Tag: adevar

Veni, vidi, vici

On By nelursIn Christian Perspective, Essays, USALeave a comment

By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu

Astfel as incepe mica mea aventura pe „pamantul fagaduintei”: punand cuvintele lui Caius Iulius Caesar ca titlu, asa cum acesta a facut o lapidara misiva Senatului dupa victoriile repurtate in Spania, Grecia, Asia.
Cum visul oricarui roman este acela de a vizita macar o data America, la fel cum musulmanii merg la Mecca, iata ca si eu am revenit in aceasta tara, nu cum o fac cei mai multi dintre artistii nostri (muzicanti, interpreti, actori) – cu alai si trambite, cu invitatii care mai de care mai „speciale” -, ci ca un om simplu, dar fara sa abandonez observatiile discrete ale psihologului dornic de cunoastere, de aprofundare a modului in care o parte din comunitatea romana isi duce traiul de zi cu zi in tara tuturor posibilitatilor, astfel incat informatiile sa le am direct de la sursa si nu distorsionate prin diverse canale mass-media sau de alta natura. Am fost interesat mai mult, in vizita mea, nu de constructiile somptuoase, nu de strazile curate, ci mai degraba de oamenii care au contribuit fiecare cu puterea lui de creatie la evolutia unui stat puternic.
Odata ajuns in SUA, cel pe care il cunoscusem doar prin intermediul corespondentei electronice, prin materialele pe care le trimiteam redactiei publicatiei sale – in persoana Domnului Octavian Curpas, redactorul revistei „Phoenix Mission”, un OM admirabil – m-a contactat si m-a pus in legatura cu o serie de persoane din Chicago, astfel incat sederea mea aici sa fie cat mai placuta si plina de evenimente deosebite, la care am si luat parte, unul dintre acestea fiind Romanian Heritage Festival desfasurat in perioada 18-19 septembrie 2010, un adevarat festival al tuturor romanilor, care s-a petrecut in localitatea Nieles, la cativa kilometri de Chicago, eveniment care mi-a prilejuit cunoasterea multor romani care traiesc de ani buni in America.
Cea care urma sa-mi fie ghid pe tot parcursul sederii mele aici a fost Doamna Adina Sas-Simoniak, o adevarata crestina (poeta) cu frica lui Dumnezeu, de a carei credinta am fost fascinat, precum si de fericirea afisata cu seninatate pe chipul ei si al celor cu care intram in contact. Cum se explica marile diferente care pot fi observate, de la un om la altul, in ceea ce priveste capacitatea de a fi fericit, erau primele intrebari pe care incepeam sa mi le pun odata cu integrarea mea in mijlocul comunitatii crestine din Chicago. Are vreo legatura cu predispozitiile innascute? Sau cu faptul ca traiesc intr-o tara unde grija zilei de maine nu este o povara, asa cum este in tara de origine? Sau evolutia lor in decursul vietii, in functie de evenimentele care survin?
Noi, psihologii, ne punem astfel de intrebari, la fel ca toata lumea, dar probabil putin mai des, pentru ca intalnirile cu pacientii reprezinta sursa unor istorii uimitoare despre raportul cu fericirea, ratate sau reusite. Fiecare dintre noi stie ca realizarea unor contacte cu interlocutori apartinand unei culturi diferite de cea din tara de unde vii, in lipsa unor mijloace potrivite de codare si decodare a informatiei transmise, poate fi un demers dificil de realizat.
Ceea ce a putut sta la baza unei comunicari reale si benefice de ambele parti a fost, dupa cum aveam sa constat destul de rapid, ca toti aveam aceeasi credinta in puterea suprema, acelasi crez in Divinitate. Cuvantul la ordinea zilei era un sincretism al bunului-simt, al respectului fata de semeni, al moralei crestine, ceea ce am putea numi buna dispozitie, una dintre manifestarile cele mai tangibile ale temperamentului, un fenomen discret, un fel de fundal, de peisaj, de plan indepartat al starilor noastre mentale. Daca americanii spun ca dispozitia vine de nicaieri „out of blue”, eu afirm ca, pentru comunitatea de romani, vine din cercul format in jurul Bisericilor Crestine si ca are o influenta profunda asupra privirii pe care o aruncam lumii si, prin urmare, asupra comportamentului nostru. Daca buna dispozitie a fost, la inceput, datorata antrenului de muzica acompaniata cu mancarea traditionala romaneasca din cadrul festivalului, ea a putut fi continuata si manifestata la Biserica Crestina Philadelphia si la Biserica Crestina Betania, unde i-am cunoscut pe pastorii Florin Cimpean si respectiv Luigi Mitoi, doua personalitati puternice si pline de har, care m-au integrat in randul comunitatii prin calduroasa primire facuta in cadrul predicilor de binecuvantare, predici ce au darul de a intari coeziunea comunitatii de romani in jurul bisericii. Aici, diverse categorii sociale: muncitori, intelectuali, profesori, doctori, avocati, artisti etc. impreuna cu familiile, participa intr-un numar surprinzator de mare la predici, lasand de o parte diferentele de cultura, de clasa sociala etc.
Cum vizita mea la cele doua biserici crestine s-a desfasurat pe parcursul festivalului, nu pot trece cu vederea pe cel care a fost organizatorul si sufletul acestui eveniment – pe Domnul Steven V. Bonica, cel care este directorul si redactorul ziarului „Romanian Tribune”. Insa, cum niciun eveniment nu poate fi mediatizat fara sprijinul mass-mediei, prezentarea programului a fost facuta de directorul postului de televiziune din Chicago RTN (Romanian Television Network), Domul Petru Amarei, al carui invitat special am fost in cadrul emisiunii sale „Fata in fata”. Suita de evenimente insa nu s-a oprit aici, pentru ca am avut ocazia sa vizitez scoala romaneasca „Logos” unde am intalnit profesori dedicati profesiei lor, printre care profesorul scriitor Daniel Chiu, cel care a pus bazele acestui lacas de cultura sub egida caruia elevi ai comunitatii romane pot sa urmeze cursurile in limba materna, elevi pe care am putut sa-i cunosc in cadrul unei ore de discutii libere, dornici de a sti cat mai multe si cerand mai ales informatii despre tara in care parintii celor mai multi dintre ei s-au nascut, elevi cu o inalta tinuta morala si crestina. Aici sunt deprinse obiceiurile bune, cu care, desi sunt greu de format, se poate trai usor, spre deosebire de deprinderile proaste care sunt usor de format, dar se traieste greu cu ele – iata concluzia pe care am desprins-o din aceste intalniri si m-a condus la ideea pe care o invatasem din copilarie, ca indiferent ce am fi sau ce am face, credinta in Autoritatea suprema este singura care da fundament existentei noastre. Din experienta psihoterapeutica, pot spune ca desi multi, initial, nu sunt „inzestrati” pentru o conduita crestina, dintre ei, multi au invatat in timp sa acceada la acest statut si au recuperat intarzierea in ceea ce priveste capacitatea lor de a fi buni crestini. De aceea un travaliu reusit asupra propriei personalitati (eforturi personale, terapie) urmareste intotdeauna acelasi lucru: sa ridice nivelul de baza al bunei dispozitii pe care afirmam la inceputul acestor randuri ca am descoperit-o in sanul comunitatii, insa trebuie sa fim constienti de faptul ca acest deziderat se construieste cu rabdare.
Daca as scoate in evidenta, insa, doar lucrurile frumoase, as fi acuzat de o analiza partinitoare in ceea ce priveste impresiile formate in scurta mea vizita la Chicago, de aceea voi spune si ca un lucru mai putin placut ce mi-a atras atentia este legat de modul in care, dintre sutele de mii de romani plecati de pe bancile scolii romanesti in „lumea noua”, nu s-a gasit o singura persoana, dintre cei realizati profesional si material, sa indrume pasii turistilor romani spre locuri ce poarta amprenta unor mari invatati romani care au dus faima tarii dincolo de granite, si ma refer aici la o mare personalitate de talie mondiala care a slujit la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade, ale carui locuinta si loc de veci nu le gasesti, datorita nepasarii, atat a celor ce guverneaza tara, cat si a unora din diaspora care, prinsi in valtoarea vietii de dincolo de ocean, nu s-au preocupat sa realizeze, pentru indrumarea celor dornici de cunoastere, fie un ghid, fie o placa comemorativa la casa acestuia. Daca nimeni nu stie unde se afla aceste obiective, in urma cautarilor mele pentru a ajunge la aceste locuri, pot ajuta cu informatiile obtinute prin diverse mijloace: acesta a locuit in campusul universitar la numarul 5711 N Woodlawn ave si doarme somnul cel de veci pe aleea principala din cimitirul din campus „Oak Woods Cemetery” pe Main Entrance 1035 E67th Street, alaturi de marele fizician Enrico Fermi.
Cu toate acestea, vizita mea a fost una cat se poate de fructuoasa, prin faptul ca am vazut locuri noi si fascinante, am cunoscut oameni deosebiti, si cu siguranta ma voi intoarce, ori de cate ori voi avea posibilitatea, sa-i reintalnesc si impreuna sa consolidam comunitatea romaneasca, indiferent unde s-ar afla.
Dincolo de orice zgarie-nori, de opulenta prezenta la mai tot pasul, se afla aceasta comunitate de romani ce isi duce viata cu bune si mai putin bune, muncind cinstit si respectandu-si semenii, indiferent de nationalitate, dar care nu a uitat traditiile, ospitalitatea si bunul-simt stramosesc, incercand sa duca mai departe un spirit ce se inalta numai prin credinta.

In cautarea raspunsului la intrebarile fundamentale ale existentei

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Family, Inspirational, Parenting, TheologyLeave a comment

„Alege viata”, de Iosif Ton, Editura Cartea crestina, 2007, Oradea, 154 p.

Motto: „Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare.”

„Alege viata” reprezinta o provocare de a gandi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem si ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflecta in fiecare lucru din ceea ce numim atat de usor, ca fiind „viata noastra”.  A alege viata reprezinta prin urmare, un act fundamental de a merge in directia cea buna, de a renunta la orice carare ce duce in moarte, de a cauta sa iesim din labirintul situatiilor ce ne arunca in vartejuri care in final, ne distrug cu desavarsire.

Iosif Ton si scrierile sale

Iosif Ton s-a nascut pe 30 septembrie 1934. Licentiat al Facultatii de Limba si Literatura Romana din Cluj, acesta isi continua studiile la Seminarul Baptist din Bucuresti si apoi, la Oxford University, in Anglia. Iosif Ton este pastor mai intai, la Biserica Baptista din Ploiesti, apoi la Biserica Baptista Nr. 2 din Oradea. Incepand din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ton este arestat de mai multe ori, astfel ca in 1981, obligat fiind de autoritatile comuniste, acesta paraseste impreuna cu familia sa Romania, stabilindu-se in Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ton este autorul volumelor „Confruntari”, „Credinta adevarata”, „Fiti oameni”, „Traind prezentul in lumina viitorului”, „Curs de viata spirituala” (vol. 1, 2 si 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viata de familie”, „Sa ne cunoastem crezul”.

„Alege viata” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ton – „Alege viata” este un strigat, un apel, o adresare plina de caldura si sensibilitate catre orice om, pentru a merge in directia cea buna, a-L alege pe Hristos si a urma destinul celor ce vor fi mantuiti. De fapt, „Alege viata” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se cauta explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Desi aceste cuvinte au fost gandite la inceput pentru a fi auzite, totusi punerea lor ]n forma scrisa nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reusit sa o aseze in cuvintele pe care le-a adresat la acea data. In general, trecerea de la cuvantul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de intelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, in cazul de fata putem spune ca exprimarea orala a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomanda de la sine cititorului prin intermediul unei abordari facil de urmarit, in fraze si expresii ce se retin cu usurinta, prin ilustratii care confera plasticitate mesajului scris si nu in ultimul rand, printr-un apel emotional care nu poate sa ramana fara ecou.

„Cine esti tu…?”

„Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare. Tu trebuie sa afli cine esti, sa stii de unde vii, unde te duci si de ce esti aici, in lumea aceasta. Acestea sunt intrebarile fundamentale ale existentei umane. Cine nu si le pune si cine nu gaseste raspunsul bun la ele isi iroseste viata si isi rateaza destinul.”

Intr-o astfel de atmosfera a cautarii, a regasirii, a cizelarii unei identitati in Isus Hristos, Iosif Ton ne poarta pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mantuire si astfel citim despre: originea raului in univers, pacatul si consecintele lui, cine este Isus Hristos, ce inseamna credinta, ce este pocainta, la ce se refera viata cu Isus Hristos, cum poti deveni un om dupa inima lui Dumnezeu si ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ton ne conduce in stilul sau caracteristic, adica sistematic si pas cu pas, catre o intelegere suficienta a drumului spiritual pe care trebuie sa il urmam in viata, cu alte cuvinte, ne indruma sa ajungem sa alegem viata.

„Sa avem certitudinea ca El exista”

„Mesajul acesta este dedicat cautatorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Il cunosc pe Dumnezeu, si acestora voi cauta sa le explic cat se poate mai limpede de ce este atat de greu sa Il cunoastem pe Dumnezeu, ce ne separa de El, cum putem totusi sa-L gasim si mai mult, sa fim siguri ca L-am gasit, sa avem certitudinea ca El exista si ca El este in fiecare dintre cei care L-au cautat din toata inima.”

Intr-un discurs ce evolueaza cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleaca de la izvoare, Iosif Ton ne conduce sa intelegem originea alienarii umane in raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul sau, chemandu-ne sa ne intoarcem la Cel care ne este Dumnezeu si Tatal, sa primim oferta Sa de mantuire si sa devenim oameni adevarati, oameni noi, oameni drepti, oameni dupa voia Sa.

Lumea si teoriile ei

Avand la baza o christologie foarte bine pusa la punct dogmatic si avand si talentul de a comunica in cuvinte simple si usor de inteles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu in Fiul Sau, scriitorul reuseste sa imprime in mintea cititorului o amprenta de nesters asupra intentiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Intr-o diatriba nemiloasa cu necredinta, intr-o polemica ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ton, cu un talent pastoral de exceptie, unit si cu vocatia de predicator, cauta sa il smulga pe cititor din adormirea pe care teoriile seducatoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care inainte de a-si da seama, ajung sa fie cuprinsi de o nestiinta condamnabila asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a invatat sa gandesti ca ai aparut la intamplare si ca nu esti mai mult decat un animal. Esti mai mult doar prin faptul ca gandesti. Atata esti. Dar in esenta, esti o fiinta nascuta la intamplare, fara rost si fara viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din aceasta conditie amorfa, din aceasta nebuloasa a pierii, Dumnezeu cauta sa ne scape si acesta este mesajul central al cartii „Alege viata” – fapt care o recomanda oricui, crestin sau ateu, oferindu-ne invatatura, calauzire, putere si o iubire mistuitoare fata de Cel care Si-a dat viata pentru noi, adica fata de Isus Hristos. Am putea spune ca nu este o carte pur si simplu religioasa, ca nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimarilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, usor de inteles si puternic in a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa in care hotarasti ce va fi atunci cand Hristos va reveni. Pentru ca acum vei hotari daca vei sta la dreapta sau la stanga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se afla alegerea vietii.

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

LUPTA CREDINTEI de Vasile Bel

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Europe, Family, History, Inspirational, Ministry, Romania, Theology4 Comments

O prezentare a aparitiei primilor crestini  baptisti în zona orasului Târgu Lapus (Maramures)

PREFATA

Paginile prezentei lucrari se constituie a fi o adevarata „mina de aur” pentru credinciosii baptisti din zona Maramuresului si, în general, pentru baptistii din România. Motivele care stau la baza unei asemenea afirmatii îndraznete sunt multiple. In primul rând, continutul lucrarii este inestimabil. Cititorul va descoperi file din istoria miscarii baptiste din zona orasului Târgu Lapus si a satelor din împrejurimi, de la origini si pâna în prezent, marturii ale unor oameni care au fost parte activa în desfasurarea evenimentelor descrise, date statistice, detalii de „culise”, puncte de cotitura, interviuri etc. Mai apoi, stilul în care este scrisa lucrarea este unul captivant si dinamic. Atmosfera care se creeaza atunci când citesti paginile ei este una de curiozitate, interes si angajament personal.

Autorul, pastorul Vasile Bel, se distanteaza de stilul clasic, rece si adesea plictisitor de relatare a unor date istorice (motiv pentru care multi oameni au o reticienta fata de istorie) si recurge la un stil vioi, dinamic si atractiv presarat uneori cu interventii si lamuriri care au scopul de a clarifica cele spuse. Este clar ca autorul nu a intentionat sa scrie o lucrare stiintifica în sensul strict al cuvântului (desi tezaurul informatiilor oferite de autor este deosebit de valoros si vrednic de crezare), ci mai degraba o cronica a istoriei credintei baptiste care a înmugurit si a înflorit pe meleaguri maramuresene, cu bune si rele, dar marcata în mod pregnant de providenta desavârsita a lui Dumnezeu.Valoarea lucrarii reiese si din importanta acesteia pentru contemporaneitate. Da, baptistii români din zona Maramuresului si, de fapt, din întreaga tara, au la dispozitie un instrument în plus prin care îsi pot cunoaste originile si istoria. Datorita harului lui Dumnezeu si efortului impresionant al pastorului Vasile Bel, cititorul contemporan are acces la informatii care nu mai apar în nici o alta carte de istorie baptista româneasca. Chiar daca exista aspecte care se regasesc si în alte lucrari, autorul amintit mai sus aduce contributii unice. Prin acestea, credinciosul de astazi gaseste un sprijin real atât în demersul apologetic de aparare si dovedire a credintei crestine cât si în demersul de crestere spirituala individuala si comunitara.

In sfârsit, desi ar mai putea fi spuse multe alte lucruri, mentionam doar câteva cuvinte sarace cu privire la autor, numite astfel pentru ca ele nu pot descrie cu suficienta acuratete profilul uman pilduitor al pastorului Bel. Astfel, evidentiem ca autorul acestei lucrari este un personaj cunoscut în zona Maramuresului si foarte apreciat de comunitatea credinciosilor din aceasta zona si nu numai. Slujirea pastorala desfasurata cu lepadare de sine pe parcursul zecilor de ani, iubirea de semeni si bonomia prin care s-a facut remarcat dovedesc ca pastorul Vasile Bel merita sa fie ascultat atunci când are ceva de spus. Mai mult decât atât, se impune a fi metionat si faptul ca paginile acestei lucrari au fost scrise dupa cercetari minutioase facute la fata locului si dupa discutii si interviuri realizate cu oameni care au fost într-o relatie strânsa si directa cu evenimentele descrise. Pentru toate acestea îl slavim pe Dumnezeu si îi multumim autorului ca nu a uitat de noi, generatia mai tânara. Da, avem nevoie ca înaintasii nostri sa ne spuna de unde venim pentru ca, poate asa, vom sti si noi mai bine încotro sa mergem.

by Prep. Drd. Costel Ghioanca,

Institutul Teologic Baptist din Bucuresti

Autorul are deosebita placere sa ofere cartea gratuit tuturor cititorilor nostri:

Citeste aici

Descarca aici:

Problema emigratiei hispanicilor in SUA privita prin ochii unui roman din Mexic

On By nelursIn Christian Life, Devotional, InterviewLeave a comment

Ce a insemnat pentru omul si scriitorul Marcel Vasilache plecarea in Mexic?

