Ispita

Este primavara, soare si merii sunt albi de floare.
Dinspre livezi te imbie un parfum ce se transforma
în suc dulce-acrisor avâd aroma de mar..
Peste vara, merisoare mai intâi verzi la culoare
se transforma într-o noapte în merele acum coapte…

Marul galben îl imbie sub a arsitei vapaie,
setea-i parjoleste trupul si Adam doarme pe-o claie.
Se trezeste si zareste marul auriu din pom
si fara sa stea pe gânduri il inhata, mai ce om …
Marul îi ramâne-n gât desi Adam tot înghite
o sa vada lumea-ntreaga ce-ai facut pe negândite.

Intr-o alta poienita, Eva cade în ispita
si culege doua mere, dar precauta, chitita,
le ascunde sub camasa sa nu fie oropsita…
Merele sunt parfumate, acrisoare, mari si rosii –
ca se vad de la distanta si imbie pofticiosii.

Adam o vede pe Eva – jos în vale, la izvoare,
si-l cuprinde marea sete vazându-i merele-n zare.
De sub tufe lunecând, intr-un Mar-Domnesc se suie
sarpele chitit sa-i faca – fructul oprit sa-l înceapa.
Se preface ca nu stie si sa-ncerce îi îmbie
cu un mare Mar-Domnesc pe cei doi ce nu-ndraznesc.

Pentru marul rosu, mare, calca porunca-n picioare…
Mai târziu, pe luna plina, Eva si Adam suspina,
dar suspina de placere – a-nceput luna de miere
chiar acolo jos pe-o claie, în gradina lui tataie…

Cârdei V. Mariana

Iarna salutului

Merg in cimitirul  lumii ce trait-a –
Sade o batrana, pe-un scaunel, in strada –
Ce sa-i dau, cand este mult prea scumpa pita?
Doar un “buna ziua” – Domnul sa o vada –

“Sanatate, mama!” – uite-asa raspunde,
ea, batrana care stie chiar pe sine,
Cand o doare totul, si nu-i leac niciunde,
Pretul sanatatii, cat mai ai  in tine  –

“Sanatate, mama!” – inima ii suna,
C-a primit o vorba, de cand tot asteapta,
Sa ii spuna lumea, macar “ziua buna”,
Cand mai are pana-n cimitir, o treapta –

Merg in cimitirul lumii ce se plimba
Azi, pe strazi, si poate! Poate tot, sa faca!
Doar un “buna ziua”, i-a-nghetat  pe limba –
Dis de primavara, ca o  promoroaca …

19 aprilie 2011-
Jianu Liviu-Florian

Magnolii

Pe strada mea, magnolii albe,
sub Soare au prins viata,
Din zori si pana-n asfintit
mireasma ne rasfata.

Cuprinsi de vraja, pe-nserat
mai facem o plimbare,
Sub albul lor imaculat
îmi furi o sarutare…

Dar iata ca a rasarit
Corabia celesta pe
valuri de nori lunecând
si stele-i fac orchestra.

Efectul albului sublim
oniric este-n noapte,
Simti puritatea suspinând
si-a vantului dulci soapte.

De pe-o alee, la parada,
învesmântate-n roz-bombon
magnolii tinere, suave,
tintesc al Primaverii tron.

Mirificul piersic zâmbeste
îmbujorat de-atâta saga,
pregnant parfum exala el
si le dedica un rondel.

Cârdei V. Mariana

PRIVIND FLORIILE (POEME)

