ROMÂNIA MEA: „A FI SAU A NU FI… ROMÂN”

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

 

Madalina Geta DIACONU: Colegiul Economic „Anghel Rugina” – Vaslui

Eleva clasa a XII-a

 

 

ROMÂNIA MEA: „A FI SAU A NU FI… ROMÂN”

 

 

România. Si iata cum sufletul este iarasi navalit de mii de sentimente contradictorii, ca de fiecare data când constiinta îndrazneste sa rosteasca acest cuvânt. Gânduri, idei, frânturi din propiile amintiri dar si mai multe din ale altora roiesc în jurul acestui substantiv propriu, împiedicându-ma sa îmi formez o imagine clara a propriei patrii. Prin ochii care dezvaluie un suflet înca imatur, România apare acoperita de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotriva care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeaza adevaratul chip al tarii mele. Momentan pot descrie România doar din cele vazute si auzite de altii si prea putin din propria experienta care este departe de a fi vasta. Balanta judecatii mele este înca în echilibru si, desi talerele sale de abia au început sa cântareasca, mintea-mi frageda si-a format o parere despre societatea în care traiesc.

 

[pullquote]

România apare acoperita de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotriva care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeaza adevaratul chip al tarii mele.Madalina Diaconu

[/pullquote]

„Tara tuturor posibilitatilor”. Cliseu care îl aud aproape zilnic. Societatea, de obicei, acapareaza individul, impunându-si propriile idei si conceptii. Insul este obligat sa se supuna, modelându-si gândirea în functie de mentalitatea colectivului. Cu timpul, aceasta etichetare a României a devenit pentru multi un adevar general valabil dar eu, în încapatânarea specifica vârstei, refuz sa accept aceasta prejudecata tipic româneasca.

Nu, România nu este tara în care orice urgie este posibila la fel cum nicaieri pe Glob nu vom gasi un loc plin de lapte si miere. Cred cu fermitate ca orice lucru, om, tara are parti bune si rele si sunt sigura ca tara mea nu face exceptie. Îmi iubesc tara si spun asta fara a fi coplesita de un sentiment de patriotism fanatic, astazi aproape inexistent în sufletele compatriotilor mei. O iubesc pentru bogatiile si frumusetea sa si pentru toate traditiile si obiceiurile care ne fac pe noi, românii, deosebiti printre celelalte popoare de pe Terra. Îi iubesc si pe români, sau, mai bine zis, o anumita categorie: aceia care pleaca de la locul de munca bucurosi ca si-au îndeplinit cu succes sarcinile, aceia care sunt onesti si generosi si care, cu umorul caracteristic, trec peste greutatile vietii având, în acelasi timp, crestinismul puternic înradacinat în suflete.

Desigur, nu obiectivismul este cel care îmi dicteaza sentimentele. Îmi iubesc tara pentru ca este a mea si a parintilor mei, pentru ca aici am crescut si aici mi-am format o lumea a mea. Cu toate acestea, nu ma pot preface ca partile rele nu exista si ca plaiul mioritic este unul de basm.

Se spune ca trebuie sa privim jumatatea plina a paharului, dar personalitatea ma împiedica sa ma complac si sa ma multumesc doar cu jumatate din potential. Nu pot sa bag capul în pamânt si sa cred ca o sa fiu în siguranta. Sunt multe lucruri pe care le-as schimba în România, mai exact la români, la mentalitatea lor caci cred cu tarie ca modul de gândire deosebeste fundamental un popor. Desi de-a lungul secolelor românii au trecut prin multe încercari dificile, se pare ca firea delasatoare si conformista s-a transmis din generatie în generatie. Nu poti progresa daca nu îti doresti acest lucru, daca nu îndraznesti sa ai vise si sa le urmezi. Românul se multumeste mereu cu ceea ce i se da si refuza sa spere la mai mult, desconsiderându-se continuu. Am avut ocazia sa cunosc tineri din alte tari si diferentele de caracter s-au facut imediat remarcate.

 

Refuz sa cred ca suntem mai prejos de celelalte popoare. Suntem cu totii oameni si nu îl poti judeca pe cel de lânga tine în functie de nationalitatea sa. Am dovedit de nenumarate ori ca suntem capabili de lucruri marete în diferite domenii. Totul este sa îndraznesti sa speri si sa fii pregatit sa risti. Din pacate pentru România, tinerii, singurii care au puterea de a schimba ceva, aleg sa îsi caute fericirea în afara granitelor. Noul, necunoscutul, misterul, au fascinat dintotdeauna fiinta umana care va tinde mereu sa creada ca un mediu nou în care neprevazutul este la fiecare pas are mult mai multe de oferit decât rutina, obisnuitul, viata cotidiana care nu ne mai poate surprinde cu nimic bun. Speriati de un sistem care, practic, nu le ofera nici o optiune demna de luat în seama, mii de studenti aleg calea usoara, plecarea, pentru ca este mult mai simplu sa lasi o problema nerezolvata decât sa cauti o solutie echitabila, mai ales în cazul de fata.

Acum, când mintea îmi face în continuu planuri pentru viitor, când deseneaza zeci de schite care vor sfârsi mototolite si aruncate într-un colt al subconstientului, pe biroul constiintei au ramas doua mari planuri de lucru cu abordari total diferite. Întrebarea fundamentala ramâne aceeasi: „Sa încerc sau nu? Am vreo sansa sa schimb ceva sau ar trebui sa dau frâu liber egoismului si sa urmez exemplul tinerilor plecati în Marea Britanie, Olanda sau Danemarca?”.

Gândul unei departari definitive de locurile natale ma îngrozeste, dar iau în calcul posibilitatea efectuarii studiilor în strainatate pentru ca, ulterior, sa ma pot întoarce pentru a schimba ceva. Neobosita constiinta, însa, lucreaza neîncetat si nu se stie când pe biroul ei vor trona alte planuri total diferite de cele care astazi si-au primit atributul de „principale”.

 

 

„TIGANIADA” MAGHIARILOR

TIGANIADA” MAGHIARILOR SI…GRIJILE „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE


prof. dr. Adrian Botez


…Aflam, prin presa scrisa si vizuala, ca Ministrul Culturii Românesti, dl Kelemen Hunor (ce nume sonor de valah!), îi îndeamna pe etnicii unguri, din România, sa iasa în strada – sa „manifesteze” contra regionalizarii în 8 „zone” (ale ABSURDULUI PERFECT SI DISTRUCTIV DE ROMÂNIE!!! – …dar aceasta/DISTRUGEREA, nu doar pentru si nu în primul rând pentru maghiari…caci România, distrusa si rastignita prin aceste „regiuni-zone” este, în primul rând, a Românilor…însa pe români, se vede treaba, nu-i manânca, înca, la…”manifestatie”!!!). Nu zice el, Hunor-ul, foarte clar – dar deducem ca nu vor iesi în strada ca sa strige „Chiralesa!” – ci cu arme în mâini! – …ca daca, nici acum, urmasii lui Dücsö Csaba (autorul manifestului „Nincs kegyelem” – Fara îndurare!, Budapesta, 1939) nu-si folosesc Garda Secuiasco-Maghiara, le ruginesc, degeaba, armele, trecute, din 1989 încoace, zi de zi si noapte de noapte, prin Vama Bors…

…Oare maghiarii (cetateni români, cica!) ies sa „manifesteze” pentru drepturile „tuturor românilor” si…de dragul României Românilor? Evident, nu: ci pentru drepturile maghiarilor, de a avea dreptul sa-i lipseasca pe români de…ORICE DREPT (…foarte curând, pâna si la LIMBA!), în Tara lor, a Românilor! (DREPT la care românii par a fi renuntat!) – …si pentru dreptul maghiarilor de a anexa (cel putin moral, dar si geografic, zic si clameaza ei, tot mai sfidator…!) România, la…piticul maghiar, bagat în colaps economic, de premierul Ungariei, Viktor Orban – si de fascistii lui!

…Da-da, ca ei, românii, n-au de ce sa se rascoale si sa „manifesteze” (macar cu oarece bolovani…!) – pentru ca ei, românii, au „gatit” cu capatarea drepturilor lor, în propria tara… – …mai exact: cât au renuntat ei, de buna-voie si din prostie (doar un naiv ar putea numi atitudinea lor, a lepadarii de Demnitate si de Cautare a Adevarului Hristic, drept: „crestineasca”!), cât le-au fost „gatite”/ispravite/”furluate” si eludate toate drepturile, de catre guvernanti români tradatori – … si, de-acum, în România, au ramas, cu DREPTUL DE A-SI CERE DREPTURIDOAR MAGHIARII!

…”BRAVO LOR, RUSINE NOUA!!!” – ai fi tentat a zice, la o prima „ocheada”.

…Pentru ca Presedintele Românilor, dl Traian Basescu, dupa spusa popii Tökes, este cel mai „de inima” prieten al secuio-maghiarilor… – si asta, pentru ca, gata, „i-a trecut de dorul” …românilor! Si asta vitregire ”de tatic” li se trage românilor…tot de la „Iesi afara/Javra ordinara!” – ….ca Traianu-i Traian odata si el NU UITA, EL NU IARTA…! – ce mai, adevarat „Roman” (înlocuitor al lui Neulander…Petre „Romanul”)!!!