Plecarea in Mexic pentru mine, sincer sa fiu, a insemnat o schimbare radicala a fiecarui simtamant si percepere a vietii. O schimbare de atitudine si chiar a felului de a vedea viata prin Domnul Isus.

Eu, in Romania, locuiam la Barlad si veneam dintr-o biserica penticostala doar cu o suta de membri, pe acele timpuri, si am ajuns in Ciudad de Mexico, unde am locuit patru ani si care are 28.000.000 de locuitori, cu sapte milioane mai mult decat toata Romania, si m-am facut membru al unei biserici care avea 5000 de membri. Ca eu sa ma adaptez acestui nou stil de viata, am avut nevoie de cel putin doi ani si nopti intregi de plans dupa pamantul care m-a vazut nascandu-ma si crescand 26 de ani pana cand m-am putut adapta si iubi aceasta noua tara, unde Domnul a permis sa ma naturalizez mexican doar dupa patru ani de la venirea mea aici. Am avut un adevarat sprijin in sotia mea, Blanca si in soacra mea, Maria Elena Sandoval.

• Realizari literare si planuri de viitor.

Cartea La Cizaña (Neghina) inca nu este publicata, dar deja se pot gasi poeziile din aceasta carte pe pagini din foarte multe tari din America Latina, ultima tara unde s-au publicat poeziile mele este Costa Rica.

Dupa tiparirea acestei carti, voi incepe sa scriu alta, tot in limba spaniola, dar de data aceasta o voi dedica sotiei mele. Noua carte va cuprinde poezii de dragoste, avand ca influenta Cartea Sfanta, ceea ce simtea Sulamita pentru iubitul ei si invers. Va fi o carte care va arata celor care sunt casatoriti cum trebuie sa se iubeasca si sa se daruiasca unul altuia, cu frica de Domnul, dar folosind un romantism sanatos, nu unul murdar si departe de orice simtamant spiritual.

• Repercusiunile crizei mondiale asupra vietii din Mexic.

Criza economica, sincer sa fiu, a speriat pe foarte multi, mai ales pe cei care aveau investitii enorme la bursa sau la companii care dadeau semne de slabiciune, dar mai ales pe toti cei care aveau ceva de pierdut si nu se incredeau in Dumnezeu. Oamenii de rand din Mexic sunt obisnuiti sa treaca prin probe economice si sa le suporte muncind si luptand. Ultima devalorizare a monedei a fost in 1994. De fapt, datorita faptului ca mexicanii sunt foarte muncitori s-a reusit sa se iasa din criza economica foarte repede, ca in momentul de fata tara sa aiba o crestere a pib-ului simtitoare si imbucuratoare, Mexic fiind una dintre tarile cele mai bogate din America Latina impreuna cu Brazilia.

• Reactii locale in urma legii adoptate in Arizona cu privire la imigratia ilegala.

Reactii in urma adoptarii legii SB1070 au fost foarte multe in Mexic si in toata America Latina. Guvernatoarea Statului Arizona fiind catalogata de catre ziarele de pe continent drept nazista. Cred ca este femeia pe care o urasc mase intregi de persoane de toate nationalitatile. Mie, ceea ce imi place la mexicani e ca sunt foarte curajosi si nu le este teama de nimic cand este vorba de propria lor demnitate. Guvernul condus de catre Felipe Calderon inca lupta impotriva acestei legi, care, cu siguranta a fost inspirata de catre cel rau, imigrantii fiind considerati cu totii drept niste criminali si tratati ca atare. Imaginati-va!

• Exemple de viata din comunitatea in care Marcel Vasilache este pastor.

Domnul a gasit cu putinta sa ma aduca tocmai din Romania, fara sa cunosc limba spaniola, fara sa cunosc mentalitatea de aici din Mexic, sa fiu pastor intr-o biserica in care nici macar nu se vorbeste romaneste. Biserica, la care sunt pastor, se numeste “Fuente de Vida” (Fantana Vietii). Domnul Isus a ridicat biserica folosindu-ma pe mine si pe sotia mea, multi erau impotriva si spuneau ca suntem nebuni si nu este posibil ca un strain sa faca asa ceva. Ca in momentul de fata biserica sa creasca intr-un ritm foarte accelerat. Acum facem parte din Ministerios Elim, cei care ne sustin in tot ceea ce facem.

Multi dintre membrii bisericii, inainte sa se pocaiasca aveau vieti distruse. Unii erau alcolici, sechestratori de persoane, criminali, oameni care isi bateau sotiile pana la sange din cauza machismului implementat atat de puternic in cultura Americii Latine, avand copii cu diferite femei, oameni care inainte de a-L cunoaste pe Domnul, se drogau si umblau cu tot felul de arme la ei fiindca faceau parte din benzi criminale. Unul din frati mi-a marturisit ca inainte sa se pocaiasca mergea inspre casa lui decis sa isi impuste familia fiindca isi batea joc de el, avand deja o arma automata la el. Dar in drum spre casa, fiind drogat si beat, ajunge in fata unei biserici evanghelice, pe poarta careia iese pastorul si il intreaba, ce are de gand sa faca? Cu dragoste ii lua arma din maini, il invita in biserica, acolo unde ii aduna pe frati si pe surori sa se roage pentru el. Dupa cateva ore omul pleaca acasa la el fara arma, ci cu pace in inima.

A doua zi se hotaraste sa mearga din nou la biserica unde l-au iubit si s-au rugat pentru el. Cand ajunge… in acel loc unde el vazuse biserica si a cunoscut pe pastor, de fapt era doar un teren gol, nu avea nici macar o constructie ridicata. Fratele mi-a marturisit ca el era sigur ca pastorul care l-a intampinat in fata bisericii era chiar Isus. Cu lacrimi in ochi marturisesc ca ii iubesc foarte mult pe membrii bisericii Domnului unde sunt pastor, fiindca astfel se implineste cuvantul din 1 Corinteni 1:27-29 „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, si lucrurile dispretuite, ba inca lucrurile care nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt; pentru ca nimeni sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu.”

Marcel Vasilache (Queretaro, Mexico) in dialog cu Tatiana Munteanu (Bruxelles, Belgia).

http://www.bruxellesmission.org

Impressions of Romania from a land far far away

On By nelursIn Christian Life, Family, Life and Health, RomaniaLeave a comment

Years ago, when I was beginning my adventure to Romania, I never knew what it was like over there. Much of my research I did while I was in Malaysia. Looking at the wild frontier, the old building structures caught my eyes and heart and then it also hit me that the country suffered the downfall of ‘communism’ and it was towards the road to recovery. One thing only was running in my mind that my wife comes from that country. I was curious about the people, food and culture and I know that I will not be able to find Romanian food here in Malaysia nor even find a trace of Romania here in Malaysia, probably they were not easy to identify, Romanian communities quite non-existent. After I spend a long time in Romania, I made it like my second home though initially when I arrived there life was different. It was like I went through a time machine and came to another land that is way beyond what I saw over the Internet. With images that caught me it was hard for me to blend in that society when I was like the first stranger and in this city called Oradea which lies on the West part of Romania closer to the Hungary border people at that time don’t take to foreigners too lightly and to walk with a Romanian girl was like robbing of their heritage ‘why does a colored guy takes our girl’?

What ran in their minds, people were staring at me and giving me the eye that made me very uncomfortable, but I did not care though at times they do get me on my nerves. I had made a choice to stay there because of my wife and also to learn about the Romanian history and culture in any great depth. I found myself wanting to find out more about my wife’s culture, looking for her roots and her identity as a Romanian. The story of the immigrant is always deeply emotional and melancholic. I left my country where I was born living all what was left of me in Malaysia, for different reasons and chose to live among Romanians. But no matter where we go, and no matter for how long we stay away from our home country we carry our identity with us, we become very fond of small objects and memories that remind us of home. For each of us there is always only one home. It is where our heart is, and not necessarily where we live. But to me, Romania is a mixture of feelings – good and bad, memories of a world I have found nowhere else, it’s the little diamonds of Romania that makes me treasure it. My wife is from Maramures and how happy she was coming from that little town that holds a lot of good memories. When we were there together, she showed me her home, the school she studied, where she did all her growing to teenage hood. I was going through a kaleidoscope of images she painted to me when we were communicating with each other before my trip to Romania. I recollect my childhood days when I used to live in a beautiful country side called Malacca where my brother was born. Chances like this was given to me because my dad works with the police force and whenever my dad gets posted from town to town it was our opportunity to taste the towns we lived in. So when I was growing a short while in Malacca, which is situated in the south of Malaysia, after school I used to run to an open field and sit under palm trees and watch the sheep, cows, goats, gazing in a open field and farmers plough their rice fields. Just watching nature and its wonders, feeling the warm sun on your skin is such a feeling as the day slips through your fingers. Time has so much to offer when you enjoy these beautiful moments. This was missing home and I am sure my wife has her golden moments in her home town running around, mingling with friends, and going to the market in Maramures was a nice sight I saw and the other was the butcher house just next to the market great walls. The monasteries and antique buildings have so much history to it. Walking up the hill in the mid summer and watching the mountain tops and endless hills I feel that I could communicate with GOD, as he is so close by. Walking about through small villages and towns I used to see shepherds sell cheese, and sweet honey from the market place brought in by villagers. I am pretty sure that my wife has her collection of traditional objects that belong to the national customs, painted glass, handmade traditional blouses and skirts, ceramics. I carry memories with me and they fill my Malaysian small universe in Romania. Romania has amazing historical small towns and cities that carry the international culture and customs acquired over past centuries from different foreign occupations. It is hard to remain a stranger once you get to Romania as everyone is so friendly and willing to feed you and to introduce you to the people and customs of the area where you find warmth and caring. Far away from the winding roads there are small villages, traditional ones. Maramures is a region that is very rich in tradition where old people carry on the region’s pride and customs. When they celebrate they wear national costume. In winter they rejoice in the traditional songs. One can see small children wrapped in colored clothes, sheepskins, as is the custom, young girls with red cheeks who are very fond of the colorful scarves that cover their heads. The people of Maramures are warm and friendly. I remember as me and my wife were walking through the market and through lanes breathtaking scenes and greenery beautiful mountain tops and antique buildings. It was when I approached a beautiful painting gallery and saw beautiful crafted paintings that hung on walls. There was this lady sitting on a chair and let her fingers run through cloth skins mastering her craft when I greeted her and asked her to explain me about the paintings. Instantly we became friends and she invited us for an evening barbeque they planned. I took up the offer and we were warmly greeted by her husband who is a painter and two lovely teenage children a son and a daughter and later part of the day to my surprise they told me check out from the place we were renting and to move in with them. I felt so warm and very welcome from a very beautiful family who in the end became my family. One morning they took us to Morgosa, a beautiful mountain retreat where there is a huge open lake and a beautiful ski place, where you can lose yourself in the great wonders of pure nature. It was breathless and I relived my wife’s growing years in her hometown and how she explained to me in detail how she used to go into those cable with her winter clothes and skiing equipment and glide down the snowy tops. What a lovely feeling though I have not skied in my life! I can imagine the feeling my wife went through. It was a memorable moment we spent with this wonderful family, something I will treasure with all my heart. Romania will still hold a memory in my heart and someday I hope that I will be able to make a home in this wonderful land.
By Joshua Raj
Kuala Lampur, Malaysia

CE SE-NTAMPLA, OARE, CU ROMANIA…?!-sau: despre pacate din mass-media romaneasca… –

On By nelursIn Media, News, Romania1 Comment

…Privesc la televizor (Antena 3, ProTV si TVR 1), azi, 22 septembrie 2010: imagini cu grevisti, chipuri si glasuri care stiu (probabil s-au facut ceva repetitii, in culise…) cum trebuie sa „se prinda” de sticla…

…Dar nu cine stie ce revolta, dar nicicum clocotul unei razmerite, cum s-ar cuveni (…si cum doar 200 de infirmieri si asistente au stiut face, la Spitalul de Urgente, din Braila, dandu-i peste cap, vitejeste, pe „dulaii” cei grasi ai Puterii Celei Ticaloase!!! – probabil ca, pentru restul de 21 milioane si ceva de romani, din tara si de aiurea, DEMNITATEA, ONOAREA, LIBERTATEA DUMNEZEIASCA – N-OR MAI FI FIIND …”URGENTE”!!! ), intr-o Romanie tot mai dominata de foame, intuneric si absurd… – nu-nu: doar „antisepticismul” sindical, bine organizat „pe voci”… – bun de vodevil, dar nu de insanatosirea Tarii si Neamului…

Nu-i mai mangaiati cu flori, pe jefuitorii de GRADINA!!! Si Romania este Gradina Maicii Domnului, data spre jaf si spurcare, de catre niste iude nemernice de la „carma” ei (dar si de nesimtirea/non-reactiunea noastra!) , oricui e mai obraznic, mai criminal si …”mai iute de mana”!!!

…Ce se intampla, Romanie, cu Tine?! Cat mai suporti acest tembelism „generalizato-globalizat”?!
…Pe 15 septembrie 2010, in plin Parlamant al Romaniei (noroc, totusi, de cativa profesionisti onesti, de la Antena 3 si Realitatea TV…!) s-a produs cea mai nerusinata, daca nu si cea mai mare frauda nationala, cu implicatii vitale, pentru Neamul Romanesc: cand sa se voteze criminala Lege a pensiilor, ne-doamna Roberta Anastase, obraznicatura de presedinta a Camerei Deputatilor (spurcata progenitura basesciana, deh!), a numarat oamenii din sala, precum Pristanda, steagurile (…”Roberta” cea Nesimtita ajungea, mereu, de la 76 de „prezente”-  fie la 260, fie doar la…160!!!):
„- PRISTANDA: Apoi sa le numaram, coane Fanica; sa le numaram: doua la prefectura… – TIPATESCU: Doua… – PRISTANDA: Doua pe piata lui 11 Fevruarie…- TIPATESCU: Patru… – PRISTANDA (cautand in gand): Doua la primarie… – TIPATESCU: Sase… – PRISTANDA (acelasi joc): Unul la scoala de baieti… – TIPATESCU: Sapte… – PRISTANDA: Unul… la scoala de fete… – TIPATESCU: Opt… – PRISTANDA: Unul la spital… – TIPATESCU: Noua… – PRISTANDA: Doua… la catrindala, la Sf. Niculae… – TIPATESCU: Unsprezece.- PRISTANDA: Doua la prefectura… paispce…- TIPATESCU (razand): Le-ai mai numarat pe ale de la prefectura. – PRISTANDA: Nu, coane Fanica, sa traiti! (continua repede, pe nerasuflate) Doua la primarie, optspce, patru la scoli, douazeci si patru, doua la catrindala la Sf. Niculae, treizeci… – TIPATESCU (razand): Le-ai mai numarat o data pe toate astea si aduni rau… – PRISTANDA: Doamne pazeste, coane Fanica, sa traiti, patruzeci si patru, in cap… patruzeci si patru… Cum zic, unul-doua, poate vantul… ori cine stie…”
…Da, Tipatescu rade (ii da mana: “mosia mosie, fonctia fonctie, coana Joitica, coana Joitica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache” – adica, ai poporului!) – …”vantul” (?!) cel parsiv…bate, si ia nu doar steagurile (si moneda, si Imnul Cel Sfant Romanesc…pentru ca aflaram ca in judetele Ardealului Romanesc –  Harghita, Covasna, Mures – nu se mai canta decat…IMNUL SECUIESC!!!), ci vietile celor ce sunt acum pensionari, precum si ale celor ce vor mai apuca sa fie (limita de varsta, EGAL, pentru femei si barbati, 65 de ani…deocamdata!: poate ca nu va dura mult pana se va legiui: “munca silnica PE VIATA!”), in viitorul numai Dumnezeu stie cat de lung…
SUTE DE MILIOANE DE ASASINATI POTENTIALI, INTR-O SINGURA SEARA –  PRINTR-O GURA SPURCATA DE MINCIUNA SI  PRIN 76 DE MAINI RIDICATE STRAMB…, STRAMBATE DE SEMNUL LUI CAIN!
…Pe 12 septembrie, tot la televizor, pe Realitatea TV – dis-de dimineata, o stire (pe care, apoi, la urmatoarele buletine de stiri, n-a mai dat-o nimeni…dar nici Realitatea TV n-a repetat-o! … – pe principiul: “Cine prinde, bine, cine nu, sa moara prost!”): “Mii de familii de romani din Ardeal isi dau copiii la scoala IN UNGARIA (s.n.), pentru ca, acolo, in scolile din Ungaria, exista piscine, lift si …biblioteci”. Sec!
…Am scuturat, buimac, din cap – …ma trezisem, sau, inca, visam?! : deci, romanii isi dau copiii la scoala in Ungaria, pentru piscina si pentru lift…ca bibliotecile, doar nu credeti ca ar contine carti in romaneste, despre romani si despre adevarurile cele romanesti si despre drepturile lor si despre flagrantele nedreptati, care li se fac, de catre  “vecini”, de o mie de ani incoace (SI N-AU INCETAT!!!)…Adica, romanii au ajuns sa inteleaga prin SCOALA, nu locul unde se dezleaga (sau: ar trebui sa se dezlege, daca n-ar fi, multe dintre  cadrele didactice – fie “iepuroase” intru…curaj, fie slab pregatite!) tainele Neamului si lumii, nu locul unde se vorbeste despre si se face plutire a Sfantului Duh, a Dumnezeului Neamului… – ci: UN LOC CU PISCINA SI LIFT …parca ii si vad pe “liftologii” aia de copii cum grohaie de grasime, ca nu se-ndura nici niste parlite de scari sa urce…o liota de handicapati locomotori …”handicapati” de BUNA-VOIE!!!…si, apoi, incercand sa-si mai reduca stratul de slanini rancede, azvarlindu-se in piscina…PTIU!

