Category: Biblia

Promisiuni conditionate

On By nelursIn Biblia, Credinta, Incurajare, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

 

Promisiunile lui Dumnezeu sunt conditionate- insa toate sunt DA. AMIN!

 


Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. (Iosua, 1.3)

 

[pullquote]

Cartea aceasta a Legii sa nu se departeze de gura ta; cugeta asupra ei zi si noapte, cautând sa faci tot ce este scris în ea; caci atunci vei izbândi în toate lucrarile tale si atunci vei lucra cu întelepciune.(Iosua, 1.8)

[/pullquote]

Nu stim ce greutate a pus în vorbele sale un profesor care înainte de 1989 a facut o afirmatie colosala în fata studentilor pe care-i îndruma si de care se simtea foarte apropiat si responsabil: „Nu e om cult acela care nu a citit Biblia cel putin o data.” Sunt curios pâna unde si-a însotit vorbele cu fapta. Ce a facut el însusi, cât de departe l-a dus acea preocupare nobila si curajoasa pentru acel timp cand Bibliile erau aproape complet interzise în particular. Înafara preotilor, exceptand protestantii, aproape nimeni nu citea Biblia.

Se vorbea ca Marin Preda pentru a scrie celebra fraza de la sfarsitul trilogiei Cel mai iubit dintre pamanteni citise toata Biblia si înca una veche! Dar, cu siguranta profesorul nostru se referea la o cultura generala minima.

[pullquote]

“Daca dragoste nu e, nimic nu e.” (Marin Preda, cf. 1 Corinteni, 13)

[/pullquote]

Asa cum românii e musai sa-l citeasca pe Eminescu, tot asa e obligatoriu citirea Bibliei. Se stie ca aceasta Carte unica cuprinde multe genuri literare, scrieri de mare profunzime literara, scrise în perioade de timp stravechi, care se întind pe cca 1.500 de ani, pagini care si-au mentinut nu numai autenticitatea celor scrise, dar si prospetimea si farmecul, intacte.

Toti marii oameni de cultura, Eminescu, Eliade, Arghezi, Blaga, Stanescu, Botta, Botez s.a., lista fiind deschisa, fac referiri de substanta la invatatura Bibliei, întreaga lor opera ar avea o alta directie si o cu totul alta valoare (inferioara) daca ar lipsi cultura si tiparul sfintelor scrieri.

Am zis Biblie, deoarece si altii vorbesc de Sfintele Scripturi, unii incluzand si alte scrieri vechi, cum ar fi upanisadele, de pilda. Ori, Biblia cuprinde cele 66 de carti canonice, dupa cum gasim si explicarea necesara în Prefata la Biblia Ortodoxa, tradusa si tiparita sub îngrijirea distinsului carturar si prea-înalt episcop, Bartolomeu Anania. Biblia Ortodoxa cuprinde si alte cateva carti necanonice, pe care Bartolomeu Anania le numeste bune de citit! Insa, o mare parte a Occidentului, neoprotestantii, Biserica Americana Baptista, au Biblia cu doar cele 66 de carti canonice, celelalte sunt cu totul inafara Bibliei. Nu sunt considerate Cuvantul lui Dumnezeu care sa fi inspirat scriitorii acestora. Pentru cunoscatori, diferenta e mare, intre o carte canonica si una necanonica, se simte imediat ca nu e in vorbirea si scrierea unitara a intregului,  citind Biblia cu aplecare, apoi punand ochii si pe acele scriei bune de citit.

[pullquote]“În adevar, fagaduintele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea si „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” 2 Corinteni, 1.20[/pullquote]

Pentru ca spatiul unui Articol e totusi limitat, voi restrange  acest punct de vedere, doar la aceste afirmatii succinte, de altfel si tema propriu-zisa o voi trata mult prea laconic.

Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. (Iosua, 1.3)

Daca veti calca cu piciorul, insa e cu folos sa calcam cu ochii si cu gandul, cu meditatia, locul lasat pentru noi, care trebuie deci cucerit, Dumnezeu ni-l va da, cum a promis. El a lasat ascunse, la prima vedere, lucruri importante pentru viata noastra. Trebuiesc cautate cu multa grija si preocupare, ca pe o comoara de mare pret. Pentru poporul israel, Dumnezeu a promis acea bucata de Pamant care le-a dat-o atunci prin conducatorul lor, Iosua, dupa razboaie care au durat cca 7 ani, si care va fi al lor, conditionat.

[pullquote]

„Iosua a împlinit poruncile date de Domnul robului Sau Moise si de Moise lui Iosua; n-a lasat nimic neîmplinit din tot ce poruncise lui Moise, Domnul. „ – Iosua, 11.15

[/pullquote]

De ce credeti ca toti marii oameni de cultura, printre care il includ si pe Brancusi, s-au preocupat in mod majoritar de invatatura care ne vine din Biblie si de la Dumnezeu?

Pentru ca e de neinlocuit si pentru ca e o sursa inepuizabila de mari binecuvantari.

Citim Cuvantul Sfant, caci El ne poate da bucurii spirituale nespus de marete?

De curând am avut sub ochi un eseu urias, al omului de cultura prof. dr. Adrian Botez: Doi frati … imparati! De care imparati si frati, e vorba? De Dan si Emil Botta, ambii poeti de mare talent. Dan Botta, poet de mare profunzime si scriitor cercetator, fiind printre noi doar 51 de ani (1907-1958). Imparatul mai tanar, Emil Botta (1911-1977), a fost un mare actor si poet talentat, binecunoscut contemporanilor sai prin rolurile memorabile interpretate in teatru si film, remarcat prin stilul de interpretare cu totul inconfundabil, de mare angajament launtric.

 

[pullquote]

Mircea Eliade il omagiaza pe poetul Dan Botta, folosind cuvinte-metafore: “ … pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”…

[/pullquote]

 

CE VREAU SA ZIC ? Pun fata in fata,  alaturi si  impreuna, Biblia si scrierile marilor poeti amintiti aici.  Mareata Opera le-a fost izvor de invatatura si inspiratie,  tuturora. Dar  Biblia  ea insasi  cuprinde si multe scrieri in versuri cum sunt Psalmii, unele scrieri ale lui Solomon, cartea Iov…

Inca odata remarc credinta poetului Dan Botta, descifrata pentru noi in eseul Doi frati … imparati!:

 

“ Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.”

 

 

Constat, ca si Dan Botta, ca in poezie, cuvintele si ideile, filozofia acestora, imbraca forme de mai mare profunzime spirituala.

 

 

Dan Botta “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”

 

Sa mergem la adevaratul  izvor  spiritual!

Sa ne bazam pe  promisiunile  – certitudini care ne dau adevarata viata si fericire vesnica – Cuvantul lui Dumnezeu lasat pentru om in Carte, in TESTAMENT (Vechiul si Noul testament- Biblia).

Doamne ajuta! Doamne da-ne izbanda!

 

Despre o bunatate ca a lui Dumnezeu

On By nelursIn Biblia, Credinta, IncurajareLeave a comment

DAVID SI MEFIBOSET

 

Scurta Meditatie din 2 Samuel, 9.1-11.

 

Împaratul David a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul ca sa ma port cu el cu o bunatate ca bunatatea lui Dumnezeu?” Si Tiba a raspuns împaratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare. (…) Si Mefiboset a mâncat la masa lui David, ca unul din fiii împaratului.” (2 Sanuel, 9)

 

Pe aceeasi tema am scris meditatia: „Frumusetea lui Dumnezeu este Bunatatea”. Caracterul si frumusetea lui Dumnezeu ne sunt dezvaluite de însasi bunatatea Sa, imensa si proverbiala!

 

Am auzit o povestioara care spunea ca Sarpele cel vechi, Diavolul, ar fi fost întrebat de ce e asa de rau, cum de el face mereu numai rau si aduce multe necazuri oamenilor. Acesta ar fi raspuns: – Cum, va mirati? Oare nu asta e starea mea normala, nu acesta e caracteul meu? Oare nu asta e slujba mea?

Insa omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Deci bunatatea este o stare naturala a omului si ne-am astepta sa fie bun, sa-i semene mai mult lui Dumnezeu.

Vedem cum o singura muscatura a Sarpelui a fost de-ajuns sa-l schimbe pe om atât de mult, încât sa-si arate mai mult rautatea „mostenita” de atingerea Sarpelui, decât bunatatea, ca trasatura definitorie a Creatorului care l-a plamadit dupa chipul Sau.

Spre deosebire de noi, carora ne sare tandara imediat ce nu ne convine ceva, când suntem calcati pe batatura mândriei, Dumnezeu are îndelunga rabdare si îndelunga îndurare fata de neascultarea omului pacatos coplesindu-ne adesea prin bunatatea Sa.

Psalmistul David spune „Caci mânia Lui tine numai o clipa, dar îndurarea Lui tine toata viata: seara vine plânsul, iar dimineata, veselia.„ (Psalm 30.5).

 

Inainte de a se numi Pavel, celebrul apostol era cunoscut sub numele Saul din Tars. In acea vreme – desi era evreu din evrei, un om foarte educat, care avea si cetatenie romana si studiase cu marele învatat Gamaliel -, îl gasim printre cei care prigoneau biserica lui Dumnezeu participand la omorârea evreilor care credeau în Isus Cristos si în învierea Lui, cum este relatat cazul martirului Stefan, omorât cu pietre (Faptele apostolilor, 6-7).

Stefan, plin de Duhul Sfant,  si-a manifestat bunatatea fata de calaii lui, strigând înainte de-a-si da duhul: „Doamne, nu le tine în seama pacatul acesta!”

[pullquote]

<Cuvântul lui Dumnezeu se raspândea tot mai mult, numarul ucenicilor se înmultea mult în Ierusalim, si o mare multime de preoti veneau la credinta. Stefan era plin de har si de putere si facea minuni si semne mari în norod. (… ) …Oameni tari la cerbice, netaiati împrejur cu inima si cu urechile! Voi totdeauna va împotriviti Duhului Sfânt. Cum au facut parintii vostri, asa faceti si voi. (…) Ei au început atunci sa racneasca, si-au astupat urechile si s-au napustit toti într-un gând asupra lui. L-au târât afara din cetate si l-au ucis cu pietre. Martorii si-au pus hainele la picioarele unui tânar, numit Saul. Si aruncau cu pietre în Stefan, care se ruga si zicea: „Doamne Isuse, primeste duhul meu!” Apoi a îngenuncheat si a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le tine în seama pacatul acesta!” Si, dupa aceste vorbe, a adormit. > Fapte 6-7

[/pullquote]


Daca Satana îl schimba mult pe om, îndemnându-l mai mult spre rau, prin prezenta lui Dumnezeu în viata si inima sa, omul se va schimba în bine. Are loc un proces de  renastere a vietii prin Duhul Sfânt, vointa si dorintele  i se vor schimba implinind voia lui Dumnezeu, iar lucrurile le va face în mod majoritar pe placul Domnului. Si astfel, bunatatea isi va face simtita tot mai mult prezenta in vietileunor asemenea oameni.

De aceea David preocupat sa faca voia Domnului,  intreaba: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul ca sa ma port cu el cu o bunatate ca bunatatea lui Dumnezeu?”. David vrea sa-si reverse bunatatea, dar nu orice bunatate, ci una ca a lui Dumnezeu si peste cei la care oamenii s-ar astepta cel mai putin.

La fel s-a intâmplat si cu Saul din Tars. Daca îl vedem pe Saul alaturi de cei care-l omorau pe Stefan, si apoi îl însotim pe drumul Damascului când umbla în cautarea celor credinciosi sa-i progoneasca, constatam ca trece prin punctul de inflexiune de unde incepe transformarea sa. Isi schimba deindata atitudinea atunci cand se confrunta cu glasul divin  care-i zice: „Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti? Tremurând si plin de frica, el a zis:  „Doamne, ce vrei sa fac?” „Scoala-te”,  i-a zis Domnul,  „intra în cetate,  si ti se va spune ce trebuie sa faci.”

Ascultand de glasulDomnului („Doamne, ce vrei sa fac?”) si urmându-L, viitorul apostol Pavel acum intra pe drumul credintei în Isus Fiul lui Dumnezeu!

De-acum, harul lui Dumnezeu si adevarata viata l-au umplut de dragoste si de bunatate pentru semeni, pentru cei pierduti în pacat si în deznadejde. De-acum  are o inima ca a lui Dumnezeu, care a dat ce a avut mai scump pentru om si omenire: pe Fiul Sau Isus, lasându-L sa-Si dea viata pe Crucea ridicata  intre Cer si Pamant,  ca Jertfa de ispasire pentru pacatele mele si ale tale, pentru ale intregii omeniri.

Pavel, nu numai ca a scris 14 epistole catre biserici, dar a facut câteva calatorii misionare, lungi si grele, ajungând pâna în Europa, la Filipi. Unii au numit acel ceas: Ora astrala a Europei.

Atunci, în acele locuri, prin propovaduirea lui Pavel s-a auzit pentru prima data vestea cea buna a Evangheliei, a rascumpararii  prin credinta a omului din starea veche, pacatoasa, infaptuita de Jertfa adusa de Isus, si multi au fost adusi la viata împreuna cu Hristos ( Efeseni, 2. 1-10).

Pavel scrie celor din Roma: „Insa nadejdea aceasta nu insala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani, 5.5)

Multumim Domnului Isus ca slujitorii Cuvantului Sfintei Scripturi au dus vestea buna a Evangheliei si mai departe, ajungând si la noi innoindu-ne simtamintele si viata. Avem in inimi dragostea lui Dumnezeu, primita prin Duhul Sfant care ne-a fost dat, atunci cand am crezut!. Glorie Domnului!

Faptele omului firesc, bune, sunt considerate de Dumnezeu ca o „haina manjita”: „Toti am ajuns ca niste necurati, si toate faptele noastre bune sunt ca o haina mânjita „– Isaia, 64.6).

David din copilarie a umblat cu Dumnezeu si I-a preamarit Numele si  in Psalmii pe care i-a scris. Un loc unic avand  Psalmul 23, – Domnul este Pastorul meu.

In razboiul cu filistenii, ca tânar adolescent, calauzit de Duhul lui Dumnezeu si increzându-se in puterea si ajutorul Lui, David îl infrunta pe uriasul Goliat, înaintea caruia toti oamenii firesti tremurau numai vazându-l încins în armura-i mareata care-i ascundea trupul, cu coiful pe cap si cu sabia în mâna!