…Dar si pentru ca valahilor le-au întepenit mintile, gâtul si salele, de când se to-o-o-ot uita în gura…tacerii si rabdarii. De când jinduiesc dupa slujba de „apa si balie a lui Basescu”, cel îmbaiat (desi nebotezat!), în multimea (gregara) a prostiei lui Gura-Casca cel Valaho-Manelist, grozav de sictirit pe munca si viata: prefera „muieti-s posmagii”, decât sa „munceasca” si sa lupte, în strada ori pe câmpul de bataie, precum mosii lui, MARTIRI SI EROI – pentru Dreptul lui Cel Sfânt!

 

…Deci, cu „janalaii” si „baroreii” si „slobozanii” în frunte, maghiaro-„tiganii” (deveniti la fel de grotesti, ei, cei de „strada”, ca si manelistii nostri, cei de …”e-strada”!) ies la parada, dând lectii de autentic maghiarism…ÎN BURICUL ROMÂNIEI! Sa-si ceara drepturile maghiarii „cei viteji” (precum „tiganii” lui Ioan Budai-Deleanu, în vremea lui Tepes Voda… – de a-si face STAT…în Stat!!!), într-o Românie, în care românii au renuntat, suparati doar …„în imagine”…îîîhhîîî: adicatelea, vezi tu – ei, românii, nu mai au nevoie nici de drepturi, nici de Dreptate! „Da-le-e-e-ee…cui le-o lua!

Si, iaca, se cam gasesc destui, care sa vrea sa ia/fure, din Gradina Maicii Domnului, Cea (ACUM!) Nepazita de Arhangheli Gradina!!! Nici de PSD, nici de PNL, nici de PDL…ca toti au fost (din 1990 si pâna azi, în 2011!) la „puterea” HOTIRII SI DISTRUGERII BARBARE DE ROMÂNIE, cu UDMR-ul DIMPREUNA!!!

…Sa mai amintim, oare, ca vecinii nostri iubiti, ucrainienii, carora le-am dat („Luati de ici, bre, de sufletul…bunicilor nostri : Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Tinutul Hertei, Insula Serpilor…luati, va rugam frumos, chiar sa nu ne refuzati…ca tot se strica degeaba!”), CU MÂNA NOASTRA („emilconstantineasca” si „adrianseverineasca”!), prin Tratatul din 1997, aproape o treime din Glia Basarabo-Musatina! – vor acum si treimea Moldovei de DINCOACE de Prut, ca s-o „în-soreasca”, cu aia de DINCOLO de Prut („ca sa nu se piarda de neamuri, deh!”) …sau ca, în ziarele din Sofia, bulgarii cer, de cel putin 21 de ani încoace, „Dobrogea de Nord” (de parca cea „de Sud” ar fi fiind, de la sine înteles, a lor!)…sau ca la Belgrad, de tare multa vreme, se striga dupa cealalta jumatate de Banat, cea româneasca, pentru ca sa împlineasca Banatul… pe malul lor, cel sârbesc…!!! – …la fel si pe „sora” Oltenia…”de ce sa n-o <<maritam>>, peste Dunare, cu Drina”?!

…Care va sa zica, valahii stau si se uita la televizor cum, în România, maghiarii ies sa-si ceara dreptul…la ce?! La „Tara Secuilor”! La coridorul de ungarizare a Ardealului – „Covasna-Harghita-Mures-Salaj-Bihor…cu statia „pe dreapta”, <<UNGARIA>>”!!!

Mesajul de la Târgu-Mures/ROMÂNIA, al premierului dreptei maghiare-Fidesz, Viktor Orban al Ungariei, din 15 martie 2011: <<Sa fie Ardealul CUM A FOST si natiunea ungara CUM A FOST!>>, este mesajul transmis de premierul ungar, Viktor Orban, maghiarilor care participau la manifestarile de marcare a Revolutiei de la 1848-1849, organizate, marti, de Partidul Civic Maghiar (PCM) si de Consiliul National Secuiesc (CNS), la Târgu Mures”, relateaza Agerpres.

 

Bravos, natiune româna…deznationalizata! Priviti, români „verzi ca balega de gâsca”, la marsul glorios al „tandalerilor” si „parpanghelilor” gingasi, urmasi ai „celei mai nobile rase”…cea a hunilor lui Attila – pentru a va înlocui la Masa Drepturilor Românesti, DIN ROMÂNIA!

…Iar la Budapesta, ungurii nu mai sufera nici macar sa se ASEMENE culorile steagului lor, cu culorile steagului nostru (este evident acest lucru: desi steagul nostru are dungile verticale, iar al Budapestei are dungile orizontale, ei l-au smuls, la modul revolutionar-fascistoid, si-l vor re-arbora, numai când va avea TOTUL schimbat, fata de cel al României, „tovarasa si pretena”: „alb, pe margini cu triunghiuri rosii, albe si verzi, în centru având stema Budapestei”!)…

…Steagul nostru? Steagul pe care, la casa popii Tökes, în decembrie 1989, l-am si mutilat, cu o inconstienta grotesca si sinistra, în acelasi timp…: l-am gaurit, exact în dreptul „gaurii” de autoritate statala româneasca de azi: ÎN MIJLOC, exact acolo unde UDMR-ul si Partidul Civic Maghiar (partid al lui popa Tökes si al lui Basescu-nasul „partinic” – deci, partid egal „apartinatoriu”, popii si presedintelui României, întru vina si tradare de Românie!) „deseneaza”, azi, ÎNCEPUTUL visului lor de secesiune (fata de România) a Ardealului Sfânt…urmând, într-o logica hunico-attiliana, alipirea fortata la „Ungaria Mare” (???!!!), sub ochii închisi a tradare miselnica, ai unei Uniuni Europene care a acceptat, senina si criminala, „precedentul Kosovo”!!!

***

…Si-n vremea asta, capetele luminate ale Valahiei, ce zic si ce fac, „pentru binele si prosperitatea României”?! Pai, cam tot asa fac…vorbesc! (DACA o fac si pe asta, de frica sa nu-i spulbere „jupânul” de la Cotroceni, si el academician, deh!): „Catavencu: Dupa lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iata visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp? (…) Am luptat si am progresat: ieri obscuritate, azi lumina! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iata avantajele progresului! Iata binefacerile unui sistem constitutional! Pristanda: – Curat constitutional! Muzica! Muzica!

…De exemplu, cel mai înalt for intelectual al României – ACADEMIA ROMÂNA! – … ce zice, oare…- …cât nu doarme ea si se zbate, oare?! Pai, nu prea zice NIMIC, ba si doarme de rupe, si nu se zbate nici în somn, macar – de grija a ceva! Un academician cam zurliu, dl Dinu C. Giurescu (cel care, în 1997, striga, pe toate posturile TV, ca Tratatul cu Ucraina, Tratat Nesilit Ultimativo-Armat!!! – …Tratat de Rapt si Sfâsiere din Trupul Basarabo-Musatinilor – …este o necesitate nationala”!), acum a „schimbat macazul”, si, cu clatinari din cap de baba cu dureri de dinti, o face pe Pytia, slobozind, odata cu ploaia de scuipat, prorociri de… Apocalipsa Maghiara!

…Din pacate, spusele lui de proroc întârziat acopera un adevar cumplit: s-a reusit, prin tesaturi diabolice ale Masoneriei Globalizante, ca (aproape) niciun elev/student/tânar, din generatia noua, sa nu mai aiba sentimentul de apartenenta la un Dumnezeu-Hristos si la un Neam, simtamântul ca s-a nascut nu la maternitate, ci dintr-un ANUME popor (mai brav si mai vechi, pe Pamânt, decât toate celelalte, si cu o Misiune Terestra Minunata!) , aflat între niste granite sfinte (ne-reîntregite, AZI, din pricini de slabiciuni de Duh al poporului istoric al Românilor!), trasate cu sânge de Martiri si de Sfinti…si cu un Duh aparte de al tuturor celorlalte Duhuri de Neamuri ale Terrei! Daca ar vedea, acesti tineri, pe geamul de la bucatarie, venind, prin curtea lor, spre cimitirul satului, niste tancuri, ceva… – ei nu ca n-ar întreba macar ale cui sunt si cu ce drept trec pe-acolo (si ce misiune ar avea EI, EI cei locuitori în acea casa, fata de samavolnicia trecerii tancurilor, peste mormintele cele sfinte, de mosi si stramosi!), ci s-ar urca în ele/tancurile (placându-le motorul „tare”!)… – … chit ca, apoi, ar trebui sa traga, cu tunul de pe turela, în casa lor de la bunici si în carnea parintilor si fratilor lor, de-o carne si-un sânge!

…Am devenit un neam de mercenari nemernici, de roboti numai buni de facut sclavi, pe plantatiile mondialiste, ale demonilor care ne vor da doar de mâncare, cât sa lucram pentru ei…iar de ne-om înghesui prea multi, ne vor învrajbi (ca sa nu cheltuiasca, tot ei, munitie ori cânepa de streang!), pâna ne vom macelari NOI ÎNTRE NOI, de-om ajunge la un numar „rational si convenabil/confortabil” Negustorilor Lumii: de la 7 miliarde jumate, la cel mult…DOUA!!!

…Am devenit si înca vom mai deveni O LUME CORCITA STRASNIC, iar corceala „preste fire si preste orice hotar de întelepciune si chibzuinta” produce întunecarea Duhului si slabirea, pâna la uitare, a cugetului si a instinctelor celor dumnezeiesti!!!