…Deci, faptul ca trec intr-o zona de religie ALTA DECAT A NEAMULUI LOR STRAMOSESC (maghiarii sunt fie de rit romano-catolic, fie protestanti – calvini sau lutherani…sau neo-protestanti, cu duiumul! – nicidecum ORTODOCSI!), nu-i deranjeaza ABSOLUT DELOC!  – NICI PE PARINTI, DAR NICI PE ZIARISTI!…

…Cand e sa arate/anunte tarfe “celebre” ori hoti, mardeiasi ori manelisti, care de care mai… “celebri”, dar…gasiti ”nevinovati” si grozav de…”talentati”, fiecare in “profesia” lui! – asa-zisii “ZIARISTI”, dintre care, unii/unele, uneori, nu se prea deosebesc de…”persoanele celebre” promovate… – reiau stirea si imaginea, ambele plictisitoare, tembelizatoare si scabroase –  DE SUTE SI MII DE ORI, pe toate canalele “valide”!!! – dar, cand e sa dea o stire de maxima gravitate pentru Neamul Romanesc, decazut in/la stadiul de nauca “populatie” mancurtizata, a bietei Romanii – N-O REPETA, CU GLAS DE ARAMA!!!

…PARINTILOR DE COPII ROMANI SI ZIARISTILOR, care ziaristi ar trebui sa fie “dulaii stanei” ( ziaristi zisi “romani” – dar, multi, RUSINANDU-SE CA SUNT ROMANI!) – nu le produce insomnii ori frisoane nici faptul ca MULTI DINTRE PRUNCII NEAMULUI ROMANESC vor invata (daca vor invata ceva pe-acolo…) toate calomniile si falsurile/minciunile, despre Istoria Neamului Romanesc si despre Geografia Romaniei (ca, doar, noi am vazut, cu ochii nostri,  nu doar harta Ardealului din 1940, de dupa Diktat, ci si o harta recenta, de prin 2000, care arata ca, de la Marasesti la Iasi, NU ESTE ROMANIA, CI “TARA CEANGAILOR”!!!  – adica, pe de o parte, ce mai scapasera eroii nostri de pe linia Marasesti-Marasti-Oituz, din trupul sfartecat al Romaniei, in 1917, maghiarii ne luau, acum, prin “scormonirea/instigarea” perfida a nefericitilor de ceangai…pe de alta parte, era clar, prin harta asta, ca se duce o munca “ideologica” de zi cu zi si de ceas cu ceas, pentru indoctrinarea ceangailor ca sunt nu doar catolici –  asta si sunt, acum! – ci ca ar fi…MAGHIARI!!! – …pe la Cleja si Ploscuteni, cand au intrat agentii maghiari, duminica, in Sfanta Biserica plina, cu “sfintele taine” ale maghiarizarii, au fost luati cu pietre, de catre ceangaii de pe-acolo… – DAR MASS-MEDIA A INTORS SPATELE, N-AUDE, N-A VEDE, N-A GREUL PAMANTULUI…!!!).

PARINTILOR DE COPII ROMANI SI ZIARISTILOR nu le pasa, deci, de stirea ca ROMANI SUNT PREGATITI, METICULOS, SISTEMATIC SI TEMEINIC, SA DEVINA DUSMANII ROMANILOR! –adica, dusmanii Neamului care i-a nascut, si ai limbii care i-a crescut  si ai credintei care i-a daruit Lui Hristos-Mantuitorul!!!

PARINTILOR DE COPII ROMANI SI ZIARISTILOR “ROMANI” putin le pasa ca mii si mii de prunci romani se ridica impotriva Dumnezeului Neamului lor, si-l scuipa pe acest Dumnezeu al Luminii, cu sictir il scuipa, dintre niste buze devenite baloase, de atata nesimtire/tampenie/paralizie cerebrala!!!

…Deci, mass-media romaneasca (in majoritatea ei!) nu se sinchiseste de nimic din ce-i CU ADEVARAT GRAV!!! (“treaba ei” au devenit  balciurile demente si cretine, precum si manipularile… – atat de usor de izbutit, cu un popor care a renuntat si la informatie, si la reactie, ba, treptat, si la Credinta!). Si nu mai cere, dupa cum i s-a indicat, prin milioane de indicatoare si semne ale perversei “comunicari mass media”, decat…CIRC FARA PAINE!!!

…Putine sunt/au mai ramas si ziarele (“de hartie” sau online) carora le pasa si sangereaza de mila fata de Neamul lor Romanesc – fara fariseism ori  demagogie – ci din autentic si vital-reactiv patriotism!

….Zice (DACA il zice vreodata!) ziaristul/postul TV (sau radio) o SINGURA data, pe furis (…si cat de prost il zic! – si cat inmarmuritor analfabetism se afla “inglobat”, in formularea si comunicarea stirilor – primejduind, astfel, gandirea si Duhul a milioane si milioane de romani, de pretutindeni!!!!) , un adevar… – si-apoi: “Doar n-o sa tocam de doua ori, pentru o baba surda!”

BA, SA TOCATI, SA TOCATI, STIMABILILOR SI…VENERABILILOR DIN PRESA! – daca sunteti romani si nu cumva au dreptate cei ce afirma ca, in toata lumea, presa este aservita Ocultei Mondiale (iar in Romania, cel putin o treime dintre oamenii din redactii sunt agenti infiltrati!!! – numai Dumnezeu si Oculta stiu din ce/cate  tari sunt acele “servicii” care-i infiltreza!). Da, sa tocati aceste adevaruri (daca vreti sa nu credem zvonurile, deloc favorabile voua!) –  nu doar de  doua ori sa tocati, CI ZI DE ZI SI CEAS DE CEAS! (numai asa vor fi contracarati dusmanii Neamului Romanesc!) – …si pentru babe, dar, mai ales, pentru tineretul asta “distrofic mental”, pe care cu greu il mai scoti, azi, din gheara parsiva a discotecilor si barurilor…si cu greu mai poti acorda calificativul de “OM” acestor vietuitoare stranii si cu ochi tulburi de suferinta interioara a ignorantei celei mai crase…, cu tatuaje pana si pe…FATA (…doar suntem facuti “dupa chipul si asemanarea” unui Dumnezeu de Trib Papuas, nu-i asa, nefericitilor???!!!), imbelciugate nu doar sub burta…CI SI SUB LIMBA!!! – de aceea si graiesc atat de rinocereste, limba romaneasca, aceea “ca un fagure de miere”…!!!

…Ce se-ntampla, oare, cu Tine, Romanie?! Te tradeaza, azi, toti, cu zambetul pe buze (unii, cu zambet tampit, altii, cu zambet viclean…!) – te vand pe mai putin de 30 de arginti!!! Si nici n-au de gand, macar, sa azvarle din mana, inapoi, in curtea Templului lui Caiafas, Argintii Tradarii! Ba chiar se mandresc cu tradarea: “ASA suntem noi europeni, ASA se face in Uniunea Europeana…SCOPUL SCUZA MIJLOACELE!”

…Asta zicea unul Machiavelli, dar de ce nu va intereseaza ce ziceau Voievozii vostri/nostri (spre o pilda, Neagoe Basarab, in Invataturile sale, catre fiul sau, Theodosie…!) si Martirii vostri/nostri, si Voievozii vostri/nostri Martiri, precum Brancovenii, si  Stefan, si Mihai, si Vlad, si Ioan… – TOTI cei din veac?! Ca Uniunea asta “Europeana” este, de fapt, pe de o parte, o “incarligare” impotriva oricarei firi (nationala, istorica etc. etc.  – ca doar nu s-or impaca, sincer, pana la Judecata cea Mare, francezii cu englezii, francezii si cu nemtii…!!!) – pe de alta, este o clica de banditi si de paianjeni hulpavi si raschirati, care ne tot imprumuta cu bani, ca sa ne mane, apoi, ca pe sclavi, pe “plantatiile” lor economice (au si inceput, imediat dupa 1989!), cand nu vom putea intoarce datoria, catre creditori…! – …si ziceam noi candva (si, din pacate, cu dreptate ziceam…), in revista Epoca, a regretatului ARTUR SILVESTRI:

“La 1 ianuarie 2007, Romania a intrat in UE. Au varat-o niste politicieni total iresponsabili!!! La fel ca la „Circul-Clinton“, la Bucuresti (cand Romania fusese lãsatã afarã din NATO…), sau la „Curcubeul lui Bush“ (pe care Bush il durea, vorba lui Marin Preda, „in bumbãreazã“, de Romania si de binele romanilor) — romanii, hipnotizati de niste lideri de opinie cretini (ori trãdãtori — s-aleagã domniile lor tabãra unde vor a se-aseza!) se bucurã (de fapt, s-au bucurat, cu inconstientã, in acel moment de AN  NOU… — acum, au coborat intr-o mohorealã indiferentã…mahmurã…) — de nu mai pot/puteau… Orãsenii, dar si tãranii… — …cã, cicã, „se dã“, dacã intri in UE…Am ajuns, noi, un popor cu o istorie multimilenarã, prin ADEVÃRATII NOSTRI STRÃMOSI — TRACII — noi, cei mai vechi locuitori ai Europei!!! — am ajuns niste cersetori dezgustãtori, care se bucurã — de ce ? — cã li se dã voie, oficial, de la Bruxelles-Strasbourg-Luxembourg, sã existe in casa lor dintotdeauna!!! Si, bineinteles, ca rãsplatã pentru ce era dreptul lor, sã se lase (vorba neculcianã)“beliti“ de sapte piei, mancurtizati — sub mieroase zambete si pretentii de ajutor „dezinteresat“… Pe 24 octombrie 2006, Anglia, urmatã de Irlanda etc. — ne-au demonstrate ce inseamnã cu adevãrat, pentru tãrile estico-ortodoxe, intrarea in UE: „Treci si slugãreste unde te punem noi, aristocratii Vestului — MARS la agriculturã si procesare alimentarã, cat te vãd!!!“ Si doar raiul UE puteam sã-l vedem clar, trãgand cu ochiul la vecinii nostri unguri — mai vestici decat noi, dar care trec zilnic frontiera, dupã mancare, la romanii incã nu deplin inregimentati UE…(n.n.: azi, trecem NOI la ei, dupa mancare mai ieftina, cat de cat…!). Venit la Bucuresti, pe 27 septembrie 2006, Presedintele Comisiei Europene, JOSÉ MANUEL DURAO BARROSO, ranjindu-i complice domnului Bãsescu, din stanga sa, a lãmurit, pe sleau, misiunea komisarului European al oricãrei tãri (nefondatoare de gascã-UE): <<Comisarul European al unei tãri nu va reprezenta niciodatã intersele tãrii de unde provine — ci va transmite tãrii de unde provine COMANDAMENTELE UE!>> Ce definitie mai clarã a trãdãtorului de Patrie/Neam mai vreti, decat cea a komisarului euroman, datã de dl. Barroso si acceptatã, hlizit, de dl. Bãsescu ? Cat de idioti am putut deveni, incat ajungem sã (mai) credem cã, intr-o lume mercantilizatã la maxim, cineva strãin (devenit, printr-o istorie degenerativã, dacã nu dusman fãtis, cel putin adversar, economic si spiritual!) ar „da“ ceva — asa, de frumusetea ochilor nostri celor albastri, in mod generos si dezinteresat!…

Drept consecintã a oricãrui program strãin de „ajutorare a Estului“ — se pretind Estului, din ce in ce mai brutal — din ce in ce mai multe cedãri spirituale (esential-ontologice!), dar, fireste, se intãreste si statutul Romaniei de starv-colonie, pe care se bat Corbii cei Mari (care se scoalã mai de dimineatã: vin Clinton-Bush — ai lor suntem! — americanofono-marlani de frunte! — se face Reuniune Francofonã cu Chirac-i la Bucuresti — ai lor suntem! — francofoni la comandã si la cataramã! — cãci poate n-ati uitat tendinta, de panã in anul de gratie 2006, de a se ELIMINA pas-pas, franceza, din scolile romanesti… — sub pretext cã „ar fi corespuns doar unor vremi revolute, Socialismului Francez-Frate cu Socialismul din URSS“… — si, de s-or invartosa chinezii, japonezii ori mongolii panã la noi — vom schimba macazul „ein-zwei“ — ca tot romanul impartial…! — devenind sino-japono-mongolofonificati…) — CORBI aflati in plinã „operã“ de recolonizare/neo-colonizare a tãrilor lumii.

Priviti spre invãtãmant si fondurile PHARE: ORICE BAN PRIMIT DINAFARA TÃRII, PRIN ASA-ZISELE „PROGRAME“ — FACE SÃ DISPARÃ, CU BRUTALITATE BARBARÃ, DIN MANUALELE SI DIN SUFLETELE COPIILOR/TINERILOR, CATE UN ARGUMENT DE EXISTENTÃ NATIONALÃ, DEMNÃ SI MANDRÃ (EXISTENTÃ DE UNDEVA SI PENTRU CEVA…INALT/SFANT!!!) — CATE-UN SENTIMENT NOBIL SI OMENESC — SI VA FACE SÃ TASNEASCÃ, PE VIITOR, CATE UN BUTOI DE LACRIMI SI UNUL DE SANGE, DE LA FIECARE ROMAN!”

…In loc sa tot trambitati “fericirea” noastra, de proaspat “miluiti”/intrati in UE (adica, in gura unei haite de lupi nesatui!), mai bine, domnilor din mass media romaneasca (evident, nu ma refer chiar la toti, ci ma refer la…cei ce se stiu!), mai bine ATI SUNA, NECONTENIT, TRAMBITA DE ALARMA, PENTRU ACEST NEAM ADORMIT, PENTRU ACEASTA TARA DE RAI, IN CARE “Privighetori din alte tari/Vin doina sa ne-asculte;/La noi sunt cantece si flori/Si lacrimi multe, multe…”

…Ce se-ntampla azi, oare, cu Romania, de nu invata odata sa-si scuture, dand cu ele de pamant, OMIZILE CELE PAROASE, GRASE/INGRASATE  (PRIN LIPSA NOASTRA DE REACTIUNE)  SI SCARBOASE?! De ce nu se gaseste macar UN patriot AUTENTIC, printre toate iudele si besnitele astea, ragaind de-atatea roade furate din Gradina Romaniei – care sa-si foloseasca banii (castigati cinstit si cu frica Lui Dumnezeu!) nu pentru sine, nici pentru tradarea catre “agenturi straine” (acum am invatat, pe pielea noastra, ca Nicolae Ceausescu, Dumnezeu sa-l ierte! –  stia bine ce zicea!), ci pentru Binele Neamului Care spre Fiinta l-a Nascut?!

…Nu vor face nicio branza toate “maimutarelile” si “bulevardierele teatre” sindicaliste (de doi bani…: cum adica, din 22 de milioane de saraci lipiti pamantului, acum condamnati – …cu tineri, copii si batrani, cu femei si barbati! –  la moarte prin foame si frig si la innebunitoare si  continua umilire si la nedreptate strigatoare la ceruri, prin toate batjocurile varsate, ca hardaiele cu zoaie, peste capetele lor… – sa se stranga, pentru “proteste”, doar cateva biete mii…?!), daca nu izbucneste URAGANUL CEL PEDEPSITOR DE IUDE!!!  Daca nu izbucneste POTOPUL CEL NIMICITOR DE NEMERNICIE SI DE LASITATE – SI CURATATOR SI PLIVITOR DE TOATE UMILINTELE SI DE TOATE PACATELE CONTRA DUHULUI SFANT, POTOP PRIN CARE SA NE “MUTAM IN ALTA TARA” – cum ii zicea, candva, Martirul Goga – Oltului… – …ADICA, DIN NOU, IN “TARA-GRADINA CERURILOR DE LUMINA”, daruita noua spre/prin Misiune Dumnezeiasca…iar nu sa …”invatam”… in piscine unguresti!!!:

“Sa versi pagan potop de apa/Pe sesul holdelor de aur;/Sa piara glia care poarta/Instrainatul nost’ tezaur;/Tarana trupurilor noastre/S-o scurmi de unde ne-ngropara/Si sa-ti aduni apele toate -/Sa ne mutam in alta tara!”

…Romanie, Romanie, oare cand va veni, si pentru Tine, Slobozirea din Intunericul LASITATII SI NIMICNICIEI… (Tu, Gradina a Maicii Domnului, Candela pentru Re-Apriderea Luminii Credintei Lumii in Hristos-Mantuitorul –  Tu, Mireasa Sfanta a Lui Hristos-Lumina Lumii!)  –  …cand, oare, se va indura Cel de Sus sa intoarca pe dos toate crugurile Cerului, sa se sleiasca viforul cumplitelor incercari, sa moara tot ce-i invechit intru Rau si otravit de necredinta si de ne-vointa si nimicnicie – si SA SE NASCA, PE ACEASTA GLIE, O ALTA SI CU TOTUL NOUA GENERATIE  – PLINA DE VIATA, DE VOINTA SI CREDINTA … –  si sa vina si ceas de trezie si de bucurie (CUMPLITA BUCURIE! – dobandita fie si prin violenta vitala, precum “biciuirea zarafilor”, violenta necesara supravietuirii si continuitatii Unirii cu Hristos, a poporului Neamului Romanesc!), pentru Alesul Neam Adormit, care in Gradina Ta Dumnezeiasca haladuieste, si, din veac, te-a slavit…, DAR, ACUM, A UITAT PANA SI SA TE MAI VADA (nu-ti mai vede nici frumusetea, dar nici crimele faptuite impotriva Chipului si Duhului Tau!!!) – …cum, de altfel, nu-si mai vede nici Duhul Sau de Neam Eroic, nici pe Martirii Cei Sfinti, nici macar pe Hristosul Maririi…”CALEA, ADEVARUL SI VIATA”?!

…Ii intreb pe ei, pe “dulaii stanei” –  si le graiesc (cu, mereu,  aceeasi lacrima de revolta, durere si furie) si “dulailor  stanei” – lor, ziaristilor “paznici de Dreptate”: “Pana cand aveti de gand sa transformati Presa de Alarma – in Tejgheaua lui Iuda ori in Magazin Parsivit, de Boieli si Cosmeticale?!

…Vai voua, miseilor, caci va vede Dumnezeu, pe voi, tradatorilor de Porunca Divina – care asa suna, cu raspicata si mare manie: “ Gura ta sa rosteasca doar Adevarul, inchisa pe veci sa fie pentru minciuna si rastalmacire marsava –  iar limba ta sa fie curata, doar spre Mantuirea Neamului invartita, precum Sabia Logos-ului Dumnezeiesc!”