[pullquote]

David a zis lui Saul: „Robul tau pastea oile tatalui sau. Si când un leu sau un urs venea sa-i ia o oaie din turma, alergam dupa el, îl loveam si-i smulgeam oaia din gura. Daca se ridica împotriva mea, îl apucam de falca, îl loveam si-l omoram. – 1 Samuel, 17)

[/pullquote]

In Numele Domnului, tânarul David il infrunta cu mult curaj pe  gigantul Goliat, : „Si-a luat toiagul în mâna, si-a ales din pârâu cinci pietre netede si le-a pus în traista lui de pastor si în buzunarul hainei. Apoi, cu prastia în mâna, a înaintat împotriva filisteanului…”- 1 Samuel, 17

Omul schimbat de Dumnezeu poate face fapte marete atât in ochii oamenilor, cât si in ochii lui Dumnezeu!

 


“Domnul Isus in predica de pe munte le spune ucenicilor: „Tot asa sa lumineze si lumina voastra înaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru care este în ceruri.” -Matei, 5.16


Dumnezeu asteapta sa vada in crestini bunatate, o bunatate ca a lui Dumnezeu, jertfitoare. O bunatate vazuta de faptele omului credincios, care sa-l coste. El doreste sa avem si noi aceeasi mila fata de aproapele nostru.

Asa cum David l-a invitat permanent la masa sa de rege pe Mefiboset, cel olog de picioare, si Dumnezeu ne invita permanent la Cina Sa, la partasia cu El acum, dar si in eternitate:

„Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el,  si el cu Mine. „ – Apocalipsa, 3.20

[pullquote]

Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta în Dumnezeu si aveti credinta în Mine. În casa Tatalui Meu sunt multe  locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi întoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi. – Ioan, 14.1-3

[/pullquote]

Dumnezeu doreste ca la masa noastra imbelsugata sa ia parte si cei aflati in nevoi. Sa intindem o mâna de ajutor si celor care au nevoie si sunt in lipsa.

Mai mult, Isus conditioneaza intrarea noastra in imparatia lui Dumnezeu de aceste fapte ale neprihanirii, facute de omul renascut la o viata noua impreuna cu Isus:

 

“Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toti sfintii îngeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va desparti pe unii de altii cum desparte pastorul oile de capre; si va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împaratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniti binecuvântatii Tatalui Meu de mosteniti Împaratia care v-a fost pregatita de la întemeierea lumii. Caci am fost flamând, si Mi-ati dat de mâncat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit; am fost gol, si M-ati îmbracat; am fost bolnav, si ati venit sa Ma vedeti; am fost în temnita, si ati venit pe la Mine.” Atunci cei neprihaniti Îi vor raspunde: „Doamne, când Te-am vazut noi flamând si Ti-am dat sa manânci? Sau fiindu-Ti sete si Ti-am dat de ai baut? Când Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am îmbracat? Când Te-am vazut noi bolnav sau în temnita si am venit pe la Tine?” Drept raspuns, Împaratul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de câte ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neînsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.”


BIBLIA – Cartea adevarata cu Happy End

On By nelursIn Biblia, Credinta, EducatieLeave a comment

Descoperirea lui Iisus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu …

de George Danciu

“Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se întâmple în curând. Si le-a facut-o cunoscut, trimitând, prin îngerul Sau, la robul Sau Ioan care a marturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu si despre marturia lui Isus Hristos si a spus tot ce a vazut.” (Apocalipsa, 1.1-2)

Se stie ca, daca o tanara famile  astepta un copil, desi acesta soseste in lume abia peste 9 luni, parintii incep sa amenajeze „camera copilului”, îi fac un patut dupa gustul lor in care micutul asteptat cu iubire sa se simta cat mai bine. Apoi ei cauta sa achizitioneze si un carucior in care sa-l plimbe in  aerul curat de afara.

E de-a dreptul miscator sa observam cum Dumnezeu,  de-a lungul existentei umane – a istoriei,  intr-un cuvant –  a avut aceeasi grija parinteasca!

La inceput Dumnezeu a facut Cerurile si Pamantul. A creat intregul univers in care l-a asezat pe om unde sa se simta foarte bine, unde sa traiasca in partasie cu Insusi Dumnezeu si unii cu altii. L-a asezat in Gradina Edenului, un loc mirific si mult binecuvantat, unde omul se putea bucura in voie. Insa curand a venit si neascultarea primului cuplu de oameni, Adam si Eva, lasandu-se inselati de soapta perfida a Diavolului!

In conseinta, cei doi au fost alungati din frumoasa Gradina si li s-a decretat si pedeapsa. Spini si palamida le va da pamantul, care fusese blestemat prin acceptarea minciunii si a neascultarii in viata lor. Degradarea, erodarea, si decaderea, chiar moartea si-au facut tot mai mult simtita prezenta in viata oamenilor.

Dumnezeu, cand s-a implinit vremea, Le-a trimis oamenilor, asa cum profetise prin sfintii Sai proroci, un Mantuitor, in persoana Fiului Sau Isus Cristos, nascut din fecioara Maria si puterea Sfantului Duh cu care fusese umbrita. El este Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Jertfele aduse de om, de orice fel, nu L-au multumit pe Dumnezeu. Pentru rascumpararea din starea de degradare, de pacat in care a decazut, a fost nevoie de o Jertfa fara cusur, de Mielul sfant coborat din Cer, de sangele lui Isus Cristos (Fara varsare de sange nu este iertare.). Toti care cred in Jertfa Sa, in Numele lui Isus, in lucrarea de izbavire adusa prin rastignirea Sa pe crucea de lemn de la Golgota, si-L asculta de-acum inainte, si cauta sa-i faca voia, sa-i implineasca poruncile, vor avea viata vesnica. Au trecut de la moarte la viata!

In repetate randuri, Isus a spus ca Cerul si Pamantul vor trece, dar Cuvantul promisiunilor Sale ramane in veci si se implineste pana la virgula si punct. (Matei, 24.35).

Caci adevarat va spun, câta vreme nu va trece cerul si pamântul, nu va trece o iota sau o frântura de slova din Lege, înainte ca sa se fi întâmplat toate lucrurile. (Matei, 5.18).

Pentru omagierea aniversarii a 500 de ani de la nasterea celebrului crestin novator John Calvin (1509 – 1564), sculptorul clujean Liviu Mocan (il puteti gasi la adresele: http://www.liviumocan.com; www.invitationsculpture.com; http://www.saltmin.com/3906/interviu-cu-sculptorul-liviu-mocan-fiorul-vibratiei-creatoare-in-opera-sculptorului.html) a executat o extraordinara lucrare intitulata DECALOG / CELE ZECE PORUNCI, care a fost expusa, mai intai la Geneva, acolo unde a trait si s-a afirmat Calvin. Lucrarea prezinta Cele zece porunci, prin cele doua maini ale lui Dumnezeu, realizare care s-a materializat prin expunerea materiala a 10 degete care formeaza cele doua maini, la scara mare, in inaltime ca la 5 m, iar diametrul unui deget, asezat pe sol, la baza, de aproximativ 1 m. Asezata opera de arta,  cele zece degete formeaza un caus,   mainile lui Dumnezeu, fata in fata, impododite cu un strat subtire asemenea aurului si care dau o lumina stralucitoare, reflectata, si focalizata in spatiul cuprins de ele. Cine se afla in perimetrul Legii poruncilor lui Dumnezeu,  simbolizate  in mod fericit prin aceasta splendida sculptura, se simte si se afla in siguranta, in pace si in odihna, putandu-se la propriu aseza in mainile sigure ale Creatorului. Inafara lor, cu totii suntem expusi pericolelor de tot felul, care, mai tarziu sau mai curand,  ne va perturba si devia existenta de la un Happy End indelung pregatit de Dumnezeu pentru omul credincios.

Domnul Isus,  de 2.000 de ani a venit cu oferta Sa, generoasa, chemandu-ne la El: „Veniti la Mine, toti cei truditi si împovarati, si Eu va voi da odihna. ”. (Matei 11.28) si apoi a lasat tuturor ucenicilor Sai promisiunea plina de grija si atentia Sa intreaga: „Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta în Dumnezeu si aveti credinta în Mine. În casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc.” (Evangh. dupa Ioan, 14.1-2)

In APOCALIPSA, insa  traducerea din greaca a cuvantului originar, este  Revelatia sau Descoperirea, Revelatia  apostolului Ioan, descoperirile pe care le-a primit, si care sunt scrise de el  pentru noi, asezata apoi in Biblie,  aceasta  REVELATIE ne  prezinta cat se poate de clar vremea Sfarsitul acestui Pamant, nenorocirile si urgiile,  marile necazuri si cataclisme prin care va trece intreaga omenire in zilele care il vor preceda .

Inainte de inaltarea Sa la cer, Isus a stat de vorba cu ucenicii Sai, iar acestia l-au intrebat despre Imparatia asteptata si dorita de ei:

„Deci apostolii, pe când erau strânsi laolalta, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând sa asezi din nou Împaratia lui Israel?” El le-a raspuns: „Nu este treaba voastra sa stiti vremurile sau soroacele; pe acestea Tatal le-a pastrat sub stapânirea Sa.” (Faptele apostolilor, 1.6-7)

„Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal.” (Matei, 24.36).
Exprimarea din acest punct de vedere este clara si indubitabila, fara echivoc. E greu de imaginat cum pot fi amagiti sau orbiti de Satana cei care cauta sa faca asa zise calcule (cum este de notorietate cazul lui Harold Camping) , pentru a stabili care ar fi data Sfarsitului acestui Pamant!

Oricum, e bine de precizat, ca, daca nu va reveni Domnul Isus intre timp, sfarsitul fiecarui om va veni in mod normal in decursul vietii sale, cuprinse pentru fiecare intre cele doua date individuale, data nasterii si data mortii fizice, timp care se poate intinde la cateva zeci de ani.

Sa vedem si o scurta mentiune a Bibliei: „Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.Anii vietii noastre se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; si lucrul cu care se mândreste omul în timpul lor nu este decât truda si durere, caci trece iute, si noi zburam. Dar cine ia seama la taria mâniei Tale si la urgia Ta, asa cum se cuvine sa se teama de Tine? Învata-ne sa ne numaram bine zilele, ca sa capatam o inima înteleapta! „ (Psalmul 90.9-12)

In timpul acestei vieti, chiar acum, in aceste zile, trebuie sa ne punem viata in acord cu pretentiile lui Dumnezeu, daca dorim sa avem  un Happy End.

Trebuie sa ne preocupe aceasta idee, acest gand, cu atat mai mult cu cat nu avem de unde cunoaste cat vom mai trai in acest trup muritor. Putem muri subit din varii cauze (un accident stupid de masina, de tren sau de avion; un atac cerebral, un virus mortal, decesul prin imprudenta sau confuzie; in tornade, incendii, inundatii etc).

Ce promite Dumnezeu credinciosilor Sai?

Dumnezeu promite un Pamant nou si un Cer nou tutror celor ce cred in El. Celor care il urmeaza, prin credinta, pocainta si ascultare. Cei care cauta sa-i implineasca voia Sa pe care o aflam in Biblie, indeosebi in Noul Testament.

In Apocalipsa- REVELATIA, in penultimul capitol, cap. 21 gasim informatii despre magnifica cetate a lui Dumnezeu in care vor fi primiti pentru vesnicie cei care au credinta si viata dupa voia Lui:

„Apoi am vazut un cer nou si un pamânt nou; pentru ca cerul dintâi si pamântul dintâi pierisera, si marea nu mai era. Si eu am vazut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfânta, Noul Ierusalim, gatita ca o mireasa împodobita pentru barbatul ei. Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu însusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintâi au trecut.”

Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” Si a adaugat: „Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate.” Apoi mi-a zis: „S-a ispravit! Eu sunt Alfa si Omega, Începutul si Sfârsitul. Celui ce îi este sete îi voi da sa bea fara plata din izvorul apei vietii. Cel ce va birui va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu. Cel ce va birui va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu.

Dar, cât despre fricosi, necredinciosi, scârbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, închinatorii la idoli si toti mincinosii, partea lor este în iazul care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua.”

Apoi unul din cei sapte îngeri, care tineau cele sapte potire pline cu cele din urma sapte urgii, a venit si a vorbit cu mine, si mi-a zis: „Vino sa-ti arat mireasa, nevasta Mielului!” Si m-a dus, în Duhul, pe un munte mare si înalt. Si mi-a aratat cetatea sfânta, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatra preascumpa, ca o piatra de jasp, stravezie ca cristalul. (…) Cetatea n-are trebuinta nici de soare, nici de luna, ca s-o lumineze; caci o lumineaza slava lui Dumnezeu, si faclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, si împaratii pamântului îsi vor aduce slava si cinstea lor în ea. Portile ei nu se vor închide ziua, fiindca în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava si cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care traieste în spurcaciune si în minciuna; ci numai cei scrisi în Cartea Vietii Mielului.„ (Apocalipsa, 21.1-11; 23-27)

GLORIE DOMNULUI DUMNEZEU! ALELUIA!

VINO DOAMNE ISUSE!

 

Duminica floriilor

On By nelursIn Biblia, Credinta, Florille, MantuireLeave a comment

Bateti din palme toate popoarele! Înaltati lui Dumnezeu strigate de bucurie! (Psalm 47.1)

Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezând, sa aveti viata în Numele Lui. (Ioan, 20.31)

 

Ne apropiem cu iutime de Duminica Floriilor – textul va fi vazut de multi doar dupa consumarea inca odata a maretului eveniment –, ultima duminica din saptamâna patimilor în care Mântuitorul Isus, Fiul lui Dumnezeu intrupat om, ca Miel de Jertfa fara cusur, – a coborât de la Dumnezeu Tatal din Cer si a venit ca sa aduca mângaiere popoarelor de pretutindeni si rascumpararea din starea de pacat si imoralitate, prin Jertfa Sa de pe Crucea ridicata intre Cer si Pamânt pe Dealul Capatânii –, omenirii intregi.

 

In multe zone ale lumii, primavara cu florile viu colorate, verdeata ierbii si a padurilor mult diversificate, iti incânta privirea prin splendoarea mirifica a naturii care se desfasoara sub ochii nostri desfatati.

 

Florile iti produc bucurie, te insenineaza, iti deschid inima si-ti incânta privirea.

Gradinile Botanice sunt locuri care te binedispun, te relaxeaza, te destind, te fortifica, te regenereaza.

Cu nostalgie imi amintesc de plimbarile periodice prin Gradina Botanica “Vasile Fati” din Jibou, asezamânt fondat în anul 1968 de catre profesorul Vasile Fati. Gradina devine din 1970 unitate ca baza didactica pentru învatamântul biologic si institutie de educatie pentru publicul vizitator în spiritul dragostei si respectului fata de natura. În perioada de pana la 1989, Gradina Botanica a functionat sub denumirea de “Statiune a Tinerilor Naturalisti”, iar din anul 1990 devine componenta principala a Centrului de Cercetari Biologice din orasul Jibou.

Gradina Botanica din Jibou, în suprafata de 25 ha, este situata în partea de Nord-Est a orasului, pe terasa a doua a râului Somes, valorificând în mod fericit vestigiile vechiului parc din preajma castelului medieval, fosta resedinta nobiliara a familiei Wesselényi.