…Dar, pentru Dumnezeu, daca tot esti la o zvârlitura de bat de Cotroceni, dle Dinu C. Giurescu, BATRÂN ISTORIC AL NEAMULUI ROMÂNILOR SI DIN NEAM DE BATRÂNI ISTORICI AI NEAMULUI ROMÂNILOR! – de ce nu iei …batul cu care ti-ai masurat „distanta”, si sa-l altoiesti cu el, pe spate, pe Traianul cel delirant (de la „bauturile alcoolice”!), ranchiunos, HIDOS CA DRACUL… si TRADATOR (…desi e greu ca Braunovici sa-i tradeze pe Ion si pe Gheorghe… – …MACAR SPERJUR SI BLASFEMIATOR TOT ESTE, CA A JURAT PE BIBLIE SI PE CONSTITUTIE, EGAL!)?!

…Pentru Dumnezeu, voi, cei din Bucuresti, care sunteti la doi coti de el, de Traian si de „ceata lui Pitigoi” pedelista, de ce nu-i alungati cu pietre, din Tara Românilor (nu „Tara Secuilor”…logic, daca asta ar mai însemna ceva, azi: nu pot 260 de oameni, urmasi ai unor venetici din Asia, de prin veacul al V-lea! – sa se instituie într-o tara…si, mai ales, peste capul a 22 de milioane de oameni-locuitori multimilenari, ai României Thracilor!!!), pe toti acesti nemernici care, în vremuri normale si de catre un popor cu fond moral normal, ar fi spânzurati de cracile primului copac mai zdravan, mai de „Doamne,-ajuta”?!

…De ce?! Pentru ca ROMÂNII NU MAI AU LIDERI MORALI, pentru ca liderii morali (cum erau ei întelesi în veacurile trecute: oameni de isprava si gospodari, curati la suflet si chibzuiti la cuget si fapta – dar napraznici, în fata nedreptului si a umilintei nemeritate!) au fost lasati, sau…”ajutati” (precum VIRGIL SAHLEANU, de la Tepro-Iasi, asasinat, pe 7 septembrie 2000, de oamenii cehului František Priplata, hot si escroc, „patronul” firmei cehe “Zelezarny Veseli” -“Fierarii Veseli” – …da, Priplata, abuziv „cocotat”, prin privatizarile banditesti pe 1 LEU!!! – … pe care le-a început Neulander si le continua familia Basescu-Braunovici!!!) sa moara, rând pe rând…iar în locul lor, televiziunile cele parsive au fabricat LIDERI DE MUCAVA, plini, în gusa, de veninul cel negru al TRADARII!!!

…Uitati-va, spre exemplu, nu doar la Academia Româna (condusa de un inginer cvasi-anonim, ca afirmare a personalitatii – poltron si fricos si de umbra lui, care se încalzeste la proriile-i flatulatii – Ionel Haiduc!), ci si la U.S.R.! Scriitorii (cu exceptia câtorva sute… – în majoritatea lor, cica peste 2.000, o majoritate de „nule”!, care ne exaspereaza, prin „gonflarea” ei!) au devenit niste negustori slinosi, care nici gânduri nu au, nici cuget, d-apoi vise de foc, vizionare: Cartarescu vorbeste cu aceeasi limba pe care-o învârt, între dintii lor ascutiti, „pleziristii” de Liiceanu si Plesu (care-si faceau, pâna mai ieri, un promo elegant si sforaitor si „cascacios”, chiar pe TVR-1, sâmbata, „la ora de vârf”, între orele 18-19!!!), si toti trei vorbesc, în esenta, ca Patapieviceanul cel Viteaz…”viteaz” cât un fund de ponei cu zwastika!…sau cât „omagiul” erect al lui Iuda… – si toti „seniorii” sunt „armonizati” la vorba si la NE-IDEE cu „juniorul-junele” Petre Fluierasu…Fluerasu e la fel de coprologic precum Mihail Galatanu…, si nu vrea niciunul (NICIUNUL, macar, din liota asta de netrebnici si pacalici gretosi!) GLORIA IDEILOR, ci…vor, toti, cu foame de boa constrictor si anaconde, sa-si vânda, pe bani multi, cât mai multe carti, cât mai multor fraieri – …ACUM, si cât mai degraba sa fie „acum”-ul!!!

Posteritatea este… posteriorul”, mediteaza si graieste, cu fruntea-i încretita, rau de tot, Întelepciunea sa Gângava, „canonizatul” (de catre „PREAFERICITUL” N. MANOLESCU!) – dl Mircea Cartarescu…!!!

…Iar când un poet onest (nu mereu eleganto-rafinat, dar, cel putin, foarte apropiat de ONESTITATE, ceea ce-i o calitate cvasi-incredibila, în aceste vremi… – …cel putin asa-l „pipai” eu, dupa expresie si scris…) vrea sa strige (si chiar STRIGA!) ca „Împaratul e gol!” (adica, „hristosul mincinos”, N. Manolescu, cel care-si conduce „turma valaha”…de la Paris, pe multe miliarde pe luna, ca ambasador U.N.E.S.C.O. la …„franci”!), atunci el, nefericitul „strigacios” se alege cu „streangul de matase” (la modul turcesco-fanariot!), din partea „imbrohorului”-sef de filiala U.S.R.-Sibiu, Ioan Radu Vacarescu! SA-SI DEA DEMISIA ADRIAN SUCIU, CA I-A FACUT DE RÂS PE HOTI, ZICÂNDU-LE HOTILOR – CHIAR…HOTI – SI IMPOSTORILOR – CHIAR…IMPOSTORI, SI SUSANELISTILOR – CHIAR SUSANELISTI!!! Adica, a NUMIT Adevarul, cu Numele Lui cel Adevarat/”Necosmetizat”.

Pai, de aia te-am primit noi ca <<nembru>>, de aia ti-am si dat premii pentru Poezie, ca tu sa nu stii sa ne acoperi, princiar, hotia si impostura si susanelismul, în …metafore imperiale?! Hai-hai, da-ti, repejor, demisia, ca nu stii decât sa vorbesti pe sleau! Or, noi avem nevoie de ADEVARATI artisti, care sa-mbrace rahatul… în staniol sclipitor!

…Iata ce zicea Poetul Adrian Suciu, într-un articol, de care redactorul-sef al Retelei literare online (Gelu Vlasin) s-a dezis urgent si taios, ca Iuda de Hristos:

Fariseul Manolescu si sfertoautorii. Un articol de Adrian Suciu Postat de Alexandru Petria, în Iunie 14, 2011 la 5:57pm

Nimic durabil nu se construieste pe minciuna. Literatura româna de azi, în latura ei oficiala, aceea de care tin pîrghiile administrative ale fondurilor publice si puterile iluzorii ale unor institutii inutile e jalnica. Ca unul care a trait cît sa fie constient în regimul comunist si a vazut, în amîndoua regimurile, scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei, pentru trei arginti, onoruri inutile si tinichele zornaitoare, am dreptul sa spun ca, pentru mine, diferenta între o constiinta vie si o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreste în literatura nimic, care nu datoreaza nimic nimanui si dispretuieste profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majoritatii colegilor de breasla, voi deschide gura si voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunavointa mai marilor literaturii române, de burse si sinecuri, de cabale literare si de dispute de dugheana, voi spune ca împaratul e gol!

Literatura româna contemporana, în latura ei oficiala, e o minciuna. Prima minciuna e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizational si mediatic este pus în miscare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cartarescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cartarescu este un mare scriitor si o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodata premiul Nobel pentru literatura, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublima daca n-ar fi vinovata, cîta vreme fonduri publice imense raportate la saracia din literatura româna, de pilda prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cartarescu e un mare scriitor, dar un individ atît de profund ratat ca si constiinta publica, încît simtul ridicolului ar trebui sa-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, înca, n-ar fi un pacat asa de mare. În spatele naivitatii sale funciare, însa, o întreaga armata de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite si geambasi literari – constituie o curte de tip bizantin, atît de intens preocupata sa conserve privilegii, sinecuri si relatii, în dauna oricarei evolutii a literaturii române, încît Mircea Cartarescu, care nu va lua premiul Nobel, este si principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatura, cîta vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabala a mediocrilor, de functionarea careia Cartarescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizeaza orice competitie reala, la adresa acestuia- si permite o cariera literara internationala, cu voie de la oficialitatile literaturii romane, doar unor mediocritati, care au facut pactul cu „sistemul ticalosit” si au acceptat sa-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o institutie la fel de utila pentru prestigiul international al literaturii române, ca si o frectie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de coruptie, majoritatea premiilor cu relevanta nationala se dau în urma unor negocieri de talcioc, între critici, editori, scriitori si organizatori. Uneori, presedintii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiati. Alteori, criteriul dupa care se fac nominalizarile si premierile e sa nu se „supere” vreo editura importanta ca n-a fost la masa bogatilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simpla bursa a trocurilor literare. O literatura în care una dintre cele mai bune carti de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Cosovei e complet ignorata de mai-marii literaturii pentru ca personajul le e neplacut e un fals în acte publice. O literatura în care cei mai puternici debutanti ai ultimilor ani, Marius Stefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuti cu vederea pentru ca sînt excentrici complexului editorial si mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care sa le vînda pulimii e o impostura. O literatura în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancai Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Muresan ori a lui Ion Chichere, ca sa dau doar cîteva nume din generatii diferite, sînt nebagati în seama de establishment – e o literatura de labari. As putea sa dau exemple în continuare, dar prefer sa ramîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reala si onesta asupra functionarii mecanismelor succesului si promovarii în literatura româna contemporana nu va avea loc în curînd, cîta vreme lichelele conduc, se autoreplica si-si conserva privilegiile meschine – e acelasi lucru cu „reforma clasei politice”. La alta scara, dar identic.