…Celor pe care El altfel i-a menit, iar ei de El n-au voit a asculta – dreapta si cumplita pedeapsa le va veni, intocmai dupa fapta!
Si Faptuirea lor – TOT TRADARE, MEREU  TRADARE DE NEAM SI DE TARA SE NUMESTE!!!

prof. dr. Adrian Botez

VREMURI DE COSMAR!

On By nelursIn History, News, RomaniaLeave a comment

Vremurile astea de cosmar sunt un cosmar pentru toata lumea truditoare. Cineva, (din pacate, era chiar un prim ministru foarte demn, cu onoare si personalitate) spunea, cu cativa ani in urma, ca nu conteaza azi munca, ci capitalul, intrucat, daca nu ai capital, nu poti genera locuri de munca. Avea dreptate, desigur. Dar rationamentul sau era si este valabil pentru o societate dintr-o epoca neasezata, partajata, in care capitalul si munca erau, ca in „Capitalul” lui Marx, rupte si neinfratite, una dintre parti creand plusvaloarea iar cealalta insusindu-si-o, toata lumea fiind asa cum a fost. Numai ca sistemul se dovedeste a fi vulnerabil si haotic. Sistemul financiar al lumii, nereformat niciodata si doar cocotat in varful lumii, are evolutii haotice, deci imprevizibile si greu de controlat si de gestionat, intrucat este extrem de sensibil la variatia conditiilor. De aceea, el genereaza cutremure financiare uriase, care zguduie din temelii economia, distruge tari, firme si vieti, produce uriase conflicte si chiar razboaie.

Putin le pasa insa politicienilor romani de  asta. Si ei sunt cocotati, la randul lor, cu ajutorul celor care-i voteaza, tot acolo, in piscul tarii pe care o pastoresc si, bineinteles, nu le pasa daca oile sunt mancate de lupi. De aceea exista lupi si de aceea exista oi. Lupii nu mananca pastorii, ci doar oile.

Cam asa ceva cred, dupa cum se vede, politicienii din tara noastra. Dumnezeu stie cum au ajuns politicieni! Chirurg nu poti sa ajungi decat daca faci scoala, ai talent, stii si poti sa „repari” cu bisturiul, cu inteligenta si cu responsabilitatea viata unui om. Profesor universitar nu ajungi decat daca treci prin toate treptele ierarhiei si esti capabil sa-i inveti ceva pe studenti. General nu ajungi – si n-ar trebui sa ajungi – decat daca treci prin toata ierarhia militara pana la treapta acestui grad de demnitar militar si daca ai cunostinte, deprinderi, priceperi, abilitati si competente strategice. Asa ar trebui sa fie, desigur… Dar una este ar trebui si cu totul altceva ceea ce se intampla in realitate…

1. Realitate iesita din logica realului

Realitatea Romaniei de azi n-are nicio legatura cu cea la care au visat oamenii politici si romanii atunci, demult, in 1877, in 1917, in 1940, in 1989, si pentru care Armata Romaniei a facut sacrificiul suprem pe toate campurile de bataie ale razboaielor mondiale, ale razboaielor pacii, dictaturilor si democratiilor noastre de tot felul, foarte originale sau foarte imprumutate de pe la altii, in partile convenabile pentru protipendada. Realitatea de azi este o corcitura intre dictatura incompetentei, incompetenta dictaturii, cinismul pungasilor de averi, de voturi si de iluzii, credulilor, indiferentilor, prostilor fuduli, fudulilor prosti si restului. Adica fricosilor, oportunistilor, egoistilor, molustelor bipede, tantarilor omniferi si insipizilor.

Cei mai multi dintre militarii romani n-au nicio legatura cu cocina asta murdara de facut averi, de furat natiunea si de inrobire a tarii. La treaba asta se pricep totdeauna, in si prin toate timpurile, doar marii smecheri ai natiei, intelighentia perversa, profitorii, camatarii si impostorii. Ceilalti, grosul, doar suporta. Si trac. Dumnezeu cu mila… Toti potentatii natiei au nevoie de o masa amorfa pe care s-o manevreze, de o multime buna de indurat mizeria si umilinta, de o prostime proasta sau prostita indeajuns ca sa fie proasta-proasta si de o mare masa care se multumeste cu cinci lei, cu un ciur de malai, un kil de vin si un tricou pentru a vota pe cine i se spune. Pentru ca, oricum, oamenii, chiar si cei cat de cat instruiti, habar n-au care politician este bun si care nu-i bun, cine poate scoate tara din rahat si cine o poate baga la loc, cati potentati si cati politicieni de treaba sau de vocatie trebuie sa fie in Parlamentul Romaniei, cate camere sa aiba Parlamentul si cu ce se ocupa o astfel de institutie care, in opinia lor de oameni care nu stiu mai nimic nici despre lumea in care traiesc nici despre cea in care nu traiesc, ar putea, foarte bine sa si lipseasca. Masa asta uriasa de romani ramasi in Evul Mediu are nevoie de un tatuc, la care sa intinda mana si la care sa se inchine. Pentru ca, probabil, cred ei, pana la Dumnezeu, ai nevoie de sfinti pamanteni… Nu de tara! Tara este o notiune fara acoperire. Iar mai noii nostri dascali politici, care au invatat pe unde au invatat toti cei de teapa lor, ii considera pe cei care se gandesc la tara niste nostalgici, invechiti, depasiti, nationalisti, inactuali si barbari… Dar, la urma urmei, vorbind de cei din marea masa, cui ii mai pasa de tara cand n-are omul un colt de paine sa-l puna pe masa la copii!?

Cam acesta ar fi tabloul general construit in doua decenii de democratie post-comunista, incropita mai ales din potentati frustrati si complexati si din foarte putini politicieni de vocatia si de caracter (pentru ca sunt si dintre acestia in Romania!) care cu greu pot avea un cuvant care sa fie ascultat.

Evident, militarii romani n-au ce sa caute aici. Ei sunt foarte departe de noua elita simandicoasa, aroganta, parvenita, bogata cat cuprinde si pusa pe jaf cat nu cuprinde. Umbla si ei, militarii, prin strainatate, dar in teatrele de operatii din Africa, din Balcani, din Orientul Mijlociu si din Asia, acolo unde se moare, unde glontul sau DEI-urile te pandesc la fiecare pas, unde se genereaza mereu conflicte si tensiuni care pot aprinde cu destula usurinta fitilul unei uriase bombe ce poate distruge din temelii lumea. Astazi, este de-ajuns o singura scanteie, pentru ca lumea sa ia foc, iar incendiul sa nu mai poate fi stins. Pentru ca ar putea fi un incendiu terorist, nuclear, planetar…

Prea multe tensiuni s-au acumulat! Prea multe arme! Douasprezece de mii de capete nucleare active asteapta doar o apasare pe butonul rosu… Prea multe interese se bat si se zbat in zavoarele lumii! Si prea multi profitori folosesc incertitudinile pentru a-si umple buzunarele! Dar asa este lumea asta facuta! Unii sa nu mai poata de bine, altii de rau!

Armatele au primit misiunea sa vegheze ca o astfel de scanteie sa nu se produca… Si nu le este deloc usor… Pentru ca, in afara de o astfel de misiune care devine universala si le scoate cumva din rostul lor traditional (acela de a apara si proteja, prin mijloace militare, natiunea, inteleasa ca totalitate coerenta a indivizilor si comunitatilor care formeaza o tara),  ele trebuie sa aiba in vedere si razboiul clasic, acela de armata contra armata, precum si razboaiele disimetrice, bazate pe disproportie si pe legea fortei, si cele asimetrice care n-au nicio lege. In misiunile de gestionare a conflictualitatii lumii, toate armatele sunt aliate. Dar posibilitatea ca, in anumite conditii, unele dintre ele sa devina chiar inamice nu poate fi exclusa cu desavarsire.

Militarii romani gandesc mereu la aceste lucruri, la misiunile lor, la problemele cu care se confrunta si nu la jocurile murdare si periculoase din batalia pentru puterea politica, la jocurile de culise, la santajele de care sunt unii capabili, la precaritatea deciziilor care se iau, la analfabetismul strategic al celor care iau decizii cu implicatii strategice etc. Poate or fi si unii dintre militari care s-au gandit ca le sta bine cu un grad de general pe umar sau cu o stea de general in plus, si, drept raspuns de multumire, au plecat capul si s-au facut ca nu vad, ca nu inteleg, ca nu e treaba lor, ca asa vor altii sa fie tara aceasta – distrusa, umilita, adusa in sapa de lemn – si ca vointa noastra, a romanilor, este prea mica si prea nesustinuta pentru a indrazni sa ridicam privirea din pamantul in care zac oasele inaintasilor… Or fi, eu nu-i stiu si nu vreau sa-i stiu. Daca sunt, ar trebui sa le fie rusine! Chestiune de caracter.

Militarii romani nu apartin politicienilor Romaniei, ci Armatei Romaniei, iar Armata Romaniei apartine poporului roman. Comandantul armatei este Presedintele Romaniei, „tutorele” ei legal si legitim este Parlamentul Romaniei, iar seful ei direct este Guvernul Romaniei. Acesti sefi supremi si, in numele poporului, manageri (administratori) ai Armatei Romaniei ar trebui sa aiba grija de aceasta institutie de risc extrem, de viata si de moarte, sa-i asigure toate conditiile necesare si, desigur, posibile pentru a se instrui si pentru a-si indeplini misiunile. Armata este, deopotriva, ultima creasta, adica ultima rezistenta in cazul unei agresiuni (prima si cea mai consistenta rezistenta fiind Cultura, adica sistemele de valori ale natiunii, educatia si pregatirea oamenilor pentru a trai in Romania, potentialul economic, social, stiintific si informational) si varful de lance in punerea in opera a unei decizii politice prin mijloace militare. Orice roman – de la copilul de clasa a IV-a la savant, de la omul de pe strada la Presedintele tarii – stie acest lucru si crede ca o astfel de regula care functioneaza de mii de ani este si respectata.

Ce fac insa capii politici de azi (ca si cei de ieri, de alaltaieri si chiar de totdeauna) ai institutiei militare? Fac exact ce le trece lor prin cap. Adica nimic. Sau, dimpotriva, fac exact ce n-ar trebuie sub nicio forma si cu nici un pret sa faca. Distrug. Nu le este, desigur, de-ajuns faptul ca, intr-o forma sau alta, politizeaza si aceasta institutie dupa interesul lor foarte marunt si lipsit complet de orice conexiune cu interesul tarii. Pentru simplul motiv ca un astfel de interes al tarii este confundat cu interesul lor sau al grupusculului lor.

Politizarea armatei n-ar fi chiar o catastrofa. A mai fost, candva, asa ceva. O stim cu totii. Ar trebui doar sa o si oficializeze. Mai mult, in Armata Germana, spre exemplu, militarii pot face parte din partide politice, pot fi alesi in Parlament, pot candida pentru functia de parlamentar, de primar si pentru alte functii politice publice. Bineinteles, dincolo de incinta unitatii. Noua ne este frica de asa ceva. Nu vrem sa implicam armata – institutie de caracter si de onoare – in mizeria politicii romanesti! Nemtii nu se tem insa de armata lor si nici nu vor sa faca din ea o mare muta si surda, s-o tina departe de viata politica a Germaniei, nu se tem de partizanatul politic al armatei, pentru ca armata, ca institutie, nu este partizana din punct de vedere politic, si nu-si fac probleme in legatura cu rolul acestei institutii. Ei nu acuza armata pentru greselile sau deciziile politicienilor, ci au grija de institutia militara ca de ochii din cap.

Toate tarile civilizate au foarte mare grija de aceasta institutie, fara sa o trateze vreodata ca pe o institutie periculoasa sau inutila, ca pe o entitate de rang inferior sau ca facand parte dintr-o alta epoca istorica si nici ca pe un atu in batalia pentru puterea politica. In Franta, armata este o institutie de elita, in Statele Unite, bugetul apararii reprezinta peste 4 % din PIB, in Elvetia, armata dispune nu doar de cele mai moderne mijloace, ci si de un concept strategic caruia i se acorda o importanta uriasa, desi tara aceasta n-a mai avut razboaie de cinci secole si este protejata de toata lumea…
Ce se intampla insa in Romania?

In Romania, in ceea ce priveste institutia militara, functioneaza, din toate timpurile, o condamnabila lege nescrisa a nepasarii politice, a indiferentei politice si a oportunismului politic mizerabil, a indiferentei si dispretului politic si, deopotriva, a oportunitatilor perverse. Un jurnalist roman, de varsta respectabila, prezent mai tot timpul pe ecranele televizoarelor, facea o remarca prin care arata cam ce gandesc capetele inguste, dar arogante si cu pretentii geniale ale unor politicieni din Romania. Jurnalistul respectiv spunea ca, de fapt, n-ar trebui sa se acorde prea mare importanta militarilor acestei institutii, mai ales generalilor, nici in ceea ce priveste salariile, nici pensiile, intrucat nu sunt relevante meritele lor, pentru ca nu au mai fost de multa vreme razboaie. Asa ca, in viziunea jurnalistului respectiv si a unora dintre cei care se rusineaza cu cazonismul desuet al armatei, nu e deloc oportun si util sa se acorde acestei institutii un interes special. E o institutie ca oricare alta si atat. Si brusc politichia romaneasca a coborat bugetul apararii la 1,3%! Logic, nu? Dar s-au dus pe apa sambetei toate programele de inzestrate si de modernizare. Pentru ca, reducerea efectivelor, fara o inzestrare corespunzatoare, nu inseamna abslout nimic, in afara de distrugerea institutiei respective. Putem face apel si la clasicul silogism al Stagiritului, asa cum probabil, au facut din toate timpurile si fac si astazi unele dintre capetele politice ale acestei natii. Premisa majora: Rostul armatelor este sa faca razboaie.

Premisa minora: Razboaiele sunt din ce in ce mai putine si chiar e posibil sa dispara. Concluzia: Deci, armatele trebuie sa fie din ce in ce mai reduse si chiar sa dispara.

Intregul rationament este insa fals. Pentru ca premisele sunt false. Un silogism mai realist ar trebui construit astfel: Premisa majora: Lumea este conflictuala. Starea ei permanenta este conflictul, inclusiv razboiul. Rostul major al armatelor este acela de a asigura in permanenta securitatea militara a tarii, adica de a proteja natiunea (statul) prin mijloace militare, in caz de razboi sau in situatii limita si de risc extrem care necesita o astfel de protectie si aparare. Premisa minora: O astfel de protectie militara o pot asigura numai armatele bine organizate, bine pregatite si bine inzestrate. Concluzia: Un stat trebuie sa aiba in permanenta o armata bine organizata, bine pregatita si bine inzestrata.

Din aceste rationamente pot fi deduse si altele, cu conditia ca si celelalte principii ale logicii sa fie respectate. Desigur, nu totdeauna ceea ce este logic este si adevarat. Dar daca premisele sunt adevarate, concluzia nu poate fi falsa. Omul de rand poate chiar crede ce-i spun acei politicieni foarte abili, care se folosesc, in discursul lor, de cea mai perfecta entimema si de cea mai profunda epicherema sau de cel mai convingator rationament inductiv din lume. Daca nu sunt razboaie si tara are probleme de securitate economica si financiara – pentru ca ei, politicienii, au distrus, instrainat sau neglijat toate intreprinderile Romaniei, toata agricultura si toata viata noastra economica, cu gandul ca se vor ocupa altii, mai buni administratori ca ei, de ea –, atunci la ce bun sa ne permitem luxul intretinerii unei armate, pe deasupra, si profesioniste!? Ne apara NATO si UE, daca e ceva, au ei grija de noi – cum au avut altii mereu in istorie –, ca doar nu suntem singuri si neajutorati sub soare… Noi, romanii de rand, nu trebuie sa facem altceva decat sa-i votam pe ei, pe genialii politicieni ai Romaniei Prosterne, sa ascultam orbeste de ei, sa facem ce ni se spune si sa gandim cum vor ei, acesti potentati galagiosi si tupeisti, care sunt deja umblati prin lume, altfel decat cei ce se duc la cules de capsuni in Spania sau la munci necalificate in Italia. Ei, foarte umblatii politicieni imbuibati ai unei Romanii aduse in sapa de lemn, invata nu doar „la gat cravata cum se leaga nodul”, ci si cum trebuie sa aiuresti mintile oamenilor cu jucarele care sa-i tina in robie si sa le dea iluzia ca sunt liberi, democrati si stapani ai lumii. Sa le dai iluzia ca, in tara lor, ei sunt adevaratii decidenti. Pentru simplul fapt ca au libertatea sa injure cum vor ei, cand vor ei si pe cine vor ei – generali, magistrati, cercetatori, profesorii etc. –, sa le dea in cap pe strada si sa-i considere, precum o sugereaza tocmai primul ministru al Romaniei, ca privilegiati si nesimtiti care trebuie adusi in rand, adica in sapa de lemn, cu toata lumea muritoare de foame, precum a  fost adusa tara sarmanilor. Si pacostele astea de pensionari! Care nu mor dracului odata, pentru a scapa guvernul si toata lumea asta noua de ei… Nimeni nu mai tine seama de faptul ca toti pensionarii – chiar si cei care nu au contribui direct, cu bani, la fondul de pensii – si-au construit pensia in timpul unor decenii de munca grea, incordata, prin sacrificii imense, iar statul n-ar trebui sa faca altceva decat sa se comporte macar ca o banca unde acesti oameni si-au depus economiile pentru ca sa le aiba la batranete, dar nu dupa voia lor, ci dupa cum a stabilit statul. Si militarii – care dispun de o pensie ocupationala, adica de serviciu – au contribuit cu varf si indesat la pensia pe care trebuie sa o primeasca dupa patru-cinci decenii de slujire neintrerupta, douazeci si patru de ore din douazeci si patru, la ostire, in niste conditii in care nici cainii n-ar trebui sa traiasca. Solda lor mizerabila – cam de 2-3 ori mai mica decat solda primita de militarii altor armate – continea in ea si dreptul la pensie. Adica era diminuata ab initio cu cuantumul contributiei la pensia de serviciu, chiar daca nu se intocmeau hartii in acest sens. Mai mult, inca din timpul comunismului, cadrele militare au fost nevoite sa achite si o contributie pentru asa-zisa pensie suplimentara, care se adauga, la finele carierei, la pensia de serviciu… Ca sa nu mai vorbim de numeroasele obiective economice la realizarea carora armata a contribuit in modul cel mai substantial, fara ca militarii sa fi fost vreodata remunerati si pentru munca prestata in folosul economiei…

…Nu ma gandeam, atunci, in decembrie 1989, cand eram in strada impreuna cu toti acei oameni entuziasti care nu doreau altceva decat libertatea fiintei, a cuvantului, a vietii, a economiei, a informatiei, ca, in numai doua decenii, o noua casta aroganta de noi imbuibati din avutia tarii va pune stapanire pe tot ce s-a cladit in tara asta, va distruge tot, va acumula averi incomensurabile si, la greu, adica in situatii de criza, il va pune tot pe bietul salariat, pe omul care-si numara maruntisul pentru a-si cumpara o bucata paine, sa plateasca incompetenta, jigodismul, nepriceperea, hotia, lacomia celor care au jefuit toate unitatile economice ale tarii, tot ce s-a durat prin zeci de ani si cu eforturi uriase. Oamenii acestia clameaza astazi sloganuri impotriva Armatei Romaniei, a generalilor ei, taie bugete, salarii, instituie curbe de sacrificii si, ce-i mai rau si mai rau, infiltreaza in toate structurile statului pe care vor sa-l modernizeze un clientelism politic de cea mai joasa speta, dar de cea mai teribila aroganta.