Descrierea amanuntita a organizarii exceptionale a Gradinii Botanice din Jibou – arhitectura cladirilor care o compun, multitudinea plantelor organizata pe sectoare, fiecare sector grupand plantele dintr-un anumit punct de vedere, ornamental, fitogeografic, ecologic si genetic, sistematic, dendrologic, a complexului de sere, a plantelor medicinale etc –, poate fi gasita la adresa http://bilet.go.ro/fati04ro.htm.

 

Dar, ce vreau sa spun? Intregul Pamânt si-ntreaga natura improspatata, devenind asemenea unui covor multicolor si bine primitor pentru pasii si privirile Creatorului, iar copacii batând din palme striga, SLAVA!.

 

Bateti din palme toate popoarele! Înaltati lui Dumnezeu strigate de bucurie! (Psalm 47.1)

Glasul Domnului face pe cerboaice sa nasca; El despoaie padurile; în locasul Lui totul striga: „Slava!” (Psalm 29.9).

 

 

DUMINICA FLORIILOR-

Intrarea lui Isus in Ierusalim in ovatiile multimii

 

Isus e acum in ultima saptamâna dinaintea rastigniri glorioase. Are in spate multimea de semne si minuni pe care le-a facut in fata oamenilor si in oameni, demonstrând cu putere ca El e Fiul lui Dumnezeu, Mesia si Cristosul asteptat de poporul sfânt. Toate cele patru evanghelii marturisesc de dumnezeirea Sa. Matei il prezinta ca Rege, ca descendent al regelui David si, deci, mostenitor de drept al tronului. Marcu, insa, nu prezinta o genealogie, el prezentandu-L ca Robul Desavârsit al lui Dumnezeu “Caci Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi!” – Marcu 10.45.

 

Aapostolul Pavel il prezinta cu mare precizie folosind o descriere plastica “El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine însusi si a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor.” (Filip. 2.6-7).

 

Evanghelia lui Ioan, il prezinta ca si Cuvantul intrupat, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu insusi venit pe pamant.

Isus, care facuse, dupa cum citim in Evanghelia lui Ioan, sapte semne care atesta cu putere ca El e Dumnezeul intrupat:

(1) Semnul transformarii apei in vin, la nunta din Cana – ( Ioan,2.9).

(2) Semnul vindecarii slujbasului imparatesc – (Ioan 4.46-54).

(3) Semnul vindecarii slabanogului de la scaldatoarea Betezda – (Ioan, 5.2-9).

(4) Semnul inmultirii painii si hranirii a peste 5.000 de oameni, cu cinci paini si doi pesti – (Ioan, 6.1-14).

(5) Semnul umblarii lui Isus pe Marea Galileii, pentru a-si ajuta ucenicii de primejdiile furtunii – (Ioan, 6.16-21).

(6) Semnul vindecarii omului orb din nastere – (Ioan, 9.1-7).

(7) Semnul invierii lui Lazar – (Ioan, 11.1-44).

 

Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezând, sa aveti viata în Numele Lui. (Ioan, 20.31)

 

Analizand sumar textul de referinta (Marcu 11.1-11), parca-L vedem aievea pe Isus cum, blând si umil, calatoreste pe jos distante mari, suindu-se de la Ierihon, pe versantul de rasarit al Muntelui Maslinilor, in Betania si Betfaghe; de acolo drumul ocolea partea de sud a Muntelui Maslinilor, cobora in Valea lui Iosafat, traversa râul Chedron si urca, din nou, pâna la Ierusalim (“Cum este inconjurat Ierusalimul de muntii, asa inconjoara Domnul pe poporul”– Psalm 125.2).

 

Isus ofera fara echivoc semnul unanim recunoscut de catre evrei (si cunoscatorii VT), profetit de catre Isaia si Zaharia, intrarea lui Mesia in Ierusalim calare pe mânzul unei magarite. El implineste astfel un moment istoric unic, implineste intentionat o profetie care-l vizeaza direct, pe El, ca Mesia.

Acest semn il savarseste atunci deoarce timpul se precipita cu mare repeziciune, iar de-acum tacerea Sa devine de neconceput.

 

Prorocii V.T., Isaia, in capitolul 62, spune “Iata ce vesteste Domnul pâna la marginile pamântului: „Spuneti fiicei Sionului: „Iata, Mântuitorul tau vine; iata, plata este cu El, si rasplatirile merg înaintea Lui.” iar Zaharia in 9.9: “Salta de veselie, fiica Sionului! Striga de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata ca Împaratul tau vine la tine; El este neprihanit si biruitor, smerit si calare pe un magar, pe un mânz, pe mânzul unei magarite.“

 

Isus intra triumfator in Ierusalim in aclamatiile multimii care il primeste pe covorul hainelor lor, pe ramuri de palmier si flori, poporul il recunoaste in sfarsit (pentru moment) ca imparat al lor, care le-a adus multe binecuvantari (in cei trei ani cat Si-a prezentat invatatura Sa printre ei), care le-a adus vindecare si alinare. Isus intra calare pe un magarus, implinind profetia, dar si plin de smerenie si umilinta.

 

“Osana Fiul lui David! Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului.”

 

Osana, adica salveaza acum. Salveaza-ne de asupritorii imperiului roman. Isus era deci recunoscut ca Mesia, prin aceste aclamatii ale multimii! Aleluia!

 

“Binecuvantata este imparatia care vine, Imparatia parintelui nostru David.”- arata limpede ca Isus era considerat Mesia. El este Cel Binecuvantat (Cel vorbit de bine), care vine prin autoritatea lui Iehova, ca sa implineasca voia Lui. Osana in cerurile preainalte! – adica lauda in cerurile preainalte, Lui. Sau, o chemare ca El sa salveze din cerurile preainalte.

 

Dar, inaintea acestei zile, Isus, pe cand “ Ei erau pe drum si se suiau la Ierusalim; si Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburati si mergeau îngroziti dupa El. Isus a luat iarasi la El pe cei doisprezece si a început sa le vorbeasca despre lucrurile care aveau sa I se întâmple. „Iata”, a zis El, „ne suim la Ierusalim si Fiul omului va fi dat în mâinile preotilor celor mai de seama si carturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte si-L vor da în mâinile Neamurilor,care îsi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa si-L vor omorî; dar, dupa trei zile, va învia.” (Marcu, 10.32-34)

Si patriarhul Moise, in Levitic 1.4 vorbeste despre jerfe, ca trebuie ca pacatosul “Sa-si puna mana pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, si va fi primit de Domnul, ca sa faca ispasire pt. El”

Marele preot al vremii care L-a judecat si condamnat pe Isus, Caiafa, ca Mare preot, a prorocit ca e mai bine sa moara un om pentru tot poporul, desi nu stia cu adevarat ce zice.

Aceea care-L aclamau in duminica floriilor, peste doar cateva zile – prins si cercetat ca un tâlhar, desi nevinovat, chiar pur – in aceeasi saptamâna, strgau cu totii: Rastigneste-L! Rastigneste-L! Asta in urma sfatului batranilor, carturarilor si al Soborului si a judecarii cazului de catre Pilat.

“Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” (Ioan 1.29), il identifica Ioan Botezatorul. Povara care apasa pe noi, am apasat-o pe El, am aruncat asupra Lui toate neputintele si deficientele noastre, iar El, in schimb, ne-a dat neprihanirea si iertarea Lui!

Glorie Domnului Isus, Mielul fara cusur al lui Dumnezeu, trimis din Cer pentru omul pacatos!

 

Osana! Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului!

Aleluia! Amin!

Promisiunea celui mai mare miracol

On By nelursIn Biblia, Incurajare, Mantuire, MiracoleLeave a comment

„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.” (Ioan, 7: 38)

“Aprozii au raspuns: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (Ioan, 7: 46)

Aproape întotdeauna Isus si-a surprins ascultatorii prin afirmatiile Sale extraordinare si nemaipomenite. El venea cu o noua învatatura coborâta din Cer de la Dumnezeu- Creatorul universului, o învatatura de dincolo de timp – atemporala – din vesnicie, si care e mai presus de judecata umana.

Se stie, nu numai ca se zice, dar asa si e- Adevarul îl supara pe om, desi normal ar fi sa nu-l supere, deoarece adevarul îl ajuta sa se îndrepte în directia buna.

Intr-o imprejurare, Isus a spus: “Veti afla adevarul si adevarul va face liberi.”

Numai adevarul ne poate elibera de orice superstitie, de orice minciuna si de multe alte lucruri asemanatoare. Când ai acces intelectual la informatiile exacte si complete dintr-un domeniu cum ar fi astronomia, pentru exemplificare, atunci vei li liber de toate dogmele existente care aduc atingere intr-un fel sau altul domeniului de care vorbim, care altfel iti pot incorseta si altera cugetul si gândirea.

In fapt, Isus le spunea intotdeauna adevarul. E drept, adesea le vorbea folosind comparatia si parabola sau alte metode eficiente.
Oamenilor le vorbea despre Dumnezeu Tatal si le marturisea despre El Insusi. Le spunea ca pentru a ajunge cineva in Imparatia Cerurilor, acel om, trebuie sa se nasca din nou, trebuie sa devina o creatie noua. Ce e vechi, e carne, e doar fire veche neputincioasa. Ei trebuie sa renasca din Dumnezeu, trebuie sa moara omul vechi si pacatos si sa fie o creatie noua. In oameni, asadar, trebuie sa lucreze Duhul Sfânt pentru a fi schimbati în oameni duhovnicesti. Trebuie ca Isus sa traiasca în inima lor, ei trebuie sa fie altoiti cu Christos, singurul nascut din Tatal.

Duhul este acela care da viata, carnea nu foloseste la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh si viata.

Daca pâna acum am adus roade ale firii pamantesti (preacurvia, curvia, necuratia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrajitoria, vrajbile, certurile, zavistiile, mâniile, neîntelegerile, dezbinarile, pizmele, uciderile, betile, îmbuibarile), de-acum, primindu-L pe Isus in inima noastra, va trebui si putem sa aducem roadele neprihanirii (dragostea, bucuria, rabdarea, bunatatea, pacea, facerea de bine, blândetea, credinciosia, înfrânarea poftelor).

“În ziua de pe urma, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare si a strigat:

„ Daca inseteaza cineva sa vina la Mine si sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.” (Ioan, 7: 37-38)

“Unii din norod, când au auzit aceste cuvinte, ziceau: „Acesta este cu adevarat Prorocul.” Alti ziceau: „Acesta este Christosul.” Si altii ziceau: „Cum, din Galileea are sa vina Christosul? Nu zice Scriptura ca Christosul are sa vina din samânta lui David si din satul Betleem, unde era David?” S-a facut deci dezbinare în norod din pricina Lui. Unii din ei voiau sa-L prinda; dar nimeni n-a pus mâna pe El. Aprozii s-au întors deci la preotii cei mai de seama si la farisei. Si acestia le-au zis: „De ce nu L-ati adus?” Aprozii au raspuns: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (Ioan, 7)

Aprozii sunt oamenii care au avut ocazia sa auda pe marii oratori ai vremii lor. Ei puteau sa-si dea cu parerea, ca experti in domeniu si ei au zis, la unison: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”

Intelegem ce au simtit in inima lor preotii si carturarii vremii? Pizma si ura! Multimea mergea dupa Isus, tot mai multi credeau in El, iar monopolul detinut de preotime se clatina de-a binelea! Se simteau in pericolul de-a ajunge sa-si piarda reputatia si câstigul.

Poporului i se facea o oferta de catre Insusi Fiul lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte:

“Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine”

Iar apostolul Pavel, la randul sau, vorbeste la fel:

“Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor între Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însusi ca pret de rascumparare pentru toti;”

Cu alte cuvinte, Isus le spunea tuturor:

Daca veniti la Mine, daca credeti in Mine, atunci si din inima voastra vor curge aceleasi cuvinte datatoare de viata. Ba mai mult, veti avea viata vesnica.

Intr-una din cartile sale, scriitorul si evanghelistul Ravi Zacharias – care la origine e indian, insa se stabileste cu familia mai intai in Canada, iar apoi in USA -, povesteste ca, mult timp dupa trecerea in vesnicie a bunicii lui, in India, a cautat sa-i vada mormantul. Dupa ce a curatat bine vegetatia care acoperea binisor locul, a iesit la iveala o placa pe care scria “Pentru ca Eu traiesc si voi veti trai.” – un cuvant adevarat spus de Isus. (Ioan 14.19).

Bunica lui Ravi, pe vremea cand era epidemie de holera, impreuna cu multi altii, din cauza acelei molime, a fost nevoita sa stea izolata intr-o scoala timp de doua saptamani. Printre cei retinuti se afla si un misionar care le-a marturisit vestea buna a evangheliei. Ea a primit Cuvantul, L-a crezut pe Isus Hristos ca spune adevarul, si, ca o marturie postuma, a lasat aceste putine cuvinte pe placa de mormant: “Pentru ca Eu traiesc si voi veti trai.”

***

Vino la apa vietii

Vino la apa vietii
Slab, ostenit si-nsetat!
Vino, ca nu în zadar vii,
Si tu poti fi azi iertat!

R: Vino acum, nu amâna,
Viata de veci în Isus vei afla!
El este Apa vietii,
Vino, nu întârzia!

Spre-acest izvor te îndreapta
Plin de credinta, grabind,
Orice pacat ti se iarta,
Mila si harul primind.

Vin’ la izvorul acesta,
Vei fi deplin înnoit.
Vezi, izvoraste viata:
Bea si vei fi fericit.

Ce asteapta Isus sa vada la tine

On By nelursIn Biblia, Credinta, MiracoleLeave a comment

“Adevarat, adevarat va spun ca cine asculta cuvintele Mele si crede în Cel ce M-a trimis are viata vesnica si nu vine la judecata, ci a trecut din moarte la viata.” (Ioan, 5.24)

“Astfel, credina vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Christos.” (Romani, 10.17)

Care e  acel miracol dorit de  Dumnezeu pentru oameni ?

“Isus a plecat de acolo si S-a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers dupa El.  Când a venit ziua Sabatului, a început sa învete pe norod în sinagoga. Multi, când Îl auzeau, se mirau si ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de întelepciune este aceasta care I-a fost data? Si cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui?  Nu este Acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda si al lui Simon? Si nu sunt surorile Lui aici între noi?” Si gaseau o pricina de poticnire în El. ” (Marcu, 6.1-3)

Marcu – contemporan cu Domnul Isus, un apropiat al apostolului Pavel,  varul apostolului Petru -, a cunoscut foarte bine lucrarea exceptionala si supranaturala pe care a facuta ISUS  in mijlocul  oamenilor. Mântuitorul Isus s-a interesat  de aproape si  in permanenta de cei aflati in nevoie. El i-a invatat pe ucenicii Sai despre Dumnezeu Tatal si le-a  marturisit cauza mareata pentru care a venit in lume: sa caute si sa mantuiasca pe cel ce este pierdut.