Astfel, literatura româna, în latura ei oficiala, seamana ca doua picaturi de apa cu viata publica româneasca si nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însa, sînt rizibile. Daca politicienii se lupta pentru acces la resurse, femele si putere, scriitorii se lupta pentru mize ridicole si glorii de carton. As putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer sa tac mai departe.

Pentru ca mai departe gasim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breasla, cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR si premiat de doua ori cu premii ale acesteia, deci n-am alta frustrare, decît aceea ca institutia asta e prost condusa. În fruntea USR îl gasim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevarului ca niciun om nu traieste pîna la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat sa mai traiasca, în sensul adagiului sus-mentionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuta de înfipt acele decoratiilor, insignelor si tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea româna: plantat la Paris, într-un functiune decorativa, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea si unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în niste procese în care e limpede ca cineva, nu stiu cine, a încasat spagi babane pentru non-combat), Manolescu a patronat o dramatica pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformarii si manipularii, pe care le practica atît de abil, încît eu unul îl banuiesc de participarea la stagii periodice de perfectionare, dintr-o pozitie activa si acoperita, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douazeci de ani. Fariseu si impostor, contestat virulent si pe buna dreptate, Nicolae Manolescu se tine cu dintii de o functie de care îsi bate joc, desi n-ar avea motive sa fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea româna: ramîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critica literara, nu cred ca are probleme financiare si nici pupincuristii din jurul domniei-sale nu merita un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales ca, lipsit de legitimitatea pe care o da competenta, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinta de a-si salva gasca, într-un simplu instrument de propaganda politica. Urît final pentru cineva cu pretentiile d-voastra, dle. Presedinte!

Un alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambasul literar. Atotstiutor si trend-setter, de obicei scriitor ratat si interesat nu de literatura ci de propria lui statuie, geambasul literar român preseaza asupra oricui, mituieste în dreapta si în stînga, pupa mîni si cururi daca e cazul, spala pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea buna si practica machiaverlîcul de balta. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judetean, de la Fundatii si Asociatii. În sine, n-ar fi nimic rau în asta, lumea e plina de personaje detestabile. Din nefericire, însa, geambasul literar român e persoana cu influenta; orice scriitor care nu-i face temenele si nu-i ridica osanale va fi marginalizat si considerat ciumat. La vîrful literaturii române, asa cum e ea acuma, nu rezista decît cei dispusi sa-si miroasa reciproc pîrturile si sosetele nespalate prefacîndu-se ca reprezinta o elita valorica. Din pricina geambasilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuti cu vederea si aruncati în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în buna masura, rezultatul activitatii acestor personaje sinistre, literatura româna e o gluma. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar si statistic vorbind, aterizeaza si scriitori de calitate, doar atunci cînd acestia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignorati. Simptomatic e cazul lui Ion Muresan, care, dintr-un „marginal” al generatiei 80 – a ajuns sa ameninte pozitia de lider a lui Mircea Cartarescu. Dar nu ne intereseaza soarta lui Ion Muresan, ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va ramîne doar o anexa a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va ramîne o activitate de sera, menita sa satisfaca orgoliile si interesele meschine ale unei întregi categorii de trepadusi. Literatura româna oficiala este atît de departe de public si atît de rupta de realitate, încît numai naivii se pot mira ca, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase, încît se scorojeste varul pe peretii salilor care le gazduiesc. Rupta de public, literatura româna oficiala e un fel de snobareala fara miza, în care diversi sfertoautori se afla în situatia de a pretinde ca fac revolutie cu voie de la Guvern si avangarda cu bani de la stat.

Adrian Suciu” – cf. Reteaua literara, 14 iunie, 2011

Neîndemânaticul (cu… “limba”!) Poet primeste “streangul de matase”, sub urmatoarea forma, subtil-parsiva, neo-fanariota:

Domnule Adrian Suciu,
am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra.
Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR”.

 

si mai are obrazul, acest domn Adrian Suciu, sa “posede” si raspuns demn si inteligent, în fata calailor sai improvizati si…improvizatori:

Dle. Ioan Radu Vacarescu,
Nu am motive sa-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu stiam ca Statutul Uniunii interzice dreptul la libera exprimare! Desigur, ca sa va usurez sarcina, nu o sa fac uz de dreptul la aparare, prevazut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Asa încît va invit sa-mi comunicati pe cale oficiala Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd sa o pastrez în cutiuta cu amintiri personale, laolalta cu belciugele boilor de la bicicleta!
Cu mult respect si cu siguranta ca, în ciuda tonul d-voastra oficial, Nicolae Manolescu nu e vesnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
Adrian Suciu” – Reteaua literara, 16 iunie , 2011.

***

Mda. Unii ar zice ca “am picat în plasa fleacurilor si bârfelor”. Eu va zic asa: câta vreme românii din România nu vor avea suflete arzatoare si cugete drepte si mândre, nu vor merita decât ceea ce au acum!!! – …adica, NIMIC!!! – …sfârtecari umilitoare, de steag si de mândrie si de teritorii geografice.

CACI TARA CEA SFÂNTA VINE DUPA OAMENII CEI SFINTI SI DE NADEJDE SI MÂNDRI SI DE ISPRAVA (…iar nu invers!!!) – IAR OAMENILOR NEMERNICI SI “FARA SIRA SPINARII DREAPTA” – LE FUGE PÂNA SI PAMÂNTUL CÂT ÎL AU EI SUB PICIOARE!!!

Si avem, mai avem, oare, oameni SFINTI?!

Avem, dar noi nu ne uitam în directia în care trebuie si nu facem ce se cuvine: în loc sa privim (ori sa “tragem cu ochiul”, MEREU SI NUMAI!) la ecrane mincinoase si paralizante de personalitate si de dumnezeire – SA ARDEM ÎNSPRE MÂNASTIRILE SI CHINOVIILE SI SIHASTRIILE ORTODOXIEI!!!

Iar spre învatatura, sa nu ne luam dupa cuvântul cel fals al iudelor “intelighentiei” românesti contemporan-tradatoare (…cum altfel, când “buzele lor reci” se-ncalzesc prin posteriorul…basesc?!), ci dupa graiul de flacara al Sfintilor Parinti si Martiri!!!

Nu sa ne ghiontim la pomana, înlaturând pe fratii nostri, cel putin la fel de flamânzi si lipsiti, ca si noi… – si sa tratam Sfintele Sarbatori ori Sfintele Moaste ca pe-un CIRC si ca pe-o CRÂSMA ori ca pe-o ZALHANA A MIEILOR! – …ci s-ar cuveni ca noi SA ARDEM ÎNTRU DUHUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII!!!

Deci, si Mântuitorul Duhurilor noastre (de ne-om pocai ca Dismas, fie si în ultima clipita de viata/vreme/istorie!)…si iertatorul tâmpeniilor si lenilor noastre, “cele de toate zilele”!

 

Miroase-a flori de tei…

de Georgeta Resteman

 


Miroase-a flori de tei, a Eminescu…
Pe-alei te-mbie adieri de vers
Fântâni de lacrimi, timpul ce n-a sters
Nici chipul si nici stihul ilustrului maestru.

Doar plopii fara sot si-un mal de lac
Cu nuferi albi în armonii divine
O lebada, sublime sclipiri diamantine
Si flacara arzânda a florilor de mac,

O Veronica… mândra floare-albastra
Purtându-ti sufletu-n iubiri maiastre
Priviri ascunse-n taina tacerilor sihastre
Fiori de dor în trupu-mpietrit de la fereastra…
………………………………………………
Mi-atât de dor de el… de vesnicia
Cuvântului ce l-a-ntrupat Luceafar
Doar ploi de flori de tei acum l-acopar’
Maria Ta, ce vie ti-e vesnic poezia!

Georgeta Resteman
Limassol, Cyprus
15.06.2011

 

DRUMUL REGASIRII SPERANTEI

DRUMUL REGASIRII SPERANTEI, RENASTERII SI AL UNUI NOU ÎNCEPUT

 

de Octavian LUPU

 

Îmi plac zilele în care vremea este ploioasa, când stropii de apa veniti din înaltul cerului îti izbesc fata cu putere în timp ce mergi pe strada, de multe ori grabit, în cautarea unui adapost. În astfel de ocazii traiesc o senzatie de primordialitate, un fel de întoarcere catre începuturile fiintei mele si ale întregului univers. Este ca si cum m-as contopi într-o esenta unica cu tot ce exista, iar gândurile mi s-ar uni cu materia într-o tesatura tainica, dar plina de lumina.