2. Adevaratul inamic al Armatei Romaniei, azi

De cand exista tara aceasta, oamenii au fost nevoiti sa se organizeze si din punct de vedere militar, pentru a-si apara fiinta. Niciodata n-a fost altfel. Si nici acum nu este. S-au modificat doar imprejurarile. Problema este aceeasi. Numai ca, acum, spre deosebite de ieri, tara nu se mai apara construind fortificatii la frontiera, ci participand activ si efectiv la procesul de gestionare a crizelor si conflictelor, intrucat, potrivit teoriei haosului, un conflict de foarte mica amploare si de joasa intensitate ar putea genera, in anumite conditii, un razboi de mare intensitate si chiar de mare amploare…

Armata Romaniei nu se confrunta, la ora actuala, cu un inamic bine inarmat, feroce, care ameninta tara dinspre toate orizonturile, ca in preajma celui de-Al Doilea Razboi Mondial, desi, la modul cum se deruleaza azi conflictualitatea lumii, probabil, ca nu este prea departe nici o astfel de vreme. Deteriorarea grava a economiei, a patrimoniului, a resurselor, a culturii, recrudescenta unor numeroase provocari, sfidari, pericole si amenintari de tot felul, inclusiv nucleare, teroriste, energetice, informationale, la adresa lumii intregi, deci si a Romaniei, ca entitate, a ordinii si securitatii publice, sociale si societale au vulnerabilizat la maximum tara si pot genera si o astfel de escaladare.

Din pacate, Armata Romaniei este agresata chiar de proprii ei conducatori politici, ca si cum acestia ar dori sa se razbune pe aceasta institutie, s-o umileasca, s-o degradeze si s-o distruga. Ca si cum ar fi inamicii ei cei mai feroce si, in acelasi timp, cei mai parsivi. Ca si cum armata n-ar fi instrumentul lor de forta, puterea lor armata, singura institutie care poate si trebuie sa asigure apararea tarii prin mijloace militare, in cadrul Aliantei Nord-Atlantice si in cel deschis de politica europeana de securitate si aparare. Sau inafara acestora, in situatia in care aceste organisme nu vor mai exista, pentru ca nicio Alianta nu dureaza o vesnicie, pe cand o tara dureaza cat va dura aceasta lume, daca vrea sa fie o tara si sa conteze ca tara in aceasta lume…

Din 1990 incoace, impotriva Armatei Romaniei s-au desfasurat un numar foarte marte de agresiuni, dintre care as aminti doar cateva:

– desfasurarea, din 21 decembrie 1989 pana la impuscarea lui Ceausescu, a unei diversiuni radioelectronice de proportii uriase (este vorba de mii de tinte aeriene), prin care se simula o operatie aeriana de mari proportii si se sugera ca ar fi fost in derulare o agresiune cu baze interne si extreme, urmarindu-se angajarea armatei, crearea confuziei, dezinformarea, producerea de incidente grave (o unitate sa deschida focul impotriva altei unitati etc.);

• culpabilizarea ulterioara a militarilor pentru evenimentele din decembrie 1989, cand, de fapt, armata nu a facut altceva decat sa protejeze obiectivele strategice si sa creeze conditii pentru a se intra in normalitatea politica si strategica, fiind singura institutie care, in acele conditii grele, a ramas verticala, lucida si de caracter;

• acordarea, incepand cu 1990, fara nici un fel de discernamant si de justificare, a gradului de general unui numar mult prea mare de ofiteri care nu numai ca nu aveau nici un fel de pregatire militara si de competenta strategica, dar nu dispuneau nici de cele mai elementare merite care sa justifice astfel de avansari;

• introducerea masiva, pe functii importante, a unor politicieni sau clienti politici, fara nici un fel de legatura cu institutia militara, care au afectat grav verticalitatea si onoarea armatei.

Transformarea gradului de general intr-o halvita politica acordata unor oameni loiali sau oricaror altora propusi pentru o astfel de avansare constituie, fara indoiala, cea mai grava agresiune care poate fi exercitata asupra unei armate, intrucat afecteaza nivelul strategic. Gradul de general este valoarea suprema a unei armate – generalul este strategul (strategos – general) –, iar nivelul politic (care este nivel decident) trebuie sa protejeze si sa respecte acest grad. In Armata Franceza, spre exemplu, gradul de general este echivalent cu cel de demnitar. Acordarea gradului de general, chiar daca este un drept al Presedintelui Romaniei, ar trebui sa urmeze un proces riguros si destul de dificil. Gradul de general cere o trecere la un nivel de competenta strategica. Si chiar daca, spre exemplu, brigada nu este, potrivit unor viziuni, un esalon strategic, ci unul tactic – brigada este o mare unitate de lupta –, modul ei de angajare, competenta de management si rolul ei in razboi ca si in operatiile de gestionare a crizelor si conflictelor (mentinere a pacii, impunere a pacii etc.) necesita competenta strategica din partea comandantului ei. De aceea, inclusiv primul grad din corpul generalilor, cel de general de brigada, este un grad care presupune pregatire strategica si competenta strategica.

Cu alte cuvinte, gradul de general ar trebui sa se acorde numai militarilor in activitate, in urma unor rezultate stralucite si dobandirii, prin sistemul de pregatire profesionala, prin experienta si calitati manageriale remarcabile, prin cultura strategica si inteligenta creativa probata si evaluata, a competen?ei strategice.

Fel de fel de oameni – veterani de razboi, politicieni care aveau un grad militar in rezerva sau in retragere, subofiteri si chiar oameni care nu au absolut nicio legatura cu armata si cu nivelul ei strategic – au fost propusi pe liste si avansati fara nici un fel de problema la gradul de general. Ne pronuntam categoric impotriva unei astfel de practici care distruge pur si simplu nivelul strategic si introduce in sistem oameni care nu au nicio legatura cu acest nivel, cu onoarea si demnitatea armatei si, mai ales, cu uriasa responsabilitate a nivelului strategic.

Astfel de avansati corup nivelul strategic, il aservesc si, in cele din urma, il distrug. Desigur, s-ar putea obiecta ca avansarile la gradul de general nu vizeaza direct armata activa, ci se acorda unor oamenii care, la vremea respectiva, ar fi meritat sa fie avansati la acest grad, dar nu au fost. Dimpotriva, functiile de general din armata au fost reduse la minim (exista, spre exemplu, o singura functie de general cu patru stele!), iar in alte structuri, care par a fi mai utile momentului, acestea s-au multiplicat… Dar sa nu ne uitam in ograda vecinului…

Ce au administratorii politicieni alesi prin vot de poporul roman cu Armata Tarii? Cine a facut, a dezbatut, a votat si a promulgat legile de reforma, de salarizare, de pensionare si de angajare a militarilor si pensionarilor Armatei Romaniei? Cine a redus armata de la 300.000 de oameni la 75.000 de militari? Cine a stabilit cuantumul pensiilor si salariilor? Pe ce lume si in ce tara au trait, in toti acesti ani de legiuiri si nelegiuiri, cei care sunt astazi la putere si arunca vorbe grele la adresa unor oameni care au slujit si slujesc in mod stralucit Armata Romaniei? Desigur, pot sa spuna ca ei au fost in opozitie, n-au fost de acord cu aceste legi si, venind la putere, vor face altele care le convin lor. Legea nu mai e deci lege, ci doar un instrument al puterii politice pe care-l schimbi asa cum ai tu cheful sau interesul… In numele unor idealuri care nu exista. Ce va urma?

In momentul in care, in Bucuresti, in plin centru, s-a tras primul glont de razboi – chiar daca el s-a tras in sus, pentru descurajare –, normalitatea s-a spulberat si una dintre cele mai grave crize din istoria Romaniei s-a declansat. Iar vina nu apartine armatei, ci decidentului politic. Dimpotriva, Armata Romana s-a comportat eroic atunci, in decembrie 1989, intr-o situatie de maxima incertitudine pentru care nu a fost niciodata pregatita sa o gestioneze. La vremea potrivita, adica dupa ce a asigurat toate conditiile posibile pentru ca noua putere politica, legitimata de Revolutie sa-si faca treaba, s-a intors in cazarmi, si-a intensificat eforturile pentru indeplinirea conditiilor necesare integrarii in NATO si s-a supus fara cracnire tuturor reformelor si transformarilor prin care, cu sau fara voia ei, a trecut. Concomitent cu reducerea drastica a efectivelor, cu efectuarea restructurarilor succesive si cu trecerea la profesionalizare, armata trebuia sa beneficieze de punerea in aplicare a unor programe de inzestrare corespunzatoare… Decidentul politic a stopat, practic, toate initiativele, toate programele si toate strategiile de inzestrare. Desigur, pe motiv ca nu sunt bani, iar razboiul nu bate la usa… Intre timp, bancile romanesti au fost distruse, economia romaneasca – asa cum era si cat era – a fost spulberata sau vanduta pe nimic, conturile din tara si, mai ales din strainatate ale unor profitori ai momentului au crescut, tara s-a umplut de vile somptuoase ale demnitarilor si altor personalitati care se cred de anvergura europeana si mondiala, tiganii au devenit rromi, pentru ca numele lor sa fie mai usor conexat si asociat cu cel al tarii care poarta numele Romei, cu cel al clanurilor care se bat cu sabii si cu pistoale in centrele unora din orasele Romaniei, de parca tara ar fi un sat fara caini si fara oameni, invatamantul este bulversat, cercetarea stiintifica facuta varza, productia de petrol a scazut de la 14 milioane de tone, cat era in 1976, la 5 milioane de tone, marile intreprinderi romanesti au disparut, agricultura s-a intors la conditia de subzistenta marunta sau a facut pamanturile parloaga, satele s-au prapadit, sufletele s-au inveninat, crimele s-au inmultit, retelele de traficanti de droguri au proliferat, oamenii s-au scarbit sau s-au inrait… Nu se mai suporta, sar unii la gatul altora sau se ascund speriati pe unde pot, de regula pe sub propria lor piele, devenita imuna la toate. Si imunda…

3. Un precedent paradoxal, cu consecinte imprevizibile

Ar trebui ca eu, pensionar militar, sa nu-mi bat capul cu toate astea. Nu este treaba mea. Mai exact, n-ar trebui sa fie. Dar cum sa nu fie, cand, de ani de zile, inafara unor campanii electorale interminabile, unor balacareli ca la usa cortului, unor minciuni fara rusine si a unei impotente economice si manageriale strigatoare la cer, nu vezi nimic si nu intelegi nimic?! Televiziunile fac rating, fel de fel de oameni isi dau cu parerea, Puterii arogante nu-i pasa, iar intre timp totul se prabuseste. Salariile bugetarilor scad cu un sfert, pensiile, impozitate deja, se reduc cu 15 %, poporul plateste!

Eu sunt doar un soldat care se supune legilor si regulamentelor armatei si nu cer nimic in afara de ceea ce mi se ofera prin lege, prin cutuma, prin ordinele si dispozitiunile ierarhice. Daca onor Presedintele Romaniei, onor Parlamentul tarii, onor Guvernul considera ca solda mea este prea mare, n-are decat s-o reduca la cat cred ei de cuviinta. Niciodata, niciunul dintre guvernele Romaniei nu a negociat solda cu mine. El a scris si eu am semnat. Daca pensia mea este prea mare, sau, la acordarea ei, nu s-a respectat intocmai legea, n-are decat sa faca ajustarile si corecturile necesare, asa cum se procedeaza in intreaga lume civilizata. Dar sa nu-mi ridice, mie, soldatului pregatit sa invinga sau sa moara pentru viata natiunii, toata tara in cap ca am o solda prea mare sau o pensie nesimtita, cand el, Statul, a hotarat si a scris prin lege, fara sa ma intrebe pe mine, fara sa ma consulte, fara sa negocieze niciodata cu mine, cat sa fie aceasta solda si cat sa fie aceasta pensie. Tine de competenta acestor onorabile institutii democratice sau de care or fi, nu de vox populi, de care n-au auzit demult sau de care aud doar atunci cand le convine unora sau unde le convine altora.

Cand am venit in Armata, statul a facut cu mine un contract standard, nenegociabil, obligandu-se sa-mi dea echipament, solda, medicamente si o pensie (cand va veni vremea), asistenta medicala gratuita, iar eu sa pun in slujba tarii viata mea, sa fiu in orice moment gata sa pun in aplicare, prin mijloace militare, indiscutabil si imediat, o decizie politica legala si legitima cu privire la apararea tarii. Eu am fost pregatit si instruit sa fiu invingator intr-un razboi sau sa-mi dau viata pentru tara, dar sa nu fac niciodata un pas inapoi in fata inamicului. Si asa am trait toata viata. Apoi, onor Statul s-a debarasat incet, incet de angajamentul sau, a uitat ca in Legea 80 scrie asistenta si medicamente gratuite, mi-a impozitat pensia si, pe deasupra, prin vocea unui prim-ministru cazut din Luna, m-a facut si posesor al unei pensii nesimtite, deci nesimtit. Stie ca n-o sa-l dau in judecata, ca n-o sa fac nimic, iar el, impreuna cu toti cei care au conditionat dezastrul economic al tarii, abia asteapta sa trec pe lumea cealalta, pentru a face economie la bugetul de stat… Cu alte cuvinte, statul caruia ii apartin si ale carui ordine le execut intocmai si la timp a devenit inamicul meu numarul unu, cu care  nu ma pot lupta pentru ca este seful meu…

Din pacate, Guvernul acesta nu este chiar singurul care se uita la armata ca la o sperietoare sau la o institutie parvenita si nefolositoare. Unii tineri au scris, negru pe alb, pe diferite  forum-uri, ca n-o sa le fie lor bine in tara aceasta pana nu mor toti cei care au peste 50 de ani… Undeva, pe o trecere de pietoni, in orasul in care exista unul dintre cele mai bune licee din tara, liceul meu, „Fratii Buzesti”, un tanar de 21 de ani loveste cu pumnii un batran de varsta bunicului sau si il lasa acolo mort. Pe motiv ca nu a traversat mai repede pe zebra. Batranul tinea de mana o fetita, nepotica lui… Nimeni nu a sesizat faptul ca un tanar a lovit un batran, ceea ce este foarte grav, ci doar faptul ca l-a omorat. La fel de grava este si mentalitatea celor care au scris pe blog ca nu va fi bine in tara aceasta pana nu mor batranii, pe motiv ca astia ar fi fost comunisti… Dar tot cam asa se gandeste si prin alte parti, pe unde se hotaraste soarta Romaniei Neputincioase, a Romaniei Distruse, a Romaniei Sarmane. Sau cel putin asa gandim noi ca s-ar gandi prin acele cancelarii. Da, Doamne, sa gresesc! Dar nu gresesc in legatura cu modul in care primul ministru al tarii trateaza generalii si pensionarii militari. Daca avea nevoie de noi, de sacrificiul nostru, trebuia sa ne ceara cinstit sa acceptam ca, pe o durata limitata, sa cedam jumatate din solda sau din pensie pentru a sprijini iesirea din criza. Si cei mai multi dintre noi ar fi facut-o fara nici un fel de obiectie, chiar daca unii ar fi murit de foame! Sau sa fi procedat macar asa cum a procedat Stalin, dupa 1945, cu invalizii de razboi care cereau mancare si drepturi. I-a trimis pe toti in Extremul Orient sa-si ingrijeasca ranile si sa primeasca acolo un blid de mancare. Jumatate dintre ei au murit pe drum, iar cei mai multi dintre cei care au ajuns acolo, unde nu ii astepta nimic, nu s-au mai intors niciodata… Bravos Natiune! Halal sa-ti fie! Cum ar fi spus marele Caragiale, in alte vremuri fandosite.

Romanii au fost si sunt oameni ca toti ceilalti. Nu mai stiu precis daca mai sunt si astazi. Sunt prea dezamagit de injuraturile lor si de inconstienta multora dintre ei, pentru a-mi permite sa mai emit judeca?i explicative sau justificative despre mul?i dintre cona?ionalii mei. Dar sa presupunem ca sunt. Nu sunt nici mai buni, nici mai rai, nici mai rabdatori, nici mai nerabdatori ca altii. Romanii sunt un popor sedentar. Si ei fac parte din categoria acelor popoare sedentare care au castigat, asa cum afirma Gerard Chaliand in monumentala sa lucrare Anthologie mondiale de la strategie,  confruntarea cu popoarele migratoare razboinice, suferind insa si ei, ca toti sedentarii, influenta acestora, mai exact, efectul de contraasimilare. N-au invatat insa de la acestia disciplina si respectul fata de semenul lor, ci, in parte, si-au pastrat doar ura si invidia fata de celalalt, care are ograda alaturi… Si, pe vremea copilariri mele, tatele din satul meu se certau peste gard cat era ziulica de mare. Isi strigau tot ce le venea la gura, iar a doua zi se impacau sau o luau de la capat. Unele nu mai vorbeau intre ele ani buni sau chiar toata viata…

Militarii romani fac parte din poporul roman si, la randul lor, nu sunt nici ei nici mai buni, nici mai rai ca parintii, fratii, rudele si vecinii lor, ca mediul politic, social, economic si informational in care isi duc viata. Singurul lucru care-i deosebeste de acestia este ca aproape toti au invatat si stiu sa fie buni camarazi, ca sunt in stare sa isi dea viata unii pentru altii si, impreuna, formeaza o entitate de mare forta si de o moralitate ireprosabila, probata, de-a lungul istoriei, in toate razboaiele la care a participat Armata Romanie si confirmata si azi in teatrele de operatii ale lumii. Militarii romani, si azi, in teatrele de opera?ii ale lumii, sunt printre cei mai buni din lume.