Pretutindeni pe unde umbla Isus, oamenii erau uimiti de invatatura si minunile pe care le facea El.  I se dusese peste tot vestea.  Aflasera ca El e acela care  vindeca bolile bolnavilor; e Acela  care a inmultit pâinea si pestii si a saturat multimea flamânda; e Acela care a prefacut apa in vin la nunta din Cana; e acela care  a curatit leprosii de boala aceea urâta si ingrozitoare; e acela care  a scos demonii din cei napastiti si a indreptat pe cei incovoiati; e acela care  si-a aratat mila si bunatatea fata de de cei oropsiti si aflati in nevoi, pâna acolo incât a inviat din morti copilul unei mame indurerate.

Când îl auzeau vorbind, se mirau de întelepciunea Lui,  “Care I-a fost data.”-cum spune Marcu, si ziceau:  “De unde are El aceste lucruri?“

Mai ziceau: “Si cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui?  Nu este Acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda si al lui Simon? Si nu sunt surorile Lui aici între noi?” Si gaseau o pricina de poticnire în El.”

Cu totii simteau cumva ca Isus este un om aparte, special, deasupra tuturor, asa ceva era cu totul nemaipomenit. Si multimea il asculta cu placere. El nu vorbea ca altii, El vorbea cu putere. Cuvintele Lui aveau putere, erau duh si viata.  Totusi, oamenii, simpli sau invatati, carturari si preoti, gaseau o pricina de poticnire, nu atât in vorbele Lui, dar si in ele, cât in faptul ca il legau imediat de casa lui pamânteasca, de casa Mariei, de fratii si surorile Lui, si, il categoriseau cu dispret:  Nu este Acesta tâmplarul?  Adica, te cunoastem noi bine pe tine, esti unul dintre noi, cu ce esti tu mai grozav?  “Si gaseau o pricina de poticnire în El.”

Dar Isus le-a zis: „Un proroc nu este dispretuit decât în patria Lui, între rudele Lui si în casa Lui.”
(Marcu, 6.4)

Isus, putem spune ca generalizeaza tema, plecand de la cazul particular,  când El  era dispretuit intre ai Lui,  de cei din casa Mariei, dar si de consateni,  de neamul Sau, de evrei,  El este dispretuit de intreaga rasa umana, pe pamântul carora  a coborât din Cer, pentru a-i rascumpara  din intunerecul mortii si sa-i stramute in lumina dragostei vietii eterne. “N-a putut sa faca nicio minune acolo, ci doar Si-a pus mâinile peste câtiva bolnavi si i-a vindecat. Si Se mira de necredinta lor. Isus strabatea satele dimprejur si învata pe norod.” (Marcu, 6.5-6).

Noi, oamenii, zicem ca sunt minuni vindecarile miraculoase pe care le vedem pe paginile Bibliei, in Evanghelii, sau acelea care le intalnim in viata cunoscutilor, care purtand boli incurabile sunt insanatositi  prin bunatatea lui Dumnezeu si grija medicilor.

Dar, in ochii lui Isus, vedem ca nu la aceste minuni se refera El,  deoarece Marcu explica:  “Si-a pus mâinile peste câtiva bolnavi si i-a vindecat. Si Se mira de necredinta lor.”

Domnul Isus spune, cu alte cuvinte,  ca  El se  astepta sa vada o minune  în om,  în cel care  îi aude Cuvântul:   minunea … credintei!

Credinta e o minune. Credinta omului intra  în scena în prezenta a doi participanti: Isus (care vine cu oferta  marturisita în Sintele Scripturi), si ascultatorul, care poate a crede sau a nu crede.

Nu ai vrea si dta, scump cititor, sa asculti cuvantul lui Isus si sa-L crezi?

E O MINUNE
E-o minune când soarele apune,
Minune din vesnicii.
Dar mai mare-i minunea din inima,
Minunea ca El m-a iubit.

E-o minune si vara si iarna
Si cerul înstelat;
Dar mai mare-i minunea din inima,
Minunea ca El m-a salvat.

E-o minune întreaga-mi faptura,
Minune din vesnicii.
Dar mai mare-i minunea din inima,
Minunea ca El va veni.

Refren
Minunat e Domnul meu.
Mai minunat e El
Decât orice pe pamânt
Minunat e Domnul sfânt !

Ce nu mai invata copiii si tinerii de azi

On By nelursIn Biblia, Copii, Credinta, Educatie, Familia, Mantuire, TineriLeave a comment

“Nu ma departez de legile Tale, caci Tu ma înveti.

Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!

Prin poruncile Tale ma fac mai priceput, de aceea urasc orice cale a minciunii.

Cuvântul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.”

(Psalmul 119, 102-105)

Nu se mai invata multe din lucrurile care altadata reprezenta norma in formarea educatiei tinerilor elevi. Din programa pedagogica scolara si chiar din familie nu lipsea invatatura despre Dumnezeu. Sfintele Scripturi si invatatura lor isi faceau in permanenta simtita prezenta.
In fiecare dimineata, omul nu deschidea bine ochii fara a-i multumi lui Dumnezeu pentru inca o zi daruita. Nu-si incepea lucrul fara a cere in rugaciune binecuvantarea Domnului Dumnezeu, iar copiii nu isi incepeau ziua de scoala fara rugaciune. Multi dintre ei, mai intai, faceau un mic popas in Biserica din sat sau din oras unde cautau apropierea de Dumnezeu care sa-i insoteasca, sa-i ocroteasca si sa le dea izbanda. Ora la clasa adesea incepea cu o rugaciune in care se aducea lauda lui Dumnezeu pentru sanatatea si prosperitatea de care se bucurau, solicitand totodata bunavointa Lui Dumnezeu in procesul de educare. Pe atunci functiona cu succes dictonul: Nimic fara Dumnezeu! In vremurile stravechi dictonul era utilizat in limba latina Nihil sine Deo. Si azi, e drept mult mai rar, mai vedem inca folosita aceasta zicere care, practic, e foarte importanta.

Dar odata intrata ciuma rosie si in Romania, treptat-treptat, oamenilor li s-au interzis aceste foarte bune obiceiuri si, in locul Bibliei, in scoli si in viata, s-a introdus invatatura despre teoria evolutionista a lui Darwin, care, din nefericire a inlocuit teoria creationista, ca Dumnezeu a creat omul. Cu timpul, multi au ajuns sa creada teoria evolutionista a omului, cum ca el ar fi evoluat din maimuta! Si azi sunt multi care mai cred aceasta ineptie. Nu s-a publicat la fel de des si faptul ca insusi Darwin s-a dezis cu timpul de cele spuse in teoria sa evolutionista.

Lenin, Marx si Engels si-au promovat din plin ideile materialiste de ingradire a constiintei umane folosindu-se de Darwin ca de o unealta ajutatoare foarte eficienta.

Latura pozitiva a studierii sistematice a acestei inselatoare teorii era aceea ca elevul avea ocazia sa invete foarte multe lucruri despre plante si animale. Acest exercitiu contribuia la largirea orizontului de cunoastere si de memorare, stare foarte utila in evolutia propriu-zisa a adolescentului. Dimpotriva, in zilele de-acum, aceasta stare de fapt este in mare suferinta din punctul de vedere al utilizarii capacitatii de memorare, care este antrenata mai putin acum, cand informatiile le gasim inmagazinate “pentru noi” pe suport electronic si la indemana noastra pe internet si pe telefonul mobil.

In Romania dinainte de epoca comunista, pe vremea cand ciuma rosie era inca inafara granitelor tarii, si nu se studia pragmatic Darwin, viata isi urma oarecum drumul ei firesc in care toate pareau a fi inca la locul lor. Respectul fata de parinti, respectul fata de dascali si fata de autoritati, respectul fata de biserica si invatatura acesteia, se manifesta inca in intreaga societate. Rusinea si morala crestina isi aveau inca locul lor in viata cotidiana, acasa sau la scoala, la munca campului sau in fabrici, la teatru sau la circ, peste tot, in fiecare segment al societatii, mai puteai gasi in om frica de Dumnezeu, dorinta de a nu-i fi potrivnic, de a nu-l ofensa. Pe atunci copilul putea memora in voie din Cuvantul Lui, lasat de Dumnezeu pentru om, in Biblie, ghidul si indreptarul in drumul spre vesnicia fara de sfarsit.

Apostolul Pavel, ca evreu, invatase cu marele filosof si ganditor al vremii sale Gamaliel. Fiind si cetatean roman, pe vremea crudului Nero, e de presupus ca-si insusise cultura imperiului, dupa cum, cunoscand limba greaca, putem crede ca cunostea si filosofia grecilor.

Aflat intr-una din calatoriile sale misionare, Pavel a ajuns la Atena, unde are ocazia de-a vorbi filosofilor prezenti in Areopag. In discursul sau, Pavel citeaza dintr-unul din poetii greci, spunand:

Caci în Dumnezeu avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: „Suntem din neamul Lui…”

Dar sa vedem cum a inregistrat apostolul Luca momentul de care vorbim:

“ Unii din filosofii epicurieni si stoici au intrat în vorba cu el. Si unii ziceau: „Ce vrea sa spuna palavragiul acesta?” Altii, când l-au auzit ca vesteste pe Isus si învierea, ziceau: „Pare cavesteste niste dumnezei straini.” Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag si au zis: „Putem sa stim care este aceasta învatatura noua pe care o vestesti tu? Fiindca tu ne aduci ceva ciudat la auz. Am vrea, dar, sa stim ce vrea sa zica aceasta.” Caci toti atenienii si strainii care stateau în Atena nu-si petreceau vremea cu nimic altceva decât sa spuna sau sa asculte ceva nou. Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului si a zis: „Barbati atenieni! În toate privintele va gasesc foarte religiosi. Caci, pe când strabateam cetatea voastra si ma uitam de aproape la lucrurile la care va închinati voi, am descoperit chiar si un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiti fara sa cunoasteti, aceea va vestesc eu. Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este în ea, este Domnul cerului si al pamântului si nu locuieste în temple facute de mâini. El nu este slujit de mâini omenesti, ca si când ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile. El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamântului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu si sa se sileasca sa-L gaseasca bâjbâind, macar ca nu este departe de fiecare din noi. Caci în El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: „Suntem din neamul Lui…” Astfel, dar, fiindca suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie sa credem ca Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu mestesugirea si iscusinta omului. Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca; pentru ca a rânduit o zi în care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita, prin faptul ca L-a înviat din morti…” Când au auzit ei de învierea mortilor, unii îsi bateau joc, iar altii au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta alta data.” Astfel, Pavel a iesit din mijlocul lor. Totusi unii au trecut de partea lui si au crezut; între acestia era Dionisie areopagitul, o femeie numita Damaris si altii împreuna cu ei.” (Faptele apostolilor, 17)

Faima cea mult râvnita

On By nelursIn Biblia, Natura UmanaLeave a comment

„Cum puteti crede voi, care umblati dupa gloria, pe care v-o dati unii altora, si nu cautati gloria care vine de la singurul Dumnezeu?“ (Ioan, 5.44)

Slava lui Dumnezeu sta în ascunderea lucrurilor, dar slava împaratilor sta în cercetarea lucrurilor. (Proverbe, 25.2)

Întelepciunea nu o primim, trebuie s-o descoperim pentru noi însine. (Marcel Proust)

Dorinta de prestigiu –


Intra în fibrele fiintei umane din vremuri stravechi, odata cu savârsirea pacatului originar, din Gradina Eden, odata cu  neascultarea de pretentiile îndreptatite ale lui Dumnezeu, care i-a creat si i-a asezat într-un loc mirific, purtându-le de grija îndeaproape. Curând, aceasta stare contaminata, a condus la înfaptuirea  primei crime din istoria omenirii. Cain, plin de gelozie si ura, si-a omorât fratele, pe Abel, si pentru ce?  Pentru ca Dumnezeu a privit cu placere la jertfa adusa de  Abel, iar jertfa lui Cain n-a fost primita din pricina mândriei de care era stapânit. Atitudinea si caracterul lui Cain nu au placut deloc lui Dumnezeu, iar Cain s-a întunecat de furie în loc sa se schimbe si sa se smereasca înaintea lui Dumnezeu pentru a fi si el primit. Cain s-a  înaltat în ochii lui, însa mândria îl coboara pe om.

Nu întâmplator oda a fost printre primele specii literare foarte  raspandita, în care autorul îsi exprima elogiul sau admiratia fata de anumite persoane sau fapte  eroice, împlinind pornirile si dorintele imediate de satisfacere a dorintei omului firesc de a fi adulat.

Slava, gloria, renumele, lauda, preamarire, proslavirea, reputatia, popularitatea, aprecierea publica, autoritatea, prestigiul – sunt câteva sinonime pentru cuvântul care exprima ideea înaltarii de care vorbim.

Mândria, in general, il cuprinde pe om asa cum  turnesolul coloreaza  toata solutia chimica, daca nu esti atent s-o tii in frâu, in limite acceptabile.
Insa, ca sentiment de multumire, de satisfactie, de bucurie, de demnitate, de încredere – pe tonuri si armonii normale, filtrata cu modestie si bun simt în caracterul si atitudinea curata, care sunt de dorit –, mândria,  poate fi un sentiment normal si benefic, însa,  ce trece în  zona de lauda si fala, de gâdilare a orgoliului, de îngâmfare si înfumurare,  intra în teritoriul unei glorii desarte.

Toti dorim sa obtinem aprecierea. Cu totul altceva este însa a cauta cu orice pret  lauda celorlalti, de a fi mai presus de toti. Tuturora ne place sa fim vorbiti de bine de toti oamenii, poate mai putin de cei pe care-i desconsideram.
Un scriitor polonez, Stanislaw Jerzy Lec,  are o cugetare în care spune ca în fata celor mici trebuie sa te pleci mai mult!

La început Dumnezeu a facut Cerurile si Pamântul. Apoi a creat stelele, soarele si luna, lumea vegetala si lumea animala, apoi a creat omul, deschizând drumul  istoriei omenirii.

Asadar, la început a fost Dumnezeu. El a facut lucruri extraordinare, cu adevarat marete. Cine-i va putea sta alaturi? Cine mai e vrednic de glorie, de faima?
Se stie ca si ingerul stralucitor, Lucifer,  a dorit sa aibe întâietate  alaturi de Dumnezeu, creatorul, el un înger creat. Aceata îngâmfare l-a costat viata luminoasa de pâna atunci, fiind aruncat pe pamânt, numit Satan, împreuna cu îngerii  si demonii sai.

