Tag: Corina Lucia Costea

Sfânta zi de Duminica

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

“Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

“Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…”

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!”

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: “Si el e nepotul meu!”

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara “musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011

 

Pastele, Pastele Domnului!

On By nelursIn Memories, TraditionLeave a comment

Vor fi primele Paste fara tatal meu. Asta doare. Daca de multe ori în copilaria mea omul acesta era absent de la mai toate evenimentele…ca “lucra în agricultura si, vezi tu, aici programul e zi-lumina”, de Paste era mereu prezent. De când era asezat Isus în mormânt, asista la toate deniile, dar mai ales la Înviere. Era pe vremea comunistilor, dar nu s-a sfiit vreodata sa ne duca de mâna si sa ne închine la icoane sau la mormântul Domnului. Tinea întotdeauna sa fim miruite si sa primim paste. Avea, ca în copilaria lui, de când veneam de acasa, oua rosii în buzunar, ca sa ciocnim dupa ce era gata slujba. Niciodata n-am mâncat un ou mai gustos ca acela care înconjurase cu noi biserica, de trei ori.
Mama, când traia, ne astepta acasa. Îi dadeam si ei paste si mâncam, atunci, noaptea, din toate bunatatile pregatite: drob de miel, friptura cu salata verde, prajitura, must (când am fost copii) sau un pahar de vin (când am fost mai mari). Cu adevarat Pastele a fost mereu cea mai frumoasa sarbatoare a familiei mele. Niciodata de Paste nu s-au certat! Era armistitiu general.
Când eram mai mica, desi eram fata, voiam si eu sa bat toaca, dar n-apucam de baietii mai mari. Placerea asta “mi-o rezolva” taica-meu, întotdeauna. “ E, acuma, fiti si voi întelegatori 2-3 minute. Are un ritm bun, o sa vedeti!” zicea tata si-mi facea cu ochiul. Era cel mai frumos dar…libertatea de a-mi împlini un vis, oricât de neînsemnat ar fi parut el pentru altii.
Parintii mei n-au fost bogati, un inginer si o contabila, în pensie de boala, cu doi copii de scoala, fara alt ajutor, fara bunici acasa…dar nici nu pot zice ca ne-au refuzat marile dorinte. Am învatat, în timp, ca “nu se poate”…si asta era.
Vacantele mele începeau cu “o zi la lucru”. Pentru ca mereu dupa vacanta urma o compunere de genul “ Cum mi-am petrecut vacanta” si noi nu plecam nici la bunici, ca n-aveam, nici în tabere, ca nu ne permiteam decât vara, în vacanta de iarna si de primavara, tata ma lua o zi la el la SMA (Statiunea pentru Mecanizarea Agriculturii). Mama ma pregatea „ca de excursie”: cu echipament sportiv (sa pot alerga în voie, sa ma pot catara), cu gentuta cu sandviciuri, pentru gustare (desi abia asteptam sa mâncam, cu toti oamenii, la cantina). De fiecare data tata ma dadea în grija cuiva, ca sa-si poata face treaba…ba la fetele de la birouri (acolo nu-mi placea, ca ma puneau sa scriu sau sa colorez, ca la scoala… unele-mi dadeau chiar teme…de mate sau vreo compunere…libera sau cu cuvinte date), ba la atelierele de reparatii (acolo ma distram copios…ca era un nene care-l imita pe tata si mai zicea câteodata, ca sa-i sperie pe cei lenesi: „mai, tu vrei sa-ti lasi copiii flamânzi luna asta, nenorocitule? Iar stai? Când termini cositoarea?” …si ala se facea ca lucreaza, batând la întâmplare cu clestele în tabla. „Nu asa suna metalul cositoarei, smecheru lu peste! Pe cine fraieresti tu, mai?”. Toti râdeau. Avea tata un auz “tehnic”, ca stia, dupa zgomotele unei masinarii, sa spuna “diagnosticul”, cu toate cotele pieselor defecte, ca nici magazionierul nu le gasea asa de repede pe rafturi. Uneori îl suna pe tata sa-l întrebe unde e nu stiu care piesa, la el în magazie. Mereu ziceam ca si-a ratat menirea de spion. Avea o memorie vizuala fantastica. Sora mea îl mosteneste. Cu o singura alunecare a privirii pe o suprafata, si dupa 6 luni a putut spune exact ce cifre au fost notate pe o margine de calendar din biroul nu stiu cui.
O mare pasiune o avea tatal meu pentru ceea ce s-ar numi „studiul comparativ al religiilor”. Nu facea acest lucru stiintific, ci empiric, din discutiile cu oameni de diverse confesiuni, pentru satisfacerea propriei curiozitati si nevoi de dumnezeire. Lecturile lui erau canalizate clar pe doua directii: tot ce tinea de profesia lui si tot ce tinea de mântuirea sufletului. “Respect literatura, am citit si eu multe nerozii la viata mea…pierdere de timp si ratacire de la calea mântuirii”, zicea tata, fara a fi o clipa habotnic. „De ce sa-ti prigonesti sufletul în fantasme si suferinte ori visari, care nu-s ale tale, când te poti bucura în Adevar, în Hristos?”
“Daca universul tau s-a îngustat într-atâta, nu înghesui fetele într-o albie strâmta! Lasa-le sa zboare, sa viseze, sa fie libere!” sarea mama, reamintindu-ne mereu bancul despre ingineri…care au ochi inteligenti, dar nu se pot exprima.
Divergentele lor îmi sfâsie si acum inima. Mama s-a stins strângând pumnii, pâna i-au intrat unghiile de jumatate în podul palmei. Tata a murit zâmbind. Ce o fi fost oare în mintea lor? Dar în sufletul lor?
Isuse drag, azi, când esti cu ei în mormânt, mângâie-le neputintele si dorurile, ca un parinte si ca un fiu. Iarta-i pentru tot ce-au gresit ca niste oameni în aceasta lume plina de primejdii! Cred în învierea Ta si astept ceasul în care ne vom bucura din nou, toti, împreuna cu Tine!
Fa-ma, Doamne, vrednica de jertfa Ta!