LASATI COPIII SA SURÂDA A FLOARE! Iubind Cuvântul, cuvintele mi-s muze, lumina lor balsam, mir si cântare. Doamne, lasa-ma în aceasta ruga de floare! Alunga-mi din par frunzele vestejite! E atâta primavara în bulbul de floare, ca rodul lui da binecuvântare si pace. In cuibul Nadejdii, Credinta e Floarea românului, ce nu-si scutura niciodata petalele, ci numai mireasma. Cu zavoare de crin. ferestrele inimii îmi sunt închise… Ce Floare mi le va deschide? Cine mi-a luat mugurii Copilariei si-a pus în loc rasad de abanos? Lasati Copiii sa creasca prin flori! Lasatii sa puna rasad cu mânutele lor de petale! Lasatii sa-nmiresmeze tarâna, ca pâinea scoasa din tast! Lasati Copiii sa surâda a floare!   AS VREA Sufletul Copilariei, sa creasca ca un Copac cu flori… Sa-l altoiasca albinele cu credinta lor… Din fructele adolescentei sa dea tuturor… Din crengile mature sa-mpleteasca cosuri de flori… Trunchiul secular, miresme de carti sa rodeasca… BINECUVÂNTARE DE CRIN Floarea… Între cer si pamânt, Pamântu-i e pâine si Ceru-i este vin. Din iia florilor Inima lui Hristos e tesuta de mânute de prunci… Lumina… Floare de taina. În candela ei, arde copilaria noastra. Mireasma florii e o chemare. Sau o amintire dintru-nceput? Atât de aproape îmi sunt Florile… Le simt rasuflarea. În Tainele lor ma descopar pe mine. Gândurile albe mi se aprind din polenul lor… Lumina florilor ma filtreaza, ca pe o Camase de mire, pe care se arunca sortii lui Christ. Sa fie o binecuvântare de crin?   MILA FLORILOR Florile, primesc lumina de la îngeri… Mladiindu-ne bucuria, o zamislesc în noi . Ne cheama din noi, dorul de Dorul nemarginirii. Cor de albine, plâng idilele lor, zugravite pe aripi-curcubee. Fluturasii, pierd din soare ascunzându-se în mila florilor. Gheorghe Constantin NISTOROIU Florii 2011

ACEL FLUTURAS DE NOAPTE

S-a invârtit in jurul unei lumânari,
crezând ca-i Soarele.
Era fericit si nu stia ca totu-i minciuna.
Spre ziua, lumânarea s-a stins
si fluturasul a adormit.

Când Soarele a rasarit in zori
“Acel fluturas de noapte”
avea aripile arse si sufletul zdrobit…
O raza timida l-a îmbratisat,
Soarele i-a dat aripi noi.

Fluturasul priveste lumânarea,
apoi raza de soare…
Raza e blânda, duioasa…

„Stiu, tu nu esti Soarele!”,
si lacrimi îi scalda privirile,
multe lacrimi, lacrimi de fericire.

“Acel fluturas de noapte” plânge…
pentru el a rasarit un Soare nou –
Soarele adevarului.

Cârdei V. Mariana

PASTELE ORBILOR SI AL PARTASIRII

„MODERNIZAREA” PASTELUI…

nu-L mai plânge – astazi – nimeni pe Hristos
nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi
Crucea-I grea n-o înduram – direct – pe os
nici hidosu-i strigat – horcaind în toi!

…nevinovata carne sa înghita
în vina lui mereu deschisa-a pofta
oricine-i pregatit – smerit – sa minta
sa cumpere privata lui Golgota…

a pregatit ciocane si piroane
spectacol: tâsnirile de sânge
turbat – vampiric – delicii noi – saloane

cu-orgii si vome: nu mai ai când plânge…
…doar în pridvor ceresc Maica suspina:
„Fiule, seaca-izvorul lor de vina!”
***

ADEVARAT SI MERITAT

e fariseica lumina-n casa
Pastele-i nou viclean prilej de voma:
nu mai e sfânta nicio masa –
se-apropie porunca de Sodoma!

Hristosul e uitat – de toti – pe Cruce:
cioplim – din fapte – rastigniri moderne…
se zguduie pamântul si se duce:
nebunii hohotesc – deschid caverne…

nebuni se suie toti – cu chiuiala
pe lesul crimei lor – pe bietul miel
si vor – toti – mântuiri de mântuiala:

gândul tarabei-i Pastele – nu El!
…nu va împingeti – nu tot cereti grad:
va veti ghionti – la hurta – toti – în iad!
***

PARTASIRE

Hristoase, Tu, lumina nepatrunsa
Tu, rege peste-ntunericul de-amurg –
pune-Ti – pe pieptul meu – mâna-Ti strapunsa
reda-ma Tie – din toate câte curg!