Însa noi avem pe Dumnezeu ca Tata si  dorim sa-i fim ascultatori!
Caci toti cei ce sunt calauziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. si noi n-am primit un duh de robie, ca sa mai avem frica; ci am primit un duh de înfiere, care ne face sa strigam: “Ava! adica: Tata!”  Însusi Duhul adevereste împreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani, 8.15-16).

Tocmai pentru ca oamenii nu inteleg, pe deplin sau mai deloc, cum gandeste si cum actioneaza Dumnezeu, cum a creat totul din nimic, oamenii ajung de il desconsidera, de il reneaga, si cauta sa se ridice pe ei insisi in slava!

Omul nu vrea sa recunoasca descoperirile lasate pentru om in Biblie. Aici gasim scris tot ce trebuie sa stim, neaparat, despre Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu sta în ascunderea lucrurilor, dar slava împaratilor sta în cercetarea lucrurilor. (Proverbe, 25.2)

Câti copii, înaintea noastra, nu au zis: < – Evrika! >, in cazul  descoperirii unor lucruri ascunse de Dumnezeu ca intr-un joc de puzzle, pentru ca fiecare din noi, la timpul lui, sa scoata la iveala lucruri sau fenomene ale stiintei si spiritualitatii care-i sunt de fapt folositoare in drumul anevoios spre vesnicie.

Tatal se bucura când copilul gaseste ceea ce El ascunsese mai dinainte, si, copilul,  umblând pe urma pasilor sau gândurilor Lui, cauta sa  descopere ceea ce El a pregatit pentru copiii Sai. (Caci prin har ati fost mântuiti, prin credinta. si acesta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Caci noi suntem lucrarea Lui, si am fost ziditi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam în ele. – Efeseni, 2.8-10)

Ne bucuram când copiii nostri alearga pentru câstigarea unor premii de întâietate. De mici suntem învatati sa dorim sa fim primii în ceea ce facem.
De Pasti, în unele gradinite exista obiceiul ca educatoarele sa ascunda, oua colorate confectionate din plastic, pe lânga florile si arbustii care strajuiesc aleile de joaca ale micilor copii de 3…5 ani, oua care sa fie cautate de copiii lor. Iesind împreuna din clasele de joaca si învatatura,  li se spune sa caute ca li s-a pregatit o surpriza.
Copiii, contrariati si bâjbâind, neîntelegând pe deplin situatia care le sta în fata,  ies si umbla sau alearga încoace si încolo, cautând, cu priviri mai mult sau mai putin inteligente. si, dupa cum le este alergatura, curiozitatea si cautarea, copiii gasesc acele oua din plastic, viu colorate. Daca le si desfac,  înauntrul lor gasesc si alte surprize,  ascunse pentru un timp chiar de bucuria ce-i cuprinsese pe copii.

Pentru Albert Einstein,  Dumnezeu,  a ascuns teoria relativitatii,  pentru Isaac Newton a ascuns “Principiile matematice ale filozofiei naturale”, notiuni fundamentale despre optica, matematica si fizica, pentru maica Tereza a ascuns mila si daruirea exemplara in cei mai de jos oameni aflati în suferinta si nevoi,  pentru altii, altele, pentru fiecare a ascuns ceva: faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam în ele.

Asa cum spune Isus într-o parabola, stapânul a dat talanti diferiti oamenilor, fiecaruia dupa puterile si credinta împartita de El în dar.

Ne nastem cu abilitati de vorbire, deseori cu abilitati de vorbire ale mai multor limbi. Nu toti suntem la fel, ci dupa cum ne-a dat Creatorul nostru, ca dar. Ce ai tu ca sa nu fi primit?

Avem doua optiuni. Sa alegem calea unei glorii personale, urmand indemnul vechi al Celui Rau, care zisese …”veti fi ca Dumnezeu” – de care Dumnezeu Insusi zice ca e desarta, nefolositoare, trecatoare, chiar paguboasa, deoarece ea, aceasta cale, ne îndeparteaza de El, în loc sa ne apropie. “El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamântului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu, si sa se sileasca sa-L gaseasca bâjbâind, macar ca nu este departe de fiecare din noi.” (Faptele apostolilor 17, 26-27).

Sau o a doua cale, aceea în care sa  alegem sa-L glorificam pe Dumnezeu, singurul care face minuni. Exista un psalm în care psalmistul repeta de câteva ori: O, de ar lauda oamenii pe Dumnezeu! si arata multele motive pentru care se cuvine a-L lauda (Psalmul 107).

“O, desertaciune a desertaciunilor, zice Eclesiastul, o desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune. (…) Ce a fost, va mai fi, si ce s-a facut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. (…) Încolo, fiule, ia învatatura din aceste lucruri; daca ai voi sa faci o multime de carti, sa stii ca n-ai mai ispravi, si multa învatatura oboseste trupul.  Sa ascultam dar încheierea tuturor învataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau.” (Eclesiastul, 1.; 13.12-14)

Într-alt Psalm, autorul face o scurta caracterizare a oamenilor care nu-L cauta pe Dumnezeu spunând despre ei:   “…..  mândria le slujeste ca salba … Râd, si vorbesc cu rautate de asuprire: vorbesc de sus,  îsi înalta gura pâna la ceruri, si limba le cutreiera pamântul.  De aceea alearga lumea la ei, înghite apa din plin, si zice: “Ce ar putea sa stie Dumnezeu, si ce ar putea sa cunoasca Cel Prea Înalt?”  (…)  M-am gândit la aceste lucruri ca sa le pricep, dar zadarnica mi-a fost truda,  pâna ce am intrat în sfântul locas al lui Dumnezeu, si am luat seama la soarta de la urma a celor rai.
Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, si-i arunci în prapad. Cum sunt nimiciti într-o clipa! Sunt pierduti, prapaditi printr-un sfârsit napraznic. Ca un vis la desteptare, asa le lepezi chipul, Doamne, la desteptarea Ta!

Sunt multi oameni simpli, dar si oameni foarte bine si temeinic  instruiti, cum e si marele fizician contemporan Stephen Hawking care ajung sa descopere si sa afle lucruri importante, chiar extraordinare, si, in loc sa-i multumeasca Celui care le-a pregatit pentru ei, se inganfa si nu cauta sa-L creada  si sa-L inteleaga pe Dumnezeu, punandu-se pe ei insisi pe piedestalul pe care trebuie inaltat doar Domnul Dumnezeu.

Întelepciunea nu o primim, trebuie s-o descoperim pentru noi însine, zisese undeva Marcel Proust.

În finalul psalmului, Asaf conchide : “Cât pentru mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adapost, ca sa povestesc toate lucrarile Tale.”

Codul Învierii la Tolstoi

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, InviereLeave a comment

MOTTO:   „Unde vei gasi cuvântul,                                                                                        Ce exprima adevarul. “ (Eminescu)

„Voi erati morti în greselile si în pacatele voastre, în care traiati odinioara, dupa mersul lumii acesteia …
Dar Dumnezeu, care este bogat în indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti în greselile noastre, ne-a adus la viata împreuna cu Hristos.
Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. “ (Efeseni, 2)

“Propagandistii si cenzorii vremurilor cu ideologii întunecate, din Rusia (1917-1991), nu si-au dat seama de forta scrierilor lui Dostoievski si Tolstoi, cei doi titani ai literaturi secolului XIX, din a caror opere rezida chintesenta framântarilor si-ale principiilor sanatoase despre credinta în Hristos.” (marturia unui anonim rus, consemnata de scriitorul Philip Yancey)

Leo Tolstoy – RESURRECTION

Vladimir Nabokov (1899-1975), scriitorul american de origine rusa, nascut la Sankt Petersburg, e de parere ca “arta scriiturii lui Lev Tolstoi este atât de puternica, de clara, încât ea transcede universalul si lasa în urma ideile oricarei religii. In ultima instnta, ce-l framânta pe gânditorul Tolstoi depasesete ordinea estetica sau morala; miza romanelor sale este alta, Viata si Moartea.”

“Am început usor cu Turgheniev, si a fost o nimica toata. Mi-am pus atunci mintea si n-am avut ce alege din domnul Maupassant. Am luptat doua runde cu dl Stendhal, si mi se pare ca la a doua am avut oarece avantaj. Cu dl Tolstoi, cel putin deocamdata, n-am curaj sa ma urc în ring.” – Ernest Hemingway (1899 1961)

Este binecunoscut faptul ca multe din scrierile lui Tolstoi cuprind si subiecte care se refera la religie si credinta, ca, practic, cel putin în ultimul deceniu de viata s-a confruntat cu propriile sale încercari de traire crestineasca dupa pretentiile lui Dumnezeu pe care le-a descoperit în Noul Testament al Bibliei.
De altfel, în romanul la care ne referim, Invierea (Voskresenie), un misionar englez împarte cartea N.T. unor detinuti deportati în Siberia, prin mâna eroului Învierii tolstoiene, si, comunica în rusa ce spune englezul.

Dar, la fel de cunoscut este faptul ca Tolstoi, posesor al unei mari mosii, având titlul nobiliar de conte, spre batrânete, isi cedeaza în mare parte mosia, celor sarmani, care lucreaza de fapt pamântul.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu, si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui. O zi istoriseste alteia acest lucru, o noapte da de stire alteia despre el. Si aceasta, fara vorbe, fara cuvinte, al caror sunet sa fie auzit: dar rasunetul lor strabate tot pamantul, si glasul lor merge pana la marginile lumii. In ceruri El a intins un cort soarelui. Si soarele, ca un mire, care iese din odaia lui de nunta, se arunca in drumul lui cu bucuria unui viteaz: rasare la un capat al cerurilor, si îsi ispraveste drumul la celalalt capat; nimic nu se ascunde de caldura lui.

Contele Leo Tolstoy a înteles oferta lui Dumnezeu venita din Cer, prin Domnul Isus Cristos.
Isus Cristos a venit din Cer si El se marturiseste pe Sine si-L marturiseste pe Dumnezeu. Ne pune la îndemâna credinta de-a-L crede pe El. În esenta, Isus ne vorbeste astfel: „Crede în Mine, în cuvântul Meu, în ce vorbesc Eu, în creatia Mea, în promisiunile Mele, si vei avea rascumpararea din felul decazut de traire, si vei fi înnoit, regenerat, nascut din nou, vei învia din moartea trairii în pacat si desfrâu. Urmeaza-Ma pe Mine si vei trai, vei avea o viata noua, si vesnica. Eu sunt Învierea si Viata.“

Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu – le scrie celor din Efes apostolul Pavel.
Omul, le spune mai departe apostolul, este, cu alte cuvinte, poemul lui Dumnezeu, scris de viata si felul lui de traire, dar care trebuie sa umble prin faptele bune pregatite de Dumnezeu pentru om. El ne ofera credinta si harul necesar, în dar, tuturor celor ce vor sa-L creada, pe cuvânt,  pe Isus, si sa ia de la El lumina necesara calatoriei pe drumul vietii, spre Cer.

Lev Tolstoi (1828-1910) isi incepe romanul Invierea identificând o trista trasatura în gândirea superficiala a omului, aceea ca el nu apreciaza implicarea minunata a lui Dumnezeu în învierea periodica a naturii – chiar si în orasele cele mai populate, unde pamântul aproape nu se mai vede, fiind acoperit de case si cladiri, de drumuri si alei pietruite –, când, în fiecare primavara omul beneficiaza de bunatatea lui Dumnezeu revarsata prin innoirea adusa.

Si azi se potriveste zugravirea facuta omului de catre contele Lev Tolstoi cu peste 100 de ani în urma: “Oamenii socoteau sfânta si insemnata nu dimineata asta de primavara, nu frumuseatea asta a lumii lui Dumnezeu, data spre binele tuturor fapturilor, frumusete care binedispune la pace, la intelegere si iubire, ci socoteau sfânt si insemnat ceea ce nascocisera ei ca sa se domine unul pe altul.”

“Astfel, la cancelaria inchisorii guberniei nu era socotit sfânt si insemnat faptul ca tuturor jivinelor si oamenilor le sunt daruite duiosia si bucuria primaverii, ci era socotit sfânt si insemnat faptul ca in ajun fusese primita cu numar, stampila si antet o hârtie, cum ca la orele noua dimineata, astazi 28 aprilie, sa fie adusi la tribunal trei detinuti aflati in ancheta – doua femei si un barbat. Una dintre femei, fiind socotita o mare criminala, trebuia adusa separat de ceilalti.“ (L.N. Tolstoi, Invierea, trad. Adriana Liciu, Iasi- Ed. Polirom, 2010).

Romanul Invierea trebuie citit neaparat,  sau,  daca cineva îl citise cu decenii în urma, cum a fost cazul meu, trebuie recitit cu si mai mare atentie.

Printul Dmitry Nehliudov (Nekhlyudov, pentru traducerea de limba engleza), protagonistul cartii, este un personaj sensibil, receptiv la opiniile si curentele de anvergura ale vremii, un spirit neostoit. În tinerete, nu numai ca fusese uimit si de acord cu pozitia unui latifundiar celebru, Herbert Spencer, care sustinea ca echitatea nu admite proprietatea privata asupra pamântului, dar la prima ocazie a si aplicat-o. La moartea tatalui, împarte mujicilor care lucrau pamântul, mostenit, aproape de 400 ha, si, zece ani mai târziu, la moartea mamei adopta aceeasi atitudine cu marea mostenire dobândita.

Însa, surprinzator, destinul îl aseaza pe Nehliudov printre juratii care urmau sa judece cazul unei tinere prostituate, Ekaterina Maslova, acuzata de comiterea unei crime, prin otravire. Maslova nu era alta decât frumoasa si inocenta camerista din urma cu zece ani , Katiusa, atunci în vârsta de 17 ani, când se afla in slujba matusilor lui, pe mosia acestora, iar egoismul printului o ochise, seducând-o fara remuscari, apoi o parasise cu brutalitate. Nehliudov pleaca imediat dupa tristul eveniment si, indiferent, nu se intereseaza deloc despre un eventual copil nascut de Katiusa, care de altfel se prapadise curând dupa nastere.

Ne putem întreba, cum de Nehliudov comise o asemenea monstruozitate? Una dintre explicatii ar fi aceea ca se întâmpla pe vreme când, prins de valul lumii cazone în care intra dupa ce si-a trait prima tinerete în castitate, ajuns ofiter, se lasa prada desfrâului si vietii usuratice, pe timpul când constiinta sa doarme somnul adânc al desfatarilor carnale.

Din somnul ratiunii, însa, Nehliudov se trezeste asezat pe scaunul de jurat si, în timp ce privea la tânara acuzata de crima, ridicata în picioare si fâstâcita, în a-si spune numele si ocupatia, abia atunci, stupefiat, o identifica în acuzata pe inocenta Katiusa de care abuzase fara rusine!
Dintr-odata, seducerea Katiusei îi apare în toata grozavia ei, o crima abominabila, actul care i-a ruinat viata Maslovei. Consecinta a fost nu numai chinul sufletului ei pentru indiferenta ulterioara a lui Nehliudov, ci, îndepartarea de pe mosie, unde fusese iubita si respectata. Mai mult, a fost nevoita sa-si înceapa traiul obscur si greu de spalatoreasa si de lipsuri, pentru ca în cele din urma sa ajunga, in mod deliberat, prostituata!

