Am vazut Lumina si-am venit Acasa,
Casa mea batrana, razimata-n zare,
Sufletul ei tanar nu e de vanzare,
Am vazut Lumina si colaci pe masa…
Si in jurul mesei scaunele mute
Asteptand sa vina iar colindatorii,
Unde e pruncutul care sa-i asculte
Pana se revarsa peste lume zorii?
Sfintii din icoane, cei ramasi de-atunci,
De atata vreme au iesit din rama-
Am vazut Lumina si-am venit pe branci
Pana langa tine, colindata Mama…
Nicolae Nicoara Horia
Sambata, 11 decembrie, a avut loc in sala Heius a bisericii „Sfantul Ioan Botezatorul” din Glendale un inedit spectacol intitulat „Iata, vin colindatorii”, cu participarea unui grup de solisti si actori din Romania, aflati in turneu in Statele Unite si invitati de preotul Gheorghe Libotean sa poposeasca, pentru o seara, si la Phoenix. In cuvantul lui acesta a multumit organizatorilor, intre care i-a mentionat pe Dumitru Stefaniga, Florin Partiu si Jean Breja pentru deosebita dedicatie cu care au muncit pentru reusita evenimentului si a urat tuturor un Craciun fericit si un An Nou 2011, cu sanatate, bunastare si voie buna.
Intr-o incapere arhiplina, intr-o atmosfera festiva, cu multa voie buna, romanii din imprejurimi au tinut sa sarbatoreasca apropierea Craciunului in compania unor interpreti de marca, veniti aici sa daruiasca spectatorilor un bogat buchet de colinde si cantece de petrecere.
Cum era si firesc, programul a inceput cu colinde. Ele au fost interpretate de cuplul „Autentic” (Catalin Bota si Denis Mihai), de doua tinere talente care, in versiuni originale si moderne, au delectat audienta, creand o atmosfera admirabila. Exprimand bucuria Craciunului, melodiile lor au incantat, prin interpretare si frumusetea melodica. „Sarut mana, mama, am venit sa te colind” reflecta momente tandre si emotionante, izvorand din respectul si dragostea pe care le datoram de parintilor, precum si din nevoia ca la aceasta sarbatoare sa fim alaturi de cei dragi. „S-avem bradu-mpodobit si sa fim mai buni!” – sunt cuvinte care au indemnat spre ceea ce toti romanii simtim in asemenea ocazii.
A urmat solista Carmen Radulescu, al carei repertoriu debordant de melodii de dans si de petrecere a ridicat de la mese tineri si varstnici, deopotriva, antrenandu-i in ritmuri de dansuri si jocuri romanesti. Inzestrata cu un remarcabil dar de a atrage publicul, artista a reusit sa insufle publicului o binevenita buna dispozitie. Cu o inima deschisa, calda si volubila, solista si-a atras o binemeritata apreciere, din partea tuturor.
Actorul Jean Paler, binecunoscut in Romania prin aparitiile pe scenele teatrelor de satira si la televiziune, i-a intretinut pe cei prezenti cu momente vesele care le-au descretit fruntile, facandu-i sa uite, cel putin pentru cateva clipe, grijile cotidiene. Satirizand segmente ale clasei politice contemporane din tara, pana la cel mai inalt nivel, actorul a oferit crampeie din fresca politicii postdecembriste, cu metehne care dainuie de prea multa vreme la o buna parte din mai-marii vremii. Cu un umor contaminant, Jean a adus in actualitatea serii momente hilare, specifice programelor de revista care i-au devenit apropiate si care au fost intretinute cu indrazneala de multi dintre actorii care s-au consacrat ca idoli apreciati ai umorului romanesc. Satira acida, impinsa uneori pana la flagelare verbala, a dat uneori senzatia de atingere a unor rani care dor si ne macina sufletul, pentru ca oricat am fi de departe de meleagurile natale, nu ne este indiferenta imaginea cu care suntem catalogati, mai ales noi, cei traitori in afara granitelor tarii. Chiar daca stim ca hazul de necaz face parte din spiritul romanesc, tragismul la care s-a ajuns, in timp, devine, pentru unii, greu de digerat.