Profesia de militar este tot o profesie. Profesiile nu se compara intre ele, pentru ca nu se substituie intre ele, pentru ca profesiile sunt doar complementare si nu concurente. Nu se face un tabel cu calitatile si competentele medicului si un altul cu calitatile si competentele ofiterului pentru a le compara intre ele si a spune care dintre cele doua profesii este mai cu mo?, mai importanta sau mai valoroasa. Ar fi absurd. Nicaieri in lume nu se face asa ceva. Pentru ca fiecare profesie este unica in felul ei, iar arealul ei, in ansamblul vietii si securitatii oamenilor si comunitatilor, isi are un rol absolut necesar si foarte distinct, de neinlocuit. Profesia de militar este, desigur, una de risc extrem. Dar si cea de medic este una la fel de riscanta, mai ales cand este vorba de salvarea oamenilor in timpul unor razboaie, calamitati si dezastre.

Ce au facut insa unii dintre politicienii Romaniei, aflati, in timp ce noi scriem aceste randuri, la guvernare, impreuna cu primul lor ministru? Au calificat, intr-o forma sau alta, prin cuvinte mai mult sau mai putin chibzuite, militarii romani, indeosebi generalii si pensionarii militari, ca si alte categorii de bugetari si pensionari, ca fiind beneficiari ai unor salarii de lux si ai unor pensii nesimtite, in timp ce majoritatea salariatilor si pensionarilor traiesc din pensii si salarii foarte mici. In conceptia primului ministru al Romaniei, acesta este un dezmat caruia trebuie sa i se puna capat. In acest timp, numarul ministerelor pe care el le conduce a crescut, la fel ca si cel al secretarilor de stat si consilierilor de tot felul. Ma rog, acestea sunt chestiuni de bucatarie guvernamentala, si nu e bine sa le discutam decat punctual.

Revoltator este ca, prin astfel de afirmatii nejustificate, fara un suport real, fara calcule si evaluari precise, primul ministru al tarii a creat unul dintre cele mai abjecte precedente din istoria Romaniei, ridicand populatia necajita a tarii impotriva generalilor Armatei Romaniei si a pensionarilor militari care, in opinia acestui demnitar inconstient, beneficiaza de privilegii pe care nu le merita. Legile de recalculare a salariilor si pensiilor si legea inva?amantului sunt deja in Parlament, iar guvernul urmeaza sa-si asume raspunderea…

Cand situa?ia a fost analizata la bani marun?i, s-a dovedit ca onor prim ministru nu prea stia ce spune, dar raul fusese deja facut.  Este ca si cum eu m-as supara pe mana dreapta si as acuza-o in vazul lumii, ca are o manusa mai calduroasa decat mana stanga, afirmand sus si tare ca mana dreapta este nesim?ita, in timp ce mana stanga este o victima a nerusinarii mainii drepte, ca si cum nu amandoua mainile ar fi ale mele si comandate de creierul meu…

In timp ce onor Guvernul hotaraste sa reduca salariile bugetarilor cu un sfert – ceea ce este o crima! – si pensiile cu 15 %, marii oameni de afaceri datoreaza guvernului, numai pentru perioada 2004-2006, din taxe si impozite neplatite, 3,7 miliarde de euro! Dar pe astia nu-i trage nimeni la raspundere si nu-i executa nimeni silit. Conturile lor sunt, probabil, bine mersi, iar contribu?ia lor la iesirea din criza este absolut nula, intrucat ei s-au imboga?it din tranzac?ii imobiliare sau cu terenuri, din afaceri cu statul si nu din productia de bunuri materiale necesare acestei na?ii.

Concluzie sinistra

Acesti domni, ajunsi, asa cum au ajuns, pe locurile pe care odinioara au fost Carol I, Ferdinand, Bratianu si alte mari personalitati care au facut Romania de astazi, inclusiv cu jertfa militarilor romani care s-au acoperit totdeauna de glorie, de onoare si de demnitate pe campurile de bataie ale neamului, ar trebui sa stie si sa nu uite un adevar pe care orice politician cu scaun la cap il stie: Istoria oamenilor a dovedit ca, pentru a trai in siguranta si in securitate, un stat trebuie sa-si pregateasca sute de ani o armata pe care, atunci cand vine vremea, o foloseste un an, o saptamana, o zi sau doar cinci minute. Dar, este foarte posibil ca, daca, in acel moment, n-o are, sa dispara pentru totdeauna ca neam si ca tara de pe fata pamantului.
General de brigada (r) dr. Gheorghe VADUVA
http://vadgeo.wordpress.com/2010/05/

DOAMNE, CE MINUNE SA FII OM!

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literatureLeave a comment

Motto:
„Iert si eliberez trecutul cu iubire. Aleg sa-mi umplu
Sufletul cu bucurie si fericire eterna!…”

Sunt sortit sa fiu poetul sufletului in cautare
De fericire, pe pamant strain, cu lupte si dureri,
Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,
Iar crestinii asteapt-ajutorul din Cer, ca strajeri…

Prin lume alearga nelinistita o noua stafie… Pare ca are chipul de om, dar, de fapt, este o creatura hibrida in care se amesteca aluatul de pamant cu combinatiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele si grele. Acesta incearca sa subjuge si sa anihileze creatura frumoasa a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul sau.
„Neomul” este o persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal. Este o fiinta omeneasca lipsita de omenie, fara mila, cruda, rea si salbatica, rece, grabnica sa verse sange, egoista, imorala, mieroasa, orgolioasa, ticaloasa si mincinoasa, necinstita, sireata, in stare sa defaimeze, sa spioneze, sa barfeasca, fara frica de Dumnezeu…
„Neoamenii” – ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, El i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase. Sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila. Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc buni pe cei ce le fac” (Romani 1:25, 26-a, 27- 32).
Pe neoameni ii gasesti in toate locurile, ca pe paianjeni…
Vrei, nu vrei, paianjenul – neam de spion ce sta la panda – este prezent pretutindeni: in case, in pivnite, in grajduri, in palate si in bordeie. Ce pacat!… Nu lipseste – mai ales in zilele noastre intoarse pe dos – nici din biserici, lipit de pereti, de tavane, de lampi, de amvoane…
Paianjenii au o lume aparte, un cerc al lor, inconjurat si aparat de fire multiple si otrava. Sunt tot felul de paianjeni; unii-s mai deschisi, altii de o culoare mai bruna, unii-s mai otravitori, dar toti parca-s azvarliti pe pamant sa aduca groaza in lume. Si mai ales pentru musculitele mici si neinsemnate, pe care, pandindu-le, le ucid fara mila. Oamenii se duc, dar paianjenii raman sa sperie si sa continue sa prinda in plasele lor prada…
Paianjenii formeaza cercuri inchise si vaneaza ocazia oarba…
Mi-e groaza de paianjenii mai mici sau mai mari. Mi-e teama de otrava lor… De aceea astept sunetul vremurilor bune, doar cu oamenii lui Dumnezeu…
Doamne, ce minune sa fii om! Sa fii om dupa asemanarea lui Dumnezeu si sa stii ca ai fost creat cu un scop. Sa nu pierzi putinul aur din multul nisip de pe albia cautarilor, ca sa raspunzi la intrebarea: Cine sunt?
Esti neomul creionat mai sus, sau esti fiinta inteligenta, capodopera creata de Arhitectul universului, si asezata pe planeta Pamant, ca chirias al Timpului, pentru aproximativ 26.650 de zile, adica vreo 70 de ani, ca sa-ti pregatesti sufletul in Scoala vietii de pe Pamant, pentru a te muta in Cerul lui Dumnezeu ?…
Dumnezeu a pus in om creierul ce macina mintea, pe care o simtim si fara de care n-am putea exista. In corpul nostru, avem asezate „motorase”, care lucreaza fara incetare, ca sa ne sustina existenta, pe timpul acordat de Creator, ca sa urmam Scoala vietii. Sunt plamanii nostri, inima, ficatul, rinichii, pancreasul – adevarate „uzine chimice”, care lucreaza fara incetare in cei „cativa ani” ce-i petrecem, ca niste calatori prin campiile, vaile si muntii acestui pamant, pe soare, pe zapada, pe ploaie, pe vant… Organele acestea – si altele mai mici – fara de care n-am putea trai – sunt conectate unele de altele prin tuburi si tubulete, prin care ne circula viata, sub forma de sange ce ne tine caldura si bucuria oportunitatii sa fim creati unicate, ca sa traim si sa ne pregatim vesnicia.
Definitia data de Dictionarul limbii romane omului este ca acesta „este o fiinta superioara, sociala, care se caracterizeaza prin gandire, inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic, prin pozitia verticala a corpului si structura piciorului adaptata la aceasta, mainile libere si apte a efectua miscari fine si creierul deosebit de dezvoltat”. Din definitia aceasta lipseste esenta omului: sufletul sau, pus in cortul lui de lut, ca sa-i dea viata, chiar de Dumnezeu…
Sufletul este locatarul ceresc, invizibil si intangibil, fara greutate, al fiintei umane, sculptata cu maiestrie si grija divina de Dumnezeu. El este misterul de viata ce ne tine treaza mintea, izvorul logicii, dar si al entitatii ce ne dirijeaza sentimentele si actiunile. Eu simt si cred ca sufletul este un atom de lumina din Dumnezeu, asezat invizibil, undeva-n corpul meu…
Un om al lui Dumnezeu a scris ca „sufletul este un suflu de la Dumnezeu si desi este de natura celesta, se lasa amestecat cu pamantul. El este lumina inchisa in pestera, dar care nu este mai putin o lumina divina si nepieritoare”.
Cu alte cuvinte, sufletul face din interiorul corpului meu un lacas, in care se afla lucruri din Cer, sosite in mine prin caile tainei divine ce m-a miluit cu harul divin direct de la Dumnezeul meu.
Sufletul este partea invizibila a existentei omului, partea netrecatoare si neschimbatoare, dar si nemuritoare. Fiinta noastra ar fi ca un avion fara pilot, sau ca o masina fara sofer, daca nu i s-ar fi revarsat sufletul, ca o legatura cu Cerul si cu Misterul… Fara pilot, avionul este o masinarie inutila, iar masina fara sofer este doar un obiect ce sta in parcare. Sufletul este pilotul sau soferul trupului nostru de lut, care asculta de el, daca mintea omului este conectata la Inventatorul ei, cum este tabloul de comanda cu circuitele de lumina conectat la sursa de electricitate.
Am fost facuti cu un scop clar: sa fim oameni!… Oameni dupa chipul lui Dumnezeu: buni, altruisti, milosi, cinstiti, curajosi, neprihaniti, sfinti, intelepti, rabdatori, credinciosi, pasnici, impaciuitori, iubitori de bine, iertatori, harnici, plini de bunatate, cuviinciosi, legati, prin credinta, de Arhitectul trupurilor noastre si din care purcede sufleul nostru.
De altfel, toate partile alcatuitoare ale trupului nostru uman – inima (motor), plamanii (oxigenarea sangelui), creierul (cu menirea lui in inmagazinarea si administrarea tehnica a gandirii), tendoane, rotule, mainile, ca niste scripeti, oasele, ca niste mijloace de sustinere, pielea, ca invelitoare a casei noastre de lut etc. ne indeamna sa ne gandim la Creatorul nostru, in ochii Caruia suntem fiinte de pret, caci ne-a creat sa mostenim viata vesnica, pentru care trebuie sa ne pregatim sufletul, cata vreme suntem in scoala dura de pe pamant.
Omul trebuie sa stie ce inseamna sa fii Om si sa doreasca sa traiasca dupa legile lui Dumnezeu. Doar gasind sensul vietii poti sa afli esenta fericirii si linistea sufleteasca. Simtul vietii te ajuta sa te acomodezi conditiilor de pe pamant, dar constiinta – parte din sufletul nostru – ne ajuta sa alegem binele de rau si sa traim o viata in plinatatea ei spirituala. Aceasta viata este deplina doar cand intelegem adevaratul sens al vietii aratat de Mantuitorul nostru Isus Cristos, care S-a numit pe Sine „Fiul Omului”. El ne-a aratat prin viata Sa cum trebuie sa fie omul. El a fost si este idealul nostru. El a vazut viata clar si a trait in armonie cu ceea ce stia ca este o cale desavarsita. Partasia Lui intima cu Tatal Ceresc i-a fost taria si secretul vietii. Viata Lui pe pamant a fost inradacinata in Dumnezeu, iar curatia Lui biruitoare este idealul spre care ne atrage Duhul lui Dumnezeu, cand ne lasam sub calauzirea Sa.
Cand iti afli sensul vietii si traiesti ca om – ca om al lui Dumnezeu –, simti in sufletul tau fericirea si bucuria mantuirii, caci credinta te-a legat cu Cerul. Fericirea este treapta a bucuriei de maxima intensitate: o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Fericirea presupune plinatatea bucuriei pe care o simti si o traiesti, dar se si vede in lumina ochilor tai, pe fata ta, in gesturile si in comportarea ta, care devin molipsitoare, caci transmit in jurul tau uimire si dorinta altora de a fi ca tine, in circumstante asemanatoare. In fericire, auzi vocea lui Dumnezeu ce vorbeste sufletului tau… Si Cerul se coboara in tine cu bucuria de pace si bine…
Bucuria fericita de om a lui Dumnezeu este o stare de suflet: acea scanteie divina de multumire si bine, pusa in tine de Dumnezeu, care te-a creat unicat. Nu poate altcineva sa-ti toarne bucuria in suflet, cum ai turna apa de izvor rece si buna, intr-un pahar de cristal, si sa dai cuiva din el sa bea, cand este de tot insetat. Sufletul tau poate fi inchis ermetic, iar incuietoarea este pe dinauntru; si doar tu poti descuia bucuriei sa intre, ca sa te faca fericit mantuit… La usa inimii tale, poate sa stea, pentru a intra, chiar Urzitorul fericirii tale, a Carui voce o poti descifra, oprindu-te din alergare: „Iata Eu stau la usa si bat.
Folosesc aici cuvantul „om” cu sensul de fiinta care crede ca Dumnezeu este Creatorul lui si ca, prin credinta in Mantuitorul Isus, el este salvat si traieste o viata crestina reala si fericita, pregatindu-se, in scoala vietii de pe pamant, pentru vesnicia in Patria de Sus.
Stiu, din experienta vietii mele, ca urcusul bucuriei spre varful fericirii este presarat cu neprevazute incercari neplacute si nedorite, din cauza integritatii de caracter a crestinului, dar la capatul drumului de urcus si experiente, ca o pecete de aprobare si trecere a examenului de o viata, sunt cuvintele Invatatorului ce suna ca un imn al multumirii ce pecetluieste fericirea credinciosului: „Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in Ceruri, caci tot asa au prigonit pe proorocii, care au fost inainte de voi”. Ce minunat indemn si incurajare de rezistenta la orice incercare a bucuriei pe cale!
Cand vorbesc de bucurie, ma refer la bucuria credinciosului, care este superioara altor forme de bucurii efemere, deoarece nu poate ajunge cineva sa aiba bucurie prin Duhul Sfant, pe aceste pamant, inainte de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, avand pacea in suflet, care deschide calea spre Adevar si Lumina Divina. Darul de bucurie, ajuns la treapta de fericire, ne ajuta sa ne desfatam privirea si sa ne inundam de sentimentele de adanca multumire, cand privim la tot ce este frumos si bun, lasat de Dumnezeu in natura, in om si in lumea aceasta, creata de Tatal Ceresc.
Bucuria si fericirea trebuie invatate, exersate si practicate, ca sa devina parti din noi, asa cum a vrut de la inceput Dumnezeu.
Doamne, ce minune sa fii Om!… Om al lui Dumnezeu….
Daca ai un zambet permanent in sufletul tau, exteriorul vibreaza de bucurie; si atunci toate sunt in ordine si in pace. Fii fericit ca esti tu insuti si bucura-te de tot ce este bun in fiinta ta, lasand si pe altii sa se oglindeasca in aceasta bucurie!
Dumnezeu te-a creat sa fii Om fericit!
Sa traim ca oameni ai lui Dumnezeu!

Prof. Dumitru Buhai

Cum sa cunoastem si sa intelegem „Cele zece porunci” – Un volum de Cristian Barbosu

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, Media, Ministry, Romania, TheologyLeave a comment

O carte despre Cele Zece Porunci? Poate fi un astfel de subiect interesant, la inceput de secol XXI? Cu siguranta ca multi ar raspunde ca problematica atat de complexa a Decalogului reprezinta ceva depasit, lipsit de actualitate. Cu toate acestea, cartea „Cele Zece Porunci” de Cristian Barbosu ne convinge ca este important sa reexaminam cu seriozitate continutul acestor porunci date de Dumnezeu prin Moise, pentru intreaga umanitate.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvantul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a nascut la Arad si a urmat trei scoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta si impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numara cartile si muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

Nevoia de Absolut

Subliniind mutatiile ce au avut loc in gandirea oamenilor pe parcursul ultimei perioade de timp, Cristian Barbosu mentiona: „Filosofia post-modernista a patruns subtil in toate ramurile vietii, influentand pe nesimtite atat creierul cat si inima, ba uneori, si sufletul, creand o noua etica, un nou sistem de valori, ba chiar si o noua forma de spiritualitate, privata insa de absoluturi si mai ales de Absolut.”

Pornind de la aceasta nevoie de Absolut, cartea „Cele Zece Porunci”  ne cheama la o reevaluare temeinica a continutului si actualitatii poruncilor divine aplicate la viata de zi cu zi. Fara a insista pe aspecte scolastice care ar fi condus la o prezentare academica, prin reliefarea aspectelor de baza ale invataturii morale din cuprinsul Celor Zece Porunci, autorul reuseste sa transmita unei mase largi de oameni un mesaj pozitiv, ce se constituie ca o chemare in a respecta adevarul de origine divina.

Despre legile morale si spirituale

Autorul spune: „Asa cum exista legi materiale, legi ale fizicii, biologiei, chimiei, etc., la fel exista si legi morale sau spirituale impuse de catre Dumnezeu. Asa cum legile naturii sunt imposibil de contestat, ele actionand indiferent daca vrem sau nu, la fel si legile morale sau spirituale exista si nu pot fi ignorate. Si asa cum cercetatorul stiintific studiaza si le explica oamenilor intelesul adanc al legilor naturii, este de datoria noastra, a celor ce studiem Sfintele Scripturi, sa explicam semenilor nostri legile morale si spirituale, legi care afecteaza atat destinul terestru al omului, cat si dimensiunea eterna a sufletului nostru.”

