By Prof. Dumitru Buhai
Chicago, Illinois

Carpatii formeaza un arc maiestuos
Si Dunarea curge spre mare frumos.
Campia romana e-o holda manoasa,
Iar inima mea simte dorul de casa…
Din cer se revarsa-acolo mai multa lumina,
Iar fata crestinului arata mult mai senina…
Si florile-n tara mea de dor au o corola aparte,
Iar mireasma lor dulce o simt de departe…
Sfintita de soare e glia romana de aur,
Cu sange este stropit Baraganul strabun!
El da painea vietii din vechiul tezaur
Oricarui roman din oricat de micul catun.
Izvoare de munte, profunde si clare
Devin raurile mari, dar linistite la vale,
Udand cu a lor apa curata, sfanta si buna,
Campia cea verde din tara-mi strabuna.
O, Doamne-al meu Tata, in suflet port acum dorul
De tara mea frumoasa de dincolo de-oceane si mari,
De care-acum, cand scriu poemul, simt in inima fiorul,
Ca-mi voi sfarsi viata de chirias de timp in departari!…

Romania mea este tara la rascruce de vanturi, spre soare-rasare, dincolo de imensul ocean… Este tara mea de dor, la care doar gandind, in suflet ma infior, caci, cu multi ani in urma, eram nevoit s-o parasesc, fara sa stiu daca vreodata o voi mai revedea…
Si am luat cu mine, in sufletul meu, imaginea tarii mele, ca o Doamna frumoasa imbracata in podoabe alese, daruite de Creatorul cerului si al pamantului, in caierul vesniciei, cu mii de ani in urma… Am luat cu mine o tara ce o port, ca o floare ce o ingrijesc; si o am in sufletul meu, in culorile sfinte de curcubeu tricolor, ca sa nu uit ca am trait Acasa o felie de viata cu ai mei… Am luat cu mine de-acasa o tara in primavara mereu… Tara mea de-aici – de printre straini – este limba romana, daruita si mie de Dumnezeu, ca sa gandesc, sa citesc, sa ma racoresc, cand dorul de casa ma-nvaluie in nostalgie; si-ti marturisesc acest sentiment romaneste si tie…
Romania mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvantata de Dumnezeu! Ma gandesc acum – departe de tara mea in primavara – ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvantata: o gradina frumoasa pe pamantul unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi, romanii, mai mult, de ne-a dat o tara atat de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit in sentimente de dor, caci este Acasa!
Ce n-are frumos Tara mea, Romania? Gradini si livezi in culorile de curcubeu, munti plesuvi in tacerea de piatra adanca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mana maiastra si sfanta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mangaie privirea, cu livezile imbracate in sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata in soarele mai luminos si mai calduros, cu raurile izvorate de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stampere setea romanului cuprins de harnicie, cand trudeste pamantul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci romanul se naste poet, cantandu-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…
Romania mea este locul meu de nastere; si toti romanii imi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cantec sau inlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta. Purtam toti, cu noi, o casa, in sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba romana, primita ca dar de la strabunii ce au sadit in noi – ca zestre sfanta si buna – florile sacre de comunicare, in cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamant si nu ne-am lasat inima sa ni se paganeasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta in Dumnezeu.
Romania mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, ingrijita si pastrata frumos, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sange latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, cand ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, cand am vazut intaia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci Tara mea: Acasa.
Gradina aceasta frumoasa – de Acasa – a ramas pentru mine, ca inceputul Paradisului cu florile semanate cu semintele eternitatii, iar mirosul lor parfumat il simt, de departe! Vad, si mi se bucura inima si sufletul, cand mi-amintesc, „Ciresul din gradina copilariei”, pe care-l port – in suflet – printre straini…
Fiind copil, mult imi placea livada,
In luna mai, cu toti pomii infloriti.
Ma fascinau ciresii cu flori ca zapada,
De care credeam ca poetii-s indragostiti…
Am urmarit cat de frumos a crescut
Ciresul meu, din satul de demult…
Era tot mai puternic si mai frumos,
Cu flori dalbe-n mai si fruct gustos.
Am inteles ca l-ai crescut, o, Doamne,
Tu Insuti in decursul multor toamne,
Ca i-ai pus radacinile-n umedul pamant,
Dar coroana i-ai lasat-o-n bataia de vant…
Un cires frumos crescut de Tine,
O, Doamne-i tot ce ni se cuvine,
Sa ne arate cat de bine si frumos
Ai creat lumea cu glasul Tau duios!
Ciresul meu ti-a fost recunoscator,
Caci a privit mereu spre Cer cu dor,
Zambind spre soarele-aninat in cer sus,
Coroana verde, cu flori-n ruga si-a depus…
Ciresul frumos avea-n pamant radacina,
Dar toata fata-n corola era inspre lumina;
Si-n ramurile cu frunzele verzi si stufoase,
Se-auzea ciripitul cu sunete melodioase…
Eu nu stiu, daca vreodata, voi vedea
Asa de frumoasa si delicata poezia mea,
Ca florile dalbe de cires zambind pe ram,
Acolo, in gradina mea draga, de ardelean!
