul se situeaza intr-un univers special, particular, din care  priveste sfera ridicarii prin propria sa putere, apoi, prin omenire, el priveste spre Cer. Cerul sau, – spatiu al zburatorilor cu aripi adevarate si nu de hartie.
Dupa peste doua sute de pagini de zbatere pe litera cu greutate palpabila, tiparita, Salvomir conchide, descoperind ca…ZBORUL este doar … un cantec fara inceput si fara sfarsit. Superb.
Inrezator in steaua sa, aici, scriitorul isi desavarseste misiunea pentru care  este constient, ca a fost trimis pe Pamant.
;;Zbor cazut intre aripi,, este cartea unui om religios care face parte din contigentul Mileniului Trei. Este manifestul unui spirit liber-cugetator care se convinge ca … Zborul  are un nume si Numele Lui este Dumnezeu.
Avem o  carte care se citeste in strana, dar si pe iarba verde, o carte care arde prin ideea ce se desprinde din fiecare pagina, si prin spatiul dintre cuvinte . Este un motiv bun sa ne oprim , sa citim, sa meditam la acel ,,semn de carte,, pe carte fiecare dintre noi se cuvine sa-l asezam intre paginile cartii vietii personale.
Zborul omenirii nu a cazut intre aripi !  Titlul cartii este un avertisment, o metafora din care, odata intelegand-o, suntem mai intelepti, mai demni de aventura cunoasterii si credem cu tarie ca , da, avem deja arpi.
Felicitari, Slavomir Almajan!
Melania Cuc

ROMANIA MEA SI LIMBA EI FRUMOASA

By Prof. Dumitru Buhai
Chicago, Illinois

Carpatii formeaza un arc maiestuos
Si Dunarea curge spre mare frumos.
Campia romana e-o holda manoasa,
Iar inima mea simte dorul de casa…
Din cer se revarsa-acolo mai multa lumina,
Iar fata crestinului arata mult mai senina…
Si florile-n tara mea de dor au o corola aparte,
Iar mireasma lor dulce o simt de departe…
Sfintita de soare e glia romana de aur,
Cu sange este stropit Baraganul strabun!
El da painea vietii din vechiul tezaur
Oricarui roman din oricat de micul catun.
Izvoare de munte, profunde si clare
Devin raurile mari, dar linistite la vale,
Udand cu a lor apa curata, sfanta si buna,
Campia cea verde din tara-mi strabuna.
O, Doamne-al meu Tata, in suflet port acum dorul
De tara mea frumoasa de dincolo de-oceane si mari,
De care-acum, cand scriu poemul, simt in inima fiorul,
Ca-mi voi sfarsi viata de chirias de timp in departari!…