Corina-Lucia Costea
Timisoara, 23.04.2011

De Sarbatori…

On By nelursIn FamilyLeave a comment

Suntem obisnuiti ca de Sarbatori sa avem in minte familiile unite, vesele, sanatoase, de la bunici la nepoti, stand la mese imbelsugate ori cantand colinde la gura sobei… ori copiii nazdravani, alergand spre ciubotelele pline de dulciuri ori in jurul bradului impodobit…
 O sa va povestesc…si altfel de Sarbatori…
 Demult…undeva in Oltenia, intr-un sat numit Cezieni (nu departe de Caracal, in actualul judet Olt), pe vremea cand localitatea facea parte din mosia Principesei Brancoveanu, o mama (principesa) isi astepta fiul, sa vina de la studii, de la Paris, in vacanta. Aceasta femeie distinsa, bucuresteanca stilata, obisnuia sa-si petreaca sarbatorile de iarna, la tara.
Intr-un an, de Mos Nicolae, vechilul de la conac veni insotit de tanarul principe, abia sosit, la casa unor oameni sarmani (bunicii mei paterni).
Tache, barbatul casei, inlemni. Se gandea cu groaza la ce nazdravanii or mai fi facut vreunul din cei sapte copii (atatia avea atunci…trei baieti si patru fete). El era lautar, canta la cobza cantece batranesti, vechi, oltenesti. Era dintr-o familie saraca, dar cu carte. Toti fratii lui erau invatatori, iar surorile moase comunale. El, fiind miop, fu respins la vizita medicala. Avea insa o voce de neegalat si o memorie imbatabila (si inainte de a muri le spusese celor de fata, pe de rost, cateva schite de-ale lui Caragiale, audiate, in tinerete, in lecturile copiilor sai).
 Stela, femeie frumoasa si mai invatata cu lumea, isi intampina oaspetii cu un zambet larg si ii pofti in casa. In junete, fusese furata de la casa parinteasca, de un vanator de zestre, care, dupa doua saptamani de negocieri cu parintii zgarciti ai fetei, ii dete drumul. Fara zestre si cu onoarea…dusa, doar Tache o mai voi. Asa de tare o batusera si rapitorii si parintii, ca ramase toata viata cu grave deficiente de auz. Citea pe buze.
 Casa era compusa din trei incaperi: o camera spre strada, camera de intrare (unde isi lasau incaltamintea) si camera in care stateau toti (cea care era dormitor si bucatarie si camera de zi…toate, la un loc).
 “Dada Stela, vreau diseara sa ma petrec, cu prietenii mei…aici! Cate pasari ai?”
 “Paisprezece puicute, conasule! Dar sunt pe toata iarna la copilasii astia.”
 „Malai?”
 “Zece banicioare.”
 “Lemne de foc?”
 “Cat sa ajunga pana pe la Sf.Ion”
 “Vin? Ia adu sa gust. Mmmmm…bun! Curat! Sa pregatesti cam pentru 20 de persoane.”
 Atata fu vorba…si conasul pleca.
 In camera mare…de la strada, era mereu curat. Covoare tesute de Stela, stergare oltenesti pe pereti, 4-5 masute mici, cu scaunele in jurul lor…si miros de busuioc.
 “Of, Stelo, fata tatii, o sa ne mutam din sat de afla principesa. Dar daca nu vin? Si daca vin, cat ne poate da, ca lasaram copiii fara pic de mancare pe Sarbatori?”se tanguia Tache.
 “Taci, omule, nu vorbi asa, hai de ma ajuta, sa terminam treaba. O face D-zeu cu noi ce o sti. In mainile Lui ne e viata.”