O, floare dalba, de ciresi,
De unde vii? De unde iesi?
M-ai fascinat si mai vrajit;
Si-ncerc mereu sa te imit!…
Ca livada cu ciresii in floare si gradina copilariei mele-n verdeata primaverii-n sarbatoare este patria mea ce-o port in sufletul meu, amintindu-mi cum haladuiam fericit prin ea, in anii drumetiilor fermecate din anii de demult…
Am cutreierat aceasta gradina sadita de Arhitectul Universului, in lung si in lat, imprimand pe pelicula creierului meu capodopere naturale ale patriei mele si am plecat prin lume cu ele, ca sa le am mostenire si sa fiu fericit ca m-am nascut intr-o tara asa de minunata, ce a fost, ce este si va fi o creatie binecuvantata a lui Dumnezeu…
Din primavara vietii mele, imprimata in mintea mea tanara, mi-e vie – si acum – pelicula de frumuseti ce-mi apar, pe undele memoriei, cand impreuna cu o ceata de prieteni si colegi de scoala – in ajunul absolvirii scolii elementare, la inceputul lunii iunie, ne-am aventurat sa escaladam – intr-o sambata dupa-amiaza – muntii Caraiman, ca sa ajungem la crucea de piatra si fier masiv, infipta pe varful de stanca cel mai inalt. Crucea de pe varful Caraiman ma fascinase in toti cei trei ani de scoala elementara, caci o puteam vedea in enigmatica ei splendoare atarnata de norii ce nu se sfiau sa mi-o ascunda, pe cand soarele ce ne zambea, in recreatiile pline de zgomot si voiosie, mi-o prezenta in splendoarea si binecuvantata ei aratare ce ma umplea de curiozitate, atragandu-ma ca un magnet. Era, in crucea de pe varful de munte numit „Caraiman”, pentru mine, ceva misterios si tainic… Ma gandeam ca trebuie sa ajung sa ating aceasta cruce, ca sa-mi astampar curiozitatea si sa-mi incarc sufletul cu mai multa credinta si curaj pentru a porni pe drumul vietii ce-mi statea inainte, la acea rascruce de drumuri, la care ajunsesem in acel an: trebuia sa dau examen pentru a intra la liceu si sa ma mut in alt oras, din oraselul Busteni, dupa trei ani de viata oxigenata si ozonata de aerul muntilor.
Am trecut – intr-o zi de sambata insorita – printr-o padure de pini si brazi. Ne-am oprit sa ne odihnim putin si ne-am balacit in apa rece si zgomotoasa ce cadea vijelios dintre stancile de piatra, de la o inaltime ce ni se parea ametitoare, formand cascada „Urlatoarea”, de pe colinele pitorescului orasel Busteni.
Am plecat din lumea cascadei de apa ce ne primise atat de zgomotos, cazand de la marea inaltime de stanca – cu enigma ei adanca – plonjand in viteza in „ochiul” de apa involburata, dar minunat de curata, de unde isi lua drumul ei – tot vijelios – la vale, ca sa se uneasca cu paraul Prahova si sa curga mai linistita spre campie…
Am continuat urcusul pe cararea ce ne ducea spre locul tacerii: pe varful de stanca, unde statea de straja o cruce ce o vazusem – ziua – de atatea ori prin ceata, acoperita de nori, stralucind in razele de soare sau luminata de becuri electrice – in timpul noptii. Mergeam curios. Mergeam bucuros. Urcam voiniceste, dar mergeam cu credinta ca voi dezlega misterul ce inconjura varful Caraiman si crucea misterioasa… Se auzea tot mai slab zgomotul apei, ce se bocea in caderea ei, lovindu-se de stanca… Am inaintat pe carare, printre pini si brazi inalti, cu varfurile pline de clorofila, inaltate spre cerul senin, plin de lumina si soare, din acea sambata frumoasa de inceput de vara… Si am intrat in universul acela, preaminunat ca sa-l fi uitat, dupa ce m-am departat de izvorul bucuriei trait, cand escaladam muntii Caraiman, urcand din „Poarta Bucegilor”: orasul Busteni, pe drumul plin de pietre si cu haul prapastiei deschis aproape de noi, cu destinatia: Crucea din varful de stanca, ce ne atragea, ca un magnet, pe toti din grupul nostru de scolari alpinisti amatori.
Dupa ore de urcare, in graba noastra tinereasca, rupti de oboseala, dar cu sufletele pline de bucurie ca am vazut atatea frumuseti pe munte, am ajuns la destinatie. Eram mai mult decat incantati. Eram fermecati!… Ajunsesem pe varful muntilor Caraiman. Eram la o inaltime de 2.384 de metri, iar la doi pasi de noi se casca prapastia… Nu mai aveam de urcat. Parca ajunsesem la marginea pamantului… In fata noastra statea reala crucea imensa de 33 de metri, amplasata pe un soclu de beton armat de forma unui trunchi de piramida. Crucea este facuta din nervuri de fier masiv, aranjate simetric si sudate cu grija, ca sa reziste furtunilor si vijeliilor, starnite de vanturile turbate din varful de munte, din locul unde – am crezut eu, atunci, demult – este Templul tacerii…
La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna…
M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier,
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca…
Pe cer au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala, de vis!