Romania mea este tara la rascruce de vanturi, spre soare-rasare, dincolo de imensul ocean… Este tara mea de dor, la care doar gandind, in suflet ma infior, caci, cu multi ani in urma, eram nevoit s-o parasesc, fara sa stiu daca vreodata o voi mai revedea…
Si am luat cu mine, in sufletul meu, imaginea tarii mele, ca o Doamna frumoasa imbracata in podoabe alese, daruite de Creatorul cerului si al pamantului, in caierul vesniciei, cu mii de ani in urma… Am luat cu mine o tara ce o port, ca o floare ce o ingrijesc; si o am in sufletul meu, in culorile sfinte de curcubeu tricolor, ca sa nu uit ca am trait Acasa o felie de viata cu ai mei… Am luat cu mine de-acasa o tara in primavara mereu… Tara mea de-aici – de printre straini – este limba romana, daruita si mie de Dumnezeu, ca sa gandesc, sa citesc, sa ma racoresc, cand dorul de casa ma-nvaluie in nostalgie; si-ti marturisesc acest sentiment romaneste si tie…
Romania mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvantata de Dumnezeu! Ma gandesc acum – departe de tara mea in primavara – ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvantata: o gradina frumoasa pe pamantul unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi, romanii, mai mult, de ne-a dat o tara atat de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit in sentimente de dor, caci este Acasa!
Ce n-are frumos Tara mea, Romania? Gradini si livezi in culorile de curcubeu, munti plesuvi in tacerea de piatra adanca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mana maiastra si sfanta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mangaie privirea, cu livezile imbracate in sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata in soarele mai luminos si mai calduros, cu raurile izvorate de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stampere setea romanului cuprins de harnicie, cand trudeste pamantul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci romanul se naste poet, cantandu-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…
Romania mea este locul meu de nastere; si toti romanii imi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cantec sau inlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta. Purtam toti, cu noi, o casa, in sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba romana, primita ca dar de la strabunii ce au sadit in noi – ca zestre sfanta si buna – florile sacre de comunicare, in cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamant si nu ne-am lasat inima sa ni se paganeasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta in Dumnezeu.
Romania mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, ingrijita si pastrata frumos, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sange latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, cand ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, cand am vazut intaia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci Tara mea: Acasa.
Gradina aceasta frumoasa – de Acasa – a ramas pentru mine, ca inceputul Paradisului cu florile semanate cu semintele eternitatii, iar mirosul lor parfumat il simt, de departe! Vad, si mi se bucura inima si sufletul, cand mi-amintesc, „Ciresul din gradina copilariei”, pe care-l port – in suflet – printre straini…
Fiind copil, mult imi placea livada,
In luna mai, cu toti pomii infloriti.
Ma fascinau ciresii cu flori ca zapada,
De care credeam ca poetii-s indragostiti…
Am urmarit cat de frumos a crescut
Ciresul meu, din satul de demult…
Era tot mai puternic si mai frumos,
Cu flori dalbe-n mai si fruct gustos.
Am inteles ca l-ai crescut, o, Doamne,
Tu Insuti in decursul multor toamne,
Ca i-ai pus radacinile-n umedul pamant,
Dar coroana i-ai lasat-o-n bataia de vant…
Un cires frumos crescut de Tine,
O, Doamne-i tot ce ni se cuvine,
Sa ne arate cat de bine si frumos
Ai creat lumea cu glasul Tau duios!
Ciresul meu ti-a fost recunoscator,
Caci a privit mereu spre Cer cu dor,
Zambind spre soarele-aninat in cer sus,
Coroana verde, cu flori-n ruga si-a depus…
Ciresul frumos avea-n pamant radacina,
Dar toata fata-n corola era inspre lumina;
Si-n ramurile cu frunzele verzi si stufoase,
Se-auzea ciripitul cu sunete melodioase…
Eu nu stiu, daca vreodata, voi vedea
Asa de frumoasa si delicata poezia mea,
Ca florile dalbe de cires zambind pe ram,
Acolo, in gradina mea draga, de ardelean!
O, floare dalba, de ciresi,
De unde vii? De unde iesi?
M-ai fascinat si mai vrajit;
Si-ncerc mereu sa te imit!…
Ca livada cu ciresii in floare si gradina copilariei mele-n verdeata primaverii-n sarbatoare este patria mea ce-o port in sufletul meu, amintindu-mi cum haladuiam fericit prin ea, in anii drumetiilor fermecate din anii de demult…
Am cutreierat aceasta gradina sadita de Arhitectul Universului, in lung si in lat, imprimand pe pelicula creierului meu capodopere naturale ale patriei mele si am plecat prin lume cu ele, ca sa le am mostenire si sa fiu fericit ca m-am nascut intr-o tara asa de minunata, ce a fost, ce este si va fi o creatie binecuvantata a lui Dumnezeu…
Din primavara vietii mele, imprimata in mintea mea tanara, mi-e vie – si acum – pelicula de frumuseti ce-mi apar, pe undele memoriei, cand impreuna cu o ceata de prieteni si colegi de scoala – in ajunul absolvirii scolii elementare, la inceputul lunii iunie, ne-am aventurat sa escaladam – intr-o sambata dupa-amiaza – muntii Caraiman, ca sa ajungem la crucea de piatra si fier masiv, infipta pe varful de stanca cel mai inalt. Crucea de pe varful Caraiman ma fascinase in toti cei trei ani de scoala elementara, caci o puteam vedea in enigmatica ei splendoare atarnata de norii ce nu se sfiau sa mi-o ascunda, pe cand soarele ce ne zambea, in recreatiile pline de zgomot si voiosie, mi-o prezenta in splendoarea si binecuvantata ei aratare ce ma umplea de curiozitate, atragandu-ma ca un magnet. Era, in crucea de pe varful de munte numit „Caraiman”, pentru mine, ceva misterios si tainic… Ma gandeam ca trebuie sa ajung sa ating aceasta cruce, ca sa-mi astampar curiozitatea si sa-mi incarc sufletul cu mai multa credinta si curaj pentru a porni pe drumul vietii ce-mi statea inainte, la acea rascruce de drumuri, la care ajunsesem in acel an: trebuia sa dau examen pentru a intra la liceu si sa ma mut in alt oras, din oraselul Busteni, dupa trei ani de viata oxigenata si ozonata de aerul muntilor.
Am trecut – intr-o zi de sambata insorita – printr-o padure de pini si brazi. Ne-am oprit sa ne odihnim putin si ne-am balacit in apa rece si zgomotoasa ce cadea vijelios dintre stancile de piatra, de la o inaltime ce ni se parea ametitoare, formand cascada „Urlatoarea”, de pe colinele pitorescului orasel Busteni.
Am plecat din lumea cascadei de apa ce ne primise atat de zgomotos, cazand de la marea inaltime de stanca – cu enigma ei adanca – plonjand in viteza in „ochiul” de apa involburata, dar minunat de curata, de unde isi lua drumul ei – tot vijelios – la vale, ca sa se uneasca cu paraul Prahova si sa curga mai linistita spre campie…