Ionut Dolanescu, la randul lui, a prezentat o suita de melodii populare, mai ales din sudul tarii, dar si cateva din celelalte zone geografice. Vocea sa melodioasa, cu siguranta, zestre genetica, a adus bucuria melosului romanesc in desertul Arizonei, incantand audienta, pana la extaz. El a reimprospatat tonurile unor melodii care cad la inima ardelenilor: „Pe unde ma poarta valul, ma cheama la el Ardealul. / Ca nu-s munti ca Apusenii, oameni buni ca ardelenii. / Ca nu-s doine mai duioase si nici fete mai frumoase, / hai dorule, hai”.
Impresionant a fost, fara indoiala, acompaniamentul la vioara al sotiei lui Ionut – Domnita. Ceea ce a fost in stare sa scoata din coardele viorii ei, a dovedit nu numai o dotare nativa de exceptie, ci si o sensibilitate deosebita. Ea are „in sange” specificul nuantat al instrumentului, la care se adauga modul original de a da culoare melodiilor. Ea a facut din numerele interpretate in acompaniament sau solo adevarate piese de maestru al arcusului. Pasiunea cu care s-a dedicat acestui instrument, proprie muzicienilor credinciosi harului lor si constienti de valoarea lor, o situeaza, fara indoiala, in avangarda violonistilor de muzica populara.
Prezenta scenica placuta a sotilor Dolanescu, dovedita de-a lungul multor aparitii publice, a creat, prin dinamismul si calitatea interpretativa, un autentic sentiment de admiratie si buna dispozitie generala.
Maria Ciobanu, consacrata de multa vreme ca fiind „privighetoarea” muzicii populare romanesti, nu s-a dezmintit nici de data aceasta. Vocea ei extraordinara, repertoriul cu care i-a incantat de atatea ori pe romanii din tara, dar si de pe alte meridiane ale globului, au facut din timpul daruit cu generozitate ascultatorilor din Phoenix o veritabila delectare pentru acestia. Romanismul propagat prin textele melodiilor a fost potentat de tandretea secventelor legate de copilarie, de tinerete si de frumusetile locurilor natale. Vocatia ei: „sa cant doine din batrani, cum e la noi, la romani” ilustreaza cu prisosinta misiunea ce si-a propus-o de a raspandi prin glasul ei farmecul muzicii populare romanesti, nu numai in Tara, ci si oriunde s-ar afla. Personal, sunt convins ca aportul Mariei Ciobanu la raspandirea frumusetilor cantecului popular romanesc o situeaza in panteonul folclorului romanesc si va ramane ca o icoana pretioasa in inimile romanilor de pretutindeni.
Din momentele in care a cantat impreuna cu fiul ei, Ionut, a razbatut caldura unei relatii mama-fiu, care acum, dupa scurgerea anilor, a trecut dincolo de o legatura de sange. Una din melodiile cantate impreuna a fost ca o marturisire de credinta in fata unui public iubitor, care intelege sa rasplateasca prin aplauze si venerare o abnegatie de o viata.
Programul a continuat cu Denis si Catalin, care au delectat participantii cu cantece de petrecere, de dans si joc, intr-o veselie contagioasa, in care glasurile solistilor erau acoperite adesea de ale celor de pe „ring”. Melodia „Nici nu stiu cum e mai bine, ca la toti ni-i greu” a starnit entuziasmul general, ea reflectand o stare de fapt care-i caracterizeaza si-i ingrijoreaza pe multi dintre romanii de azi.
Artistii au oferit, cu o generozitate rar intalnita, posibilitatea de a se face poze cu ei, doritorii putand avea, astfel, imortalizate momente de neuitat. De asemenea, ei au avut posibilitatea de a-si cumpara CD-uri cu inregistrari ale solistilor, precum si cartea „Ion Dolanescu – o viata de cantec” a Luminitei Tuca, publicata recent in Romania.