 La ceasul inserarii, cand luminile de la conac s-au stins, iata vin tiptil tinerii. Erau fete si baieti din sat, “negrarii” (adica de cei care erau mai cu scoala…pe la licee), dar si doua masini venite de la Bucuresti. Nu erau zgomotosi. Au salutat respectuos si au intrat in casa.
 In camera mare, la lumina de opait, cu o lampa mare la mijloc, Stela le servi pui cu mujdei, mamaliga de taiat cu ata si vin rosu ca sangele. Tache isi incepu cantecele. Cu cat vinul era mai mult, cu atat tinerii se inveseleau. Au devenit mai liberi. Comandau ce cantece voiau, ba s-au prins si la joc. Tanarul principe radea din toata inima. Isi tinea tovarasii de hora de dupa gat si chiuia, mai tare decat toti la un loc.
 Usa se deschise…si in cadrul ei aparu principesa Brancoveanu, insotita de vechil. Acesta avea fata sfartecata de biciusca fara gres a principesei.
 “Ce se petrece aici?
Am organizat cea mai frumoasa masa de Sarbatori, am adus cei mai buni maestri bucatari…si nu ai mancat nimic, toata seara”se rasti ea la tanarul principe.
Toti erau incremeniti. Principesa se apropie de o strachina cu pui cu mujdei si gusta dintr-o bucata.
“Nu lua de la Domnisoru! Iti dau eu! Noi nu ne-am apucat inca sa mancam”, zise o copila desculta, cu coditele impletite si camasuta alba, lunga. Era Dina, cea mai mica dintre fetitele familiei.
Principesa o urma in camera plina de copii. Toti erau la masa, in camasi albe, zornaind farfuriile de tabla, in care bateau cu lingurile de lemn. Pe masa era asezata doar mamaliga. Dina aduse castronul cu…gaturi, picioare, tartite.
 “Voi nu papati si cotoaile de la pasari? Ori pieptul?”
 “Acum le mananca conasul, cu prietenii lui, dar mama zice ca, la primavara, daca om fi sanatosi, cand om avea iar pasari prin curte, om manca si noi. Sa nu ne para rau, ca el e singur, printre straini, tot anul…acu ce se mai veseleste si el.”
 Ochii principesei se aprinsera. In casa se auzeau doar ritmuri accelerate de batai de inima ori rasuflari adanci. Si tancii tacura, cu lingurile de lemn in gura.
 “Marine!” isi striga principesa vechilul, cu obrazul sfartecat. Ii sopti ceva si acesta disparu in noapte. Apoi zise linistita :„Tache, ce te uiti asa? Sau ai uitat cuvintele din cantec? Si tu, Stelo, da mancare copiilor, ca-s in crestere!” Lua stachina cu cotoaie din fata conasului si dete cate unul fiecarui copil. Apoi iesi.
 Stela, dupa ea. Ii facu semn din mers lui Tache sa cante. Acesta incepu o melodie…si-i zise de doua ori refrenul.
 “Nea Tache, noi bauram si mata te imbatasi?”
 Toti izbucnira in ras. Petrecerea reincepu…mai domolit, dar se aprinse ca un foc de artificii cand intra vechilul cu trei slugi, aducand platourile de la conac. Pentru “negrari”, dar si pentru copii. Principesa radea din masina, auzind chiutul fiului drag.
 Dimineata, cand copiii s-au trezit, curtea era plina de pasari: motate, pestrite, cu gulere albe, cu pantaloni…de toate felurile si de toate culorile.
 “Vezi?… si ai zis ca nu exista Mos Nicolae!” radea Dina catre tata (copil si el pe-atunci), cu o puicuta alba in brate.