Am continuat urcusul pe cararea ce ne ducea spre locul tacerii: pe varful de stanca, unde statea de straja o cruce ce o vazusem – ziua – de atatea ori prin ceata, acoperita de nori, stralucind in razele de soare sau luminata de becuri electrice – in timpul noptii. Mergeam curios. Mergeam bucuros. Urcam voiniceste, dar mergeam cu credinta ca voi dezlega misterul ce inconjura varful Caraiman si crucea misterioasa… Se auzea tot mai slab zgomotul apei, ce se bocea in caderea ei, lovindu-se de stanca… Am inaintat pe carare, printre pini si brazi inalti, cu varfurile pline de clorofila, inaltate spre cerul senin, plin de lumina si soare, din acea sambata frumoasa de inceput de vara… Si am intrat in universul acela, preaminunat ca sa-l fi uitat, dupa ce m-am departat de izvorul bucuriei trait, cand escaladam muntii Caraiman, urcand din „Poarta Bucegilor”: orasul Busteni, pe drumul plin de pietre si cu haul prapastiei deschis aproape de noi, cu destinatia: Crucea din varful de stanca, ce ne atragea, ca un magnet, pe toti din grupul nostru de scolari alpinisti amatori.
Dupa ore de urcare, in graba noastra tinereasca, rupti de oboseala, dar cu sufletele pline de bucurie ca am vazut atatea frumuseti pe munte, am ajuns la destinatie. Eram mai mult decat incantati. Eram fermecati!… Ajunsesem pe varful muntilor Caraiman. Eram la o inaltime de 2.384 de metri, iar la doi pasi de noi se casca prapastia… Nu mai aveam de urcat. Parca ajunsesem la marginea pamantului… In fata noastra statea reala crucea imensa de 33 de metri, amplasata pe un soclu de beton armat de forma unui trunchi de piramida. Crucea este facuta din nervuri de fier masiv, aranjate simetric si sudate cu grija, ca sa reziste furtunilor si vijeliilor, starnite de vanturile turbate din varful de munte, din locul unde – am crezut eu, atunci, demult – este Templul tacerii…
La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna…
M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier,
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca…
Pe cer au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala, de vis!
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele!…
Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.
N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo, in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Iisus.
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine departe!
Acolo, pe varful Caraimanului, din frumosul lant carpatin romanesc, am inchis ochii si am multumit lui Dumnezeu pentru Romania mea binecuvantata, in care traiam, in copilaria si tineretea mea, eu…
Muntii falnici, dealurile in culori de curcubeu, campii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvantate, marea cu valurile ei neastamparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grau „pe cel mai gras si bogat pamant din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „in pantecele” tarii mele, gradini langa gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii imi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt roman, afirmand plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Romanie!…
Romania mea este ca o gradina, pe care am luat-o cu mine in limba romana, vorbind la trecut, visand romaneste, acum, la ce va sa vina acolo: Acasa, unde am trait „o felie de viata”… Ma reconectez si astazi cu optimismul de Acasa, cand imi gasesc refugiul meu de suflet, gandind, vorbind si scriind in limba parintilor mei: in limba romana, care este una dintre cele mai frumoase limbi vorbite din lume, avand o istorie vrednica de poporul a carui obarsie se adanceste in istorie pe o perioada de aproape doua milenii. Este o limba romanica, avand la baza structurii gramaticale si a fondului principal de cuvinte vocabularul si gramatica limbii latine. Vorbita de peste 30 de milioane de vorbitori din actuala Romanie si de romanii aflati in diaspora, inclusiv in America si Canada, limba stramosilor nostri romani se bucura de prestigiu pentru muzicalitatea si pentru structura ei gramaticala atat de bine inchegata si atat de logica in redarea precisa a sensurilor exprimate in ingemanarea sunetelor in cuvinte, a acestora in propozitii si fraze, prin care vorbitorii se inteleg intre ei, in vorbire sau in scris.
Frumusetea limbii romane, ca muzicalitate, bogatie de vocabular si logica de organizare structurala, i-a facut pe multi oameni de cultura romani si straini, care au studiat limba noastra, s-o aprecieze, scriind cu entuziasm despre ea. Voi da exemplul de mai jos cu singura dorinta de a trezi interesul romanilor aflati departe de tara: de Acasa, dar cu inima si vorba legati de izvorul acela lingvistic si sufletesc de la poalele Carpatilor nostri si al Dunarii strabune…si – de ce nu? – pentru strainii care vor dori sa cunoasca o cultura si o tara minunata, binecuvantata de Dumnezeu sa fie una din tarile cele mai frumoase din lume, cu oameni deosebiti si cu o limba de comunicare dintre cele mai alese dintre limbile pamantului!…
In secolul al 19-lea, un scriitor roman, pe nume George Sion, scria, cu sufletul plin de mandria pentru limba si neamul romanesc, poezia intitulata „Limba romaneasca”, in care ne contopim in admiratia, alaturi de autor, pentru neamul si limba noastra ce-o vorbim si aici, printre straini; si cautam sa n-o stricam prin pocirea ei, introducand sintagme nedorite, din „amalgamul” atator limbi vorbite pe aceste meleaguri. Dar iata cuvintele izvorate din inima unui roman ce si-a iubit limba si neamul, cum ar trebui sa facem si noi, memorand aceste versuri simple, dar izvorate din inima sincera a unuia ce a gustat frumusetea acestui mijloc de comunicare lingvistica: Limba romana…
„Mult e dulce si frumoasa, / Limba ce-o vorbim! / Alta limba-armonioasa / ca ea nu gasim. / Salta inima-n placere, / cand o ascultam, / Si pe buze-aduce miere, / cand o cuvantam. / Romanul o iubeste cu sufletul sau… / O, vorbiti, scrieti romaneste, / pentru Dumnezeu / (…) / De ce limba stramoseasca sa n-o cultivam?(…)”
Romania mea este o tara frumoasa, cu un popor temator de Dumnezeu, cu oameni ce gandesc si vorbesc romaneste.
Romania mea este un tablou unic in lumea de culori a globului nostru pamantesc, care se invarteste majestic de atat amar de vreme…
Romania visurilor mele, din copilarie si de mai tarziu, este locul in care muntii canta in bataia vanturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar paraiasele zburda, ca apoi, raurile domolite sa duca sperantele romanului in lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, in care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit in suflet mirabila samanta a sentimentului de dragoste pentru Romania mea si pentru limba ei frumoasa, romana!… Am in suflet un camin ce-l port printre straini: E Romania mea si limba ei frumoasa!…
(Din volumul „Emigrantii”, de Dumitru Buhai)

