Istoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane – spunea istoricul francez Fustel de Coulanges. Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o particica din istoria emigrantilor români, o istorie înca nescrisa. Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive. 
  Dumitru Sinu, alias nea Mitica are o bogata experienta de viata si un caracter integru, o putere de netagaduit de a patrunde în constiintele celor cu care intra în contact. Este unul dintre românii plecati din tara pentru a-si urma destinul departe de locurile natale, care a avut grija întotdeauna sa-si dezvolte acea latura a cunoasterii necesara fiecaruia dintre noi, pentru a ne desprinde de gândurile deseori învolburate ale trairilor prezentului si a le filtra prin lumina cuvântului rostit frumos.
  Voi încerca de aceasta data sa va fac cunostinta mai îndeaproape cu Dumitru Sinu si sa prezint o particica din ceea ce este si ce traieste el în Phoenix-ul de care s-a atasat cu multi ani în urma si unde mi-a fost dat sa-l cunosc, cu toate amintirile adunate într-un suflet cum rar am întâlnit.
  „Acasa ma simt cel mai bine, cu amintirile si cartile mele…”
   De fiecare data când îl vizitez la casa din centrul orasului Phoenix am impresia ca fac o calatorie în trecut. Ma întâlnesc cu toate amintirile sale si le retraim împreuna. Ele se deruleaza ca niste însir-te margarite din tainitele unei minti nevaduvite vreodata de inteligenta si sclipire, cu o daruire si-un magnetism care te atrage spre o comoara nepretuita pentru minte si suflet.
   Întotdeauna voi considera un câstig al sufletului si-un indubitabil mijloc de cunoastere si învatatura fiecare discutie purtata cu fascinantul octogenar care n-a uitat ca a vazut lumina zilei într-un sat de la poalele muntelui Suru din lantul muntilor Fagaras si nici ca trebuie sa dea buna ziua fiecarui om pe care-l întâlneste. A fost mereu avid de cunoastere si n-a contenit sa-si asume riscuri, sa escaladeze zidurile grele ale exilului, sa ramâna la cei 85 de ani pe care îi poarta demn, un altruist, un om deschis si primitor, asa cum a învatat de la parintele sau, de la bunicul – nea Niculita si de la cei în mijlocul carora si-a trait prima parte a vietii – satenii Sebesului de Sus, din împrejurimile Sibiului.
   Când îl vizitez pe Dumitru Sinu îmi place sa-mi las masina în parcarea de la magazinul Safeway, de unde mai sunt circa 200 de metri pâna la locuinta sa. Merg apoi pe jos spre locul în care am avut atâtea întâlniri placute si pline de miez. Miscarea îmi prinde bine. Dupa aproximativ 45 de minute de condus de la mine de-acasa pâna aici, ma pregatesc pentru orele ce curg întotdeauna mai repede decât as putea crede.
   Asemanator cu acest magazin era si cel în care, acum aproape cincizeci de ani, a întâlnit-o pentru prima data, în Canada, pe Nicole, sotia sa. Îmi amintesc relatarea acelei întâlniri, care a fost fara îndoiala un coup de foudre autentic:  „Am cerut-o pe Nicole în casatorie în primul minut când am vazut-o, nu în prima ora, ci în primul minut: Cum te cheama? Câti ani ai? Tu vei fi nevasta mea!”. Cât de hotarât spusese acele cuvinte si cât de raspicat si iata ca s-a dovedit a fi alegerea cea mai buna, pentru ca au avut o casnicie frumoasa si o viata de familie armonioasa, au ramas mereu alaturi, indiferent de piedicile ridicate în calea lor de-a lungul timpului. Reamintindu-mi acel episod, ma îndreptam spre casa lui nea Mitica zâmbind în sinea mea si gândindu-ma, ca parca anume alesese o asemenea locatie, spre permanenta aducere aminte a acelor vremuri. si îmi spuneam: Nimic nu este întâmplator în viata aceasta!
   În apropiere se zaresc blocurile înalte din centru, impozante si cu arhitectura moderna si fatade din sticla, cu ochi care par a ma privi si a ma invidia de fiecare data când pasesc pragul casei lui nea Mitica. Pot ele intui, oare, ce comori ale sufletului stau ascunse acolo?
   Acasa a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor, cu o gradina plina cu flori, cu terasa de unde adesea distinsul meu prieten îsi admira florile  – toate semanate si îngrijite cu dragoste, de mâna sa.
   De multe ori ma asteapta cu usa larg deschisa si stiu atunci ca îl voi gasi  în camera unde îi place sa stea de obicei, sa citeasca sau sa mai adauge câte ceva în caietele pline de notite, si unde poti rasfoi în voie tot felul de reviste. Alteori, ma asteapta pe terasa, la umbra, chiar si pe timp de vara – se pare ca nu l-a deranjat niciodata caldura din Arizona.
   Când intri în casa, living room-ul te întâmpina cu o atmosfera calda, familiala, mobilat simplu si cu bun gust. Pe unul dintre pereti, încadrata de doua sabii încrustate cu însemne pe care nu le poti deslusi la prima vedere, sta frumos aranjata uniforma militara a lui Nicolae, baiatul lui nea Mitica. El a fost înrolat în armata americana si a avut merite deosebite. Peretele este împodobit cu diplomele si medaliile baiatului, care se ocupa acum cel mai mult de afacerile familiei. Pentru tinuta exemplara, eficienta si fidelitate în perioada 1996-1999 – citesc pe una din diplomele de merit ale lui Nicolae. Din buzunarul drept al vestonului iese la iveala fotografia fostului militar. Îi statea bine în uniforma si seamana leit cu tatal sau. Ceilalti pereti sunt ornati cu tablouri pictate de însusi Nicolae, care este pasionat de arta. L-a mostenit si pe tarâm spiritual pe tatal sau. Picturi abstracte, culori vii, forme geometrice si iluzii optice care poarta în ele sufletul artistului, creeaza o atmosfera de vernisaj în camera de zi.
   Nu se putea sa lipseasca biblioteca din living, de fapt toata casa lui nea Mitica e plina de carti pentru ca stim bine, cartile reprezinta marea lui pasiune. Studiez de multe ori carti din rafturile pe care stau aliniate frumos exemplare de colectie si ma delectez de fiecare data, redescoperind bijuterii  pe care nu le poti rasfoi oriunde. Beletristica, filosofie, sanatate, spiritualitate, de toate gasesti în biblioteca lui Dumitru Sinu, nu numai din toate domeniile dar si în mai multe limbi de circulatie internationala. Fabulele lui La Fontaine în mai multe volume legate în piele, Balzac, Molière si alti colosi ai literaturii franceze si universale, volume nenumarate în limba lui Voltaire, în engleza, italiana si româna. Se spune ca o carte pe care n-o recitesti este ca un prieten pe care l-ai uitat. Nea Mitica n-a uitat pe nimeni. I-a asezat pe toti prietenii lui în sertarase speciale ale sufletului sau imens, a scris despre fiecare câte ceva, a colectat amintiri, frânturi de viata…
   Zaresc apoi alaturi de Biblie, Coranul si o editie în limba engleza a istoriei poporului arab.