De fapt, imaginea ploii si a norilor încarcati de apa, plutind într-un vazduh întunecat, a fost des folosita în cinematografie pentru a sublinia o anumita nuanta de mister ce învaluie expunerea unei anumite povestiri dramatizate. Iar alteori, forta ploii este combinata cu motivul teluric al apelor învolburate ce tind sa iasa din matca sau al valurilor marii, ce izbesc cu putere tarmul. Rezultatul este de fiecare data garantat, mai ales daca se adauga si o coloana sonora corespunzatoare.

De asemenea, îmi place sa ascult ploaia, sa disting acele sunete pline de tonalitati nebanuite generate de picaturile de apa ce ating pamântul. As sta ore întregi numai pentru a privi si auzi spectacolul naturii într-o astfel de ocazie, sa ma minuneze de frumusetea marii creatii ce ma înconjoara. În astfel de clipe simt cum toate întrebarile launtrice se topesc în armonia sunetelor ce rezulta din unirea cerului cu pamântul în gestul daruirii fragmentelor de apa ca picuri de ploaie. În astfel de momente îmi doresc sa transcend realitatea, sa ma unesc cu eternitatea existentei, sa depasesc orizontul imediat si limitat a ce zaresc în jurul meu.

Uneori, când eram adolescent, îmi placea sa stau noaptea în fata ferestrei deschise si sa simt adierea plina de umezeala a ploii lovindu-ma peste fata asemenea unei pânze realizate dintr-o textura fina. Privirea mi se adâncea în albastrul dens al cerului întunecat de prezenta norilor. Cu cât era furtuna mai mare, cu atât traiam o bucurie extatica tot mai mare închipuindu-mi ca ma aflu pe puntea unei corabii în mijlocul oceanului. Frigul patrunzator al noptii ma înfiora de fiecare data în chip respingator si atragator deopotriva. Daca te-ai nascut si ai crescut la munte, cu siguranta ca ai trait ceva similar pe vremea când erai copil sau tânar.

Îmi mai aduc aminte de furtunile vijeliose ce faceau sa se clatine si chiar sa se rupa copacii falnici. Într-o anumita împrejurare, am stat singur într-o noapte când eram mic si am simtit cum casa în care locuiam se clatina din temelii în rasunetul tunetelor ploii dezlantuite. În astfel de momente de teama, dar si de venerare a puterii naturii, am început sa am tot mai clar simtamântul transcendentului, al existentei lui Dumnezeu, depasind impresiile cotidianului ateu si al educatiei nihilist comuniste.

 

Ploaia, furtuna, fulgerele si tunetele aveau o capacitate de a predica mai elocventa decât a celui mai stralucit vorbitor. Era o putere a exprimarii ce decurgea nu din multimea informatiilor transmise, ci din elementaritatea simtamintele comunicate prin sunete si imagini, ce se imprimau definitiv în memoria clipei.

La acea data nu citisem Biblia si nu eram influentat de vreo ideologie religioasa. Din acest punct de vedere, ateismul mi-a facut un bine nesperat, prin faptul ca impresiile mele despre Dumnezeu s-au format în mod natural prin contactul direct cu o realitate în genere capricioasa si lipsita de sentimente.

Teama o experimentam prin nesiguranta generata în perioadelor obisnuite ale vietii prin dispozitia schimbatoare a oamenilor de care sub o forma sau alta depindeam. Dar atunci când izbucnea furtuna, îmi trecea orice fel de temere si aveam ocazia sa vad cum curajosii zilei dadeau bir cu fugitii în fata dezlantuirii naturii. Tot orgoliul lor si toata înfumurarea dispareau într-o clipa.

Pentru mine furtuna si stihia aveau ceva eliberator si purificator. În alte ocazii, când eram elev în diferite internate militare, dezlantuirea naturii îmi aducea satisfactia de a vedea pe cei ce ne asupreau comportându-se bezmetic, asemenea unor copii, mai ales când primejdia era iminenta. Simteam ca în furia naturii gaseam un aliat de neînvins, si astfel în spatele chipului ei am început sa intuiesc un Chip inteligent, dobândind în cele din urma constiinta despre prezenta Marelui Autor.

Abia dupa aceea am avut ocazia, la o vârsta matura, sa citesc Biblia, recunoscând imediat amprenta Marelui Autor sub forma Creatorului cerului si al pamântului. Atunci cele doua s-au unit zamislind în mine dorinta de a trai, suferi si muri pentru El.

De fapt, în fiecare picatura de ploaie si în fiecare strop de roua se ascundea un mesaj pentru mine, o dorinta de comunicare cu ceea ce nu se putea vedea în mod direct, însa totusi Exista. De aceea, când am venit în Bucuresti în acei ani când chipul sau era desfigurat de buldozerele ce îi stergeau identitatea si trecutul, am reusit sa îmi mentin constiinta prezentei Marelui Autor privind la elementaritatea lucrurilor, mai precis la picaturile de ploaie, la firele de praf si la albastrul de nesters al cerului îmbracat de fiecare data altfel în mantia norilor, dar mai ales a noptii. Iar mesajul era acelasi ca atunci când îndragostit de imaginea de nesters a muntilor admiram profunzimea boltii pline de stele si simteam marama fina a ploii mângâindu-mi fata.

Si chiar acum, când prizonier sunt prin forta împrejurarilor în acest mare oras, pot distinge înca natura vorbindu-mi prin ploaie, prin firele de praf si prin cerul înstelat, amintindu-mi de fiecare data ca nu sunt decât un simplu calator pe pamânt aflat pe drumul care duce în vesnicie la Marele Autor al tuturor lucrurilor. Chiar daca mi-as retrai de mii de ori aceasta viata, cred ca mesajul ploii din cer mi-ar aduce aminte de fiecare data acelasi lucru despre existenta Marelui Autor. Iar în aceste clipe ce atârna greu sub fatada unei false modernitati, amintirea chipului Creatorului vesnic pe fata naturii nu face altceva decât sa îmi dea de fiecare data speranta regasirii, renasterii si a unui nou început.

 

Un val cheama un alt val, la vuietul caderii apelor Tale; toate talazurile si valurile Tale trec peste mine. Ziua, Domnul îmi dadea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui si înaltam o rugaciune Dumnezeului vietii mele. Pentru ce te mâhnesti, suflete, si gemi înauntrul meu? Nadajduieste în Dumnezeu, caci iarasi Îl voi lauda; El este mântuirea mea si Dumnezeul meu.”

 

Bucuresti,

11 iunie 2011

 

 

CONTRABANDISTUL EMINESCU

de Lucia OLARU NENATI

 

 

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

 

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]


Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)


Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

SCENARIU SUMBRU

de Vavila Popovici

 

[pullquote]Caci daca din cele moarte nu se nasc cele vii si daca cele vii mor mereu, ce mijloc este de a nu se pomeni totul într-o zi cufundat în moarte? (Socrate)[/pullquote]

 

 

 


Nici nu-ti trece prin gând

ca poate veni o zi, când

ne va fi smulsa frumusetea,

luxurianta acestei lumi, nu-i asa?

Lumini si umbre pot grabit alterna,

culorile se pot pierde,

soarele tremurând, lacrimând,

se poate stinge

si pamântul va putea fi învaluit de-ntuneric…

Dupa stralucirea lui, zadarnic vom plânge!

Nu-i asa ca nu poti crede?

Nu-i asa ca nu asculti alarma timida

din zilele noastre si nu poti crede în disparitia

panopliei verde a pamântului?

Ca peste toate, se poate instala

mirosul de ceara si de lut al sfârsitului?

Timpul ranit ne va fi tradat,

ziua se va fi micsorat…

Semnele demult s-au aratat!

Ghetarii topiti, valurile mareice,

inundatii, cutremure, tornade,

drumurile gresite ale pasarilor migratoare,

nivelul vibratilor crescut,

comportamentul ciudat al oamenilor

stapâniti de demoni,

arborii nehranindu-si toate ramurile…

Maretia vietii poate pieri,

pe planeta se poate instala tacerea.

Nu-i asa ca nu poti crede?

Putinii oameni lucizi

dar cu memoria stirbita,

vor încerca sa imita timid

putinul pe care si-l vor aminti

straduindu-se sa-l aseze în alt timp…

Nu-i asa ca nu poti crede?

Va fi mirosind a vânt, a frig

si a iarna vesnica!?

De toate vom fi vinovati,

de nepasare, de toti idolii inventati,

de Legile lui Dumnezeu uitate!

Ce-i vom spune Lui, când ne va fi întrebat

cum am îngrijit sufletele noastre,

pamântul din iubire dat?

Iisus plângea!” Iisus va plânge!

 

Din volumul „Singuratatea clipelor târzii” ed. 2008

ROMÂNUL EMIGRANT

de Viorel VINTILA

 


În tara lui totul merge prost, românasul care nu mai vede nicio luminita de la capatul tunelului, îsi face bocceluta si pleaca pe alte meleaguri, unde spera sa aiba un trai decent si o viata fara grija zilei de mâine
… Numai în ultimii cincisprezece ani au plecat peste trei milioane de românasi si numarul lor este în crestere. S-au creat deja adevarate enclave românesti în Italia si Spania. În 50 de ani românasii vor cuceri Europa si nu numai…

Din nefericire pleaca multi oameni de valoare, cu ani buni si experienta în domeniul medicinei, IT-uli, marketingului sau managementului… un adevarat exod de creiere cu neuroni capabili!