„Cele Zece Porunci” – o carte ce li se adreseaza tinerilor

Asa cum putem citi din primul capitol, cu privire la porunca intaia, vom constata faptul ca argumentele lui Cristian Barbosu se succed intr-o ordine logica, fara a forta in vreun fel textul biblic si fara a purta amprenta prejudecatilor de natura spirituala. Putem spune ca autorul reuseste sa prezinte in mod obiectiv adevarurile Scripturii, presarand impresii si experiente ce tin de realitatea cotidiana. Beneficiul unei astfel de abordari consta in faptul ca aceasta carte poate fi citita si de catre cei care nu au o pregatire teologica. Si aici in mod deosebit, autorul a tinut sa se adreseze tinerilor, mai precis acelei generatii de regula ignorata de catre mesajul evanghelic traditional.

O lista a dependentelor

Iata ce afirma Cristian Barbosu despre practica idolatriei in secolul nostru: „Omul, fie ca vrea sau nu, fie ca recunoste sau nu, se inchina cuiva. Pe vremea lui Moise, cand Cele Zece Porunci au fost scrise in piatra, oamenii se inchinau diferitilor zei. Indiferent unde s-ar fi aflat, inchinarea oamenilor a fost devotata unor anumiti zei. Da, astazi nu mai avem Baali si nici Astartee. Dar astazi avem aceleasi concepte, aceleasi ritualuri, imbracate insa sub o alta forma. Baal si Astarteea erau zeii placerilor de orice fel. Inchinarea inaintea lor nu era ceva mistic, ci dimpotriva, consta din pereceri si orgii scaldate in alcool si sex. Azi noi nu mai avem inchinatori la idoli, dar avem atat de multi oameni care au cate un viciu, oameni care se intoxica in mod abuziv cu alcool sau care isi distrug casnicia din cauza prostitutiei sau pornografiei. Nu, ei nu se inchina niciunui idol, dar ei sunt vanduti poftelor lor. Iar lista dependentelor poate continua.”

Este posibila renasterea spirituala?

Aceasta idolatrie ascunsa a zilelor noastre nu poate fi scoasa la lumina decat prin intermediul Celor Zece Porunci. Prin urmare, mesajul pe care ni-l transmite Cristian Barbosu consta in faptul ca nu este posibil sa iesim cu bine din dilemele morale ale sec. XXI decat luand in considerare ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin aceste porunci.

Intotdeauna, idolatria a fost distructiva si autodistructiva, afectand deopotriva pe cei care o practica, dar si pe cei ce se afla in vecinatatea acestor inchinatori. De aceea, renasterea spirituala a generatiei prezente nu se poate produce decat prin cunoasterea si aplicarea deplina a Celor Zece Porunci.

Importanta fundamentelor

Cu siguranta ca aceasta provocare pe care ne-o lanseaza autorul se consitutie ca un element de valoare ce recomanda citirea acestei carti si insusirea elementelor de valoare prezentate.

„In era post-moderna in care traim exista o nevoie acuta de absoluturile lasate de Cel Divin pe paginile Scripturii. Relativismul a patruns in mai toate sferele societatii in care traim. Avem nevoie insa, de niste fundamente, de aceste absoluturi dumnezeiesti, cuprinse in Cele Zece Porunci. Ele iti pot oferi o baza sanatoasa, trainica, atit in viata aceasta cat si in eternitate.”

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

„Fiti oameni” – Un volum semnat Iosif Ton despre rugaciune, credinta si biruinta

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Devotional, literature, Media, Ministry, RomaniaLeave a comment

Nimic nu este mai simplu decat sa predici Evanghelia intr-o societate libera. Este usor sa le vorbesti oamenilor despre Hristos, atunci cand nu iti este nu exista restrictii cu privire la ceea ce poti spune. Nu e nicio problema sa fii un predicator care aduna masele de oameni, cand acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri in contextul unei societati supuse unui regim dictatorial reprezinta o provocare careia putini pot sa ii faca fata.

„Cuvinte fara de moarte”

Societatea comunista a apus, cel putin in Romania. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu isi mai gasesc un corespondent imediat in lumea in care traim. Cu toate acestea, invatamintele pe care le-am deprins in acea perioada ar trebui sa ramana vii, tocmai pentru ca istoria sa nu se mai repete. In acelasi timp, memoria actelor de curaj si barbatie dovedite de catre oamenii credintei in acele timpuri nu trebuie sa dispara. Astfel de amintiri se constituie ca adevarate diamante de mare pret, zamislite in cuptorul suferintelor pentru Hristos, in mijlocul noroiului si pietrisului unei societati abrutizante.

In acest sens, cartea „Fiti oameni”, alcatuita dintr-o selectie a predicilor tinute catre Iosif Ton in perioada 1973-1981 reprezinta un adevarat tezaur de nestemate, ce stralucesc in lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fara de moarte” poate fi in mod corect evaluata doar in perspectiva vesniciei, fiind cu atat mai mare cu cat timpul in care au fost aduse la viata era unul de intuneric, necredinta si disperare.

Chemare la o viata transformata

„Care au fost caracteristicile de baza ale predicilor mele din acea perioada adunate in volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ton. „In primul rand, prin multe dintre aceste predici am cautat sa dau oamenilor curajul de a sta drept in picioare, de a infrunta persecutia cu barbatie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinta, de a ramane cu Domnul Isus prin orice incercare.” Nu este simplu sa iti propui un astfel de obiectiv si cu atat mai greu este sa il si realizezi, dar prin viata si exemplul pastorului Iosif Ton putem spune ca acest obiectiv a fost atins. De asemenea, in aceste predici se poate urmari o tema care apare iarasi si iarasi in scrierile lui Iosif Ton, avand drept subiect transformarea vietii.

„In al doilea rand, preocuparea mea a fost sa vad ca credinta oamenilor nu ramane ceva teoretic, ci ca ea este un act care duce la o viata transformata. Pe scurt, prin predicile mele am vrut sa produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care sa duca la transformare launtrica si la o traire curata.”

Sursa adevaratei bucurii

O prima tema pe care o abordeaza Iosif Ton este cea a „adevaratei bucurii”. Pare destul de dificil sa vorbesti despre bucurie unor oameni intristati si apasati de felurite suferinte, dar aici este puterea de exceptie a crestinismului. Un crestin nu poate fi decat un om care gusta din adevarata bucurie cereasca, in timp ce bucuria oferita de aceasta lume este intotdeauna trecatoare si dureaza putin.

„Sursa acestei bucurii este o gandire schimbata. Si eu accentuez – si ati vazut ca accentuez mereu: sa te lasi patruns mereu de acest gand: ca esti fiul lui Dumnezeu, ca esti unit cu Hristos, ca esti in mana Lui. Acest gand trebuie sa te patrunda pana in adancurile tale. Eu asa inteleg secretul bucuriei, prin a sti ca Dumnezeu imi este tata.”

„Voi biruiti!”

Un alt aspect important din viata de credinta este cel al „luptei impotriva pacatului si biruinta asupra sa”. Cu siguranta ca acest subiect a fost amplu dezbatut in repetate randuri, de catre multe persoane. Dar caracteristica pentru Iosif Ton este acea abordare practica, avand implicatii imediate, a luptei pe care o dam impotriva pacatului, indiferent de forma. In aceasta lupta ne regasim ori de cate ori ne opunem raului din lume si celor care-l promoveaza. Dar in aceasta lupta, cel care prezinta adevarul nu trebuie sa ramana singur, ci alaturi de el trebuie sa fie toti cei care cred in Hristos.

„Vreau sa stiti ca voi, cei care va rugati in taina, voi sunteti cei care faceti biruinta Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiti! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se lupta in vale cu dusmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roaga pentru Iosua, sunteti voi! Cand Moise isi lasa mainile in jos, Iosua era slab si pierdea batalia. Aceasta se aplica si la mine, ca si la toti cei care vestesc Evanghelia. Daca noi slabim, slabim pentru ca voi ati lasat mainile in jos, pentru ca nu v-ati rugat indeajuns pentru cei care prezinta adevarul.”

„Oameni care indraznesc sa lupte”

De asemenea, atat in vremuri totalitare, cat si in cele „normale” avem datoria sa il recunoastem pe „cel rau si metodele lui”. Imaginea propusa de Iosif Ton cu privire la natura bisericii este deosebit de relevanta, fiind intr-o directa contradictie cu ceea ce ar fi dorit stapanii acelui regim de intuneric. Irozii din toate vremurile au cautat sa aduca slabiciune in mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagand idei si conceptii care sa-i nimiceasca puterea. Adevaratii martori ai lui Dumnezeu au stiut sa aiba o conceptie corecta despre biserica.

„Unii oameni isi imagineaza de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locas al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor infranti in viata, care nu mai pot tine piept problemelor vietii acesteia si care gasesc in religie un refugiu, o alinare, o mangaiere intr-o viata pierduta. Insa imaginea aceasta este cu totul falsa. Daca ar fi sa comparam biserica cu o institutie omeneasca, in mod corect si dupa cuvantul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armata. De ce? Pentru ca aici nu vin oameni infranti cum s-ar crede, ci oameni care indraznesc sa lupte. Aici vin oameni care nu dau inapoi in fata vietii, ci oameni care au fost descatusati de sub puterea celui rau si care au declarat pe fata razboi intunericului.”

„Sa stai singur in furtuna”

Daca exista un lucru care provoaca abaterea de la acest ideal crestin al unei biserici luptatoare si biruitoare, atunci acela decurge din influenta demoralizatoare a vremurilor pe care le traim, caracterizate de neliniste, ingrijorare si teama. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasa amenintare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreapta.

„Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia cand vremurile sunt cumplite, vremuri in care oamenii se abat de pe cale, cand oamenii o iau razna. Vremuri in care nu ai pe nimeni ca sprijin langa tine. Vremuri in care nu ai pe nimeni care sa te ajute sa stai pe calea cea dreapta. Vremuri in care esti aruncat fara mila intr-o situatie in care trebuie sa stai singur in furtuna.”

„Adevarul, corectitudinea si cinstea”

Tocmai in astfel de vremuri, adevaratii crestini sunt asemenea unor repere morale si spirituale, stand in picioare atunci cand toti se culca la pamant, fiind oameni atunci cand toti ceilalti abandoneaza acest statut. A fi om, a fi puternic in mijlocul furtunii presupune o experienta interioara pe care putini oameni o dobandesc. Inseamna sa ai radacini adanci in Sfanta Scriptura si in Dumnezeu si sa nu te lasi impresionat de desfasurarea fortelor celui rau sau chiar de propria neputinta.

„Omul adevarat este omul care are principii clare. Are principii sanatoase si nu le sacrifica. Mai bine moare. El nu isi calca principiile dumnezeiesti, iar cand e vorba sa le aplice, el o face cu dragoste, cu blandete. El este in dragoste credincios adevarului. Este omul care se daruie pentru altii, care abandoneaza egoismul marsav si meschin si iese sa imbogateasca pe altii. Care se revarsa in dragoste spre altii. Omul adevarat este omul care tine la principii, care este sever cu el insusi si nu incalca in niciun chip adevarul, corectitudinea si cinstea.”
Adevarata sete dupa Dumnezeu

Ce ideal deosebit a asezat Iosif Ton in fata celor care erau destinati sa ajunga „ oameni noi”, dupa chipul fricii! Fara a vorbi in mod direct impotriva regimului, pastorul Iosif Ton lovea la radacina principiilor de intuneric care stateau la baza acestuia. De fapt, crestinismul autentic va fi totdeauna o amenintare pentru oricine doreste sa fie stapan peste semenii sai, precum si pentru oricine doreste sa se inalte impotriva Celui Prea Inalt.

Experimentul comunist nu a fost altceva decat o batalie pentru mintea oamenilor, o incercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca in suferinta si de a distruge notiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ton a dedicat predici care sa restaureze valoarea umana, care sa ne determine sa nu fugim de suferinta pentru Hristos, sa credem in realitatea lumii viitoare, sa invatam abecedarul Evangheliei si sa castigam batalia pentru mintea noastra. Autorul ne-a aratat ce inseamna adevarata sete dupa Dumnezeu si cum putem primi viata de la Duhul Sfant, pentru ca in final, sa traim experienta unor solutii neobisnuite pentru situatii deznadajduite si sa ne acceptam pe noi insine, sa nu mai fim cu inima impartita si sa fim asemenea cu Hristos.

„Functionam bine… pe baza de dragoste”

„Cand Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi sa nu functionam bine decat pe baza de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrana. Daca un copil nu simte dragostea mamei, daca un copil nu este inconjurat de iubirea parintilor, el se usuca in interior. Uitati-va la un copil nedorit si la un copil caruia parintii ii spun ca e nedorit. Uitati-va cat e de speriat, cat e de complexat si cat e de derutat in viata, copilul caruia nu i s-a aratat dragoste.”

In creuzetul urii, minciunii si fricii, al timpurilor in care experimente aberante se faceau pe natiuni intregi, cu totii devenisem niste copii nedoriti ai acestei lumi sau conceputi doar pentru a fi sclavii unui sistem fara mila. Uitand de Dumnezeu, am ajuns sa uitam si de noi insine, de ceea ce suntem si de ceea ce putem deveni. Indoctrinati cu o ideologie atee, materialista si evolutionista in sensul rau al cuvantului, am ajuns sa credem ca omul este doar un animal evoluat si ca nu exista nimic dincolo de mormant si de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat sa straluceasca si in vremuri de intuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternica decat in timpuri obisnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descatusarii Cuvantului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevarati, oameni ai credintei, oameni ai adevarului, printre care se numara si pastorul Iosif Ton. De aceea, aceasta carte apel – „Fiti oameni” – ramane valabila, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decat doar decorul. Lupta este aceeasi.

INSTINCTUL COLECTIV DE APARARE

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, RomaniaLeave a comment

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Radacina poporului englez o constituie triburile de picti (îsi vopseau corpul, se pictau), niste triburi nenorocite si marunte, care, daca ar fi disparut, istoria poate nu le-ar fi retinut decât numele. Astazi, englezii, prin urmasii lor (americani, canadieni, australieni, neozeelandezi) domina lumea.

Cum a fost posibila o asemenea evolutie? Explicatia o veti gasi în urmatoarea relatare. În timpul razboiului, a fost, la un moment dat, o iarna cumplita. Înghetase pâna departe de tarm marea în Canalul Mânecii. Toate ziarele englezesti scriau cu titluri de-o schioapa: „Continentul este izolat”. Nu marunta insula de la periferia continentului era izolata, ci marele continent era izolat! Ca sa ajunga sa domine lumea, un popor sau macar cei care gândesc dintr-un popor trebuie sa o faca în acest fel: „Noi suntem centrul lumii, lumea este periferia noastra.”.

Au gresit ei? Nici vorba. Gresim noi, cei care ne consideram tot timpul ultimii, noi, cei carora mercenari cu pixul si cu microfonul ne toarna în ochi si în urechi otrava credintei false ca suntem ultimii. Si englezii au toate tarele pe care le avem noi. Si la ei vom gasi aceleasi tare la acelasi numar de indivizi, dar… cei mai multi si, mai ales, cei care trebuie sa gândeasca si pentru altii gândesc altfel. Evreii au fost o populatie care a adus pe lume intoleranta religioasa, prin negarea cu cerbicie a oricarei alte religii, a religiilor tuturor popoarelor lumii. Pornind de aici, un imperiu tolerant religios prin definitie i-a împrastiat în lumea larga, lasându-i fara tara, ajungând a trai în grupuri minuscule printre multi straini, traind la periferia societatilor în care s-au aciuat. Era firesc, tine de natura firii umane sa doreasca sa iasa din saracie si periferie. Dar asta însemna compromisul adaptarii la culoarea locului, la obiceiurile locului, la casatorii mixte etc. Nimic din toate acestea. Oriunde au ajuns, ei s-au ghetoizat, s-au izolat spre a-si apara identitatea. Au fost astfel toleranti între ei, uniti monolit si intoleranti, distanti fata de altii. Ca de-a lungul secolelor aceasta intoleranta s-a întors urât împotriva lor este altceva. Dar au avut dreptate. Nu doar ca au rezistat identitar, dar au devenit puternici si cel mai adaptat grup uman la orice fel de adversitati.

Spre deosebire de ei, la noi nici fratii nu se mai pot aduna, iar etnic tot ce e românesc este… fata de tot ce este strain, inclusiv omul. Asa se face ca multi, mai ales multe, prefera casatoria mixta, îndepartata, iar în casatoria mixta, în familia mixta, întotdeauna românul sau românca este asimilat/a, se doreste asimilat/a. Este un extrem de periculos, pe termen lung, complex de inferioritate. Lumea s-a deschis definitiv, iar în acest urias creuzet unele etnii vor evolua spre disparitie, altele, spre împlinire. Istoria nu se poate gândi în decenii sau 2-3 generatii, iar intelectualii români par incapabili sa înteleaga aceste lucruri.

De ce sunt occidentalii bogati, iar noi, saraci? Eram la cumparaturi, în Belgia, cu un belgian, om în vârsta, fost mare inginer, coordonase constructia unor importante aeroporturi din lume si era apolitic, nu facea parte din niciun partid. Caut ceva si gasesc un lucru chinezesc, care îmi place si îmi convine. Sare ca ars: “Dumneata, european, subventionezi un loc de munca în China? Daca din politete, fiind cu mine, nu cumperi un lucru belgian, finantând un loc de munca în Belgia, macar cumpara un lucru european, finantând un loc de munca în Europa. Acel loc de munca, prin impozite si circulatia banilor, trimite bani inclusiv spre tine.” Am fost mai mult decât surprins, dar am înteles câta dreptate avea. Nici ars nu ar fi cumparat lapte venind din alta parte, haine facute cine stie unde etc. Asa s-au protejat, asa si-au protejat locurile de munca, asa au adunat bogatii. Noi? Aceeasi atitudine imbecila, si daca este de calitate: “Pai nu vezi ca-i românesc?”.

Nu ne cunoastem interesul. Suntem complexati. Ni se toarna continuu otrava pentru anestezierea constiintei de sine si nu reactionam. Ajungem în stadiul patologic de a ne dispretui si urî pe noi însine. Unde sunt preotii, unde sunt învatatorii, unde sunt intelectualii acestui popor? Chiar nu-i mai avem?