   La loc de cinste stau si volumele medicului indian Deepak Chopra, cel care a scris 25 de carti, traduse în 35 de limbi si care ne provoaca la o transformare în persoane libere si iubitoare, la preschimbarea comportarilor inferioare, precum frica, ignoranta, rusinea, în cele mai pretioase sentimente care exista: iubire si împlinire. Tot la loc de cinste stau si dictionare filosofice si opere ale marilor gânditori ai Greciei antice si multe altele, din care si-a extras mereu sevele cunoasterii, prietenul meu.
   Deasupra, pe biblioteca stau câteva antichitati, obiecte din bronz – o cizma din arama, un vaporas, un trenulet miniatural care arboreaza drapelul românesc si un mosneag cu barba alba, poate chiar prototipul înteleptului asezat la loc de cinste în casa lui nea Mitica.
  Alaturi de rafturile pline cu carti valoroase, o masuta rotunda din împletitura usoara si-un scaun confortabil confectionat din acelasi gen de fibra, nu fac altceva decât sa te îmbie la lectura. Setea de cunoastere a lui Dumitru Sinu este omniprezenta în casa lui.
   În master bedroom, troneaza un pat – mobilier antic (la mare cautare în America zilelor noastre!) si alte piese în acelasi stil, mobila facuta din lemn de culoare închisa cu sculpturi decorative, radiind parca din fiecare ungher o liniste regeasca si armonie. Probabil ca aici se odihneste pe parcursul zilei Dumitru Sinu, pentru ca trebuie sa stiti ca nea Mitica si Nicole dorm la hotel, unde au un apartament cu toate dotarile aferente traiului unei familii, cu bucatarie, cu televizor si mai ales, cu carti si reviste câte vrei. Dar aproape în fiecare zi, mai putin în weekend, dimineata în jurul orei 10, doamna Nicole îl aduce pe nea Mitica acasa pentru ca aici se simte în largul sau, aici citeste, scrie, converseaza ore în sir la telefon, sau sta de vorba cu câte un prieten care îl viziteaza. N-a condus niciodata masina, i-a placut mult sa circule pe jos ceea ce i-a fost de un real folos în mentinerea unei sanatati de invidiat.
   O alta camera a casei gazduieste o biblioteca impresionanta în care troneaza, ca niste regine ale cunoasterii, o sumedenie de carti apartinând greilor literaturii române si universale, dar si carti scrise de cei cu care s-a întâlnit, a avut contact sau s-a împrietenit de-a lungul vietii, nea Mitica, pe care cred ca nu gresesc daca-l numesc omul enciclopedie. De fiecare data când intru în aceasta camera am impresia ca Minulescu a spus special pentru mine si prietenul meu Mitica: Intrati în templul literaturii pe poarta cea mare, nu pe usi laturalnice.
   Deseori, când am mers la el în vizita l-am gasit într-o camera plina de reviste, caiete si foi cu notite, unde scrie, unde-si aduna gândurile si amintirile si le asterne pe hârtie. În liniste, la biroul simplu dar încarcat de povesti adevarate, Dumitru Sinu îsi aminteste, scrie frânturi de viata, pe care mi le destainuieste fara pic de zgârcenie. Viata sa a cunoscut din plin aventura, în sensul bun al cuvântului.
   Amintirile-i sunt fascinante si pe masura ce îl asculti te captiveaza tot mai mult si tot mai multe ai vrea sa afli, minunându-te ce experienta de viata a putut sa aiba. si toate aceste trairi ale sale se aseaza în timp, sunt filele unei carti scrise cu sevele sufletului, capatând acel farmec care te îndeamna la cunoastere, la aprofundare si mai ales, la luare aminte…
   „Acasa ma simt cel mai bine, cu amintirile si cartile mele…” – nu uita sa-mi spuna de fiecare data când îl vizitez.  
  „Dumnezeu nu greseste niciodata, El face totul perfect!”
   Stateam ore întregi ascultându-l pe nea Mitica acasa, si de multe ori, doamna Nicole, care venea sa-l ia la hotel se întorcea singura, pentru ca sotul sau îi spunea zâmbind: „Draga mea, lasa ca ma aduce prietenul meu, mai stam putin de vorba”. Iar când întrerupeam conversatia, pentru ca noi am fi discutat altfel mult si bine, plecam împreuna.
   Într-una din zilele acelea, când am ajuns la hotel, Dumitru Sinu mi-a aratat florile frumoase din fata acestuia, spunându-mi: „Toate plantele si florile acestea au fost sadite si îngrijite de catre mine. Privesc zilnic cum îsi deschid petalele si cum fiecare este unica în felul ei. Culorile lor parca se scurg din penelul unui pictor, spre încântarea ochiului si a sufletului în acelasi timp… Dumnezeu nu greseste niciodata, El face totul perfect!”
   Frumusetea sufletului sau este un adevar care se poate citi cu usurinta si în aceasta dragoste a lui nea Mitica pentru tot ce este viu, pentru ca el iubeste florile si iubeste viata cu toate frumusetile si umbrisurile ei. Niciodata nu m-a întâmpinat altfel decât bine dispus si fiecare întâlnire a noastra a debutat cu o gluma buna sau o întâmplare hazlie, menite parca sa creeze si-apoi sa mentina acest spirit pe tot parcursul orelor petrecute împreuna. Acelasi lucru însa, mi se întâmpla si când vorbim la telefon, are darul de a ma bine dispune chiar din prima clipa când îl aud si de a imprima o atmosfera placuta pe tot parcursul conversatiei.
   Revenind la sintagma de mai sus, Dumnezeu a fost foarte generos cu nea Mitica, daruindu-i un caracter puternic, demnitate si o fantastica putere de analiza si sinteza, dragoste de viata, de pamântul stramosesc si de oamenii lui si nu numai, el i-a iubit pe toti cei care au dovedit ca-i merita aprecierea.
   Dumitru Sinu nu a reusit sa-si termine studiile în tara – vremurile, conditiile, greutatile i-au fost potrivnice. În plus, l-a stapânit mereu o dorinta nestavilita de a cunoaste alte locuri si alti oameni, de a-si încerca norocul în lumea larga. Spiritul de aventura si curiozitatea sa nativa l-au ambitionat sa învete în exil tot ce n-a reusit acasa; sa citeasca tot ce n-a citit si sa se înfrupte din tainele cartilor, dobândind cu timpul un bagaj enorm de cunostinte pe care orice om care se pretinde a fi cult si-ar dori sa le detina.