Hristoase,-ncoronat de spini – lucind scuipati –
si sânge si batjocura pogoara
sa împartim si frângeri si puteri – ca frati
acum – când lumea s-a aprins de seara…

stinge-mi – Hristoase – peste ochi – mii stele
pravale – peste mine – de cer lespezi
clopote bat ceas alb si ceasuri rele

dar Tu de mine – frate – nu Te lepezi!
…în miez de noapte – îngeri Te vor cere:
voi fi partasul Tau, la Înviere!
***

PASTELE ORBILOR

striga orbii strop marunt
de cersiri si jale –
lumea-i luata de la fund
iar pe Noua Cale!

striga orbii-n uliti largi
ca tot dau de garduri:
capul poti sa ti-l tot spargi
când crezi doar în narduri!

strigati – orbilor – ca vine
Hristul cel de Foc!
ard pe cer numai albine
fir de busuioc…

strigati – orbilor – lumina
vi s-a spart în cloaca!
dati-i Lui Hrist toata vina
luminari sa faca!

pune-Ti – Hriste – mâna Ta
pe pleoapa-ngropata:
caci la Înviere-i da
privire curata!
***

METANOIA

cu ghiold vârtos iudei te-mping spre pisc
si n-au stiut ca Împarat Te-asez!
prin suliti te-au stins: noi raze – de nou risc
ei au aprins – astfel – si un nou crez…

prin Calea Crucii – apriga povara
ei ti-asterneau – în purpuri – Savârsirea!
din zgreaptan de scuipati si de ocara
fara s-o vada – -aprindeau Mântuirea!

…azi nu suntem salbatici mai putin
si-s prosti mai multi si tot mai fiorosi:
dara lucrarea-I – prin sângerari si spin

se face tocmai unde-s nori mai grosi!
…va fi o noapte preatainica – si-o stea
sub care crunti dusmani – frati s-or îmbratisa!
***

LA OSPATUL MÂNTUIRII

îngeri si-a trezit pe ramuri
ceresti lamuri
Sfântul Zarzar!

pâlpâie lumini de raiuri
zeiesti graiuri
în Gradina!

pasari mii se asezara
se-nchinara
pe-al Lui Umar!

din toti porii-asuda Lumea
Vin de Floare
Sarbatoare!

vin serafii toti în iures
vestesc gures
Mântuire!

El zâmbeste peste creste
si din rane
face strane!

la Ospatul Lui s-asaza
ca pe-o raza
Omenire!
***

NOAPTEA SARBATORII

din sopotiri se-aprind – în nopti – copacii
si florile fecioare ard sub valuri:
cât de bogati mai pot fi toti saracii
când doar ei vad averile din ceruri?!

tot m-a trezit migala de maestri
care-au visat vapaie de petale:
maiastra boare-a mirilor terestri
sunt rasuflari de îngeri – cer la poale!

da – m-a trezit Hristos în Sarbatoare:
a înviat – din rani – în cununie!
tot ce-i ranit – facutu-s-a-n El floare

iar în trezitii oameni – nebunie!
…de câta nebunie esti chemat
Gradina s-o-nlumini din sfânt pacat?!
***
Adrian Botez

VINEREA MARE

Din Eul rastignit de iubirea
pentru celalalt, curge viata vesnica.
M.-A. Costa de Beauregard

Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos.
Se-aude toaca.
Credinciosii se-ndreapta spre biserici.
Începe slujba religioasa.
Îngerii coboara blând din cer,
întind aripile deasupra capetelor noastre,
îsi pregatesc glasurile.
Preotii-nalta rugaciuni…
Se-aud cântari de cinstire,
se înfioreaza întreaga fire…
Se-aprind lumânari,
se lumineaza inimile si gândurile noastre.
Se cânta Prohodul…
Îngerii tristi cânta cu noi !
Clopotul bate.
Pe cer trec nori alungati de vânt.
Pasari tresar din somn speriate.
Printre unde sonore si fosnet de aripi,
lumânarile noastre,
unite-ntr-o singura lumina mare.
Învaluiti în propria lor lumina,
Îngerii se afla printre noi!
Înconjuram biserica,
împreuna cu preotii,
purtatori ai sfântului Epitaf.
Ne oprim de patru ori
si ne hranim sufletele cu rugile lor.
Trecem pe sub Epitaf…
Îngerii sunt cu noi!
Biserica-i prea plina.
În jur roiesc enoriasii.
Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos!
Îngerii se afla printre noi!
De secole rememoram
tristetea acelor zile, acelui timp –
Patimile lui Hristos -,
Cel venit sa ne lumineze,
sa ne dezvaluie sensul vietii.

Vavila Popovici – Raleigh, SUA

De cand incearca

De cand incearca, tot incearca,
Sa-mbarce lumea intr-o arca,
Si dincolo chiar de mormant,
Ea sa ramana pe Pamant!

De cand incearca, tot ratand,
Sa faca-aici un Rai plapand,
Cand unu-l ia cu el, in tina,
Se naste altul in lumina  –

De cand incearca, pe ascuns,
Si niciodata nu-i deajuns,
Sa-mparta Raiul tot, la toti –
Si nenascuti, si vii, si morti –

De cand incearca, si n-asteapta,
Sa faca cerul lumea dreapta,
De nedreptatea lor, prea grei,
O-ndreapta-ntai si-ntai, cu ei –

De cand incearca, tot incearca,
Sa-mbarce lumea intr-o arca,
Si sa o duca toata-n Rai,
Pe plai, cum l-au tocmit din grai …

17 aprilie 2011,
Jianu Liviu-Florian

Ziua florilor

E ziua florilor: opriti-va putin,
Si nu le mai taiati – intre tarana
Si cer, pe floarea lor, inca mai tin
Idei de bine si frumos  – pe mana –

E ziua florilor: priviti-le cum nasc,
Intre pamant si cer, din radacina –
Lumina si tarana, doar, prin teasc
De viata, beau, ca sa ne dea lumina –

E ziua florilor : luati seama lor, opriti
Macelul – mai rabdati-le o clipa,
Si fiti macar o clipa fericiti,
Cand pilda lor, pe lume, se-nfiripa…

17 aprilie 2011,
Jianu Liviu-Florian

SEMIOTICA CHAKRELOR

Semiotica chakrelor sau un recurs la lumea ca text

„ Ca sa pot muri…/
pe mine, mie însumi reda-ma!
Mihai Eminescu

Ah, ca norul de grauri cumva gândit
La prada în marele cires verbe oarbe
Când dimineata tipenia daimonului
A uitat vama deschisa!
Ce stii tu prin aflare si ce prin reminiscenta
Telepaticei, divine foame de Unu?
*
Vino, tradeaza-ma a nu suferi când cadea-va
Catapeteasma diagnozei onirice.
Impregnat de sângele acelei lumini murdare
Pansamentul nirvanic si delirul psihologilor
s-a întors în cetatile pluralului elohim
contrafacere si diversiune în opera care îsi
devora ce spulbera-n treime cunoasterea!
Înca ritmic în entropia Azurului.
*
Broderii ale mortii batrâne
Acolo, pe tarmuri, unde capul poetului
Se rostogoleste ca amfora în
extazul de fameni al zeitelor.
Gânduri desculte,o, cum zburdam prunc odata
Pe pajistile însufletirii primordiei,
?i gustam din sarut muscatura
Sporind ce se pierde. Ca iezii inocenti
În urmele de lup inversând fuga spaimelor
Diafragma ce ucide concret în abstractia
Horelor.
*
Fie primit acest delir controlat
În estetica lor, cu durerea- fantoma a
Inumanului ascuns în ceea ce ochiul orb vede.
*
Pe tarmul memoriei, rostogolindu-se, amfora
Craniul golit de vuit, sublunarul chivot
Al poetului.
*
Nu ceea ce cautam, ci unde cautam.
Razletiti în dogme, razbunati a trai moartea altora?
*
Cel apolinic Gemelarul îl gelozeste
Pe celalalt, asuprit de esente? Sa îl poarte
Ca stigma în ego, pe cel astfel iertat?
*
Suficienti sinei lor trogloditii, puerilii si vampele.
Doisprezecimea fractalica a revelatiei tale,
Niels Bohr- precum infima spirala
A melcului lacrima sidefie a Constelatiei.
Vino, sa uiti, a se naste din logos strapuns
De sine gravida feminitatea – ciorchine de irisi!
*
Silogisme rebele, prin mandale si avatari.
Sentinte, alegorii ale divinei solitudini
Câta vreme sacrificiul e legea si reciproc
Energiile se perinda energofage.
Cu moartea pre moarte cântând.
*
Rasune înzeirea atot- nascatoare
De clone ! În hibrisul ontic
si-n cele ce râd a-nvata
Cum sa moara.
Deo-prudenta orgasmului
Ca epifanie: ca sa ne redea noua însine?