Într-adevar, „dincolo” nu te asteapta EL Dorado-ul ,dar macar ai o sansa sa fii apreciat, sa traiesti uman si decent, sa dai macar o sansa mai buna copiilor tai si sa te bucuri de o batrânete mai linistita. Îngrijorator este faptul ca daca se continua acest trend al emigrarii, în 30 de ani vom avea o tara de pensionari,  o tara fantoma, o tara cu 16 milioane de locuitori dintre care jumatate vor fi pensionari. Va puteti da seama ca cei care vor fi muncitori activi, vor fi putini si va fi foarte greu sa sustina o tara de pensioanari si de oameni bolnavi?

Statul român îl doare însa  la basca, nimeni nu se gândeste la strategii care sa ofere ceva perspective tinerilor, nu exista proiecte economice pe termen mediu sau lung, nu exista motive care sa te mai tina în spatiul mioritic. Fiecare grupare politica îsi urmareste un scop machiavelic în urma caruia sa-si vada sacii în caruta, nepasându-i cât de putin de votantul care l-a pus acolo pentru a fi  în slujba cetateanului… chipurile.

În schimb îti arunca în nas, sa te distraga de la adevaratul dezastru economic, reorganizari administrative, voievodate regionale si mai arunca si un mar al discordiei, gen „tinutul secuiesc”, creând dihonii si discordii între românasi si ungurasi.

Patetic mi se pare faptul ca emigrantii au fost acuzat pentru votul care l-a propulsat pe Basescu în fotoliul de prim vizitiu al tarii… Really? Pai de ce nu sunt acuzati cei din România care au votat pentru el? Macar acesti emigranti au trimis  anul trecut în tara, desi în plina criza, peste 3 miliarde de dolari! Asadar, haideti sa nu aruncam cu pietre daca locuim într-o casa de sticla… Si nu spun asta ca un simpatizant al niciunei parti politice… Ceea ce ma sperie si mai tare este ca nici varianta opozitiei nu-mi inspira nimic. „Pleaca ai nostri, vin ai nostri”!


Solutia: Ma tem ca nu mai exista
! Scapa fiecare cum poate… iar calea emigrarii este usa care înca mai e deschisa si care mai ofera o oaza de speranta si trai decent… Asadar, nu mai trageti în pianisti!

 

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

16 iunie 2011

PIT POPOVICI 4 Sub protectia lui Dumnezeu

OCROTIT IN COLIBA LUI

PIT POPOVICI IN HICKORY, NC

de George Danciu

Caci El ma va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, ma va ascunde sub acoperisul cortului Lui si ma va înalta pe o stânca.(Psalmul 27.5)

Partea a treia a predicii fratelui Pit

În ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc.”, impreunacu fratele Pit Popovici, in Hickory- NC.


A n u l  1 9 5 3

Marturia depre un Dumnezeu care poate totul!

Daca in episodul precedent am vazut cum a ajuns Pit Popovici la Biserica Pârneava din Arad, in episodul de azi, vom vedea cum Duhul Sfânt l-a calauzit mai departe, in anul de gratie 1 9 5 3.

Pit Popovici: In anul 1953, fratii din biserica din Timisoara ma cheama sa le merg de pastor. Biserica numara atunci 124 de membri. Le-am spus si lor „ – Rugati-va! Sa vedem cum vrea Domnul!

Nu voiam sa merg la Timisoara. Nu eram atras. Se afla la 53 km de Arad. Era un oras inchis, cum se zicea. Nu puteai sa te muti acolo, nici cu serviciul, dar nici vorba cu locuinta!

Pe de alta parte, am aflat ca in biserica aveau trei partide. Nu ma atragea sa merg la Timisoara. Imi era bine la Arad si eram multumit acolo. M-am rugat si, in doua rânduri, am avut incredintarea ca trebuie sa ma duc la Timisoara. Dar nu voiam!

La Tine, Doamne, îmi înalt sufletul. În Tine, Dumnezeule, ma încred: sa nu fiu dat de rusine, ca sa nu se bucure vrajmasii mei de mine! Da, toti cei ce nadajduiesc în Tine nu vor fi dati de rusine: ci de rusine vor fi dati cei ce Te parasesc fara temei. (Psalm, 25.1-3) Continue reading “PIT POPOVICI 4 Sub protectia lui Dumnezeu”

Miroase-a flori de tei de Eminescu…

de Nicolae Nicoara

 

15 iunie…

As vrea sa va vorbesc acum, ca un om liber, despre Eminescu, despre cel de azi si despre cel de atunci, despre cel jertfit pe altarele Limbii Române.

15 iunie 1889!

„Iar timpul creste-n urma mea. Ma-ntunec…”

„Nu credeam sa-nvat

a muri vreodata!…”

15 iunie 2011!

Miroase-a flori de tei de Eminescu, în ziua în care pleoapele Poetului, grele de lumina, cadeau înfrigurate peste ne-marginile marii din Ultimul sau Dor!

…Intrarea în Europa, cu sau fara Eminescu?!

Vai, voua, celor ce gânditi integrarea noastra în Poezia lumii fara-de-Numele Lui!

Noi nu ne putem de-barasa de vocalele si consoanele fiintei sale!

Da, e adevarat, nu trebuie sa fim pa-tetici, dar când se pun pe talerele balantei asemenea idei…europene, din când în când aducerea aminte de el e necesara, asa cum e necesara aducerea aminte de Aerul pe care îl respiram!

Om a fost si el, ca noi, cu trupul mistuit de patimi, Dumnezeul geniului „sorbindu-l din popor” pe cel „ne-stiind sa moara vreodata!”

 

Ce aer, Doamne, îmi lumina gândul,

Dorul de El e-atâta de fierbinte!

Nu e târziu pâna mai sunt miresme,

De flori, de adevar si de cuvinte…

 

Da, EMINESCU n-a stiut sa moara,

El, Cel de Sus si cel de jos- Mihai!

Se-aude Duhul lui cum trece iara

Pe sub teii cu miros de rai…

 

Acum e înger si-i atât de-aproape-

El este viu cu trupul lui de vina,

Nu-i scrijelati lumina de sub pleoape,

Lasati-l, dar, în pacea lui deplina…

 

Câte mirese înca mai aduna

Numele-i ramas de-a pururi- Mire

Si Oda, cea în metru antic, suna

Cum clopotul în cer de manastire…

 

Ce Aer, Doamne, îmi lumina gândul,

În vara din aducerile-aminte,

Nu e târziu pâna mai sunt miresme

De tei, de adevar si de cuvinte…

 

“INVENTEZ FORME PE CARE LE ÎMBRAC ÎN CULOARE”

De vorba cu Lucica Andreicut despre rostul picturii ca exprimare a bucuriei de a trai

 

Lucica Andreicut este o femeie careia îi plac noutatea si provocarile. De altfel, o provocare a fost pentru ea si pictura, pe care aceasta a ales-o ca o întruchipare a dragostei de frumos de care se simte neîncetat calauzita. Lucica Andreicut picteaza cu usurinta, firesc, acordând atentie detaliului, transpunând pe pânza cu minutiozitate idei ample. Nascuta dintr-o nevoie interioara, pasiunea ei pentru pictura a devenit treptat un mod de a fi, o oda închinata miracolului vietii.

M-am întors la prima dragoste, la meseria de profesor”

– Cine este Lucica Andreicut? Te rog sa te prezinti cititorilor.

– M-am nascut pe 10 aprilie 1967 la Galati. Am terminat prima facultate la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Filologie, specialitatea Rusa-Ceha, 1985-1989. A doua facultate am facut-o la Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, specialitatea Româna-Franceza, 2006-2009. În perioada 2009-2011 am terminat un masterat la Facultatea de Litere a Universitatii de Nord, specialitatea Limba franceza în texte specializate. Din 2003 lucrez ca traducator autorizat pentru limba rusa si ceha, iar din 2010 am devenit traducator autorizat si pe limba franceza. În iulie 2009 – martie 2010 am obtinut Certificatul de absolvire a cursului de management în afaceri la Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Stiinte si Universitatea din Oradea, Facultatea de Stiinte Economice. Vorbesc 7 limbi si acum studiez limba germana. În prezent locuiesc la Baia Mare. Am doi fii, Filu si Mihai, de 23 si 24 de ani, amândoi studenti in Bucuresti.

– Vorbeste-ne despre cariera ta.

– De-a lungul celor 20 de ani de munca, am schimbat de câteva ori domeniul de activitate. Dupa 9 ani de profesorat, am avut curajul sa ma angajez într-un domeniu nou, în vânzari, marketing, în Cehia si Polonia, unde am lucrat ca director adjunct si ca administrator de firma timp de 7 ani. M-am întors la prima dragoste, la meseria de profesor, dar de data aceasta în învatamântul special, iar de un an lucrez într-un domeniu si mai nou, contabilitate pentru un fond de pensii. În toti acesti ani am fost si traducator si interpret pentru limba ceha, rusa si franceza.

Pictez pe sticla, sfinti, figurine abstracte, animale, flori”

– Impresionant. De aici si pâna la pictura este un drum lung. Deci, când ai început sa pictezi?

– Din 2005 pictez pe pânza în ulei, tin minte ca în trei luni de zile am pictat vreo 5 tablouri, de dimensiuni mari chiar. Primul meu tablou se numeste “Tornada”, o lucrare abstracta, care este preferata mea. Din 2009 pictez pe sticla, sfinti, figurine abstracte, animale, flori.