   A terminat liceul la Sibiu si a continuat sa învete tot restul vietii sale. Nici acum, la cei 85 de ani, setea de lectura si de cunoastere nu i-a disparut, caci Dumnezeu a facut totul perfect iar noi ar trebui sa ne apropiem cât mai mult de perfectiune prin propria straduinta.
   Cu un spirit de observatie mereu la cote maxime, chibzuit si plin de modestie, Dumitru Sinu a învatat tot timpul: de la viata, din carti, de la marii gânditori ai lumii sau chiar de la omul de rând. Abordeaza discutii pe teme filosofice si orice aspect al vietii îl dezbate cu o abilitate nemaipomenita, opiniile sale rivalizând cu ale unor gânditori de marca ai omenirii. Are o cultura solida, niciodata cu el nu te poti plictisi pentru ca stie sa te captiveze si sa te determine sa mai doresti înca si înca sa-i asculti pledoariile. Cu harul cu care este înzestrat în ceea ce spune, presarând pe alocuri câte-o vorba de duh, el încearca sa surprinda întotdeauna ceea ce este mai important, facând ca relatarea evenimentelor trecutului sau sa-ti foloseasca tie, celui care-l asculti, drept lectie de viata.
   “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare!”
   Când stai cu nea Mitica de vorba, el nu încearca, în niciun caz, sa te impresioneze sau sa se laude. Spune cu atâta convingere, de exemplu, ca viata este scurta si trebuie în permanenta sa te focalizezi pe ceea ce este important si util, încât te îndeamna sa-ti faci rapid o autoevaluare si sa-ti stabilesti prioritatile.
   „Mare lucru este daca nu te amesteci cu oricine”- îmi spune mereu si-mi reaminteste de fiecare data ce a învatat dânsul de la nea Niculita, bunicul sau: sa se amestece doar cu cel care are sâmbure în ceea ce spune. si nu-i întelept? Ba da! Am admirat la Dumitru Sinu permanent capacitatea de a extrage învataminte din viata si gândirea omului din popor si de a le compara si îmbina cu ale celor mai mari gânditori ai lumii. Nu o data a facut referire la scrierile lui Homer, ale lui Diogene sau Socrate. Dar nu numai ca le-a citit operele, curiozitatea si dorinta permanenta de a sti l-a determinat sa citeasca tot ce a gasit despre vietile fiecaruia în parte.
   Îti poate vorbi ore în sir fara sa oboseasca si fara sa te plictiseasca, de toti corifeii istoriei si culturii românesti si universale. În biblioteca sa, cu sute de volume rare, gasesti cartile lui Dostoievski, Puskin, Dante Alighieri sau Shakespeare si la loc de cinste, toate cartile lui Emil Cioran. Nu lipseste din impresionanta sa biblioteca nici Mircea Eliade sau Petre tutea, ori adevaratele comori de poezie din cartile celor mai însemnati poeti ai literaturii universale. stie pe dinafara enorm de multe poezii, este ca o enciclopedie din paginile careia nu te mai saturi sa citesti.
   Când îsi aminteste câte o întâmplare pe care o poate asocia cu vreo învatatura extrasa din cartile marilor gânditori si scriitori, nu ezita sa faca trimiteri la scrierile lor, cunoscându-le bine operele. Dupa ce îmi vorbeste cu entuziasm despre toate acestea, face însa o mica pauza si îmi spune cu o voce calma: „Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Ma uit la toti acesti mari scriitori ai lumii: nu zic ca nu au fost mari, însa nici unul nu a descris rostul vietii ca si Eminescu. Lopata lui Eminescu este finalul tuturor. Pe toti îi asteapta doar acea lopata…”
   Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: „La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!”   
„Cioran a fost ca o batoza: el i-a luat pe toti si i-a treierat!”
   stia atât de multe despre Emil Cioran… Pe Cioran si pe Octavian Goga, nea Mitica îi numea consatenii  mei, pentru ca îsi au originile toti trei în tinuturile Sibiului.
  „Dupa parerea mea, Cioran a fost ca o batoza: el i-a luat pe toti si i-a treierat, a separat grâul cel bun de pleava si neghina – mi-a marturisit Dumitru Sinu -. În Franta, unde l-am ascultat de multe ori la diverse prezentari publice, Emil Cioran era cunoscut ca unul dintre cei mai valorosi intelectuali ai vremurilor de-atunci si-al celor ce-au urmat, era nelipsit de la toate reuniunile ce se tineau la cafenelele scriitorilor si unde se dezbateau ideile si operele celor mai mari scriitori, filosofi si gânditori ai Frantei si diasporei. Toti îsi exprimau opiniile asupra temelor abordate, iar lui Cioran îi dadeau cuvântul la sfârsit. Cu siguranta, obiectivitatea cu care acesta îsi spunea parerea, îi ajuta la elucidarea punctelor de vedere expuse, pentru ca ceea ce românul, filosof si scriitor de marca avea sa spuna, ramânea pe frontispiciul discutiilor purtate ca o pecete. Adesea era ragusit a doua zi, atât de mult vorbise în seara precedenta!” Interesante amintiri si catalogari!
   Într-o lume aflata în plina viteza, într-una dintre cele mai mari metropole americane în care accentul se pune pe competitivitate, pe cunoastere, seriozitate si rigurozitate în tot ceea ce faci ca sa-ti poti asigura ascensiunea pe tarâm profesional, casa lui nea Mitica a fost pentru mine o adevarata oaza de relaxare. De când l-am întâlnit, fiecare ocazie de a-l vizita este similara cu o evadare din cotidian, o sansa de a patrunde dincolo de superficialitatea discutiilor si întâlnirilor obisnuite. Cu el am dezbatut si dezbat în profunzime acel gen de subiecte delicate, sensibile, încarcate de semnificatii, care te înalta, îti aduc un plus de cunoastere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, si constituie totodata, nepretuite lectii de viata. Lânga nea Mitica am înteles cu adevarat semnificatia unui proverb românesc: Cine nu are un batrân, sa si-l cumpere!
   Adesea, venind de la vreo întâlnire de afaceri sau de la un seminar, dupa o zi stresanta, încarcata de probleme de tot soiul, îmi doream sa poposesc la nea Mitica. Eram invadat de o adevarata placere, o bucurie sufleteasca imensa, numai la gândul ca voi deschide usa casei lui, patrunzând în tainele unei alte lumi, o lume diferita, rupta complet de ritmul infernal în care ne traim zilele.