Cu drag

Ti-s palmele mai calde decat ai primaverii muguri,
In soapta mistuirii parfumului din crin.
Ti-s ochii blanzi ca unduirea lebedei…
Pe lacuri tulburate de oglindirea chipului plans.

Prin Tine ne aflam suflarea potecilor cu cantece de nunta,
Cand moartea sau rapirea ne va iubi-n beteala,
Luceferi ridicandu-ne pe-o raza-n candidul Paradis,
Ascunsi de buciumul gheenei.

Cu drag in cinstea adorarii Tale,
Noi nu ne temem de racnetul leului cu gust de amagire,
Ci mai degrab vestim pledoaria Cartii Sfinte…
Rascumpararea tanguirii cu pieptul suspinat
De plansul lui Ioan.

Praful nescuturat de pe picioare,
Ti-a incununat jertfirea.
In boltile margaritarelor din cupa ascultarii,
Sa bei ca gustul sa-l simtim si noi…
Cand ceilalti toti or adormi pe piatra nevegherii.

Marcel Vasilache

O Scurta Rugaciune

“Si imparatul mi a zis: “Ce ceri?” Eu m am rugat Dumnezeului cerurilor si am raspuns imparatului…” (Neemia 2:4 5)
In intervalul minim, care desparte intrebarea de raspuns, tu poti sa te rogi, ca Neemia. La plimbare, la locul de munca, la volan, in timpul conversatiei cu un coleg, in infruntarea cu un vrajma?, tu poti sa te rogi.
Mintea poate  lucra pe doua planuri diferite in mod simultan. Mintea crestinului ar trebui s o faca in mod curent, devreme ce el traieste in doua imparatii diferite. Nenumarate sunt situatiile in care viata surprinde pe crestin la inghesuiala si-i cere o decizie fulgeratoare, ingaduindu-i doar o clipa, ca sa delibereze si sa actioneze. Secunda decisiva …
Dar cate ocazii trec nefructificate, doar pentru ca nu te rogi?! Cate infrangeri, cate deceptii, cata confuzie si perplexitate staruie in tine, doar pentru ca, in clipa hotaratoare, nu apelezi la Cel ce poate sa te ajute? Si ce pacat, cand Tatal e gata sa ti raspunda, sa te calauzeasca, sa te imbarbateze in clipa cea grea! Cand este atat de simplu! Poate ca, de fapt, obisnuinta de a te ruga este ceea ce-ti lipseste. Legatura cu Dumnezeu sta neglijata, parasita, si tu nu mai intelegi nimic din tot ce ti se intampla …
O tanara credincioasa din Timisoara a trait o astfel de experienta. Se angajase cam cu un an in urma la un magazin de electronice din centrul orasului. Era tocmai magazinul la care se rugase, ca sa fie repartizata. Si a fost. Ii placea sa munceasca acolo si dupa cateva luni de evanghelizare la locul de munca “aproape ca o castigasem pentru Christos pe sefa de magazin”, dupa propria ei marturisire.
Printre lucrurile care nu i placeau acolo se numarau lectiile de ateism, la care era obligata sa participe, dar se obisnuise sa si gaseasca un loc pe ultimul rand de scaune si incerca sa citeasca ceva, in timp ce vorbitorul isi deserta traista cu minciuni.
Intr una din zile, pe cand conferentiarul invitat incerca sa fie cat mai convingator, intr o cauza in care tot mai putini credeau, iar tanara noastra aproape reusise sa se deconecteze de atmosfera, dintr odata, o fraza mai stridenta prin virulenta atacului asupra credintei si prin absurditatea argumentelor, o face sa tresara si o tulbura in duhul ei. Revoltata, rosteste in inima ei aceste cuvinte: “Doamne, cum il mai suporti pe omul acesta, sa debiteze asemenea prostii?!”
In urmatoarele secunde prelegerea se intrerupe brusc si omul amuteste. Tanara credincioasa isi ridica ochii mirata, tocmai la timp ca sa l vada pe vorbitor clatinandu se pe picioare si prabusindu se apoi gramada pe podea. Toata sala se agita. Omul isi revine, se ridica, isi scutura hainele, isi drege glasul si apoi admite: “M a batut Dumnezeu!” Incearca sa continue, dar dupa cateva minute incheie, isi strange grabit hartiile si pleaca.
Urmeaza la pupitru al doilea vorbitor. Iar tanara credincioasa multumeste Domnului pentru raspuns. O face tot pe tacute, in inima ei. Si nimeni nu stie ca tocmai se daduse o batalie, pe care credinta o castigase prin rugaciune …
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon

Magdalena ALBU: “Lumea – Floarea de Lotus a creatiei lui Dumnezeu” By George ROCA