Timisoara,05.12.1010                                                                      Corina-Lucia Costea

Darul iubirii…

On By nelursIn FamilyLeave a comment

Vin Sarbatorile…vin!
 Cel mai mult imi place dintotdeauna Ajunul Craciunului. E normal…atunci vine Mosul…cu daruri si intreaga familie e acasa.
 Era seara cand mama ne spunea “povestea”. Da, ii pot spune la singular, caci, ca o contabila ce se respecta, mama stia o singura poveste. Ce schimba de la an la an erau doar animalutele: cand erau ursi albi, albi, albi…cand iepurasi albi, albi, albi.
 Povestea incepea asa:
 “Intr-o zi de vara, Ionel si Marioara, copiii padurarului, adunau surcele prin padure, cu o trasurica. La un moment dat, auzira niste plansete… S-au indreptat inspre acolo…Intr-o scorbura, gasira doi ursuleti albi, albi, albi. Mama lor, ursoaica, fusese impuscata de braconieri…si ei erau singuri si mici.
 Copiii luara ursuletii, si, cu acordul tatalui lor, ii adapostira intr-o anexa a locuintei. Ii hranira, la inceput, cu lapte…apoi, cu paine si graunte. Ursuletii erau cuminti si jucausi. Cresteau repede, vazand cu ochii. In toamna, in zilele insorite, asa, de joaca, Ionel si Marioara ii inhamau la trasurica si alergau veseli. Deja ii mutasera in grajd. Erau mari. Chiar puteau sa aduca o trasurica plina de lemne, ca sa-si ajute si ei prietenii, oameni.
 Dar, veni iarna geroasa. Ca sa nu iesa de atatea ori din casa, copiii se planificara cand e unul si cand e altul de serviciu la hranit ursii. Intr-o seara cu viscol, usa grajdului nu mai rezista si se deschise larg, invinsa de urgia de afara.
 Dimineata, cand veni Ionel sa le dea de mancare…ursii nu mai erau. Zadarnic i-au strigat, i-au chemat…viscolul le acoperise si urmele. Copiii si-au petrecut Sarbatorile inlacrimati. Oricate daruri le-a adus Mos Craciun, niciunul nu egala bucuria de a fi impreuna cu „copiii lor” (caci asa ii alintau Ionel si Marioara pe ursuleti…cu toate ca se facusera si ei niste ursi adevarati…tot „copiii”erau).
 Timpul nu sta…se ivi din nou soarele. Aparura primii ghiocei…apoi brandusele. Ionel si Marioara isi incepura si ei „munca”lor: sa adune, pentru foc, vreascuri, cu trasurica.
 Intr-una din zile, Marioara avu ideea sa caute scorbura in care gasisera in urma cu un an ursuletii. Surpriza! Acolo dormeau linistiti alti doi ursuleti albi, albi, albi. Copiii se apropiara sfiosi. Ii mangaiara, se jucara putin cu ei. Doar cand au vrut sa-i scoata din scorbura, au auzit in spatele lor, un marait cunoscut. Era ursoaica pe care ei o crescura. Se bucurau de revedere, dar s-au si speriat de maraitul ei. Atunci aparu si ursul. El intotdeauna a fost mai bland. Se strecura intre ursoica si Marioara si ii atinse acesteia bratul, ca si cum o indemna sa lase jos povara.
 “Lasa jos ursuletul!” zise Ionel. Marioara aseza cu grija in scorbura mica vietate pufoasa, care se intinse rasfatata. Abia atunci, ursoaica cea mare se cobori in patru labe si se gudura ca un catel pe langa Marioara, lingandu-i mana care odata o hranise.
 “E si ea mama!” intelesese acum Marioara si o saruta pe ursoica inlacrimata. „Prostuto, ai crezut ca-ti luam puii?”
 “Taci, nu o mai pacali, sopti aspru Ionel, ca voiai sa-i iei…ca sa te joci! Pentru tine, sunt jucarii…pentru ea, sunt copiii ei!”
 …lumina ochilor ei, asa cum sunteti voi, pentru mine, adauga intotdeauna mama si ne saruta pe frunte. Asta era momentul pe care il asteptam in fiecare an. Era cel mai frumos dar…mai frumos decat orice ne putea aduce Mos Craciun.
Timisoara, 02.12.2010                                                                      Corina-Lucia Costea