Poeme într-un vers

În urma de urs, diafana brândusa.
*
Zvâcnet de sfârc erogen- aisorul.
*
Cuib de pene si sânge, sub vultur.
*
Luminatia sa, Mama Noapte.
*
Stele care cad de nimeni culese.
*
Fructe putrezind, vântul prada.
*
Pe omatul mormintelor, iezii de lapte.
*
Inteligenta nauca a macilor, în insomnia grâului.
*
Aud trosnind electronii sub pielea ta dalba.
*
Clitoris, zeita ascunsa, gheara de înger cazut.
*
Diavolul îl iei prin surprindere. Îngera,
prin tandru viol.
*
Orice împreunare e un viol.
*
Textul este noetic si poetic hermafrodit.
*
Proto- materia a ramas fecioara lumii.
*
Eroarea face revelatia ca splendoare.
*
Jocul animalelor este initiere a uciderii.
*
Instinctul de vânatoare are origine angelica.
*
Ajunge un bat de chibrit sa distruga Eonul.
*
Am nins pe imprudenta înfloririi tale. Iarta-ma!
*
Sânii mei inutili, continuând evolutia?
*
Am uitat ca sa suporti despartirea.
*
Venirea în lume este deja plecarea.
*
Utopia sperantei, iata religia milei.
*
Mila e sâmbure spart prin iubire.
*
Când oracolul tace, e semn de-nviere?
*
Cumva moartea pe sine se moare. Cântând?
*
Am facut salturi peste tiparele somnului.
*
Am levitat sub vulturi, sub clopote.
*
Am mintit, ca sa ascund adevarul bolnav.
*
Am redus la suportabil, tristetea gigantului.
*
Am învatat prin dezvatare.
*
Mi-am râs plânsul.
*
Între Sine si Ego- un razboi care naste.
*
Au cazut acei îngeri, ca sa înalte umanul.
*
Pe umerii pereche, grota- labirint suspendat.
*
Îl lobul temporal,chivotul.
*
În aorta, Graalul. Si între coapse?
*
Poemul ratat, ca simulacru ce vindeca?
*
Lumea e un poem într-un vers.
*
Eseul, anagrama unei mandale.
*
Irisul dublu ca un grafem, semnatura zeului.
*
Când nu voi mai sti despre mine, nu plânge.
*
Când vei auzi ca am murit, nu îi crede.
*
Lasa-te de vânt sarutata: ca umbra.
*
Fara cuvinte, aici, suntem Unul.
*
Cea învinsa, este cea care primeste pruncul.
*
De neuitat mormintele de alge pe tarm. Ale cui?
*
Memoria oceanului refuzând înnecatii…
*
Rasune în text tiparele divinului, Amin!