(In amintirea bunicii mele, a carei zi de nastere ar fi fost azi, 29 septembrie…)
Omul poarta lumea cu el. Lumea
devine atunci ceea ce devine el insusi.
Se umple de frumusete pornind de
la atitudinea spirituala a omului.
Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.”
Parintele Dumitru Staniloaie
„V-ati imaginat, vreodata, cum ar arata o poarta nezavorata catre Paradis?! Catre taramul acela unde razele diminetii se afunda cu o placere nebuna in clipocitul linistit al apei pe care se dezmiarda necuvantatoare divina floare de lotus si unde totul respira aievea a intelepciune si a mister nedeslusit inca?! V-ati putut inchipui, macar, atingand, la intamplare, un verset din Vede, ca, din patria tuturor contrastelor evidente, devine posibil sa pasesti cu repeziciune fatisa dincolo de limitele absurde ale unui „a fi” bogat de putred in prejudecati si bolnav de inchipuirea grotesca a contrafacerii sale?! A-ti dorit sa stergeti dintr-o data, cu hotarare, in vreo secunda a existentei voastre, definitiv urmele fantasmagoriei de a trai altfel decat s-ar cuveni in cadrul perimetral al propriului vostru locas existential?!”
Ei bine, asa ceva scriam cu ani in urma despre India, o tara ce pare ca „…nu exista in realitate. Si asta pentru ca izvorul Gangelui, locul unde lumina se confunda cu intunericul si totul se metamorfozeaza in poveste, poate fi definit ca un adevarat certificat de nastere a intregii omeniri. Obarsia lui trimite inspre sufletele celui care se apleaca sa-i soarba din tamaduire, vesnicia insasi. Pentru inzi, Gangele este aidoma Iordanului pentru crestini. Apele sale purificatoare sunt o simbolica torana (poarta de intrare) inspre lumea unei alte existente.” Nu, nu vreau sa ofer aici o continuare fireasca, poate, pentru unii a gandurilor mele admirative fata de patria Upanisadelor si a lui Rabindranath Tagore, ci vreau sa plec in argumentatia mea succinta despre lume ca act creationist divin de la estetica superioara a vechiului spirit indic pentru a ajunge, de fapt, la profunditatea si la splendoarea duhului crestin, fundamentul complet dezgradit al sinidisis-ului lumesc universal.
In sens conotativ, am putea spune ca lumea nu reprezinta altceva decat invitatia la pace a dumnezeirii si nicidecum oferta Sa de razboi, nuntiul acela auroral, daca e sa il parafrazam pe Edgar Papu, care a fost izvorat din tacerea molcoma a Luminii celeste direct intre iridescenta luminii intregului univers teluric mirabil. Umanitatea poate fi socotita, de ce nu, drept Gemeinschaft-ul acela extins si singular in care coexista, vorba Maicii Tereza, atata iubire, dar si atata singuratate clocotinda din plin si cumplit de multa ura. Ultimele doua nejustificabile din niciun punct de vedere, de altfel. Da, am spus Gemeinschaft si nu Gesellschaft, asa precum ar fi tentati sa ne corecteze foarte multi dintre noi imediat, fiindca nu vreau absolut deloc sa inchid organismul viu si complex al omenirii in matca unor conceptualizari sociologice remarcabile, la randul lor, bineinteles, precum sunt cele ale lui Ferdinand Tönnies, ci sa il amplasez voluntar in cadrul teritoriului nonformal si logic al inteligentei supreme – Dumnezeu, un „spatiu” lipsit de granite precizate fizic, unde nenumaratii ingeri suavi ai Luminii tes fara-ncetare si cu o rabdare infinita panza aceea nevazuta vreodata decat de ei insisi si de Creatorul lor absolut, impletitura statornica a pacii si a iubirii eterne, care transcende cu vadita emotie superioara umanul si se aseaza incet si cu blandete pe aripa sacra si delicata a unui fluture alb de o zi.
Iata ce frumos raspundea parintele Dumitru Staniloaie in dialogul sau cu preotul ortodox francez Marc-Antoine Costa de Beauregard la intrebarea acestuia din urma despre Om si despre Lume: „Omul poarta lumea cu el. Lumea devine atunci ceea ce devine el insusi. Se umple de frumusete pornind de la atitudinea spirituala a omului. Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.” Da, Omul, Omul cu majuscula, asa precum scria profesorul Mihai Dinu, El si numai El este si va fi intotdeauna eternul punct initial al nesfarsitului plan lumesc urzit cu anterioritate de gandul cel bun al dumnezeirii creatoare…

„Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16), glasuieste Sfanta Scriptura, caci “iubirea lui Hristos fata de oameni si a oamenilor fata de Hristos este insasi viata Bisericii” (Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane). Si tot Patriarhul Daniel continua: “Pentru Sfintii Apostoli si pentru Sfintii Parinti ai Bisericii contemplarea tainei Intruparii sau inomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul intregii teologii, al intregii vieti spirituale si al misiunii Bisericii in lume. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cu adevarat mare este taina dreptei credinte: Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava” (I Tim. 3, 16).”
Nu cred in povestile stiintifice ale cosmologului englez Stephen Hawking, tocmai pentru simplul fapt ca nimeni in afara de Dumnezeu nu poate cunoaste miezul adevarului absolut prim si nici pe cel al adevarului ultim. Omenirea nu mai are nevoie, pur si simplu, in secolul al XXI-lea de dupa Hristos de acele coordonate absurd de fixe ale unei gandiri relative – apartinatoare unui om de stiinta remarcabil, de altfel, dar cu pretentii exagerate de semizeu intangibil – si contestabile oricand de orice alta paradigma „universal valabila” din punct de vedere stiintific a viitorimii imediate. Poate tocmai de aceea edificiul de smerenie construit de cuvintele mult induhovnicitului teolog-martir de la Manastirea Techirghiol, parintele Arsenie Papacioc, devine mai graitor ca oricand: “…fiinta umana – asa cum zice si Sfantul Grigorie de Nyssa – este coplesitoare, de neinteles. Dumnezeu are inca taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici ingerii. Omul este cu totul superior in creatie.” „Ca atare, intrucat Dumnezeu este iubire, fiecare fiinta umana iubita de Dumnezeu este un loc sacru al prezentei lui Hristos.” (Patriarhul BOR – Daniel)
Ca un inger alb care isi canta cu blajinatate desavarsita dramatismul sau interior printre fiarele cernite si reci ale erei postindustriale de acum, un fel de Jennifer Larmore cantand dumnezeeste „Largo-ul” magnific haendelian din „Xerxes”, lumea se desprinde incet, incet de tina nevaloroasa a decaderii sale si incearca, e-adevarat, timid si cu neincredere, parca, propensiunea sa legitima inspre comuniunea cu Zamislitorul sau unic. “Cu alte cuvinte, fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu, omul poarta, chiar si in biologicul sau, aspira?ia de a trai vesnic, adica dorul dupa nemurire, iubire si fericire vesnica.”, ne cuvanta acelasi Daniel, Patriarhul actual al Bisericii Ortodoxe Romane. “Dumnezeu S-a smerit datorita milostivirii Sale fata de noi…, patimind tainic prin iubire pana la sfarsitul veacurilor, dupa masura suferintei fiecaruia.”, rosteste din negura veacurilor si Sfantul Maxim Marturisitorul. Scara la cer a omenirii din timpul prabusit al prezentului in cel imbunatatit al omului spiritual e pregatita de mult. Singur, urcusul acestei lumi din hala neincapatoare a destinului ei contrafacut a mai ramas sa fie parcurs cu judecata adanca si cu smerenie totala cat de curand.
„Nu poti fugi de tine insuti nici macar cand o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci.”, scria nu de mult Octavian Paler. Ei bine, umanitatea azi paseste cu teama catre o alta fateta a traiectului universal caracteristic, dar se si indeparteaza in acelasi timp de propriul ei trecut ca de o umbra personala nefireasca, neintelegand inca in ce mod sa priveasca mai bine intr-acolo spre a nu se mai poticni continuu de multele si cumplitele erori obstaculare semanate din ignoranta sau din rea-vointa de-a lungul vremii pe intreg palierul istoriei sale indelungate. A fugi insa nu semnifica altceva decit renuntarea irevocabila la dialogul constant cu Dumnezeu. Iar fara aceasta forma singulara de comunicare speciala a omului cu Creatorul lui absolut necesitatea de crestere exponentiala a omenirii in sanul domei sacre a dumnezeirii sale parentale si iesirea ei din moarte definitiva nu este posibila cu niciun chip. Caci, spunea parintele Staniloaie, marele stalp al crestinatatii contemporane noua: „Fara prezenta lui Dumnezeu, fara o iradiere a puterii lui Dumnezeu in om, el nu poate deveni duhovnicesc.” Omul e necesar, prin urmare, „…sa devina un dumnezeu prin participare. Doar astfel el devine pe deplin uman… El are sentimentul de a trai in profunzimile misterelor existentei, de a imbratisa infinitul; sentimentul de a trai in infinitul personal, sentimentul intimitatii cu Dumnezeu si cu oamenii.” Altfel, viata nu ar mai avea niciun sens precis sau, mai bine zis, sensurile sale ar fi cautate nu in interiorul fiintei umane, asa cum ar fi normal, ci in exteriorul ei material cu diverse alte acceleratoare de particule mai mult ori mai putin semnificative si relevante la nivel de macroexperiment fizic comandat.