   Poate ca daca în Statele Unite nu ar exista atât de multi conationali de-ai mei, daca n-as avea minunati prieteni cu care sa petrec weekend-uri sau sa conversez, dorul de tara, dorul de-acasa ar fi mult mai pregnant. Când întâlnesti un om ca nea Mitica, e imposibil sa nu doresti sa te vezi cu el. Personalitatea lui puternica te cheama sa-l asculti, sa înveti câte ceva de la domnia sa, pentru ca, sincer, ai ce învata! Odata, dânsul mi-a amintit un cântec pe care-l fredona cu amicii sai dupa plecarea din tara si m-a cuprins un sentiment, care ma stapânise mult timp dupa ce am ajuns în America – acel dor pe care-l tii, numai Dumnezeu stie cum, lipit de suflet mereu, care se infiltreaza în fiecare particica din tine si a carui alinare n-o poti gasi altundeva decât acasa: Trista este floricica / Care creste între spini / Dar mai trista este viata/ Petrecuta prin straini / Cu strainii-am stat la masa / si cu ei m-am ospatat / Dar gândind la mine acasa / Lacrimi multe am varsat…   
   Cu nea Mitica despre România si despre români
   Desi plecat din tara din toamna anului 1948, Dumitru Sinu nu si-a uitat nicicând obârsia. Am prezentat într-un capitol anterior multe dintre lucrurile pe care mi le-a povestit despre satul sau, despre locuri, despre oameni si obiceiurile lor, despre spiritul taranului autentic pe care l-a stimat, l-a iubit si l-a avut model. Întotdeauna nea Mitica a fost, este si va ramâne român adevarat! Cunoaste atât de bine istoria României, literatura si reprezentantii ei de seama, valorile nationale, geografia, orasele, satele, evenimentele importante si este în permanenta legatura cu tara, se informeaza despre tot si despre toate.
   Nu a prea cunoscut experienta comunismului si mereu îmi spune ca traieste cu nostalgia vremurilor când era bine… Pentru majoritatea emigrantilor români, patria stramosilor va ramâne mereu vie în memoria lor. Asa a fost si cu nea Mitica. Trecerea timpului a diluat relele, iar motivele pentru care a fost nevoit sa paraseasca România s-au estompat… Asa este facut omul, sa uite de rele si sa îsi aduca aminte cu drag de perioadele frumoase ale vietii. Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre. Prietenul meu si-a iubit întotdeauna tara, graiul si portul stramosesc, oamenii pamântului în care s-a nascut, dar mi-a spus ca este de acord cu Cioran – care spunea la un moment dat ca noi nu avem nimic… „Românului îi cam place sa se laude – spune nea Mitica –, eu ma bucur când întâlnesc români de succes, este o mândrie a sufletului meu de român, dar când aud laude nejustificate sunt mâhnit; trebuie sa fim realisti si sa nu ne atribuim alte calitati, decât pe cele cu care, într-adevar, ne putem evidentia între alte natii”. În sustinerea convingerilor sale mi-a dat exemplul japonezilor, care îsi învata copiii ca de fapt, ei nu au nimic în afara de mintea pe care trebuie sa si-o valorifice la maxim: Tot ce aveti este inteligenta voastra, mergeti la scoala cât mai departe, studiati, învatati, pregatiti-va… Afirma cu tarie: „Trebuia ca în scoli sa ne fi învatat adevarul despre tot ce tine de neamul nostru românesc, care este un neam brav, cu radacini puternice si origini stravechi, iar despre România noastra trebuia sa ne fi învatat ca este o tara mica, ca avem si noi ce avem!” Era tare indignat ca s-au scris pe vremea comunismului atâtea poezii patriotice exagerate, laudative, cu atâta emfaza despre calitati pe care nu le avem, ascunzând defecte, pe care, în definitiv, fiecare popor le are si pe care trebuie sa le înlature. Intentia de a-ti preamari neamul este buna, dar patriotismul îsi poate avea locul doar dupa ce constiinta obiectiva a fost stabilita. Mai întâi lumina mintii si apoi focul aprins al patriotismului, scria cineva.
  Nea Mitica îsi iubeste foarte mult satul natal si amintirile anilor petrecuti acolo i-au ramas mereu vii! Dar traind atâtia ani departe de România, cutreierând tari si continente, având sansa de a cunoaste si a face o ierarhizare realista a valorilor, opinia lui este impartiala, chiar daca inima sa a batut tot timpul si bate în continuare româneste. Nu suporta oamenii care fac exces de laude si când are ocazia sa-i asculte, nu pregeta a le spune direct: „Mai, fratilor, da’ ce suntem noi, românii, buricul pamântului cumva? Suntem si noi un popor mic, dar în loc sa ne laudam cu ce-au fost strabunii nostri, noi trebuie sa muncim, sa învatam, sa avem grija de valorile noastre si sa ne evidentiem prin fapte si realizari remarcabile între toate popoarele acestei lumi”.
   „Românii sunt isteti, prind repede totul, sunt descurcareti, cu alte cuvinte”- îmi spunea adesea nea Mitica – si continua prin a-mi da exemple din România zilelor noastre, facând referiri la ceea ce se petrece în tara pe care a parasit-o acum 63 de ani… Nu agreeaza acest subiect, ar fi preferat sa ramâna cu imaginea României lui de-atunci… când era bine. Niciunui român care-si iubeste tara nu-i este usor sa vada cum se degradeaza cu fiecare zi ce trece scara valorilor, cum triumfa  doar puterea banului, fara sa se tina seama de interesul national.
   „Ca-mi place sau nu, trebuie sa fiu realist si sa subscriu opiniei lui Cioran si-anume, ca ne batem de multe ori cu caramida în piept, mândrindu-ne cu ce-au fost si ce-au facut bunii si strabunii nostri, în loc sa punem mâna sa facem noi ceva pentru tarisoara asta si sa ne remarcam cu-adevarat între celelalte popoare; uita-te, ce se întâmpla acum în tara, uite cum se manânca între ei cei mari si cum se lupta pentru putere, fara sa se gândeasca la solutii viabile si care sa actioneze în folosul national”. si câta dreptate are, fie ca ne place fie ca nu!
   Spiritul mostenit de la bunii si parintii sai, educatia sanatoasa primita într-o familie de oameni simpli dar cinstiti si nu în ultimul rând anii petrecuti într-o lume diferita de cea în care s-a format în tinerete, au facut ca nea Mitica sa-si faureasca din taranul român un  model de viata: „Daca scriu bine nu se datoreaza faptului ca am trait între intelectuali, ci faptului ca am trait între tarani, afirma cândva un mare scriitor francez,  iar eu sunt în totalitate de-acord cu el, de aceea îmi voi scoate mereu palaria în fata taranului român”.   