Eugen EVU
Hunedoara
12 Aprilie 2011

Radacini cu mirari si miresme – selectie

Gherghina
Ma numesc simplu : Gherghina.
Casa mea este gradina.
Hainele-s de clorofila
Si ma hranesc cu lumina.
În aceasta primavara,
M-am facut o domnisoara !
Am obrazul ros, ca focul,
Si-mi astept, zilnic, norocul.
Am plete lungi, pân’ la poale,
Toti încearca sa-mi masoare
Frumusetea, bat-o vina,
Ca doar ma numesc Gherghina !
Fluturasul cel galbui
În camera, pe perete,
E un fluture cu plete.
Cine l-o fi pus sa zboare,
Ca peretele nu-i floare,
Ca sa vina-n casa mea
Sa se-ncurce prin perdea? !
Vreau sa-l prind, însa nu-i pasa,
Crede ca-i la el acasa.
Mai bine i-aduc o floare,
Sa se-ascunda-ntre petale,
Sa se simta-n raiul lui
Fluturasul cel galbui !
 
Barza
Are casa la etaj,
Construita din talaj.
Pat întins si luminat…
Se crede într-un palat !
Ma priveste hat, de sus…
Si când soarele-a apus,
Se aseaza-ntr-un picior,
Rezemata de vreun nor ?
Nici ca-i pasa de ceva !
O sa stau cât oi putea
Si-o s-astept, cu mare dor,
Sa-mi aduc-un fratior.

Closca cu pui
Cotcodac si lui, lui, lui !
Closca are zece pui.
Unu-i negru si motat,
Altu-i sprinten si baltat,
Doi sunt galbeni si pufosi,
Ceilalti patru, cam nervosi !
Au ramas doua puicute,
Sunt atâta de dragute,
Cu ochi negri ca margica,
Si-au pierdut-o pe mamica.
O tot striga : piu, piu, piu !
– Sunt aicea ! O sa viu !
 
De Pasti
Astazi, în bucatarie,
Ouale, pe farfurie,
Stau gatite si fardate,
Asteptând sa fie sparte.
Zice cel mai rosu ou :
„Mâine, iarasi voi fi nou !
Astazi, m-a gatit Maria
Si a umplut farfuria.“
Iar cel verde si lucios
Asteapta la rând, frumos,
Sa-l ciocneasca vreo fetita
Si sa-l mestece-n gurita.

Martor la facerea lumii
Am vazut cum da cu ciocul.
Face gaura în coaja.
Cât o nuca e bobocul !
Eu, alaturi, stau de straja.
Înca unul, si alt ou !
Iata, a iesit afara !
Pe puiutul asta nou
Îl asez, frumos, în oala.
S-au facut vreo noua pui,
Galbeni toti, cu puful moale.
Negricios nici unul nu-i,
Doar o pata pe-aripioare !
Unul e putin motat,
Ghemotocul de beteala !
Iata, smecheru-i urcat
Pe capacul de la oala !
Gospodinele
În poiana, lânga casa,
Pasarile-si fac de cap.
Vremea e asa frumoasa…
Lebedele sunt pe lac.
Doua prepelite sure
Spala rufele-n pridvor,
Iara cucii-s dupa mure,
Cânta si le e de zor !
Codobatura cea rea
Sta pe-o creanga de stejar
Si ajut-o cucuvea
Gardul, sa îl dea cu var.
Iata si o rândunica,
Cu ochi ageri, de femeie,
Instruieste o furnica
Cum sa mature pe-alee.
Toata lumea-i harnicuta,
Treburile-s multe, toate… !
Chiar si acea vrabiuta
Cara lemne si bucate.
 
Vestitorul
De pe-un fir de iarba noua,
Cu iz proaspat de padure,
Un gândac, stropit cu roua,
Cu mustati si plete sure,
Se întinde drept spre-o raza
Galbena, muiata-n soare,
Rasfatat, ca într-o oaza,
Sa vesteasca-gura mare,
Pentru-a nu stiu câta oara,
Ca e, din nou, primavara !