– Cum ti-ai descoperit aceasta pasiune?

– Înca de cand eram la scoala generala profesorul meu de desen îmi ducea lucrarile la concursuri de pictura si desen si ma trezeam cu tot felul de carti premiu, pe care mi le aducea la scoala.

Îmi place abstractul”

– Ce îti place sa pictezi?

– Îmi place mult jocul de culoare si pictez forme care îmi vin în minte. Pictez si icoane pe sticla, pe panza în ulei.

 

– Care este stilul care consideri ca te reprezinta?

– Îmi place sa cred ca nu am un stil anume, dar lucrarea “Sarutul” aminteste de Chagal, chiar daca la acea ora nu îl studiasem pe ilustrul pictor.

– Ce teme preferi sa alegi în picturile tale?

– Îmi place abstractul, nu sunt un bun desenator sau un copiator al naturii, prefer sa inventez forme pe care sa le îmbrac în culoare.

 

– Ce surse de inspiratie ai pentru tablourile pe care le realizezi?

– Depinde de momentele mele, de obicei pictez când simt ca trebuie sa exprim ceva, când sunt trista sau melancolica.

– Ceea ce pictezi oglindeste experienta ta de viata?

– Da, în momentele tumultuoase ale vietii mele pictura m-a ajutat sa îmi exprim sentimentele si sa privesc cu seninatate înainte, prin culoare am redat bucuria de a trai, dar si furia sau dragostea pentru cei de lânga mine.

Mereu am cautat o provocare”

 

– În afara de pictura, ce alte pasiuni mai ai?

– Imi place sa calatoresc în alte tari pentru a interactiona cu alte culturi. Îmi plac limbile straine, am învatat limba polona în doua luni, iar italiana o vorbeam dupa doua saptamâni. Îmi place sa fotografiez, sa îmi confectionez singura haine, îmi place sa gradinaresc si sa îmi privesc florile în fiecare zi.

– Ce iti propui pentru viitor în privinta picturii?

– Multe dintre lucrarile mele le-am daruit cu drag prietenilor, rudelor. Poate într-o zi voi organiza o expozitie cu aceste lucrari, desi fiii mei uneori glumeau pe seama mea, spunând ca trebuie sa pictez si ceva concret, nu numai lucrari abstracte.

Mi-as dori ca în viitor sa pot lucra cu copii autisti”

– Alte planuri de perspectiva?

– Pot spune ca mereu am cautat o provocare pentru a învata lucruri complet noi. Mi-as dori ca în viitor sa pot lucra cu copii autisti, sa pot înfiinta un centru specializat în care sa se desfasoare activitati adecvate cu acestia.

– Ce iti doresti ca mama, pentru fiii tai?

– Mihai a absolvit Facultatea de Urbanism din cadrul Universitatii de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu, acum este masterand în primul an la Urbanism. Filu este în ultimul an la Politehnica, specializarea Inginerie economica. Amandoi sunt persoane ambitioase si stiu ce vor de la viata. Înca din timpul facultatii au avut job, au mers la scoala, au avut burse in strainatate si pot spune ca sunt mândra de ei. Le doresc sa fie în primul rand sanatosi, sa aiba o viata frumoasa, plina de realizari, o familie, bineînteles, si sa ma bucur de ei ca si pâna acum.

Invitatie la pictura

– La final, te rugam sa le transmiti un mesaj cititorilor nostri care la fel ca si tine, doresc sa picteze în timpul liber.

– Îi încurajez pe toti cei care simt nevoia sa se elibereze de frustrari , de gânduri, sa picteze daca simt asta, chiar daca nu au studii de specialitate. Eu la 38 de ani am simtit nevoia sa pictez si, fara sa traiesc vreun sentiment de vina sau rusine, am continuat si, chiar i-am învatat si pe elevii mei sa picteze cu drag.

 

Corina Diamanta Lupu

Bucuresti

16 iunie 2011

 

 

PRIZONIERI ÎN LIBERTATE

de Dona TUDOR

 

Ies cuvintele ca niste roiuri de tântar din televizor. Stam pe tabla de sah. Pioni resemnati. Cai dresati. Regi. Regine. Nebuni. Si câte o tura. Unii se învârtesc mereu. Nebunia nu e molipsitoare. Si totusi. Regii aiureaza. Reginele au ajuns iele. Pionii cad singuri. Caii au uitat ca au fost salbatici. Vremea merge înainte. Învrajbita vreme. Framântarile politice fac, din gândurile noastre, hârtie de prins muste. Tacuti, privim duios spre spectacolul vietii. Supravietuitori zilnici.

Ne prinde somnul cu grijile politicii în perna. Nu mai stim ce ne fac toate neamurile, dar ce fac blondele si brunetele din politica si de pe lânga, stim în amanunt. Din tot ce avem, parca nimic nu ne mai apartine. Descoasem si înnodam divorturi, crime, violuri, presedinti, premieri, nunti, botezuri, spaime, preturi, inflatie, accidente, morti, vii, în acelasi cazan cu vorbe. Vorbe daruite. Vorbe ostenite. Cazanul suna. Când a gol, când a plin. Încordati în ascultare, zumzetul dintre pereti, fac grijile sa dispara.

Gândurile noastre se volatilizeaza. Ramânem doar cu el. Cu televizorul. Ecranul straluceste ca o bacnota. E a fiecaruia. E a noastra. Mirati, speriati, fericiti, ne platim cu ea un ochi de viata. Pumnul, strâns pe telecomanda, ne duce în alte ochiuri de viata. Paienjenisul cu vise nedormite se scamoseaza în lumina zorilor de zi.

Un salas pentru clatit privirea. Cuvintele, dimineata, s-ar vrea sa fie de plus. Molatice s-ar vrea. Matasoase. Vorbele fara ecran sunt aspre ca un pârjol. Nu mai gasim în ele un loc de taina. Realitatile de ieri se întorc. Tiptil. Furtunos. Tandru. Spicuitor. Discret. Zgomotos. Artagos. Încercate de vise si iluzii. Ar trebui sa intram în realitate cât nu e prea târziu.

Creste pretul la cartofi mai repede decât creste iarba si nu stiu daca s-a marit suprafata cultivata. Nu prea s-au înghesuit doritorii de solarii în curte. Se înalta întrebarile în marile piete de legume si fructe. Dar, nu prea alearga multi, la casa parinteasca, sa mai planteze niste fire de rosii sau de ardei. Ne uitam la pamânt ca si cum el ar trebui sa produca singur. Nu mai suntem nici cu sapa, nici cu mapa. Nu mai suntem nicicum. Sus cu munca, sa nu ajungem noi la ea, se spunea zeflemitor.

Oameni traitori din munca, ignorând munca. Nu mai pica orice para malaiata, în gura oricarui natafleata. Nu mai stim sa ne întindem cât ne e plapuma. Ba, chiar ne-am simti mai bine, în a altuia. Pamântul la indiferenta se razbuna. Suntem saraci, într-o tara bogata. Ne convine, sa aruncam nemunca, în spinarea altora.

 

De peste 20 de ani, tara se scurge. Ca niste boabe, a fost risipita printre degete. Cine a stiut sa strânga, a strâns. Cramponati în rafuiala cu statul, oamenii muncii au uitat munca. Cine e în putere se duce sa munceasca pe pamântul altora. Pamântul tarii se înabusa nemuncit. Lacrima parasirii pârjoleste. Traim, în Gradina Maicii Domnului, orbiti de ochiul dracului.

Dona TUDOR

Bucuresti

15 iunie 2011

 

PIT POPOVICI – episodul 4

OCROTIT IN COLIBA LUI

PIT POPOVICI IN HICKORY, NC

de George Danciu

 

Caci El ma va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, ma va ascunde sub acoperisul cortului Lui si ma va înalta pe o stânca.(Psalmul 27.5)

 

Partea a treia a predicii fratelui Pit

 

În ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc.”, impreunacu fratele Pit Popovici, in Hickory- NC.


A n u l  1 9 5 3

 

Marturia depre un Dumnezeu care poate totul!

 

Daca in episodul precedent am vazut cum a ajuns Pit Popovici la Biserica Pârneava din Arad, in episodul de azi, vom vedea cum Duhul Sfânt l-a calauzit mai departe, in anul de gratie 1 9 5 3.

 

Pit Popovici: In anul 1953, fratii din biserica din Timisoara ma cheama sa le merg de pastor. Biserica numara atunci 124 de membri. Le-am spus si lor „ – Rugati-va! Sa vedem cum vrea Domnul!

Nu voiam sa merg la Timisoara. Nu eram atras. Se afla la 53 km de Arad. Era un oras inchis, cum se zicea. Nu puteai sa te muti acolo, nici cu serviciul, dar nici vorba cu locuinta!

Pe de alta parte, am aflat ca in biserica aveau trei partide. Nu ma atragea sa merg la Timisoara. Imi era bine la Arad si eram multumit acolo. M-am rugat si, in doua rânduri, am avut incredintarea ca trebuie sa ma duc la Timisoara. Dar nu voiam!