In una din pauzele spectacolului, participantii au avut prilejul sa savureze preparate culinare pregatite si servite cu daruire de sotii Tassia si Stan Popescu, care, ca si altadata, cu prilejul meselor de dupa slujbele religioase, s-au straduit sa ofere mesenilor bucate pe gustul lor, din bucataria romaneasca.
Dr. Emil G. Onet
Phoenix, Arizona
De cand m-am apucat de scris, in fiecare an am relatat despre obiceiurle si traditiile care fac sa se asemene intre ele zilele Craciunului din toti anii. Anul acesta mi-am propus sa scriu despre deosebirile dintre ele, caci fiecare Craciun, ca tot ce alcatuieste lumea asta, este un unicat.
Intr-un fel traiam sosirea lui Mos Craciun cu tot alaiul lui de bucurii cand credeam cu toata fiinta noastra ca el exista cu adevarat, cand il asteptam si-l vedeam si altfel cand ne fura somnul si el venea pe furis, iar a doua zi gaseam darul pe masa si ii cautam infrigurati urmele pe zapada din curte. Altfel il asteptam cand incepuse indoiala si mai apoi certitudinea ca e doar un mit, dar noi ne jucam rolul mai departe. Altfel il asteptam in perioada adolescentei cand in noi se nasteau fiorii necunoscuti si nenumiti despre care nici nu stiam ca se poate vorbi pentru o fiinta pe care am fi putut-o intalni in aceste zile si una era daca ne-ar fi raspuns din privire si alta daca nu ne-ar fi bagat in seama. In tinerete, una era daca persoana iubita era langa noi si alta daca se afla langa alta persoana. De-a lungul anilor, complexitatea vietii ne-a adus 1001 de motive care ne diferentiau aceste sarbatori, ne faceau ca mancarea sa fie mai gustoasa, sau sa ne ia pofta de mancare, zapada sa ni se para mai alba, sau sa-i simtim numai raceala sacaitoare. Altfel putea fi intelesul cuvintelor din biserica, mai adanci sau ascultate cu gandul pironit in cine stie ce punct dureros ori prea inaripat de care nu puteam scapa nici aici. Una este sa il primesti pe Mos Craciun in zile de pace si alta in timp de razboi. Si ca sa ajungem la un aspect al zilelor noastre, una este sa petreci Craciunul in strainatate, chiar daca te bucuri de toate frumusetile si bunatatile, daca sufletul cauta drumul de intoarcere, acolo unde stie el ca este cu adevarat „acasa” si alta este sa fii alaturi de ai tai si in tara ta, chiar daca sunt multe neimpliniri, caci Mosul are puterea ca in aceste zile, sa mai stearga din suferinte si sa puna in loc lor un crampei din armonia cereasca.
Dar dintre toate diferentele legate de varsta, de vremuri, de spatiu, eu pot sa afirm ca am trait un Craciun cu totul special, asa cum n-a fost trait decat de un numar foarte mic de persoane de-a lungul si de-a latul spatiului si-al timpului pamantesc. In ziua cand se implineau 1958 de ani de cand Fecioara Maria dadea nastere Fiului Sau, Tatal ceresc a oranduit si a supravegheat darul de a fi mama in aceasta Zi Sfanta. Fara purtarea Lui de grija, venirea pe lume a acestui copil ar fi putut sa aduca destramarea familiei si chiar a vietii lui inainte de a se naste. Dintr-o eroare medicala, toti doctorii pe care i-am consultat, mi-au dat termen de nastere cu doua luni mai repede. Pe atunci mijloacele de lucru ale medicilor erau mai rudimentare, iar moralitatea avea alte valori decat astazi si l-ar fi putut determina pe Paul, sotul meu, sa nu recunoasca paternitatea, chiar sa ceara divortul, deoarece o buna perioada de timp noi nu ne intalnisem in timp ce el se afla la cursurile unui institut aflat la Bucuresti. Degeaba contraziceam doctorii cu lacrimi in ochi, ei sustineau cu tarie data nasterii in luna octombrie. Bunul Dumnezeu i-a insuflat lui Paul o neclintita incredere in mine si a apoi l-a rasplatit cu dovada adevarului prin nasterea la termenul fara dubii si pe deaupra cu un copil frumos si sanatos care-i semana leit.