Desi nevinovata de crima de care este judecata, e totusi condamnata la patru ani de ocna, pedeapsa comutata în final în deportare în Siberia.

Constiinta lui Nehliudov trece printr-un profund proces de schimbare si innoire incepând cu ziua procesului Maslovei si în zilele si lunile urmatoare pe timpul deplasarii în Siberia. Devine tot mai hotarât s-o salveze cumva pe nefericita victima, de care abuzase si de a carei detentii se simte vinovat. Abandoneaza viata mondena, de lux si de depravare în care traise pâna atunci si o însoteste pe Maslova pe drumul dificil al deportarii în Siberia, fiind dispus sa se casatoreasca cu ea pentru a-si rascumpara toata greseala si pacatul comis. Schimbarea îl ajunge sa spuna: “el o iubeste nu pentru sine, ci pentru ea si pentru Dumnezeu.” Întrebat de cumnatul sau de ce face acest pas care nu e deloc în rând cu mersul lumii, raspunde: «Motivele sunt ca vinovat sunt eu, dar pedepsita e ea. »

În paralel, odata cu procesul schimbarii constiintei printului Nehliudov, are loc o serie de framântari în constiinta si sufletul Maslovei. Daca la începutul procesului nu numai ca nu se rusina de situatia ei, de prostituata, dar parea chiar multumita, cumva mândra de ea.

“Oamenii pe care viata si pacatele ori greselile lor îi pun într-o situatie de felul acesta, oricât de imorala, isi fauresc o asemenea conceptie despre viata, încât postura în care se gasesc li se pare buna si demna de respect. Simtind ca Nehliudov vrea s-o duca într-o alta lume, s-a împotrivit, presimtind ca în lumea aceea în care o atragea el, ea avea sa-si piarda acest loc al ei în viata, care îi dadea siguranta si respect de sine.”

Asa se face ca Maslova avea impresia ca uitase primele amintiri inocente din relatia ei cu Nehliudov, când era animata de-o iubire curata, deoarece acum acele sentimente nu i se mai potriveau cu conceptia despre viata asumata, de aceea si le scosese din memorie, sau, în fapt, le pastra neatinse, ferecate adânc în memorie, încât nu gaseai nici o cale catre ele.

“ Când îi spune ca s-a hotarât s-o ia în casatorie sa-si îndrepte greseala, nu prin vorbe, ci prin fapte, Maslova zice încruntata :
– Dar la ce-ar mai folosi ?
– Simt ca trebuie sa fac asta în fata lui Dumnezeu, raspunde Nehliudov.
– Ce v-a apucat acum cu Dumnezeu ? Toti îl aveti în gura. Dumnezeu ? Care Dumnezeu ? Atunci sa fi pomenit de Dumnezeu – zise ea si deschise gura sa mai spuna ceva, dar se opri.

Transformarea inimii Maslovei se vede din reactiile ei, din comportamentul ulterior, care trece prin diferite faze, de la totala necredinta, atasata de viata ei decazuta, când treptat se ridica spiritual, ajungând sa spuna cuvinte pline de mare întelepciune, de care în urma cu doar câteva luni nu avea cum sa se ataseze. Vede ca doar asa, simtindu-si faptele condamnate, o viata fara valoare, a putut sa afle ce altfel n-ar fi putut sa vada niciodata !

“– Nu ma crezi – spuse.
– Ca vreti sa va insurati – niciodata. Mai degraba ma spânzur ! Asa sa stiti.”

“Maslova înca mai credea si continua sa se convinga ca ea, asa cum îi spusese lui Nehliudov la cea de a doua întrevedere, nu îl iertase si ca îl ura, dar ea începuse deja de mult sa-l iubeasca din nou si îl iubea atât de mult încât, fara voia ei, facea tot ce dorea el sa faca: încetase sa mai bea si sa mai fumeze, încetase sa mai cochetase si se dusese la infermerie ca îngrijitoare.”

“– Poftim, am plâns ca m-au condamnat – spunea ea. Dar ar trebui sa-i multumesc lui Dumnezeu câte zile oi avea. Ca am aflat ce n-as fi aflat niciodata.”

Aproape inconstienti, atât Nehliudov, cât si Maslova, încep primii pasi, apoi urmatorii ceilalti, pe calea credintei si a faptelor bune pregatite de Dumnezeu pentru ei.
Amândoi, prin drama sufleteasca de care au avut parte, prin usa deschisa de prapastia decaderii morale si a condamnarii la ocna, intra în povestea lumii lui Dumnezeu, care avea o oferta de credinta, gata pregatita si pentru ei. Ei au acceptat fiorul iubirii divine care i-a calauzit si i-a ridicat, pas cu pas, înspre rascumparea si iertarea care vine prin credinta în Dumnezeu.

Apostolul Pavel spune ca dragostea lui Dumnezeu este turnata în inimi prin Duhul Sfânt care este dat.
Si Dumnezeu isi arata dragostea fata de de noi prin faptul ca, pe când eram noi înca pacatosi, Hristos a murit pentru noi.

Deci, fiindca suntem socotiti neprihaniti, prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datoram faptul ca, prin credinta, am intrat în aceasta stare de har, în care suntem.
Caci prin har suntem mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la noi; ci este darul lui Dumnezeu. (Efeseni, 2.8)  Glorie Domnului!

Lui Nicodim, Isus i-a zis: “Adevarat, adevarat îti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Împaratia lui Dumnezeu.” Vântul sufla încotro vrea, si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici încotro merge. Tot asa este cu oricine este nascut din Duhul.” (Ioan, 3,3; 8)

El ne-a mântuit, nu pentru faptele, facute de noi în neprihanire, ci pentru îndurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin înnoirea facuta de Duhul Sfânt, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, si ne facem, în nadejde, mostenitori ai vietii vesnice. (Tit, 3)

Geniul lui Leo Tolstoy, recunoscut în lumea-ntreaga, în Cartea despre care am vorbit în putine si palide cuvinte, oglindeste tocmai Învierea la viata a Maslovei si a lui Nehliudov – din starea de oameni “morti in greselile si in pacatele voastre, în care traiati odinioara, dupa mersul lumii acesteia … care lucreaza acum în fiii neascultarii.”

„Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos.”

“– Spuneti-le ca lui Hristos i-a fost mila de ei si i-a iubit– spuse el – si a murit pentru ei. Daca vor crede în asta, se vor mântui. În timp ce vorbea, toti detinutii stateau în tacere în fata priciului, cu mâinile lipite de trup. În aceasta carte, spuneti-le – încheie el – este scris tot. Stiu carte? … Englezul scoase câteva exemplare legate din Noul Testament.”

Slava lui Dumnezeu! Amin.

Cuiele nu te-au putut tine pe Cruce

O zi cu Tine:

Simeon – omul cu scopul vietii împlinit

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, IncurajareLeave a comment

„Doar cand ai gasit o cauza pentru care sa mori, ai un motiv pentru care sa traiesti.” (Albert Schweitzer)

„Orice lucru El il face frumos la vremea lui; a pus in inima lor chiar si gândul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la inceput pâna la sfârsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.” (Eclesiastul, 3.11)

“ El a venit in Templu, mânat de Duhul. Si, când au adus parintii inauntru pe Pruncul Isus, ca sa implineasca cu privire la El ce poruncea Legea,
Simeon L-a luat in brate, a binecuvântat pe Dumnezeu, si a zis: – Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta.” (Luca, 2.27-30)

“Aceasta este adevarata bucurie in viata: sa fii folosit intr-un scop pe care tu îl admiti ca foarte important .” (Stephen Covey)

„In inima omului e un loc care nu poate fi umplut decât de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu.” (Blaise Pascal)

“Omul este mare tocmai fiindca isi cunoaste starea de decadere.” (Blaise Pascal)

Niciodata nu e prea târziu! – e o expresie care rezoneaza adesea in gândirea si vorbirea unora dintre noi. Dar, când iei mai bine seama la cele spuse, de contextul care le determina, nu oadata constati o judecata cu totul falsa. Daca ne referim, de exemplu, la o persoana trecuta bine de 60 de ani, nu poti zice –Niciodata nu e prea târziu! – atunci când vorbesti despre scolarizare sau despre a face o cariera profesionala!

Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume atunci când a plecat în calatoria sa inaugurala din Southampton-Anglia cu destinatia New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg si s-a scufundat la ora 2:20 în dimineata urmatoare, în urma careia si-au pierdut viata 1.517 persoane în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace, din istorie.
Capitanul a ordonat viteza maxima, 21 Nd (42 Km/h), apoi, dupa ce a primit avertizari de iceberg la orizont, a marit-o la 46 Km/h. Vaporul genera 26.000 de CP.
Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundarii. La acea viteza, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade si a evita impactul.
Capitanul a luat decizii foarte gresite. S-a increzut prea mult in constructia si arhitectura de exceptie ale Titanicului, crezându-se stapân pe situatie. Nu a folosit nici ultima sansa de a reduce viteza de deplasare si, aflat in fata icebergului gigant, impactul mare a rupt nava, provocând o taietura în carena pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei, cinci din compartimentele etanse au început sa fie inundate foarte rapid, iar dupa 2 ore si 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în 2 parti. S-au salvat 700 de vieti, iar cca 1500 si-au pierdut viata neputinciosi in apele inghetate ale oceanului.

Timpul deciziilor bune si viabile, trecuse demult pe lânga capitanul Smith, care, probabil, inca mai spera ca e valabila expresia Niciodata nu e prea târziu! pentru vasul gigant care-i fusese încredintat. Dar – pentru el, cât si pentru cei peste 1500 de oameni care si-au pierdut viata – a fost mult prea târziu!

De aceea, e bine ca fiecare sa-si faca un plan al calatoriei sale prin aceasta lume, în viata care-i este harazita de Dumnezeu.
Cum calatoresc si unde doresc sa ajung? Ce scop am pentru viata mea? Ce sfârsit m-ar onora si m-ar satisface pe deplin?

Blaise Pascal – filosof si matematician de mare calibru –, în Cugetari, are idei-concluzii care i-au jalonat viata:

“În inima omului e un loc care nu poate fi umplut decât de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu. ”
“Cât de goala si plina de mârsavii este inima omului! ”
“Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este finalitatea mea?”

“Omul este mare tocmai fiindca isi cunoaste starea de decadere.”
“Pâna nu iubim adevarul, nu-l putem cunoaste.”
“Inima cunoaste ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste.”

Dupa câte stiu eu, cel putin in limba româna – pâna la scrierea sfintelor scripturi –, nicaieri in alte scrieri nu se regasea folosirea cuvântului har.
Acest cuvânt este introdus de apostolul Ioan, in Evanghelia care-i poarta numele, vorbind despre Isus:

«Si Cuvantul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har, si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal. Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har; caci Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos. » (Ioan 1.14-17)

«Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus.» (Romani, 3.24)

Prin cuvântul de care vorbim, har, întelegem gratia divina acordata omului, bunavointa, preferinta, favoarea de care se bucura cineva. Prin Isus Cristos au coborât de sus, din Cer, o multime de haruri, har dupa har. Asa cum spune apostolul Pavel, in El sunt ascunse toate comorile stiintei si intelepciunii. Mântuirea si salvarea noastra este prin har si credinta. El a adus si El a faurit mântuirea omului, din starea de pacat a omului pacatos. Fara bani o primim, numai prin credinta, prin viata schimbata oferita celui care cugeta zi si noapte la legea Domnului!

Sa vedem care a fost scopul vietii lui Simeon, din Luca 2.25-32:

“Si iata ca in Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viata sfânta, si era cu frica lui Dumnezeu. El astepta mângâierea lui Israel, si Duhul Sfant era peste el.
Duhul Sfant il instiintase ca nu va muri inainte ca sa vada pe Hristosul Domnului.
El a venit in Templu, mânat de Duhul. Si, când au adus parintii inauntru pe Pruncul Isus, ca sa implineasca cu privire la El ce poruncea Legea,
Simeon L-a luat in brate, a binecuvântat pe Dumnezeu, si a zis:
– Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvântul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregatit-o sa fie, inaintea tuturor popoarelor, lumina care sa lumineze neamurile, si slava poporului Tau Israel. “

Daca privim la cele câteva cuvinte care prind chintesenta vietii lui Simeon, Luca ne retine deîndata atentia, prin câteva verbe si însusiri prin care face o descriere foarte pertinenta si exacta lui Simeon. Acesta ducea o viata sfânta si era cu frica lui Dumnezeu si, in timp, apare ca efect o consecinta extraordinara, Duhul Sfânt era peste el.

Care era scopul vietii lui Simeon? El astepta mângâierea lui Israel, mângâierea promisa de Dumnezeu celor credinciosi.
Simeon cauta zi de zi sa-si implineasca scopul vietii: siguranta ca sufletul sau traieste vesnic, chiar daca el va muri.
Asa cum Ioan botezatorul, a cunoscu ca Isus este Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii si Simeon, deoarece Duhul Sfant era peste el , a inteles ca rascumparea  si viata vesnica le obtine prin credinta in Isus, Fiul lui Dumnezeu.
De aceea, asa cum cineva spusese odata “ Evrika!”, Simeon cu ochii ridicati spre Cer exclama plin de bucurie:

“– Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvântul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregatit-o sa fie, inaintea tuturor popoarelor. ”

Simeon nu s-a bazat deloc pe vorbe spuse cu mare usurinta: Niciodata nu e prea târziu!
El si-a urmarit in permanenta scopul ales, inarmându-se cu rabdare, ducând o viata sfânta si traind cu frica de Dumnezeu, si, calauzit de Duhul Sfânt, ochii lui au vazut mântuirea.

In Cuvântul lui Dumnezeu, citim “Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii. (…) Si cui S-a jurat El ca n-au sa intre in odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultasera? Vedem dar ca n-au putut sa intre din pricina necredintei lor. “ (Ep.Evrei, 3).
Astazi e ziua in care mai putem decide. Astazi mai este inca har ! Alege viata, ca sa traiesti. Alege-L pe Isus, caci el a spus : ” Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin Mine” (Ioan, 14.6).
Mâine nu stim ce va fi. Nu te lasa amagit de soapta duhului Celui Rau care zice Niciodata nu e prea târziu!

Dumnezeu sa ne binecuvinteze, pe toti care ascultam glasul Lui, cu credinta si har !
Glorie Domnului !

Sunt un om pacatos.