   La o sueta cu bucatarul lui Nikita Hrusciov
   Dumitru Sinu calatorea cu avionul de la Paris la Los Angeles. Cum niciodata n-a fost zgârcit la vorba si cum nimanui nu-i trebuie mult ca nea Mitica sa-i devina simpatic, în acea calatorie nea Mitica îl cunoaste pe bucatarul lui Nikita Hrusciov, conducatorul Uniunii Sovietice dupa moartea lui Stalin. Nici nu se putea sa nu intre în dialog cu el, nu si-ar fi iertat-o! Îi placea sa afle cât mai multe lucruri despre oameni, în general, iar când era vorba despre personalitati era de-a dreptul încântat.
   Îi povestise bucatarul cum odata îl întrebase pe Hrusciov ce ar lua cu el daca ar fi pe un vapor arzând în flacari, în momentul în care ar fi nevoit sa-l paraseasca. Impulsiv dar spontan, conducatorul rus i-a raspuns: As lua focul… Cum era un împatimit iubitor al naturii, dar mai ales al apelor si vietuitoarelor, Nikita Hrusciov avea vaste cunostinte despre tot ce tinea de acest domeniu, fiind totodata si un pasionat pescar. Mai aflase despre Hrusciov ca era un om sensibil, ca dupa moartea fiului sau nu a vorbit o luna de zile cu nimeni. În fata unei asemenea tragedii…  
„A doua oara daca ne-am întâlni, în Franta sau în SUA, nu ar fi la fel!”
   În acelasi avion s-a întâmplat sa fie si o distinsa frantuzoaica, o doamna care apartinea vârfurilor intelectualitatii franceze. Era casatorita cu un japonez si calatorea spre tara Soarelui Rasare, parcurgând o parte din drum cu acelasi avion cu cel în care se afla si nea Mitica.
   Frantuzoaica îl cunostea foarte bine pe Emil Cioran, sotul sau îl dusese pentru prima data în Japonia. Trei printi japonezi, care auzisera de faima filosofului român au fost curiosi sa-l cunoasca si sotul acestei doamne le-a facilitat întâlnirea cu el, în Franta. „Femeia aceasta mi-a cerut sa-i recit câteva versuri dintr-o poezie, în româneste. Stateam în cumpana nu ma hotarâsem ce versuri sa spun, când deodata, nu stiu ce mi-a venit si am rostit: Sunt sarac si n-am nimic / Numai pielea pe buric”.
   „Nici Japonia si nici Franta nu au avut vreun poet care sa descrie atât de bine saracia!”- se minunase frantuzoaica, reflectând la versurile rostite de Dumitru Sinu care se scuzase ca nu stia cine le-a scris; le preluase de la un taran de la el din sat. Din nou, iata ca spiritul taranului român impresiona prin profunzime si nu pe oricine, ci pe un intelectual de clasa din anturajul lui Cioran. Au urmat discutii nesfârsite între cei doi despre Emil Cioran, despre români si despre România. Femeia era încântata sa asculte lucruri pe care nu le auzise niciodata. La un moment dat, impresionata de tema discutiei cu Dumitru Sinu si-a exprimat regretul ca îi fusesera necunoscute pâna atunci atâtea lucruri, imputându-i în primul rând lui Cioran, tacerea: „Cioran a facut turul Frantei pe bicicleta si a scris mult despre Franta. Când o sa-l întâlnesc, o sa-l cert si-l voi întreba de ce n-a facut turul României”. Au abordat tot atunci subiecte diverse despre Franta si Japonia, fiind uimita de cunostintele românului. L-a întrebat cum îl cheama si unde-si are radacinile în România, pentru a-i putea povesti de el lui Cioran. La despartire nea Mitica i-a propus sa faca schimb de adrese însa delicata doamna i-a dat un raspuns care l-a lasat fara replica: A fost prea frumos. Vreau sa ramâna intacte aceste clipe, aceste amintiri. A doua oara daca ne-am întâlni, fie ca ar fi în Franta sau în SUA, nu ar fi la fel!
   „Mai, voi când ati venit din tara nu ati adus nimic cu voi?”
   Am amintit în relatarile despre întâlnirile mele cu Dumitru Sinu ca a fost un autodidact consecvent, mereu a dorit sa stie, sa cunoasca, sa învete. El a muncit toata viata dar si-a facut timp pentru citit si a citit enorm: Cine poate sa doarma cu un om care se scoala de câteva ori pe noapte, aprinde veioza si citeste? – va aduceti aminte, cu siguranta, spusele doamnei Nicole, sotia lui nea Mitica. Prietenul meu le-a confirmat când mi-a marturisit ca niciodata nu a avut somn: „Noaptea era liniste si citeam”…si acum la cei 85 de ani continua sa citeasca, continua sa se informeze pentru ca setea aceasta de cunoastere nu se poate alina decât din izvorul cuvântului.
   Îi considera atât de saraci pe cei care nu stiu nici macar o poezie! „Mai, voi când ati venit din tara nu ati adus nimic cu voi?” – îi întreba Dumitru Sinu pe multi dintre compatriotii nostri sositi aici, în America. Bineînteles ca întrebarea lui era pusa cu un scop, voia sa vada câti adusesera cu ei o carte macar… Dezamagit de cele mai multe ori, indignat de atitudinea lor ignoranta fata de carti, fata de cunoastere, afirma cu regret: „Sa lasi în tara toate poeziile, toate cartile de valoare pe care le-ai avut, eu nu-i înteleg, te rog sa ma crezi”. 