Locuiam pe atunci vis-à-vis de aeroportul din Someseni de langa Cluj, unde Paul executa cursele ca pilot. Pe atunci era o acuta lipsa de locuinte si noi ne aciuisem intr-o fosta baraca construita pentru muncitorii veniti sa refaca aeroportul in urma bombardamentului din timpul razboiului terminat in 1945. In ajunul Craciunului incepusera durerile nasterii pe care le asteptam cu destula indoiala din octombrie, dupa cuvantul doctorilor. Mama venise de la sute de kilometri in ajutorul nostru, iar tata isi facuse simtita prezenta cu un butoias de 100 litri de vin, trimis prin CFR. Incepuse marea veselie a petrecerilor, colindelor, a bunatatilor pe masa cu aroma lor imbietoare si cu vinul puterea ursului. In spatiul larg al baracii bine incalzita, se adunase o multime de colindatori decisi sa-si petreaca aici noaptea Craciunul. Numai eu stateam in pat cu ochii pe ceas asteptand momentul potrivit pentru a chema salvarea sa ma duca la maternitate. Sufeream in tacere ca sa nu le stric frumusesea petrecerii. Mama si Paul faceau naveta intre camera in care ma aflam si sala galagiosilot petrecaresi. Imi stergeau fruntea de sudoare si ma imbarbatau. Pregatirea noastra pentru un asemenea eveniment era departe de ceea ce trebuia sa fie, incat l-am auzit pe Paul spunandu-mi in timp ce-mi mangaia fata: „Puisor, te rog sa te abtii si sa nu nasti acum, amana pana trec sarbatorile”. I-am raspuns incurajndu-l: „Bine, am sa ma abtin!”. Dupa o ora l-am trimis in cladirea aeroportului unde se afla un telefon si intr-un sfert de ora eram plecata la maternitate, iar pe la ora trei din noapte am auzit primul tipat al copilului si primele informatii din gura doctorului: „Ce fetita mare si frumoasa aveti! Sa va traiasca si sa-i dea Dumnezeu noroc ca este nascuta in cea mai mare sarbatoare crestina. Ce nume sa-i punem?” I-am raspuns sugrumata de emotie, uitand de toate durerile: „Andaluza-Carmen”. „Nu-i punem si numele Cristina?” „Acesta va fi numele ei de taina, care o va lega de Tatal ceresc, dar pentru oameni ea va purta numele pe care l-am hotarat din alte motive”.
A doua zi, Paul, invartindu-se pe un calcai si mama cu ochii mari admirau un copil frumos chiar din prima lui zi de viata. Am dictat cateva cuvinte pentru o telegrama fulger, in care il anutam pe tata despre evenimentul indelung si nelinistitor asteptat: „Andaluza-Carmen saruta mana bunicului”. Ziua urmatoare mi-a venit raspunsul: „Bunicul saruta nepotelele si le doreste viata lunga, sanatate si noroc”. In comuna mea natala, Tiganestiul Teleormanului, nu era obiceiul sa pui doua nume unui copil, asa ca in curand neamurile, vecinii si mai multi sateni, ca si tata, credeau ca am doua fetite. Poate ca intr-un fel a fost o predictie, fiindca Dumnezeu a inzestrat-o pe fiica mea cu energia a doua fapturi. Si astazi, in deplina maturitate, duduie pamantul pe unde calca si degaja energie debordanta cat doua persoane.
Si atunci, cum sa nu am tot temeiul sa afirm ca am trait un Craciun asa cum rar le este dat pamantenilor sa-l traiasca?
Elena BUICA
decembrie 2010
Pickering, Canada
Revista ARMONIA - Saltmin Media 