[pullquote]

La Tine, Doamne, îmi înalt sufletul. În Tine, Dumnezeule, ma încred: sa nu fiu dat de rusine, ca sa nu se bucure vrajmasii mei de mine! Da, toti cei ce nadajduiesc în Tine nu vor fi dati de rusine: ci de rusine vor fi dati cei ce Te parasesc fara temei. (Psalm, 25.1-3)

[/pullquote]

In luna iunie 1953 ma aflam la Cluj, la o saptamâna de Evanghelizare in Biserica Manastur. Trece ziua de luni, trece si ziua marti. Miercurea primesc o telegrama de la fratele Socaciu, care avea rude in Timisoara, in care imi spune ca trebuie sa fiu de ISPAS, adica de Inaltarea Domnului, la Biserica din Timisoara.

Atunci, ma gândesc, voi vedea daca va fi DA sau daca va fi NU!

Joia dimineata, ma scol la 4.00, cobor pe jos de pe strada Câmpului la Gara.

La 5.00 aveam acceleratul de Timisoara. Ma rog ca Dumnezeu sa ma lumineze, sa-mi dea un semn:

Sa-Mi trimiti din partea Ta, in 15 minute un frate, daca trebuie sa merg de pastor la Timisoara, sau o sora, daca nu vrei sa merg de pastor la Timisoara!”.

– Fratilor, dupa 5 minute, ma intâmpina un frate de la Oradea!Glorie Domnului!

Pe vremea aceea, unul Sever Popescu era reprezentantul comunist al Cultelor la Timisoara si nu m-a vrut deloc la Timisoara. Auzise de mine!

Insa cu reprezentantul de la Arad, unul Câmpeanu, ma cunosteam si ma intelegeam bine. Ma intrebase multe lucruri. Odata m-a intrebat: “- Cum se face ca ai vostri copii sunt pe primele locuri la invatatura?” Stam si nu stiam ce sa-i zic, apoi am un raspuns bun. “- Copiii nostri invata versetul de aur pentrufiecare slujba, recita poezii de mici. Asa sunt mai antrenati cu memoria. “- Asta e!”, exclama Câmpeanu!

Si, fiindca Câmpeanu a trimis un referat bun despre mine la Bucuresti, referatul lui Sever Popoescu a ramas fara rezultat si am putut intra cu serviciu de pastor in Timisoara!

Duhul Sfânt m-a calauzit in tot adevarul. N-am facut nimic fara Domnul!

Am inceput sa lucrez de pastor la Timisoara, impotriva vointei inspectorului de la Culte. Dar, aviz de mutare cu locuinta in Timisoara, nu am primit.Trec lunile iulie, august si septembrie. Ma deplasez de la Arad 53 de km, cum pot.

Intr-o zi il solicit pe fr. Volonciu: „-Vino mâine cu camionul sa ma mut la Timisoara!

Suntem sapte persoane, familia mea, si lucrurile incarcate in camion. Ajungem in Timisoara. Nu aveam nimic aranjat. Nimic! Nici o idee, cum vom face. Suntem doar in mâna Domnului! Trecem de Piata Unirii, de cladirile bisericilor Sârbeasca si cea Catolica. Ajungem pe strada Alba Iulia, unde locuiau doi frati care lucrau la IGO. Si-i intreb: “-Ce sa fac? Unde sa merg? Unde sa descarc camionul?

[pullquote]

Domnul este lumina si mântuirea mea: de cine sa ma tem? Domnul este sprijinitorul vietii mele: de cine sa-mi fie frica? (…) Caci El ma va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, ma va ascunde sub acoperisul cortului Lui si ma va înalta pe o stânca.” (Psalm, 27.1; 5)

[/pullquote]


Parca doar acum aflam ca Timisoara e oras inchis! Cutare, n-are loc! Cutare, n-are loc! ( Imi amintesc, acum, eu, condeierul, ca nici pentru scumpul Isus, la nasterea Sa nu s-a gasit loc de poposire  unde sa descalece Imparatul…).

Staruiesc: “- Unde descarc?

(Pit intreba, frati si oameni, dar inima striga catre Dumnezeul Cel Sfânt care poate totul, aude totul, vede totul, stie totul…)

Intr-un târziu, cineva spune: “– Duceti-va la familia Pascu, descarcati acolo.”  Pascu n-avea casa lui. Oficiu de inchiriere trebuia sa aprobe sa poti ocupa o locuinta.

Proprietareasa, o unguroaica care nu stia foarte bine româneste si care voia de fapt sa-l scoata pe Pascu din acea locuinta,  vine strigând in gura mare:

–  NIMENI nu intra in casa asta,  ca-i sparg capul cu securea!

Noi solicitam doar 2 … 3 zile pâna vom gasi o solutie. Ea, NU si NU!

Sotia stie putin ungureste, ce-au uitat ungurii.  A vorbit ea cu proprietareasa, nu stiu ce, dar … am descarcat acolo!

(Dumnezeu niciodata nu se inseala! El merge la sigur, chiar daca femeia a zis NICIODATA, Dumnezeu i-a schimbat inima si a aprobat.)

In 2..3 zile am primit cel mai bun apartament pe care l-am avut vreodata,  in Romania ori in America, in centrul Timisoarei. S-a intâmplat ca dr. Blându se mutase atunci la Arad, iar de la Arad veniram noi!

E minunata toata lucrarea dumnezeiasca!  Sa experimentati trairea cu Dumnezeu, nu cu vorba!

Nu degeaba fratele care ne primise pe strada Alba Iulia, ne-a intampinat cu urarea: Pace fratilor!

Si a fost PACE. (Cu Dumnezeu, vine si pacea, El da pacea care intrece orice pricepere omeneasca.)

De la 172 de membri, Harul lui Dumnezeu ne-a inmultit la peste 500 de membri.

M-a urmarit in acele vremuri versetul 5 din Psalmul 27: Caci El ma va ocroti în coliba Lui…”.

In permanenta au fost amenintari din partea comunistilor, fie prin Sever Popescu, fie prin altii. Au trimis dintre ei in Rusia sovietica, la o pregatire pe timp de 6 luni, sa vada ce e de facut ca sa frâneze si sa doboare crestinismul.

Aveam servicii la biserica si miercurea si sambata si duminica. Sâmbata aveam pregatire cu studentii; veneau de la multe facultati, tineri, sa asculte cuvântul Domnului.

Au vrut sa scoata din programul nostru de Adunare, miercurea, sâmbata…

Faceau presiuni si amenintari si diversiune, spunând ca in alte biserici din tara au fost de acord cu scoaterea programului de Adunare a crestinilor, in unele zile. La insistentele lor, am facut sedinte in prezenta lor, dar n-au avut nici cel putin un vot pentru dorinta lor.

Dar am fost destituit, am avut interdictie sa predic de la amvonul bisericii, timp de 4 ani si jumatate!

Insa niciodata nu m-au chemat la securitate.

 

Domnul a fost de partea noastra. Slava Domnului!

 

Petru Popovici: Imi vine in minte cântarea:

Precum trec stelele stralucitoare,
De raza soarelui, dimineata,
Asa vei trece de-aici lasând toate,
Dar ce lui Isus ai facut va sta.

Asta ramâne, nu vestejeste,
Ce pentru Isus ai facut va sta;
Caci tu vei trece de-aici lasând toate,
Dar ce lui Isus ai facut va sta.

De lucru’ tau altul se va bucura,
Pe tine uitarea te v-astepta,
Chiar de-ai semanat, tu nu vei secera:
Dar ce lui Isus ai facut va sta.

 

GLORIE DOMNULUI!

ALELUIA! AMIN!

Citeste aici episodul 3

SE NUMESTE STRES…

de Vavila POPOVICI

 

Ma trezesc dis – de – dimineata,

iau pozitia de drepti

( banuiesc ca asa se trezesc soldatii),

alerg spre baie – spalat,

dormitor – îmbracat,

bucatarie – pregatirea cafelei.

Si în timp ce apa fierbe,

execut automat alte treburi,

în graba, totul în graba.

Nu se mai respecta

orele de folosire a telefonului,

acesta suna în disperare…

Îl aud cu greutate,

fiindca am dat drumul televizorului

sa aud stirile de dimineata.

Apa fierbe, adaug cafeaua,

telefonul suna insistent,

cafeaua da pe dinafara,

ma grabesc, ridic receptorul, aud un glas,

schimb câteva cuvinte,

în timp ce promisiunile curg mincinos

printre stirile transmise.

Inima începe sa bata mai repede

si-n teasta zvâcneste

ceva ce se numeste creier.

Dintr-o data mi-aduc aminte

ca trebuie sa iau medicamente

pentru tensiune, pentru circulatie…

Asa spune medicul: „Nici o zi fara ele!”

si asta fiindca inima a devenit stapâna vointei,

trimite sângele prin traseele care-i convin,

îl opreste pe unde-i taie capul

(inima are „cap care cugeta”,

se pare totusi ca a mea cugeta gresit!),

se cearta cu mine, uneori se razbuna,

si nu stiu cu ce i-am gresit si când, ma rog!

Cârdul anilor grei pot fi de vina…

Si ritmul acesta de „mars fortat”

tine pâna la miezul noptii.

Se numeste Stres spun medicii

si mai nou, spun ca este necesar,

ca fara el

nu am simti ca traim cu – adevarat.

Concilianti medicii! Eu îi cred.

Simt ca pe undeva au dreptate!

Sau, stiu eu? Au început cumva

sa semene si ei cu politicienii

vremurilor noastre?

 

Din volumul „Singuratatea clipelor târzii” ed. 2008