Jertfa
Fatase oaia noastra doi miei firavi, cuminti,
În noaptea-aceea sfânta, cu-omatul gros si moale.
Mama i-a luat în casa, pareau ca niste sfinti
Ce coborau, în graba, din vechile icoane.
De-a doua zi, mielutii zburdau încolo, încoace,
Erau suavi si dulci, cu pete ruginii…
Si am crezut, de-atunci, ca nimeni nu-mi mai place
Mai mult c-aceste fiinte, adevarati copii !
În zilele cu soare, în curtea noastra-ntinsa,
Le urmaream privirea cu-atâta bunatate…
Aveam o bucurie si-o inima aprinsa,
Iar mama îmi vorbea de scoala si de carte.
Vreo patru luni, mai bine, ei au crescut frumos !
În casa mea, pulsa atâta fericire…
Pân’ ce-am zarit un om cu-o apriga privire,
Pe fiecare miel, l-a-ntins pe iarba, jos.
Eu am crezut atunci, ca dânsul se tot joaca,
Si m-am apropiat sa-i spun ce dragi îmi sunt,
Dar raul scoase iute, cutitul, dintr-o teaca,
Si sângele se scurse, fierbinte, pe pamânt.

Ce tipete prelungi, în zarea tulburata !
Mielutii mei cei scumpi, mureau pe iarba, jos !
Oaia, închisa-n iesle, zbiera îndurerata,
Iar câinele, în lant, schelalaia nervos.
Cu sufletul zdrobit, am alergat îndata,
Sub un castan, în curte, ca sa-i jelesc prelung…
Aveam, din acea clipa, o casa-ndoliata,
Si jertf-acelor îngeri nu mai puteam s-alung,
Am plâns, pe saturate, pâna-n lasatul serii,
Sub ceru-mpovarat de sânge si pacat,
Iar mieii mei cei dulci, abandonati durerii,
Se vad si-acum, întinsi, pe iarba, cum se zbat.
Ghioceii
Ghioceii din curtea mea
Ieri, atâta m-au rugat,
Sa-i mai las un pic sa stea
Sub zapada, la iernat.
Eu voiam sa-i duc mamicii,
Astazi, este ziua sa,
Dar am înteles piticii,
Ca-s acoperiti de nea.
Si-o sa creasca pâna-n zori,
Frunzele cu clopotei,
Mama o sa aiba-n zori,
Un buchet de ghiocei !
Picturala
E cald, trifoiul parfumat
Arunca-n jur, miros de floare,
Pe vale, muguri de cicoare
Îsi pleaca fruntea pe-nserat.
În curte, iezii blânzi si mici
Alearga-ncolo si încoace,
Bunica firul lung mai toarce
Sa faca fratelui cipici.
Cocosul s-a suit pe scara
Se umfla-n penele lucioase,
Gainile se strâng faloase,
Salcâmul, iata, se-nfioara…
 
Beatrice Silvia Sorescu

GEORGE ROCA POET…

Trei ciobani,/ un deal si-o vale,/ soare gaben – un dovleac,/
turma s-a oprit la umbra/
pe-o costisa, sub copac.”
(Pictura naiva)

Ai zice ca George Roca umbla la sensibilitatea cuvintelor, reinventînd nu metafora, ci culoarea, cu o dezinvoltura ce vine din delicatetea si sensibilitatea sufletului sau poetic. Poezia asta trebuie citita sub un alt unghi, dincolo de suprafata poemelor intentionat calma, pentru ca sunt mai peste tot câteva niveluri de lectura. Dar sa nu facem afirmatii gratuite: „Acolo,/ pe insula fericirii noastre/ este vesnic primavara.”

Simplitatea este desavîrsita, emotionînd prin mestesugul cu care poetul George Roca îsi identifica arta poetica, „Acolo” devenind „numai acolo”, absolutizînd mesajul. Si, desigur, „primavara” se identifica în absolut cu tineretea vesnica a spiritului, a poeziei în cele din urma.

Uite alta gama, plina de muzicalitate: „S-a nascut din stropi de ploaie/ Ce cadeau pe-un vârf de munte/ Apa ce tâsnea navalnic/ Din fisuri mari sau marunte.” Stropii de ploaie cadeau „pe-un vîrf de munte”, asemenea cuvintelor ce „cad” din vîrful creionului.