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, MantuireLeave a comment

George Danciu

Motto:

 

“In lipsa lui Dumnezeu, totul va fi îngaduit” – Dostoievski

„Omul e singurul animal care roseste, sau ar trebui sa roseasca” – Mark Twain

„Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu” – Geneza

„Impotriva Ta, numai impotriva Ta am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta” – David, in Psalmi

„În om e un sir nesfârsit de oameni.” – Mihai Eminescu

 

 

CUM STIU CA SUNT UN OM PACATOS


De ce majoritatea oamenilor par sa nu inteleaga acest cuvânt, pacatos?

Unui om care nu a simtit niciodata durerea fizica e dificil si aproape imposibil sa i-o definesti. La fel, vorbeste-i unui orb de culorile deosebit de placute si atractive ale florilor de primavara, el nu va putea intelege pe deplin oricât ne-am stradui noi!

Am incercat fara succes sa-i conving de contrariu, atunci când un cuplu trecut usor de 60 de ani, afirma cu deplina convingere ca ei nu ar avea nici un pacat, si asteaptau sa prezint disertatia mea. Convingerea, cum aveam sa ma lamuresc mai târziu, poate fi adusa in inima si constiinta omului numai de lucrarea spirituala pe care o face Sfântul Duh al creatorului, in fiecare om care primeste vorbirea Sa. Cei care merg sistematic la biserica ajung sa se pocaiasca ca urmare a cercetarii constiintei lor de catre Duhul Sfânt.

Omul a ajuns sa aiba propria filozofie, sa aiba propriile sale legi la care se raporteaza. In fapt, se comporta ca si strutul, ascunzându-si capul in nisip. Si-a anesteziat demult constiinta, este foarte greu sa-i pui ceva in cont, nimic nu-l tulbura, nimic nu-i zdruncina linistea, poate doar atunci când nu are acces la cele trebuinioase sau dorite de el.

Un spirit foarte perspicace, Nicolae Iorga a afirmat ca: “Sunt unii care daca te vad la capatul unui trotuar si cu o umbrela in mâna, te judeca dupa acel trotuar si dupa acea umbrela” !

Ce s-a ales de constiinta noastra? Unde e? Sau este anesteziata tocmai de pacat?
Constiinta este un sentiment, o intuitie, pe care fiinta umana o are despre propria existenta. E vorba de o cunoastere intuitiva sau reflexiva pe care fiecare o are despre propria existenta si despre lucrurile din jurul sau. Constiinta, iti indica faptul ca iti dai seama, daca intelegi ce ti se intâmpla, atunci când cauti sa pui in cântar sentimentele si trairile tale. Dar fata de ce te raportezi?

Constiinta, contine si un sentiment al responsabilitatii morale fata de propria ta conduita. Omul isi face siesi un proces de constiinta, când cântareste o problema morala greu de rezolvat si când are loc o lupta sufleteasca generata de momente si situatii de viata deosebite, care pot fi cruciale. Atunci apare sentimentul de mustrare de constiinta, de remuscare, de regret. Avem expresia “a fi cu constiinta împacata” sau “a nu avea nimic pe constiinta” când omul e convins ca nu a savârsit nimic împotriva legilor morale sau ale legilor statului. A fi fara constiinta, e echivalent cu a fi lipsit de scrupule. Sintagma “libertate de constiinta” indica dreptul recunoscut cetatenilor de a avea orice conceptie religioasa, filozofica etc

Îmi amintesc ca profesorul de filosofie a dat o definitie mai putin pretentioasa starii de sanatate. Ar fi acea stare in care se afla majoritatea oamenilor care formeaza o colectivitate. Dar nu intotdeauna are dreptate majoritatea, adevarul nu e dat de votul majoritar. In societate, de-a lungul timpului, se practica stabilirea adevarului sau a deciziei de urmat, prin vot, printr-un for de judecata. Si, e de notorietate faptul ca judecata e oarba, de multe ori rezolutia vine ca la loterie, iar sentinta nu e rezultatul unei cumpaniri echilibrate de adevar.
Daca luam si termenul “introspectie“, ca fiind lucrarea de observare subiectiva a fenomenelor propriei constiinte, de autoobservare, de autoanaliza, vedem cât de subiectiv e omul daca nu are repere clare si unitati de masurat si de cântarit care sa vina din afara sa. Pentru animale, pentru flori, pentru lumea materiala, omul stabileste criteriile de judecata si comparare.

Dar, pentru om, cine stabileste criteriile de judecata, de cumpanire? Cine va decide, cine va judeca ce e gresit si ce e abatere de la regula, de la norma (canon), cine e in afara omului, echidistant, integru si competent? Nu poate fi altcineva decât cel care l-a creat pe om. Dumnezeu. El a dat omului si legile sale morale care trebuiesc respectate cu sfintenie, cu mare grija. Dumnezeu, vede si aude, cunoaste gânduriile si faptele omului, lui îi pasa ce facem. Ca un tata iubitor, e un Dumnezeu al iubirii de om.

La vremea potrivita, a dat pe singurul lui fiu, Isus Cristos, pentru ca oricine crede in El, in jetfa Sa, sa nu sufere condamnarea la judecata, ca vinovat, ci sa aiba viata, fiind inlocuit in moarte de Omul fara pacat. Caci plata pacatului este moartea.
Dumnezeu pune in balanta Sa orice neasculate a omului, orice abatere de la legile si poruncile Sale.
Pacatul este orice neascultare de legea morala a lui Dumnezeu. Orice ofensa pe care i-o aducem incalcând pretentiile sale.

Radacinile anomiei – ale lipsei autoritatii sau ale normelor referitoare la valorile morale, o oarecare dezorganizare si a lipsei de legi – apar în ruptura moralei de religie si a moralei religioase de legea divina lasata pentru om de Dumnezeu, creatorul omului.

Cuvântul pacat, atribuit omului pacatos, inseamana: calcare a unei legi sau a unei porunci divine, abatere de la o norma (canon); savârsirea unui lucru rau; minciuna, hotia, crima, lovirea, ura, faradelegea, fapta vinovata, greseala, pacatul stramosesc (sau originar); nedesavârsirea, rautatea, nedreptatirea cuiva, a vorbi de rau pe cineva, a bârfi.

Pâna n-am ales sa scriu despre acest subiect, Sunt un om pacatos, filmul american Phone Booth, la noi sub titlul „Cabina telefonica”, era doar unul obisnuit, plin de tensine, actiune si suspans. Atât si nimic mai mult. Acum insa, cu altii ochi îl vad. Paradigma, lumea ideilor si învatatura, devine dintr-odata mai bogata si mai nuantata.
Actorul irlandez Colin Farrell e în rolul protagonistului. Acesta îl interpreteaza cu succes pe un tânar jovial, Stu Shepard, care lasa impresia ca el e placa turnanta sau punctul de inflexiune care le poate asigura ofertantilor propasirea visata. Permanent, da telefoane peste tot, in mass media, la diversi oameni, folosindu-se de informatii inventate, insa lasa impresia ca e unul bine informat, ca vorbele sale au acoperire. Promite in stânga si-n dreapta interventia sa binefacatoare care le va putea rezolva problemele. Se pretinde a fi cheia de acces la omul sus-pus sau jobul râvnit. Stu este bine imbracat, aratos, cu parul bogat si o barba subtire care sa-i contureze personalitatea, oarecum filfizon, dar cu sanse sa fie bine vazut mai peste tot.
Dar, trebuie s-o spun direct, Stu, ca multi altii, duce o viata duplicitara. Daca ar trebui sa-l caracterizam printr-un singur cuvânt, acesta ar fi: “mincinos”. Zilnic, oscileaza intre dragostea mare si sincera pe care i-o poarta sotiei sale, Kelly, si, flirtul, la fel de constant, aratat frumoasei sale prietene, Pam, o tânara simpatica, careia nu-i spune ca e casatorit si o curteaza impetuos, tratând-o ca prostituata. Dar dezastrul nu intârzie sa apara, fulgerator, pe neasteptate când toate pareau sa-i mearga ca unse.

Stu, avea un obicei. De la cabina telefonica din centrul metropolei îsi suna prietena de ocazie, însa nu inainte de a-si scoate verigheta casatoriei de pe deget, pentru a intretine relatia lor chiar si prin comunicare. De aceasta data, nu incheieiase bine convorbirea cu Pam si nici nu apucase sa iasa din cabina, când telefonul suna, iar Stu raspunde! Deja devenise putin agitat, caci un picolo insistent, in timp ce vorbea cu Pam, îi oferi o pizza, însa el refuza pachetul cu brutalitate. Acum, la capatul firului se afla cineva care stie multe despre el, atât de prietena, cât si de sotie, dar si faptul ca e un mincinos notoriu! Incet, incet, îl constrânge mereu, motivându-i constiinta, determinându-l sa le sune, pe prietena si pe sotie, in timp ce el, intrusul, auzea si dicta marturisirea lui Stu. Trebuia sa le marturiseasca adevarul, sa le spuna ca el e un mincinos.
Aceea era singura cabina telefonica utilizabila din zona, si, tinând-o ocupata, din cauza necunoscutului care-l ameninta sa nu intrerupa convorbirea, tinându-l in bataia pustii de undeva din cladirile mari din apropiere, normal, apar nu putini doritori de a folosi cabina. In fapt, el nu poate inchide, fiind amenintat cu moartea celor doua, apoi balamucul din jurul lui creste mereu. Vine curând politia deoarece intre timp teroristul, sa demonstreze ca nu glumeste, l-a impuscat mortal pe un prieten al lui Stu, care se apropiase prea mult de cabina, cu gând sa-l ajute cumva, deoarece toti auzeau si vedeau trauma prin care trece. In timp, drama creste mereu, Stu începe sa plânga, sa-si deplânga pacatul in fata teroristului si al oamenilor care-l auzeau, a operatorilor de televiziune care transmiteau in direct toata aventura de care vorbim. Teroristul nu era deloc indurator de cainta lui Stu. Era insensibil sau nu-l mai putea crede. Intr-un final, scapa cumva, atât el, cât si cele doua femei. Sotia e dispusa sa-l ierte, Pam trece mai departe si iese nevazuta din scena. Sub anestezia injectiei, aflat pe targa din ambulanta, il vede ca prin ceata la doi pasi pe teroristul care i-a distrus linistea, duplicitar de dulce, in care traia, si-i aude glasul, ca un tepus infipt in inima-i inspaimântata: „Ai grija, cum te vei abate de la o traire morala, voi reveni!”

Asadar, pâna n-am inceput sa scriu despre acest subiect, filmul nu-mi vorbea ca teroristul insinuat in viata lui Stu, poate fi identificat cu constiinta sa, a lipsei acesteia in timp. Dar, ea poate cumva a fi sesizata si vazuta , doar de cel deprins sa vada dincolo de ceea ce se vede. Ea incepe sa lucreze in “inchisoarea de fildes” a capului sau, si-l preseaza tot mai mult, stresându-l.
Un regizor dinafara scenei, ridica valul care ne impidica vederea personajului nevazut si introduce in scena drama propriu-zisa. Avem acum pe scena vazuta, tot ce i se intâmpla lui Stu, noi privind dinafara scenei de desfasurare in care se petrec lucrurile. Pentru toti ceilalti, din preajma si viata lui Stu, aflati in acelasi plan, situatia este in continuare de neinteles. Ca de altfel si pentru Stu. Sunt zvonuri dinafara lumii noastre. Creatorul nostru este in lumea de dincolo de dimensiunile in care traim acum, intralta lume spirituala. El e si regizorul care aduce pe scena constiintei noastre scene altfel nevazute si neintelese de noi, pentru a fi vazute si intelese, iar noi sa putem decide in consecinta.

Scriitorul Philip Yancey poveste cum un medic chirurg a trebuit sa-i repare un picior, apoi el a fost nevoit sa stea mai mult timp in repaus. Dar curând a venit vremea intâlnirii anuale de golf cu prietenii sai.
A cerut voie doctorului, zicând: „M-am antrenat sa nu-mi solicit piciorul stâng, pot sa-mi rasucesc trunchiul fara a-mi solicita coapsele. N-as putea sa particip?”
Doctorul i-a raspuns in mod ciudat dar fara ezitate: „As fi foarte nefericit daca ati juca golf in urmatoarele doua luni.”
Mai târziu vorbind cu sotia sa, Philip, zice pe un ton de gluma: „De ce mi-ar pasa mie ca e nefericit ori nu?”. Apoi, marturiseste onest: “Dar eu eram interesat, nu numai fiindca platisem câteva mii de $ pentru operatie, dar era vorba in fond, de sanatatea mea”.

La fel, ce motiv as avea eu sa ma interesez de cum vrea Dumnezeu sa-mi traiesc eu viata? Acelasi pentru care voi cere parerea unui doctor. Ma las in grija acestuia stiind ca ne-am propus acelasi obiectiv, sanatatea mea fizica, si ca sunt beneficiarul priceperii si intelepciunii sale. Învat, astfel, sa ma raportez la pacat ca la un factor de risc spiritual – asemanator in buna parte, celulelor cancerigene, bacteriilor, virusilor sau plagilor – pe care trebuie sa-l evit cu orice pret spre binele meu. Invat sa cred ca Dumnezeu vrea sa traiesc cea mai buna viata cu putinta, nicidecum un simulacru lipsit de valoare.

Vizitând expozitia „Lumile trupului” din Londra, Philip Yancey istoriseste ca in catalogul de prezentare se aflau fotografiate parti ale trupului expuse in muzeu. La categoria organe, fusesera tiparite in oglinda, fotografiile a doua perechi de plamâni. Cei din stânga erau albi, încât puteai crede ca fusesera ai unui nou nascut. In mare contrast, cei din dreapta lor pareau sa fi fost folositi la curatirea unui horn. Un strat sedimentar negru ascundea, acum, membranele delicate cu rol de captare a moleculelor de oxigen. Textul insotitor dezvaluia faptul ca acesti plmâni apartinusera unui fumator inrait.

„Nu pot sa inteleg cum un doctor, sau cineva instruit, care a vazut asemenea plamâni mai poate fuma vreodata.”- Philip Yancey
La Institutul Inimii din Cluj, pe peretii cabinetelor de consult medical, se gasesc planse cu organele vitale ale omului. Posibila afectare ale acelor organe (inima, ficat, plamâni, rinichi) este semnul dezordinii suportate de catre organismul omului, fiind inclinat sa-l supuna unui regim – alimentar si psihic – inadecvat.
Fumatului, i se acorda o intreaga plansa, punând in prim plan pericolele mari la care supune inima si plamânii, dar si alte organe.
Vorbind despre inima, ale cauzelor care o imbolnavesc – fumatul, alcoolul, alimentatia, stresul la care este supusa ea – am vazut deîndata ca o necesitate vitala ca fiecare educator si profesor sa le vorbeasca deseori elevilor despre corpul omenesc si organele sale vitale, dar si despre factorii care-i influenteaza sanatatea.