   „Daca…”
   „Daca fiecare dintre noi am tine seama de ceea ce transmite atât de frumos si de clar Rudyard Kipling în poezia Daca (Daca-ti ramâne mintea când cei din jur si-o pierd/ si fiindca-o ai te apasa sub vorbe care dor,/ Daca mai crezi în tine când altii nu mai cred / si-i ierti si nu te superi de îndoiala lor, / Daca de asteptare nu ostenesti nicicând, / Nici de minciuna goala nu-ti clatini gândul drept ,/ Daca, izbit de ura, nu te razbuni urând / si totusi nu-ti pui masca de sfânt sau întelept…), omenirea ar ajunge departe”, asa crede Dumitru Sinu si multi dintre noi suntem în asentimentul sau. Fiecare lucru îsi gaseste rezolvarea si fiecare drum se deschide lin în fata noastra în momentul în care avem rabdare, asteptam cu calm, cu deplina încredere în noi si în ceea ce dorim sa realizam, fara reticente si fara minciuni, fara a ne face din vis un astru si nici din speranta un tel, cu întelepciune si cu iubire, întâmpinând si triumful si dezastrul cu seninul sufletului liber de ura si încrâncenare. Sa constientizam ca orice pierdere materiala este un câstig al spiritului din noi, o încercare a tariei în fata deznadejdii si un imbold spre accesarea maximei vointe pentru a ne ridica demni, de-acolo de unde am cazut, sa avem curajul sa stam cu fruntea sus iar în fata Regilor, cu firea neschimbata. Daca Multimea nu ne va fi nicicând straina, stiind sa-i patrundem tainele si sa învatam de la fiecare câte ceva fara sa pierdem nici macar o clipa, vom reusi cu siguranta sa trecem clipa zdrobitoare si chiar s-o întrecem, cu atitudinea de bonom. Atunci lumea nu va mai fi pentru noi de nepatruns. Vom reusi sa-i stapânim necunoscutele si sa ne urmam calea nestingheriti, dobândindu-ne acel statut de care fiecare dintre noi ar trebui sa fie mândru: statutul de om.
„Eu îti spun un lucru, faci cum vrei, dar e bine sa stii mai multe limbi straine, învata franceza!”
   „Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoasterii, în fiecare zi trebuie sa învatam câte ceva”, asa m-a îndrumat nea Mitica ori de câte ori a avut ocazia s-o faca. El a învatat tot timpul: vorbeste engleza, franceza si italiana. Doamna Nicole, frantuzoaica pe care a cunoscut-o la Montreal si care i-a devenit sotie, vorbeste engleza si italiana si binisor româna. Ea a învatat cu timpul chiar si cântece populare românesti.
   Dumitru Sinu a plecat împreuna cu toata familia pentru o perioada destul de lunga în Franta, aproximativ opt ani si copiii sai au învatat perfect limba franceza. Nicolae si Sandra cunosc limbile engleza, franceza dar si limba româna; Nicolae mai vorbeste si limba italiana. Italienii pe care i-a întâlnit în SUA erau mirati de usurinta cu care se exprima nea Mitica în limba lor, nu întelegeau unde si cum reusise s-o învete: „Când locuiam la Vancouver în Canada, am lucrat cu italieni la restaurantul Marconi si i-am rugat sa-mi vorbeasca în italiana.” Italienii nu aveau cum sa învete engleza de la el, era doar un începator iar nea Mitica, a considerat ca era un bun prilej de a învata italiana. Relatia dânsului cu acesti oameni a fost de apreciat si nu întâmplator, când s-a hotarât sa plece din Canada spre SUA, proprietarii l-au felicitat pentru stabilitate si seriozitate în munca, fiind chiar uimiti de faptul ca el si-a anuntat din timp plecarea. Nu a avut decât de câstigat cu un astfel de comportament, gratie bunului simt de care a dat dovada.
   „Eu îti spun un lucru, tu faci cum vrei, dar e bine sa stii mai multe limbi straine, învata franceza!” si mi-a dat un exemplu: mi-a povestit cum un francez care a plecat în Africa a dus cu el un arbore. Când a spus unei persoane importante din conducerea acelei tari ca doreste sa planteze arborele acolo, raspunsul pe care l-a primit a fost ca de-abia peste 100 de ani se vor putea bucura de copacelul plantat, asa ca ce rost are sa-l planteze. stiti care a fost replica francezului? În acest caz, îl plantam imediat!”. La fel îmi spune si mie, sa încep imediat sa învat macar înca o limba straina si cred ca a reusit sa ma convinga.
   „Daca ar fi sa o iau de la capat as învata o meserie!”
   Daca ar fi sa va vorbesc despre profesia lui Dumitru Sinu, mi-ar fi foarte simplu: n-a avut vreodata o meserie, dar a învatat de toate. L-am întrebat ce-ar face daca ar fi s-o ia de la început. Mi-a raspuns fara sa stea pe gânduri: „As învata o meserie! Mi-ar placea sa fiu bucatar. Toata viata am regretat ca n-am facut-o atunci când am avut ocazia, de exemplu în Franta, la Paris, puteam învata de la Paul, tatal prietenei mele de-atunci”.
   N-a avut o meserie dar a fost un norocos: a întâlnit multi oameni de la care a avut ce învata, felul lui de a fi l-a ajutat permanent în reusitele sale. Este un om inteligent, cu o cultura solida. În plus, i s-au deschis cu destul de multa usurinta usile persoanelor influente, a fost agreat si placut în cercurile înalte, a fost un om puternic si s-a angajat mereu în a întreprinde actiuni curajoase. Nu i-a lipsit niciodata spiritul aventurii.
   Îmi povestea ca uneori este invitat la gratar de catre un amic, bucatar de profesie, cu care îi face placere sa discute pe marginea subiectului hrana si tot ce tine de ea. Când nea Mitica spune ca „nu traim ca sa mâncam ci mâncam ca sa traim” citându-l pe Molière, Vasile, bucatarul, îl tachineaza mereu afirmând relaxat: Ia sa fi venit Molière asta aici si sa fi mâncat un steak (fleica) facut de mine, cu un castravete luat direct din borcanul cu muraturi si-apoi  sa vezi ca n-ar mai fi zis ca nu traim ca sa mâncam. Eu îti spun sincer ca de aia traiesc, ca sa manânc.
   Nea Mitica a fost si este în continuare un om cumpatat, si-a îngrijit întotdeauna sanatatea, nu l-a tentat alcoolul, nu fumeaza, nu a fost niciodata un gurmand, a mers foarte mult pe jos, iata secretul longevitatii si agerimii sale.
   Visul american, în sfârsit, realizat!
   Afacerile personale ale lui nea Mitica au prins contur de-abia dupa ce a ajuns pe pamântul american, dupa o îndelunga perioada de peregrinari si acumulari substantiale în materie de viata si conduita, de cunostinte despre mersul si conducerea unei afaceri si nu în ultimul rând dupa enorm de multe cunostinte în rândul oamenilor de toate clasele si categoriile sociale de la care a avut ce învata.
   În fiecare zi, mii de oameni vin pe pamântul fagaduintei în cautarea propriului vis american. Everybody has a dream este un stil de viata, iar daca Dumnezeu îti mai da si un dram de noroc, asa cum s-a întâmplat cu nea Mitica, în scurt timp spui altora povestea ta de succes.
   Cum a ajuns în Statele Unite? Când au hotarât sa paraseasca Montreal-ul renuntând la Canada în favoarea Statelor Unite, Nicole si Dumitru Sinu si-au depus pur si simplu actele la Consulatul American din Toronto iar aprobarea le-a venit mai repede decât se asteptasera, totul a decurs foarte rapid. Au intrat în SUA prin Sault Ste. Marie, un orasel situat pe granita cu Canada si s-au stabilit în California.