Încet, cu rabdare, litera dupa litera, imaginile se contureaza din propriul lor interior metaforic, la suprafata tîsnind poezia delicata si vie: „În inima ta,/ am descoperit un buchet de flori/ care,/ din când în când,/ dar destul de des,/ îl daruiesti prietenilor dragi/ pentru a-i face fericiti./ Acestia, la rândul lor,/ te rasplatesc cu o mângâiere/ pe/ fruntea ta de poet.// Se creeaza astfel/ o armonie divina/ care te face sa sari/ mai usor peste/ gaurile negre ale Universului.”

Eu nu sunt critic, ca sa disec poezia si sa-i descopar suprafetele, asa ca ma multumesc – neavând uneltele necesare unei analize detaliate – sa descopar frumusetea desavîrsita si, la George Roca, am avut ce sa gasesc. Iata cîteva metafore: „vazut-ai fluturi mândri/ zburdând în dans erotic/ sau un apus de soare ce se-îneca în noapte?”
Si: „într-o zi te-ai însurat cu ploaia”.

Sau „Ars poetica” a lui George Roca: „Pe sânii-ti proaspeti de fecioara/ Am pus doi crini, sub brat zorele,/ Pe pântece inimi din frezii/ Însagetate cu lalele./ Mai jos întins-am o garoafa/ Iar pe genunchi, pusu-ti-am roze,/ La glezne albe flori de nufar,/ si între degete, mimoze!/ Pe alba perna pus-am cale/ Si mândre flori de paradis…/ Pareai o zâna minunata/ Parca venita dintr-un vis./ Asa impodobita-n flori,/ Esti cea mai splendida mireasa/ Privindu-te eu te ador/ Iubito, dulcea mea craiasa!”
George ROCA este un poet adevarat !
________________________

Ion LILA
13 aprilie 2011
Franta

PIETA (Met)

Trebuie sa suferi, pentru a pricepe moartea înainte.”

Michelangelo

Fecioara Maria tine în brate

trupul fiului sau, dupa crucificare

si parca-i aud plânsul…

Marmura celor doua trupuri straluceste,

o lumina coboara din ceruri,

alta vine din interiorul materiei,

învaluind sufletele chinuite:

Unul plecat spre ceruri,

altul ramas pe pamânt…

Clipa prezenta pare ombilical legata

de cea din trecut!

Strâng pumnii de parca-as strânge

durerea clipei;

ca pe un ghem o stâng,

îl despletesc apoi si-ncep sa-nteleg

tristetea muta de pe chipul Fecioarei.

Cu puterea gândului masor

durerea profunda a mamei,

la pierderea vietii Fiului mult iubit

si ma tulbura geniul lui Michelangelo,

explozia lui de spiritualitate, de idee,

transformând materia,

dându-i, din întreg sufletul lui,

forma de gratie, de stare divina,

dainuitoare peste veacuri,

marturie a celor întâmplate…

Stiu, „Statuia nu transcende lumea!”

Si totusi, cât de aproape îmi pare acum,

statuia de icoana!

 

“you have to suffer,
to better understand death beforehand.”
MichelangeloI separate myself of time,
I become dumbfounded in the face of the statue…
Virgin Mary holds in her arms
the body of her son, after crucifixion
and I feel like I can hear
the stifled cry of the mother.
Behind me, a visitor shouts:
“The statue doesn’t transcend the world!”
The marble of the two bodies shines
my soul hugs
the face of Virgin Mary…
A light descends from the skies
another coming from inside the material,
enveloping the clothes of the tortured souls:
Another left toward the skies,
another left on the earth…
And the present moment becomes umbilically tied
to the one from the past…
I tightly hold the hand of the quiet moment
like a ball of yarn I hold it,
I unravel it and then I understand
the sacrifice, the mute sadness
on the face of the Virgin Mary;
With the power of thought I measure
the profound pain of a mother
of the loss of her one and only Son…
and the genius of Michelangelo disturbs me,
his explosion of spirituality, of idea
transforming matter,
giving it, from his whole soul,
graciousness, divine state
lasting ages,
evidence of what happened…
Oh, how close I feel now, the statue of an icon!

By VAVILA POPOVICI

Raleigh, NC