„Mantuitorul Iisus Hristos ne arata prin cuvintele Sale si prin viata Sa ca in lumea noastra, robita de pacat, de patimi egoiste, de duhuri rele si de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu. Ispitele cu care se confrunta Iisus in pustie (cf. Matei 4, 4) si anume lacomia materiala sau problema economica, obsesia afirmarii de sine egoiste sau problema slavei desarte, patima de a stapani lumea materiala sau problema politica, aceste ispite numite de Sfantul Maxim Marturisitorul «ispitele placerii» sunt o constanta a luptei spirituale a crestinului cu duhul acestei lumi pamantesti, care tinde mereu sa se substituie Creatorului si sa devina idol pentru omul necredincios sau neduhonicesc (cf. Romani 1, 23). Abordata in mod egoist, posesiv si patimas lumea materiala in loc sa fie pentru om scara catre cer, devine prapastie a decaderii, sau in loc sa fie fereastra catre Dumnezeu, devine zid de despartire intre om si Dumnezeu.” „Dorinta nesfarsita de putere, de-a stapani lumea materiala ca si cand lumea materiala limitata si trecatoare ar fi ultima si suprema realitate, este de fapt o deturnare a dorintei omului dupa iubirea infinita a lui Dumnezeu. Aceasta deturnare este – asa cum spunea Maurice Blondel – cautarea patimasa a infinitului in lucrurile finite. Numai folosita in stare comuniune spirituala cu Dumnezeu – Creatorul, lumea creata de El devine limbaj multiplu sau dialog existential al omului cu Dumnezeu si al oamenilor intreolalta, devine prilej de bucurie duhovniceasca.” Edificatoare, credem noi, sunt aceste cuvinte ale Parintelui Patriarh Daniel in sensul amplu al comuniunii Om-Dumnezeu si revenirea celui dintai aproape de patria Duhului Sfant al Ziditorului sau nemijlocit.
„Secularizarea nu este neaparat ateism sau negare a existentei lui Dumnezeu, ci dificultate de a simti prezenta lui Dumnezeu in viata proprie si a societatii. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituala insotita de o fuga dupa imagine exterioara. Iar inlocuirea pagubitoare a imbogatirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creeaza omului un vid al insingurarii si o lipsa acuta de bucurie si de pace interioara. Civilizatia actuala a stresului constant si a luptei pentru profitul material imediat inlocuieste din ce in ce mai mult cultura si civilizatia rugaciunii si a ospitalitatii, a pacii interioare si a comuniunii constante intre oameni. De aceea, este necesar sa redescoperim puterea rugaciunii ca izvor de pace si sanatate, de bucurie si speranta.”, ne glasuieste acelasi Inalt Slujitor al Bisericii Ortodoxe Romane, Daniel, la ceas de mare cumpana existentiala a omenirii in genere. Da, rugaciune neincetata sa facem continuu ca o litanie sacra a propriului nostru suflet cu mintea si cu inima trezite brusc din taramul somnului mortii spirituale. Rugaciune vazuta ca o traiectorie bine definita si ampla a ”nemiscarii” mintii „fixate in constiinta prezentei lui Dumnezeu”, dar si ca forma de trezvie a umanitatii din chingile pacatului neincetat si de „descoperire de sine in intrepatrunderea cu Dumnezeu”.
Lumea, spuneam la inceput, reprezinta acea invitatie la pace si la viata a divinitatii, suportul unde bunul Dumnezeu si-a criptat intru dimensiunea precisa a unui timp dat propria Sa vrere. Lumina pe care trebuie sa o vada de acum incolo omenirea in dialogul ei continuu cu Creatorul ei nu este nicidecum, vorba parintelui Dumitru Staniloaie, una de tip impersonal. Nu. Sub nicio forma. Pentru ca armonia sufletului, curgerea lui lina catre nespatiul si in netimpul dumnezeirii are un fundament de o unicitate previzibila. Iar Georg Friedrich Haendel l-a prins cum nu se poate mai bine, de altfel, in Oratoriul sau intitulat sugestiv „Mesia”. Constientizarea omului insusi de esenta divinului prezenta intr-un mod cat se poate de evident in intrinsecul lui non-abstract inseamna a atinge acel grad de intelepciune marcanta, care diferentiaza exemplar „omul-animal” propus de Sigmund Freud ori de Madonna Louise Veronica Ciccone de omul-fiinta, omul induhovnicit cu suflul Tatalui divin, constructul acela sacral cu majuscula fara de care omenirea ar fi pierduta in curand definitiv. Pentru ca „Noi traim intr-o mare unitate, toata creatia lui Dumnezeu este o unitate.” (Parintele Arsenie Papacioc), iar unitatea aceasta bine inchegata are la baza ei primordiala Omul, extraordinara epura geometric a Duhului divin.
Cred ca numai singur potopul de ingeri albi ai Luminii aceleia cu totul si cu totul impersonale la care facea referire marele teolog crestin Dumitru Staniloaie poate sa recreeze, prin forta puritatii lui firesti, intregul acela indivizibil al unei umanitati care, pe langa atatia monstri cumpliti si, in general, homicizi, a nascut de-a lungul vremurilor sale istorice si un numar asa de mare de sfinti. Avand drept referential comparativ aceasta temelie spirituala solida a lumii, putem afirma faptul ca ceea ce se denumeste conceptual azi „Noua Ordine Mondiala” – un impromptu irelevant al unor creiere omenesti vanitoase si-nguste – are toate sansele ca sa dispara in curand din Universul unui Dumnezeu, caruia nu numai ca nu vrea cu niciun chip ca sa ii recunoasca meritele, dar, mai mult de-atat, doreste chiar sa ii anuleze pana si identitatea circulara de Sine cu ajutorul mormanului de fiare contorsionate si sinistre ale unui accelarator superfluu de particule divine complet imaginare.
Un Dumnezeu al pacii si al armoniei interioare, al fluxului si al refluxului sacramental, al dialogului viu cu propria Sa Creatie magica, care nu vrea sa faca altceva decat sa-i intinda lumii mana aceea de ajutor hotarata si sigura in orice punct al spatiului teluric s-ar afla aceasta la un anumit moment dat al trecerii ei efemere prin timp. Fiindca Dumnezeu este si va fi pretutindeni si intotdeauna pentru omenirea intreaga totul. Nimic mai simplu si de o estetica superioara a Gandului divin nedecriptabil si fascinant, care strabate cu o iubire infinita torana (poarta de intrare) inimilor noastre spre a intalni acolo ascunsa floarea tainica si alba de lotus a propriei Lui Zamisliri magnifice.
Magdalena ALBU
29 septembrie 2010