   Alegerea facuta s-a dovedit a fi de bun augur, pamântul american a fost generos cu nea Mitica si familia domniei sale. Iata ca aici a reusit sa devina, rând pe rând, proprietarul a trei hoteluri.
   Totul a început în California, la Long Beach, unde a dobândit cu ajutorul unui evreu primul sau hotel, apoi a urmat un altul la Reno, în Nevada si în final a devenit proprietarul hotelului CORONADO din capitala statului Arizona. Este un hotel modest, pentru oamenii cu posibilitati materiale mai reduse, are 42 de camere care sunt închiriate cu 20 de dolari pe noapte, dar de aici are un venit constant. În plus, în apropierea casei sale din centrul orasului Phoenix, mai are un ansamblu de 17 apartamente închiriate, o avere suficienta pentru a multumi familia.
    La început s-a instalat cu familia în California si a reusit sa gaseasca destul de repede un loc de munca la o biserica, unde trebuia sa faca curatenie. În aceeasi zi citeste un anunt si suna imediat la Nob Hill Motel din Long Beach, care apartinea unui evreu, pe nume Max Sobelman. Proprietarul, un mare magnat, pe lânga acel motel mai avea si câteva mai mici, precum si o afacere cu chimicale, Montrose Chemicals (cu timpul s-a dovedit a fi o controversata sursa de poluare, motiv din care a si fost închisa).
   Îndata ce a telefonat, nea Mitica a fost întrebat de tara de origine; statutul de român de data aceasta i-a adus sansa de a fi angajat imediat, tatal lui Max Sobelman fusese croitor în România. La Nob Hill Motel fusese angajat ca manager. A dobândit statutul de proprietar al primului sau hotel datorita rezultatelor financiare pe care le-a obtinut într-o perioada scurta de timp. Sobelman, vazându-i ambitia si seriozitatea i-a promis ca daca pâna la Craciun va reusi sa realizeze un anumit profit, îl va ajuta sa aiba propriul sau hotel. La data scadentei, nu mica a fost surpriza lui nea Mitica vazând ca evreul îsi tine promisiunea si îi da astfel posibilitatea sa devina proprietarul unuia dintre motelurile lui, acordându-i un sprijin neasteptat.   
   „O, da, NOROC!”
    Într-una din zilele în care l-am lasat la hotel, dupa o întâlnire de-a noastra care se prelungise ceva mai mult ca de obicei, s-a oprit în fata hotelului si mi-a cerut sa citesc denumirea hotelului invers, de la coada la cap: O DA NOROC! – într-adevar, o, da, ce noroc a avut Dumitru Sinu pe pe parcursul aventurii americane si parca acest hotel, cu denumire deloc întâmplatoare,  a venit pentru el ca o rasplata pentru o viata de munca si sansa în aceeasi masura, în care a reusit  sa-si împlineasca visul de a avea propriul sau hotel, învatând, muncind cu daruire, pastrându-si integritatea si mai ales, vorba românului, lasând întotdeauna loc de buna ziua pe unde a trecut de-a lungul timpului. Sa reusesti sa ai propriul tau hotel cu o „bruma” de bani pusi jos, este un noroc si înca unul mare! Apoi sa iei un alt doilea hotel si un al treilea! Povestea lui nea Mitica îmi întareste convingerea ca americanii detin reteta succesului: America is the Land of the freedom and the home of the brave, nu este o vorba în vânt, ci are un sâmbure de adevar.
   si as mai putea da înca multe exemple din viata lui Dumitru Sinu în care, într-adevar norocul i-a surâs.
   Acest ultim hotel l-a dobândit cu un alt mare noroc: era în California când agentul sau imobiliar i-a telefonat spunând ca are o oferta foarte atractiva, propunându-i sa mearga sa-l vada. Nea Mitica n-a stat pe gânduri, a plecat de îndata, i-a placut hotelul, a negociat un pret bun, l-a cumparat si s-a mutat în Arizona, unde locuieste acum, de aproape trei decenii.
   Curios fiind, l-am întrebat care crede ca este cheia succesului în afaceri. Raspunsul lui a fost scurt si simplu: „Ca sa ai succes în afaceri, depinde numai de tine”. Apoi mi-a explicat ca trebuie sa stii ce si când si cum sa înveti, cum sa te organizezi, cum sa valorifici fiecare informatie, fiecare experienta pe care trebuie s-o consideri ca lectie de viata, fiecare succes sau esec cu rolul lui în formarea ta ca om de afaceri.
„stii cine este cel mai bogat om din Peru? Este un sârb! Bravo lui! A reusit pentru ca a stiut ce vrea si a avut si noroc! E multimilionar în dolari”, mi-a spus raspicat nea Mitica. 
  „ Eu cred ca noi toti avem un destin!”
   Personal, cred ca ceea ce a realizat Dumitru Sinu se datoreaza nu numai norocului. A avut, ce-i drept si norocul contributia lui. Omul acesta însa a avut o bogata experienta de viata, cu acumulari masive în materie de lectii pe care le-a învatat în timp, carora a stiut sa le dezlege tainele si pe care a avut abilitatea sa le aseze la locul lor si sa le aplice în practica dar si acea fantastica deschidere spre sufletul omului, completata de o doza considerabila de altruism. Nu i-a fost nici rusine si nici frica sa munceasca cinstit iar la momentul potrivit, destinul i-a scos la iveala mijloacele prin care sa descopere calea spre prosperitate.
   Pe când locuia în California îi placea sa participe la licitatiile de marfuri de tot felul, cunoscute aici în America sub denumirea de auction. Dupa una din aceste licitatii, plecând spre casa a vazut un batrân, de-abia târându-se sub greutatea unui un covor imens pe care îl avea în spate. Saritor ca de obicei, nea Mitica s-a oferit sa-l ajute si l-a eliberat pe bietul om de povara. Desi aflase ca pâna la casa omului mai erau câtiva kilometri buni de parcurs, n-a dat înapoi si a continuat sa-l ajute. „Mike, vrei sa cumperi casa asta?” – au fost cuvintele batrânului evreu, imediat ce au ajuns la destinatie. Mirat, nea Mitica i-a spus ca el nu are bani pentru asa o casa. Evreul însa nu s-a dat batut asigurându-l ca nu l-a întrebat daca are sau nu bani, ci i-a oferit o afacere buna, pretul cerut fiind derizoriu. Tranzactia s-a încheiat si nea Mitica s-a trezit peste noapte proprietarul casei evreului. Peste câtva timp a revândut casa unui prieten bun, pe nume Vasile Tudoran.
