Stefan Doru Dancus
Scrum/Cendre
Editura Grinta
Cluj-Napoca 2010

Cei care cantaresc poezia vor trebui sa se declare invinsi. Nu pentru ca Stefan Doru Dancus isi propune asta, ci pentru ca ei, cantaritorii de poezie, sunt demisi, nu mai au obiect de activitate si trebuie sa devina oameni ca tine si ca mine. Nu au cantarul necesar pentru scrumul transformarii alchimice a cuvintelor lui in viata. O viata traita in cunoasterea cauzelor tuturor durerilor, dezvaluita intre copertile acestui volum.

Cel care scrie despre sine ca este „singurul cersetor sarac din Romania” (pag.10), mi s-a dezvaluit ca un daruitor. Prea plinul lui uman se revarsa in poeziile care te fac sa transpiri sau sa lacrimezi. Partea cea mai frumoasa a acestei lucrari poetice este ca Stefan Doru Dancus are stabilitatea unui munte intr-o lume care continua sa curga. Cuvantul lui este fie un bisturiu de chirurg pentru realitatea alterata pe cai din ce in ce mai sofisticate, fie un balsam pentru ranile omenesti. „Povestea aceasta pazeste cele doua cadavre”, toate se intampla fiecaruia dintre noi „caci nici unul din noi nu mai stie care si cine este” (pag. 22). Trebuie, cu voie sau de nevoie, sa ne punem intrebari citind poeziile lui. Aceasta este, cred eu, de fapt menirea acestei carti si reusita striga din toate filele ei.

Asa cum flacara copertii lumineaza in noaptea foarte abil strecurata in viata fiecaruia dintre noi, Stefan Doru Dancus stie sa-si faca cititorul sa ridice sprancenele a uimire: da, domnule, chiar asa este! Cum de nu m-am gandit pana acum? Dar cati dintre noi vom simti cu adevarat cum „am inceput sa cad in inima mea” (pag. 30)? Mai mult, cati dintre noi vom plange pentru oameni intr-una din incaperile inimii, asa cum ar fi in mod natural necesar? Asemenea degetului aratator al unei oglinzi, in care poetul ne constrange sa ne vedem pe noi insine. Dar Stefan Doru Dancus e deopotriva inauntrul oglinzii, prin luciditate, dar si in afara oglinzii, prin traire. Uitam sa vedem si sa traim pentru ca timpul descris in jurul vietilor noastre nu ne mai apartine. Semnalul de alarma dintre copertile volumului are un singur destinatar: omul, cu libertatile legate de institutii scalciate si cvasi-inutile, aflat acum in vreme de rascruce. Strigatul, exprimat poetic in volumul lui Stefan Doru Dancus, trebuie sa fie auzit. Un deget pus pe o rana deschisa sunt versuri precum „eu de-acum am sa urasc / cat de drag iti pot fi / daca mi-ai dat copii / avutii avocati puscarii / nu sunt pavel Doamne / cum de-ai uitat ca-s Doru Dancus / iubesc si-mi bate inima inca Doamne / cum sa te iubesc Doamne / in clipa cu nervii de fier” (pag. 66). Rana aceasta este a fiecarei fiinte umane care iubeste, simte, gandeste, care isi daruie existenta total celorlalti, rastignita pentru toate durerile meritate sau gandite ale intregii umanitati. Vederea poetului este un alt mod de a clar-vedea. Un singur om traieste in toti.

Stefan Doru Dancus este un razvratit, dar un razvratit reformator. Ar dori sa aseze la temelia reformei lui propria ardere, propria sacrificare, dovedindu-se in felul acesta un cautator de sensuri noi intr-o lume aproape vaduvita de sens. Filosofia pe care o intuiesc in volumul lui Stefan Doru Dancus este aceea a dragostei de oameni, in sens crestin. Forta cuvantului asternut in poeziile din „Scrum/Cendre” are ceva din forta primordiala, vibratorie, a Cuvantului. Calatoria la care ne cheama poetul este una catre cele mai adanci incaperi ale pesterii personale a fiecaruia. Acolo, in acest adanc in general ascuns, autorul descopera deopotriva forta pamantului-mama si a stelelor. „In tarana au ramas sangerand zarurile” (pag. 100), aruncate, ca mai in toata istoria, de alte maini spre alte trupuri, pana la insangerarea care sfinteste.

M-am gandit cu drag la cei care vor invia dupa crucificare. Din ce in ce mai multi, „renascuti din jar”. Acesta este omul care scrie in sine insusi si se exprima prin Stefan Doru Dancus. ”De n-ar fi ei am putea trai omeneste / insa ei sunt cei ce ne aprind lumanarea la capatai”  (pag. 36):  un ecou al Revolutiei care nu poate si nu trebuie sa ne lase indiferenti, cu capul in nisip. Complicitatea pasiva nu ii e caracteristica poetului. El sufera durerile altora asemenea unui martir si daca cel ce citeste nu simte acest fapt, atunci sufletul acelui om este de-a dreptul rece: „Scrum sunt la picioarele tale Isuse/ zadarnic am cucerit lumea/ lumea nu vede ca ard/ nu stie ca ajung piatra pentru alt izvor/ pentru alt altar/ pentru pavajul altei strazi pe care vei calca in/ alt Ierusalim/ vei respira arsura/ altor trupuri – nu poemele astea/ gramada asta de scrum de pe sandalele Tale” (pag. 48).

As asemana vocea lui Stefan Doru Dancus cu un sunet de clopot. Asa simt chemarea lui catre oameni. Sa se apropie, atunci cand bataile sunt cele ale singurei lui inimi. Despre traducerea in limba franceza pot spune ca face un act de prelungire spre lumea apuseana a acestui glas de clopot. Din Maramuresul batran si puternic, la fel de clar, ca o chemare, trebuie sa fie auzit pana departe, in tara frantuzeasca si a celorlalti francofoni. De lauda e aceasta straduinta si ecourile nu vor intarzia. Arderea este mult prea profunda si graiul  universal al poeziei nu cunoaste frontiere.  Iar minunata calatorie prin cuvintele poetului-om Dancus ne cheama mai departe, cu fiecare vers scris si durut. Din calatoria aceasta lipseste intotdeauna ultimul pas. Este o rugaciune umana, vie si fara sfarsit, la fel ca viata.

Volumul degaja, prin grafica de exceptie, deopotriva mobilitatea focului nestins si o anume forta blanda a continutului. „Doamne daca se sparg sticlele / doar fantana ramane a noastra iar ochii sub bocanci / un lung sir de soldati / migreaza spre tara / ce-mi ia viata pentru a-si intretine iluzia / ca-mi apartine” (pag. 106). Asa sta, singur impotriva acestei coloane de soldati straini, dincolo de editura si revista Singur, Stefan Doru Dancus. Este o fiinta imbogatita prin trairile fiecaruia dintre noi, rostite viu si inlacrimat. Deopotriva parinte si copil, frate si Fiu, bunic si strabun. Toate aceste infatisari strabat poeziile lui, intr-un singur glas. Ne e cum nu se poate mai necesar acest glas, noua, tuturor, acum. Chiar si cantaritorilor de poezie, desi ei inca nu o stiu.

Constantin P. POPESCU
10 ianuarie 2010
Bucuresti