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele!…
Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.
N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo, in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Iisus.
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine departe!
Acolo, pe varful Caraimanului, din frumosul lant carpatin romanesc, am inchis ochii si am multumit lui Dumnezeu pentru Romania mea binecuvantata, in care traiam, in copilaria si tineretea mea, eu…
Muntii falnici, dealurile in culori de curcubeu, campii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvantate, marea cu valurile ei neastamparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grau „pe cel mai gras si bogat pamant din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „in pantecele” tarii mele, gradini langa gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii imi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt roman, afirmand plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Romanie!…
Romania mea este ca o gradina, pe care am luat-o cu mine in limba romana, vorbind la trecut, visand romaneste, acum, la ce va sa vina acolo: Acasa, unde am trait „o felie de viata”… Ma reconectez si astazi cu optimismul de Acasa, cand imi gasesc refugiul meu de suflet, gandind, vorbind si scriind in limba parintilor mei: in limba romana, care este una dintre cele mai frumoase limbi vorbite din lume, avand o istorie vrednica de poporul a carui obarsie se adanceste in istorie pe o perioada de aproape doua milenii. Este o limba romanica, avand la baza structurii gramaticale si a fondului principal de cuvinte vocabularul si gramatica limbii latine. Vorbita de peste 30 de milioane de vorbitori din actuala Romanie si de romanii aflati in diaspora, inclusiv in America si Canada, limba stramosilor nostri romani se bucura de prestigiu pentru muzicalitatea si pentru structura ei gramaticala atat de bine inchegata si atat de logica in redarea precisa a sensurilor exprimate in ingemanarea sunetelor in cuvinte, a acestora in propozitii si fraze, prin care vorbitorii se inteleg intre ei, in vorbire sau in scris.
Frumusetea limbii romane, ca muzicalitate, bogatie de vocabular si logica de organizare structurala, i-a facut pe multi oameni de cultura romani si straini, care au studiat limba noastra, s-o aprecieze, scriind cu entuziasm despre ea. Voi da exemplul de mai jos cu singura dorinta de a trezi interesul romanilor aflati departe de tara: de Acasa, dar cu inima si vorba legati de izvorul acela lingvistic si sufletesc de la poalele Carpatilor nostri si al Dunarii strabune…si – de ce nu? – pentru strainii care vor dori sa cunoasca o cultura si o tara minunata, binecuvantata de Dumnezeu sa fie una din tarile cele mai frumoase din lume, cu oameni deosebiti si cu o limba de comunicare dintre cele mai alese dintre limbile pamantului!…
In secolul al 19-lea, un scriitor roman, pe nume George Sion, scria, cu sufletul plin de mandria pentru limba si neamul romanesc, poezia intitulata „Limba romaneasca”, in care ne contopim in admiratia, alaturi de autor, pentru neamul si limba noastra ce-o vorbim si aici, printre straini; si cautam sa n-o stricam prin pocirea ei, introducand sintagme nedorite, din „amalgamul” atator limbi vorbite pe aceste meleaguri. Dar iata cuvintele izvorate din inima unui roman ce si-a iubit limba si neamul, cum ar trebui sa facem si noi, memorand aceste versuri simple, dar izvorate din inima sincera a unuia ce a gustat frumusetea acestui mijloc de comunicare lingvistica: Limba romana…
„Mult e dulce si frumoasa, / Limba ce-o vorbim! / Alta limba-armonioasa / ca ea nu gasim. / Salta inima-n placere, / cand o ascultam, / Si pe buze-aduce miere, / cand o cuvantam. / Romanul o iubeste cu sufletul sau… / O, vorbiti, scrieti romaneste, / pentru Dumnezeu / (…) / De ce limba stramoseasca sa n-o cultivam?(…)”
Romania mea este o tara frumoasa, cu un popor temator de Dumnezeu, cu oameni ce gandesc si vorbesc romaneste.
Romania mea este un tablou unic in lumea de culori a globului nostru pamantesc, care se invarteste majestic de atat amar de vreme…
Romania visurilor mele, din copilarie si de mai tarziu, este locul in care muntii canta in bataia vanturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar paraiasele zburda, ca apoi, raurile domolite sa duca sperantele romanului in lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, in care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit in suflet mirabila samanta a sentimentului de dragoste pentru Romania mea si pentru limba ei frumoasa, romana!… Am in suflet un camin ce-l port printre straini: E Romania mea si limba ei frumoasa!…
(Din volumul „Emigrantii”, de Dumitru Buhai)