CE ESTE SI CE NU ESTE USR-UL DE AZI…

On By nelursIn Europe, literature, RomaniaLeave a comment

prof. dr. Adrian BOTEZ

Daca este sa luam de bun „desfasuratorul” sedintei de alegeri, din 23 noiembrie 2009, de la USR (din Sala Amfiteatru a Teatrului National), este tot mai dificil de spus ce este USR-ul si mult mai usor de zis ce nu este: UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA NU ESTE O UNIUNE DE SCRIITORI! Fie si pentru ca lipseste solidaritatea/”uniunea”… – „întru cele ale Binelui”…!

Din momentul în care am vazut cine candida pentru „sefia” USR, am înteles ca USR nu poate sa-i reprezinte pe scriitorii autentici, cu valoare netrucata, ai României, ci a devenit (daca n-o fi fost si mai dinainte…) o anexa penibila a regimului politic din România: un „tatuc”, în jurul caruia „fac de garda” mamelucii „tatucului”, prin „masa” carora se „scurg”, spre josul obedient si sicofant si „laudator profesionist” (numarând peste doua mii de membri, din cei 2.400 – reunindu-i pe toti impostorii „umflati” de suficienta si de pretentii, obraznici, pradalnici si nesimtiti!) se „scurg”, spre „josul” lipsit de caracter, dar si de valoare, „beneficiile” (relative, e drept) – iar „dizidentii” (abia câteva zeci de scriitori de valoare, DAC? or fi fiind si atâtia!) formeaza un grup „tolerat”, din ratiuni smechere, de justificare a existentei acestui mamut paralitic, care a devenit USR-ul… – tot mai mult, un refugiu de tate, o „piata” larga si gretoasa, de corupti si corupatori, care sugruma, pur si simplu, semnificatiile pur axiologice (s-ar cuveni sa fie chiar apostolico-vaticinare…!) ale „adunaturii” oricum s-ar numi ea: „uniune”, „societate”.

Acest mamut inutil (poate doar celor care s-au refugiat în USR ca într-o „locatie de pensie”, sa le fie de ceva folos) nu mai are nici argumente, nici o logica elementara de existenta, macar, daca i-am cere sa ne explice: de ce Dumnezeu se mai numeste „Uniune a SCRIITORILOR”, si nu „Brutarie” sau „Ferometal”: USR NU E ÎN STARE S?-SI PROMOVEZE NICI M?CAR C?R?ILE PE CARE PROPRIILE EI JURII (de multe ori, chiar onorabile si suficient de obiective) LE PREMIAZ?! Argumentul ca „fiecare se descurca, e economie de piata” e o tâmpenie fariseica, aduce aminte de afirmatia „soldateilor” lui Ceausescu (Dumnezeu sa-l ierte!), referitoare la Scoala Româneasca si la profesorii ei: „Pai, în definitiv, voi ce produceti? Voi doar consumati! Adica, muncitorul din fabrica sa stea opt ore la strung, si voi, nu?! Si câta eficienta productiva are el, si câta ineficienta crasa aveti voi…în definitiv, voi nu creati nimic, nu se vede nimic, de pe urma voastra!”.

Conform acestui argument, putem sa renuntam de pe acum la statutul de om: cultura si lumina ratiunii din ochii „terestrilor” vor disparea, în cel mult un veac, si se vor sui la loc, în pomi, conform darwinismului, o sumedenie de maimute…În orice perioada a istoriei umanitatii cultivate/civilizate, scriitorul a fost „un lux”, dar un lux necesar si întretinut, destul de constant, de mecenati. Fireste, cu conditia sa existe valoare în ce scria si, CEEA CE ESTE EXTREM DE IMPORTANT: aceasta valoare sa fie detectata, acceptata si promovata!!! (…la curtile imperiale ale romanilor, la curtile ducale ale Evului Mediu etc. etc.). Si sa nu-mi ziceti ca un Horatiu ori un Villon aveau, ei, bani de „promo”!

Doar atâta ca, fie si din orgoliu desart, împaratii romani si ducii/printii medievali (într-o veritabila „cursa” culturala, de „formula UNU”!!!) aveau nevoie sa se faleasca (poate cu prea multa vanitate, – dar, în niciun caz, nu „ratau” valorile autentice…AVEAU GUST ARTISTIC RAFINAT, UNEORI INFAILIBIL, precum celebra familie aristocrat-florentina a Medicilor! – nu ca „manelistii” nostri de azi, care promoveaza scabrosul cel mai vulgar al „efebilor” favoriti, langurosi pervertiti pe „deandosulea”… – pe post de „arta”) – cu acesti „bufoni” si „monstri” ciudati (monstri asemeni grifonilor si sfincsilor), care sunt scriitorii CARE AU DE SPUS LUMII CEVA!!!

Iar nu sa se faleasca, pe de o parte, cu „numarul filialelor si cu numarul membrilor”, iar pe de alta parte sa rasfrânga buza a dispret suveran, când vine vorba de a promova autentica valoare scriitoriceasca (prin edituri si librarii, în care sa se expuna macar ce au premiat juriile filialelor USR! – printr-un activ si sustinut si cât mai „maioresciano”-obiectiv „promo”, al cartilor, pe posturile de Radio-TV – pare ca „revolutia tehnica” este utila oricarui cretin din lume, numai scriitorului de valoare, NU!) ”Nu-s bani la Cultura!” – da, n-or fi ei prea multi, banii astia…(ca nu se restaureaza nici mânastirile Voievodului Sfânt, Stefan!) – dar, atunci, pe ce bani nu va mai vede omul pe voi, „sefilor si sefutilor” si „cadânelor (feminine si nu doar…) de sefi”, de atâtea „primblari” prin ”neagra strainatate”! Si nu cu „taraboanta”… ci cu masini „tari”, schimbate ca ”izmenele”! Aud?!

Iar nu sa „promoveze”, asiduu, moda TIR-urilor pline de „euroi” (…dar si de alimente! – „Foamea/criza-i mare, Mitica!”), pusi în slujba „numarului sporit de membri” ptiu! – asta, abia, e un stahanovism absurd, neo-stalinism pseudo-scriitoricesc si putregaire abjecta, prin „lamura” (de plumb) a coruptiei, a coruperii caracterului USR-ului! Prin asa, abia, se „strica orzul pe gâste” SI SE COMPROMITE, GRAV SI DEFINITIV, IDEEA DE USR SI DE SCRIITOR!

Din momentul în care raspunsul dlui Nicolae Manolescu, la solicitarea lui Liviu Ioan Stoiciu (precum ca Paul Goma ar trebui facut „presedintele onorific al Uniunii, cât mai puteti”), a fost: „Goma nu e membru al Uniunii” – îmi este extrem de clar ca birocratia meschina a distrus existenta REAL? a USR-ului.

Chiar daca valoarea estetica a operei lui Goma nu depaseste, cu prea mult, mediocritatea – în schimb, valoarea umana si de caracter îl singularizeaza: este unicul scriitor român, dizident autentic, asumându-si integral riscurile dizidentei sale, în raport cu regimul comunist din România ante-1989. Si, ca si Hristos, a luat asupra sa pacatele acestora… Nu si la modul mântuitor, e drept.

Tot asa precum lui Goma (SUNT ABSOLUT SIGUR!) le-ar fi raspuns dl Manolescu si lui Eminescu, Creanga, Caragiale…(“ne-membri ai USR”…) – daca acestia n-ar fi fost niste eminenti… “pupinmanolesti”!!! Doar UNUL trebuie sa fie “tatucul”, precum Bunul Dumnezeu, nu?!

Am devenit membru al USR-ului la îndemnul si insistentele unui mare si autentic poet neaos vrâncean, Dumitru Pricop. Zabovesc, înca, în USR, în memoria celor care acum nu mai sunt, dar, prin propria lor valoare de ARTISTI AUTENTICI, nu au girat, din plin, doar valoarea cartilor mele si au confirmat harul Duhului meu – ci au girat si, din pacate, continua, prin reverberatii mistice, transmundane, sa gireze si numele de “USR”. Dar mi-e tot mai greu si tot mai penibil sa confrunt fruntile lor boltite de Har Dumnezeiesc, cu…realitatea sedintei din 23 noiembrie 2009, a USR – fara sa ma simt murdar de fapt, pângarit de impostura obraznica si sterila, a celor care au ajuns si se “tin” (unul pe altul, si toti ca ”variante de putere”! – “putere”, în lumea unde ar trebui sa apara Frumusetea Dumnezeiasca a Verbului! – dar n-o mai poate face, de scârba si lehamite) în “fruntea bucatelor”: un Manolescu-“tatuc” – doar SEF, ”pâna la 120 de ani” (ca doar nu veti zice ca o Istorie, în care Eminescu si Neamul Românilor, sunt batjocoriti, spurcati si înjositi, face din Manolescu un scriitor si un critic si un model de om de cultura cum ERA, oarecum, înainte de 1989!), un Breban, care nu-si poate citi nici el romanele, fara sa adoarma un limbric tuciuriu, care se zbate de mama focului, în intestinul (gros) al subculturii/imposturii obraznice, de “enterteinment” un Stan, care înseamna mai putin decât nimic (fara de Bran) În ce-l priveste pe dl Stefan Agopian, îmi rezerv, înca, vreme de meditatie. Dar atât!

E mult prea putin pentru a fi, totusi, ceva…

PREFATA LA O CARTE: MAXIMINIAN MENUT: „RADACINI ÎMPRUMUTATE”

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

by Prof. Dr. Vasile V. FILIP

Politica oficiala a Uniunii Europene privitoare la problematica nationala, însusita si de autoritatile române, este ca natiunea a încetat sa mai joace un rol esential în actuala configuratie politica, ca granitele nationale se spiritualizeza, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenta a vechii conceptii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adaugat”, deci neesential?); care rol nici nu prea trebuie bagat în seama, pentru ca ne îndeamna „sa privim spre trecut”, câta vreme natiunea „si-a trait traiul si si-a mâncat malaiul” înca din secolul al XIX-lea, în urmatorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc.

Toate aceste „flori de sera”, ce pot parea la o prima vedere, frumoase si de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafacut al conceptiei conform careia politica este esential altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicata” a acesteia. Cât rau a facut aceasta conceptie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o faca, înca din secolul trecut, macar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, daca nu spi din atâtea altele.

Dar sa nu ne departam prea mult de ograda proprie. Caci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodata lipsa de întelegeri superficiale, importuri fara adaptare, snobism politic si intelectual (id est: oportunism) si alte „calitati” (incontestabile, în lumea animala, unde inteligenta se defineste, într-adevar, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cîrei principal (si, adesea, unic) imperativ a fost supravietuirea (înteleasa si ea, din pacate, mai ales la nivel individual).

Balcanii, însa, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru ca problema nationala nu si-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odata cu Occidentul european. Aici apartenenta la o anume etnie are înca o dimensiune „divina”, si nu poate fi tratata doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile ratiunii universale. (De altfel, personal, ma îndoiesc foarte tare ca omul va deveni vreodata o fiinta exclusiv si unidimensional rationala.) Dar problema nationala e prea complicata pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”. În acest context, politic si intelectual, sa scrii o carte despre spinoasa problema nationala, româno-maghiara, despre felul cum se manifesta ea acum, în cele mai fierbinti zone ale tarii, cum e zona Odorheiu Secuiesc si judetele Harghita si Covasna în general, e – în acelasi timp – o provocare si o aventura.

Chiar daca nu esti tocmai un novice într-ale gazetariei si scrisului, si te afli – precum Menut Maximinian – la a saptea carte. E o provocare pentru ca cele ce se întâmpla acolo nu pot fi trecute sub infinita tacere, asa cum încearca actuala clasa politica, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (si, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai buna atitudine e sa te prefaci ca problema nu exista. ?i e o aventura pentru ca e greu sa te mentii în limitele unei obiectivitati profesionale, gazetaresti – pe care autorul si-o impune metodologic, dar pe care n-o realizeaza practic – câta vreme te afli pe un câmp minat, cata vreme câmpul de observatie e totodata si unul de lupta; iar observatorul – fie ca vrea sau nu – e totodata parte din fenomenul observat.

Pentru aceasta situatie, deloc de invidiat, a celui ce se aseaza între cele doua armate pornite deja una spre alta, cu intentia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul „Hristos rastignit” a doua oara, o rezolvare epica demna de retinut: „acela va sfârsi calcat în picioare si de unii, si de ceilalti”. Dar Menut Maximinian nu se (mai) afla între cele doua “armate”: batalia s-a dat, el numara mortii din ambele tabere, dar mai ales din cea careia îi apartine sufleteste (caci tocmai ea e cea care a pierdut batalia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar si cu forta imperativului moral, ca asa ceva nu trebuie sa se mai repete.

Una din afirmatiile esentiale ale cartii (si totodata premisa a acesteia) este ca „În acest spatiu etnicitatea limiteaza foarte mult libertatea de actiune si gândire a actorilor sociali”, caci „fiecare istorie personala are o intriga de coloratura etnica”. Aflam înca din primele pagini ca „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentarii pentru cartea „Chip de înger”, Ed. Karuna, 2008, care prezinta situatia trista a scolii românesti pe cale de disparitie la Odorheiu Secuiesc, si în mod special de la Asezamântul Sfântul Iosif. Dar, cum ziceam, intentia obiectivitatii profesionale („Am încercat sa descoperim aceste locuri asa cum sunt ele, fara prea multe cosmetizari stilistice, prezentând lucrurile asa cum sunt…”) este repede înghitita de o adevarata lava lirica, pe care nu i-o putem reprosa, caci ea este izvorul atitudinii, al implicarii tineresti, ce dispretuieste meschinaria clasei politice si ignora riscurile. Parasind câmpul simplei, neutrei observatii, autorul se aproapie periculos de mult de conditia adevarului revelat, prin Duhul Sfânt, a carui întruchipare pamânteana pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Calauzitor în acest drum al «radacinilor împrumutate», sintagma ce apartine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…”. Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinti momente ale relatarii, ca si la finele întregului studiu.

Autorul se aseaza, sufleteste, în vadit raspar cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetata. El îsi permite sa strige în gura mare ceea ce toata lumea stie din auzite si comenteaza cu voce scazuta: anume ca în Harghita si Covasna are loc un evident proces de deznationalizare, ba chiar de purificare etnica, în dauna românilor minoritari, neaparati în niciun fel de autoritatile propriei lor tari, prea sterse si oportuniste pentru a risca o nuansare, la nivel european, a definirii statului national, în sensul ca el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minoritatii – devenite majoritare la nivel local – asupra majoritatii, transformate în timp în minoritate locala. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însa. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevarului, fie el si dureros, devine aproape normal ca un tânar ziarist, îndurerat si exasperat, sa forteze în directie inversa. Poate ca asa se face ca în discursul sau se strecoara concepte si formulari usor perimate, la marea rigoare (posibila însa doar în conditii de normalitate), precum teza gândirista a „sufletului pur ortodox”.

Ceea ce nu înseamnA cA aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorica, dezradacinarea, rolul bisericii, al scolii, viata culturala, mentalitatile etnice, mestesugurile, traditiile, greselile de strategie politica – formând fiecare substanta câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvaluie pe scriitorul Menut Maximinian), ar fi lipsite de rigoare stiintifica. Dimpotriva, autorul îsi bazeza investigatia, pe lânga observatia directa, pe o foarte ampla si serioasa bibliografie (si nu doar românesca, ci si maghiara, sau chiar franceza – în total 140 de titluri).

Autorul pare influentabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat sa-si recompuna propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmatii grave, îngrijoratoare, precum aceea ca „populatia româneasca formeaza – în zona în discutie, n.n. – o comunitate fara comunitarism, care fiinteaza într-un vid civic si cultural” (s.n.) intra în contradictie cu portretele unor personalitati de mare anvergura, civica si morala, carora tocmai conditiile de oprimare nationala în care traiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalitati sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar si oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregatia greco-catolica „Inimi Neprihanite”, toti ilustrând parca paradoxala lege a polarizarii si decantarii prin foc a caracterelor, conform careia „ceea ce nu ma ucide, ma face mai puternic”.

Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntarilor – cu atât mai patimase, cu cât mai surde, mai putin auzite si recunoscute în afara granitelor zonei – nelipsite de denigrari intentionate de ambele parti sau chiar de sfidari extreme (precum cea conform careia „scoala din localitate – Murgeni, n.n.- poarta numele „Wass Albert”, din anul 2000, la instigarea caruia, în septembrie 1940, 12 români din Muresenii de Câmpie CJ au fost ucisi, declarat criminal de razboi si condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate vazute mai cu seama din perspectiva ziaristica, „fierbinte”, a faptului de mare încarcatura emotionala, care ar putea face succesul de public al acestei carti a lui Menut Maximinian.

Totusi, nu lipsesc încercarile de ridicare a perspectivei la nivelul întelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflam astfel ca, din punct de vedere istoric, momentele de maxima agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (dupa Dictatul de la Viena) si 5) primavara anului 1990. Aflam, de asemenea, ca explicatia secuizarii românilor s-ar putea sistematiza în urmatoarele aspecte: folosirea de catre populatia româneasca cu prioriate a „rezistentei pasive”, cedarile si compromisurile facute pentru obtinerea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, caliatea modesta a unor lideri, deficientele din organizarea comunitara.

Foarte interesante sunt si consideratiile facute (dupa lucrarea lui Eugen Andronic „Activ si participativ la viata cultural-civia”, 1998) pe linia unei comparatii antropologice între români si maghiari. La toate acestea autorul adauga si propriul efort comparativ, privind situatia românilor aflati în conditie minoritara (iar acum materialul folosit e filmul documentar „Ultimii români”, realizat de Razvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflati în situatie similara, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparatii. Concluzia e una demna de retinut, caci e valabila pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenta între minoritatea maghiara si minoritatea româneasca. În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au niciun drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. ?colile dispar si, odata cu ele, limba”.

În final, acumularea de încarcatura emotionala izbucneste din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice si aproape liturgice („«Slava întru Cei de sus, lui Dumnezeu, si pe pamânt pace, între oameni buna învoire!» Oare si la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune ca da. Trebuie sa fie da. Pace…”), parca pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor si evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreuna!” Nu exista alta cale, si de aceea toate cautarile si zbaterile în afara acesteia sunt risipa de timp si energie. Altfel spus: rataciri. Dar, ca orice cale autentica, nici aceasta nu trebuie sa fie doar oarba înaintare, fara oglinda retrovizoare, care sa dea siguranta, fermitate, consecventa. Caci altfel (asa cum i se întâmpla unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poti rataci si „înainte”.

Acesta pare a fi cel mai ferm si mai convingator (desi oarecum implicit) mesaj al cartii lui
Menut Maximinian. Carte care nu va fi scutita de controverse si rastalmaciri, dar ale cîrei generoase intentii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de buna credinta.