In cautarea raspunsului la intrebarile fundamentale ale existentei

„Alege viata”, de Iosif Ton, Editura Cartea crestina, 2007, Oradea, 154 p.

Motto: „Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare.”

„Alege viata” reprezinta o provocare de a gandi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem si ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflecta in fiecare lucru din ceea ce numim atat de usor, ca fiind „viata noastra”.  A alege viata reprezinta prin urmare, un act fundamental de a merge in directia cea buna, de a renunta la orice carare ce duce in moarte, de a cauta sa iesim din labirintul situatiilor ce ne arunca in vartejuri care in final, ne distrug cu desavarsire.

Iosif Ton si scrierile sale

Iosif Ton s-a nascut pe 30 septembrie 1934. Licentiat al Facultatii de Limba si Literatura Romana din Cluj, acesta isi continua studiile la Seminarul Baptist din Bucuresti si apoi, la Oxford University, in Anglia. Iosif Ton este pastor mai intai, la Biserica Baptista din Ploiesti, apoi la Biserica Baptista Nr. 2 din Oradea. Incepand din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ton este arestat de mai multe ori, astfel ca in 1981, obligat fiind de autoritatile comuniste, acesta paraseste impreuna cu familia sa Romania, stabilindu-se in Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ton este autorul volumelor „Confruntari”, „Credinta adevarata”, „Fiti oameni”, „Traind prezentul in lumina viitorului”, „Curs de viata spirituala” (vol. 1, 2 si 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viata de familie”, „Sa ne cunoastem crezul”.

„Alege viata” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ton – „Alege viata” este un strigat, un apel, o adresare plina de caldura si sensibilitate catre orice om, pentru a merge in directia cea buna, a-L alege pe Hristos si a urma destinul celor ce vor fi mantuiti. De fapt, „Alege viata” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se cauta explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Desi aceste cuvinte au fost gandite la inceput pentru a fi auzite, totusi punerea lor ]n forma scrisa nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reusit sa o aseze in cuvintele pe care le-a adresat la acea data. In general, trecerea de la cuvantul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de intelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, in cazul de fata putem spune ca exprimarea orala a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomanda de la sine cititorului prin intermediul unei abordari facil de urmarit, in fraze si expresii ce se retin cu usurinta, prin ilustratii care confera plasticitate mesajului scris si nu in ultimul rand, printr-un apel emotional care nu poate sa ramana fara ecou.

„Cine esti tu…?”

„Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare. Tu trebuie sa afli cine esti, sa stii de unde vii, unde te duci si de ce esti aici, in lumea aceasta. Acestea sunt intrebarile fundamentale ale existentei umane. Cine nu si le pune si cine nu gaseste raspunsul bun la ele isi iroseste viata si isi rateaza destinul.”

Intr-o astfel de atmosfera a cautarii, a regasirii, a cizelarii unei identitati in Isus Hristos, Iosif Ton ne poarta pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mantuire si astfel citim despre: originea raului in univers, pacatul si consecintele lui, cine este Isus Hristos, ce inseamna credinta, ce este pocainta, la ce se refera viata cu Isus Hristos, cum poti deveni un om dupa inima lui Dumnezeu si ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ton ne conduce in stilul sau caracteristic, adica sistematic si pas cu pas, catre o intelegere suficienta a drumului spiritual pe care trebuie sa il urmam in viata, cu alte cuvinte, ne indruma sa ajungem sa alegem viata.

„Sa avem certitudinea ca El exista”

„Mesajul acesta este dedicat cautatorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Il cunosc pe Dumnezeu, si acestora voi cauta sa le explic cat se poate mai limpede de ce este atat de greu sa Il cunoastem pe Dumnezeu, ce ne separa de El, cum putem totusi sa-L gasim si mai mult, sa fim siguri ca L-am gasit, sa avem certitudinea ca El exista si ca El este in fiecare dintre cei care L-au cautat din toata inima.”

Intr-un discurs ce evolueaza cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleaca de la izvoare, Iosif Ton ne conduce sa intelegem originea alienarii umane in raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul sau, chemandu-ne sa ne intoarcem la Cel care ne este Dumnezeu si Tatal, sa primim oferta Sa de mantuire si sa devenim oameni adevarati, oameni noi, oameni drepti, oameni dupa voia Sa.

Lumea si teoriile ei

Avand la baza o christologie foarte bine pusa la punct dogmatic si avand si talentul de a comunica in cuvinte simple si usor de inteles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu in Fiul Sau, scriitorul reuseste sa imprime in mintea cititorului o amprenta de nesters asupra intentiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Intr-o diatriba nemiloasa cu necredinta, intr-o polemica ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ton, cu un talent pastoral de exceptie, unit si cu vocatia de predicator, cauta sa il smulga pe cititor din adormirea pe care teoriile seducatoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care inainte de a-si da seama, ajung sa fie cuprinsi de o nestiinta condamnabila asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a invatat sa gandesti ca ai aparut la intamplare si ca nu esti mai mult decat un animal. Esti mai mult doar prin faptul ca gandesti. Atata esti. Dar in esenta, esti o fiinta nascuta la intamplare, fara rost si fara viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din aceasta conditie amorfa, din aceasta nebuloasa a pierii, Dumnezeu cauta sa ne scape si acesta este mesajul central al cartii „Alege viata” – fapt care o recomanda oricui, crestin sau ateu, oferindu-ne invatatura, calauzire, putere si o iubire mistuitoare fata de Cel care Si-a dat viata pentru noi, adica fata de Isus Hristos. Am putea spune ca nu este o carte pur si simplu religioasa, ca nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimarilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, usor de inteles si puternic in a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa in care hotarasti ce va fi atunci cand Hristos va reveni. Pentru ca acum vei hotari daca vei sta la dreapta sau la stanga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se afla alegerea vietii.

Octavian Curpas
Surprise, Arizona