   Vasile i-a multumit toata viata. Mai, Mitica, daca atunci nu cumparam casa aceea de la tine, nu ajungeam sa-mi fac niciodata casa pe care o am acum – îi spusese lui nea Mitica, pentru ca vânduse la rândul sau casa la un pret mult mai mare decât pretul de achizitie.
   Dumitru Sinu considera ca nimic nu este la voia întâmplarii.  Oamenii pe care i-a întâlnit si împrejurarile în care s-au întâmplat lucruri ca acesta cu casa dobândita atât de simplu datorita unui ajutor banal, dar care a fost apreciat de catre batrânul evreu, nu sunt altceva decât produse ale destinului: „Eu cred ca noi toti avem un destin. Arabii spun asa: «Ce ti-e scris pe frunte ti-e pus!»” Apoi, melancolic, îmi spuse dintr-o data: „Ce rau am facut eu ca de la trei ani sa ramân fara mama? Dar daca esti bun, oameni buni gasesti”.
   Îmi povestise cu alt prilej despre mama care îi murise de tânara, la numai 27 de ani ai sai. Tatal cuprins de febra durerii, a avut inspiratie scriind câteva versuri ce-au fost puse apoi pe o melodie. I-a luat pe cei trei copii si i-a dus în pivnita, acolo i-a învatat cântecul: Când termina preotul, voi începeti toti trei si cântati: tine, Doamne, veacul bun / Ca pleaca mama pe drum / Ca noaptea sa n-o apuce / Ca nu stie und’ se duce .Toti oamenii din sat izbucnisera în plâns. Mitica era mic, dar i-au povestit satenii.
„Paul (Getty), tu doresti sa conduci o lume întreaga si nu te poti conduce pe tine?”
   Toata viata, Dumitru Sinu a stiut sa adune si sa selecteze informatiile, sa le stocheze în adâncurile sufletului si mintii deopotriva si sa valorifice întelepciunea celor pe care i-a studiat, fie ca au fost mari gânditori sau scriitori, oameni valorosi de la care si-a tras învatamintele, fie de la omul simplu, întelept si sincer.
   De pilda, îi ramasese vie în memorie o întâmplare relatata de catre inginerul Traian Nitescu, prietenul sau canadian de origine româna care era presedinte la Petrofina – un cunoscut concern de produse petroliere, din care nea Mitica a învatat cât de important este sa stii sa-ti folosesti vointa pentru a-ti atinge scopul în viata. Paul Getty, renumitul magnat al petrolului era prieten cu Nitescu si adora sarmalele preparate de doamna Florica, sotia acestuia; uneori mergea în vizita la familia Nitescu pentru a le savura împreuna, în tihna. Cu prilejul unei astfel de vizite, Getty i-a dezvaluit gazdei cum a ajuns sa renunte la fumat. Se afla într-o calatorie de afaceri la Paris. Fiind un fumator patimas a constatat într-o seara, pe la ora 11,00, ca nu mai avea tigari. A coborât din camera si-a hoinarit pe strazile Parisului în cautarea unui magazin, reusind în final sa-si cumpere tigari. La iesire din magazin s-a întâlnit cu un amic francez. Aflând motivul pentru care Getty se afla la acea ora acolo, francezul i-a adresat o întrebare retorica: Paul, tu doresti sa conduci o lume întreaga si nu te poti conduce pe tine? Nu te stapânesti pe tine?
   Cuvintele francezului au avut mare impact asupra magnatului, pentru ca acela a fost momentul în care Paul Getty si-a dovedit lui însusi ca are vointa, renuntând pentru totdeauna la tigari: Au trecut 25 de ani din acea zi si pachetul de tigari cumparat atunci la Paris îl am si acum, nedesfacut. În clipa aceea m-am lasat de fumat, ca dovada a faptului ca sunt propriul meu stapân,  povestea Paul Getty.
   „Fa binele si da-l pe apa!”
   „Tatal meu, fie-i tarâna usoara, m-a învatat sa nu primesc pe nimeni la mine-n casa cu masa goala, dar nici sa nu calc pragul vreunui om fara a-i duce ceva”, iata o învatatura de care Dumitru Sinu a tinut seama pe parcursul vietii si care i-a fost ca o pecete de suflet în tot ce a facut pentru semenii sai.
   A trecut prin momente de saracie dar si de bunastare si n-a uitat sa daruiasca din suflet pentru suflet, ajungând acolo unde era nevoie si când era nevoie, bucurând comunitati întregi si oameni simpli, aducând zâmbete ce fusesera uitate pe fetele copiilor cu probleme si raspunzând mereu prezent în fata oamenilor necajiti.
   Plecat din Sebesul de Sus la o vârsta la care alti tineri înca dezleaga tainele cartilor si se bucura de frumusetea anilor lipsiti de griji, nea Mitica a continuat lupta cu viata, zbatându-se din rasputeri ca în exil sa-si faureasca un rost si iata ca a reusit, ba mai mult, si-a îndeplinit promisiunile facute tacit bunilor si parintilor sai, neuitând de unde a plecat, neuitându-si neamul si locul ce l-a daruit cu dragoste si bunatate, cu sete de cunoastere si demnitate, cu virtuti cu care te poti naste dar le poti si pierde, odata vrajit de magia Occidentului. Nea Mitica nu le-a pierdut!
   A raspuns întotdeauna chemarii de suflet a fiilor satului natal, participând mai mult decât onorabil la actiunile organizate în scopul pastrarii unitatii si spiritului românesc pe meleagurile natale. Donatiile sale respira din peretii bisericii din sat si zâmbesc armonios prin blândetea si frumusetea culorilor ce o împodobesc.
   Asezamintele pentru copiii nefericiti din Râul Vadului sau Talmaciu si-au îmbunatatit substantial conditiile prin milostenia celui care, crescând de la 3 ani fara mama a dorit sa le readuca acestor copilasi zâmbetul pe fetele triste. si-apoi, câte sute de dolari n-au ajuns la cei nevoiasi din satul sau, si nu numai, pentru ca nea Mitica daruia de fiecare data sume cu cel putin doua zerouri în coada.
   Stau drept marturie nenumaratele scrisori de recunostinta pe care amicul meu le pastreaza ca pe un sfânt simbol al respectarii promisiunii facute lui însusi în momentul în care a parasit tara, si în acelasi timp, promisiunii facute celor dragi din familia sa, care-i spuneau întotdeauna: Fa binele si da-l pe apa!
   Bine-a facut si bine-a gasit si niciodata nu s-a uitat în urma spre a vedea ce i-a mai ramas, pentru ca a daruit totul din inima! Acesta este Mitica Sinu!

Octavian Curpas