Nu oadata pacientul aude pe medic spunând: “– Prea târziu!” Sa fim atenti la mostenirea de sanatate primita de la creatorul nostru, sa nu o compromitem, sa nu ajunga trupul sau sufletul nostru o ruina.

Vorbind de pacat, vedem cum acesta la rândul lui ne intârzie cresterea si naruie sanatatea si sufoca duhul unei vieti noi.

„Viciul nu e vatamator intrucât e interzis, ci e interzis tocmai pentru ca e vatamator”, spunea Benjamin Franklin.

Pacatul nu e vatamator intrucât e interzis, ci e interzis tocmai pentru ca e vatamator pentru om, spune Dumnezeu, cel care a creat omul.

Sa vedem, acum, doua ipostaze in care starea activa a constiintei este prinsa in versuri si de clasici ai poeziei românesti:

-Traian Dorz: Plânge ucigasul

„Ma chinuie mustrarea si-n mintea mea rasar
vedenii ce m-alunga s-alerg prin noapte iar
caci ziua-n orice lucru si noaptea-n orice vis
vad fata-nsângerata a fratelui ucis,
vad chipul lui aievea, din ce in ce mai viu
si fug gonit din urma de-al spaimelor pustiu.

(…) Urechea de-mi acoper si ochii de-i inchid
Zadarnic, constiinta eu nu pot sa-mi ucid! ”

– Lucian Blaga: În marea trecere

(…) Tot mai departe sovai pe drum –
si, ca un ucigas ce-astupa cu naframa
o gura învinsa,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna sa taca,
sa taca.

Interviu: Fiorul vibrației creatoare în opera sculptorului Liviu Mocan

On By nelursIn Biblia, Credinta, Incurajare, Natura Umana, Sculpture3 Comments

Sculptorul  clujean LIVIU MOCAN își are atelierul de lucru într-o zona linistită a metropolei universitare, parte de suflet a casei în care locuiește impreună cu familia sa.

Casa – asezată mai departe de freamatul grosier si permanent al concitadinilor săi, departe de zgomotul inevitabil al unui oras prosper, fericit situată în liziera unei bucăți de pădure de rășinoase – are în fața ei, la stradă, curtea, împodobită cu “stâlpi împuscati” si “semințe”, fără de număr, lucrări care l-au făcut cunoscut pe sculptor în întreaga lume.

Intrând in atelier – pentru început – am făcut câteva poze cu sculptorul, asezat la birou, meditând, dar si în mijlocul lucrarilor sale dispuse, fie direct pe pardoseala, fie asezate pe rafturi, dupa nevoia lor de spatiu. Multe din ele pareau parca a astepta suflarea care sa le dea “viata” pentru a putea umbla în lume, cum ne va marturisi ulterior sculptorul.

In fata cestii de ceai, maestrul Liviu Mocan, a avut amabilitatea sa  raspunda intrebarilor de sondare a amintirilor si izvoarelor operelor sale.

Reporter: Ce îti amintesti, care au fost primele framântari care te-au dus în directia de a alege sculptura ca mod de abordare artistica si materializare a meditatiilor tale?

Liviu Mocan: Nu eu am ales arta pentru viata mea, ci arta m-a ales pe mine. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mi-a dat acest dar, aceasta chemare. Nu a fost o ecuatie pe care eu am gândit-o : Nu eu am zis „voi face arta pentru Dumnezeu”, ci  nu puteam si nu pot altfel. Lucrul pe care stiu sa-l fac cel mai bine in viata, lucrul care ma bucura, e sculptura. Si vad ca ea are o mare eficienta si un bun impact pentru oamenii cu care intra in contact. Cu mesajele lor – care cuprind adevaruri fundamentale si cosmice – prin estetica, oamenii reactioneaza pozitiv si foate intens.
Au fost situatii în care vorbind unora despre o sculptura, oamenii sa plânga chiar, vazând mai departe de ceea ce se vede, stând de vorba cu ei, despre sculptura din fata noastra si mesajul ascuns, astfel, am ajuns sa simt, ca toata povestea asta care caracterizeaza viata mea, ca pe ceva ce nu eu am ales, ci ca pe ceva ce mi s-a dat inca din copilarie.
Imi amintesc foarte bine de vremea când eram copil, probabil prin clasa a II-a, si am facut un desen la scoala, si acum pot sa ti-l redau. Era un tânar schior care parca zbura cu schiurile, in orice caz se afla atârnat intre cer si pamânt. Iar pe la 13 ani când eram în clasa a VI-a, am realizat prima sculptura, o poti vedea aici pe raft. Este din alabastru. Cumva dintotdeauna am facut ceva in domeniul artei, din copilarie, fara sa mai pomenim mai apoi de scoala mica de arta – Liceul de arta, Studiile academice -Universitatea de Arta din Cluj si de cele post academice, din USA. In fapt, sculptura a constituit pentru mine cea mai puternica atractie a vietii, desigur, dupa relatia mea cu Dumnezeu si aceea cu familia.

Reporter: Dezvaluie-ne din munca ta de laborator, creativ, deoarece operele tale tradeaza autorul grav, un profund gânditor care le-a plamadit.

Liviu Mocan: Eu nu sculptez. Eu reverberez, eu vibrez. Pentru mine actul de creatie este o reverberare, un ecou al creatiei divine in mine, eu sunt in primul rând o sculptura si abia apoi un sculptor. Pe mine, aceasta sculptura, ma modeleaza Marele Sculptor, zi de zi, clipa de clipa, El face ceva in aceasta creatie care sunt sculptura Liviu Mocan. Apoi, ca ecou al acestor lucrari, pe care le face Sculptorul, cu majuscula – Marele Sculptor – in mine, eu reverberez. Astfel, am pus chiar intr-un poem aceasta realitate care tine de actul meu de creatie:

“Ecouri ale propriei mele daltuiri, imi sunt daltuirile,
Sarmane intruchipari, galbene, albe.
Eu nu sculptez, eu reverberez,
Soaptele iubirii se impiedeca si in mine, sarmanul.
Si daca astfel e dat, ce alta pot face sub soare,
A face mai bun decât marelui flutur si alb,
Cutie de rezonanta, eu sunt.”

Daca actul de creatie ar fi o expresie a lumii mele – asa cum cei mai multi ARTISTI incearca sa-si creeze o lume si ei sunt imparatii acelei lumi- profunzimea lucrarilor mele, ca fiinta umana, ar merge probabil maximum pâna la sexualitate, dar pentru ca eu nu vorbesc – sculptez – mai intâi, despre lumea mea, ci despre lumea Lui, nevazuta, careia eu insumi ii apartin, atunci lucruri extrem de profunde si extrem de grave, intra in reverberatia sufletului meu, lucruri care tin de adevar, de frumos, de bine, lucruri la scara cosmica, lucruri care depasesc cu mult capacitatea mea de percepere, si, astfel, arta pentru mine este acel loc in care eu ma integrez unei lumi superioare mie, pe care incerc s-o inteleg si sa intru in armoniile ei.

Reporter: Creatia divina joaca un rol primordial in opera ta, cum si vorbesti. Ce îti amintesti, care au fost primele tale framantari duhovnicesti în acest sens?

Liviu Mocan : Primele încercari pe care le-am facut în domeniul sculpturii au fost portretele celor dragi. Eram foarte tânar când am facut portretele bunicilor mei, din partea mamei, Oltean Petru si Oltean Ana, lucrare de foarte mari dimensiuni. Apoi, am realizat un portret a lui Viorel, fratele meu. Apoi, dupa ce Dumnezeu mi-a dat familie, am incercat sa-i portretizez pe ei, pe sotia mea si pe copiii mei.
De ce consider ca aceste lucrari raspund intrebarii tale? Pentru ca inteleg din ce in ce mai mult, cu cât imbatrânesc, ca relatiile sunt pietrele de temelie ale existentei umane : Relatia cu Dumnezeu si relatia cu semenii. Ca artist, foarte usor te izolezi in propriul tau turn, in turnul de fildes, si acolo intri in dialog cu piatra, cu lemnul, cu bronzul si stai de vorba cu materialele intâlnite si atât de frumoase ! Uiti de semenii tai, te izolezi si mori, intr-un sens. Pentru ca esti viu atât timp cât esti intr-o relatie. Universul nostru este un univers relational. De aceea cele doua porunci fundamentale, in care se aduna absolut tot, tin de conditia umana. Prima, iubeste-L pe Domnul Dumnezeu, si, a doua iubeste-i pe semeni. Si ce sunt acestea? Sunt relatii. Inca tot invat si acum sa ies din turnul meu si sa iubesc. Sa-mi iubesc sotia, sa-mi iubesc copiii, sa-mi iubesc vecinii, sa stau de vorba cu ei, sa am o relatie cu ei. Astfel, faptul ca le-am facut portretele celor din familie, consider ca este un act de spiritualitate, si anume una de esenta, pentru ca, altfel eu, prin natura mea, prin firea mea, nu as cauta aceste lucruri in mod natural.

Reporter: Ce anume iti inspira creatia ? Nichita Stanescu în poemul “Nod 28” spune ca “Daimonul meu vine de departe / in gazda fapturii mele, …” E o inspiratie de moment ce o determina?

Liviu Mocan: Aici, de fapt, prin ]ntrebarea aceasta, reintram ]n turnul de fildes, pentru ca aceasta supa, acest lichid, aceasta apa vie care favorizeaza actul de creatie, este relatia mea intima si personala cu Dumnezeul meu. Stau cu El într-o stare de vorba, intr-o incercare de a-L simti, de a-L intelege, de a-L trai. Si din aceasta stare curg ideile, curg motivele de inspiratie.

Reporter: Cercetând istoria operelor tale, vedem ca mai toate au mai multi ani pâna sunt finalizate. Ce anume face diferenta timpului scurs pâna la finalizarea unei lucrari?

Liviu Mocan: Dumnezeu este sculptor. Când Dumnezeu a creat din lut, din pamânt moale, fiinta umana, i-a dat forma exterioara, a creat sculptura din pamânt, dar nu s-a oprit aici. Pasul urmator a fost sa-i dea duh de viata.
Sculptorul marunt, cum sunt eu insumi si oricare dintre cei ai lumii si istoriei – în comparatie cu marele, totalul sculptor – facem insa la fel, cream obiectul de arta, dar el nu e gata pâna in momentul in care are suflet, pâna in momentul in care reusim creând ceva, o emotie, un reflex, o miscare, o patina, ceva care sa-i dea viata. Ceva, în alte cuvinte, care sa-i creeze emotia artistica. Sa nu privesti la obiectul acela, ca la un obiect utilitar, ca la un pahar, de pilda, pe care il iei, il umpli si-l folosesti, ci la un obiect de arta. Privitorului, când il vede, trebuie sa-i trezeasca o emotie. Atunci e gata o lucrare de arta când are suflet. De aceea, in atelierul meu sunt lucrari gata, unele de ani de zile, dar care nu sunt vii, nu au suflet si probabil vor ramâne nenascute, pentru totdeauna. Vor muri -ramân moarte- in atelierul meu si nu vor ajunge sa aibe viata, adica sa paraseasca atelierul si sa se mute si sa locuiasca intr-un muzeu, in casa cuiva, intr-un oras, pentru ca nu au viata.

Reporter: Care e relatia ta cu Dumnezeu în timpul elaborarii unei opere? Unde e El în acest timp? Cum vezi implicarea Sa?

Liviu Mocan: Eu nu sunt sculptor, eu sunt ucenic. Pe mine ma intereseaza extraordinar sculptura. Toata viata m-a interesat. Si studiez si observ si invat despre sculptura, continuu. Dar sculptura este regina piesei mele de sah, nu regele. Regele este Dumnezeu. Pentru mine arta este doar modalitatea in care ma apropii de rege. Este vehiculul meu, este fereastra mea prin care privesc universul, il privesc pe Dumnezeu. Incerc sa inteleg ceva despre lume, despre viata, despre mine insumi. Arta, este de la Dumnezeu, care mi-a daruit-o ca fereastra, un spatiu prin care El comunica cu mine. Când ajung la Atelier, primul lucru pe care incerc sa-l fac, nu este sa ma apuc de lucru, ci primul lucru este sa ma apuc de rugaciune, sa stau de vorba cu Maestrul meu. Sunt ucenicul in acel atelier, El e maestrul si rugându-ma il intreb: „Maestre, ce planuri ai Tu astazi de lucru, ce vrei sa realizam? Ce vrei sa facem?“ Imi deschid, inima, imi deschid urechea si incerc sa aud soapta Lui si in ziua respectiva ma ocup de lucruri care simt ca vin de la El, ca El vrea sa le realizeze.

Reporter: Cum se face ca operele tale tind mereu în sus, în înalt?

Liviu Mocan: Esenta evangheliei este verticalitatea. Opera de mântuire se realizeaza de Isus Cristos si prin imaginile lucrarii sale, de vizualizare, care sunt verticale, extrem de expresive. La ce ma refer? Mântuitorul Cristos a murit inaltat intre cer si pamânt. A murit vertical. Ar fi putut alege un alt tip de moarte, cum de altfel contemporanii lui au si incercat s-o faca, sa arunce cu pietre in El, astfel ca ar fi murit orizontal, dar Isus a murit vertical, legând pamântul de cer. Apoi, dupa ce a fost ingropat si a inviat din morti, S-a inaltat la cer, S-a inaltat, S-a inaltat pâna ce ucenici l-au pierdut din ochi, când ingerii au acoperit intrarea in celelalte dimnesiuni ale universului. Nu vi se pare interesant ca Mântuitorul, când a parasit lumea aceasta, S-a inaltat, adica a urcat la cer. El ne-a lasat pentru totdeauna o imagine vizuala a plecarii Lui d epe pamânt. Ne-a lasat verticala cosmica, axul lumii, invierea din morti. Aceste lucruri fundamentale cu privire la moartea si invierea Mântuitorului, inspira verticalitatea lucrarilor mele.

Reporter: Dupa cum stii,  am participat impreuna  la Conferinta CRESTEREA IN HAR – 25-28.10.2010, de la sala Romana a hotelului NAPOCA din Cluj, la care invitatul principal a fost scriitorul PHILIP YANCEY. Pentru acea sarbatoare ai pregatit doua lucrari foarte importante. Una ai « ridicat-o » ad-hóc impreuna cu un coleg si fiul tau (cred), in ritmul unei pisese de teatru foarte bine regizate. Sincere felicitari!  E vorba, mai intâi, de Piatra din capul unghiului, apoi, cealalta lucrarare, “Invitation/Decalogue” Vorbeste-ne, te rog, despre aceste lucrari.

Liviu Mocan: “Piatra din capul unghiului” – ca de altfel si “Invitatie/Decalog” – este o lucrare colectiva, este o realizare a vecinului si prietenului meu Daniel Veja, a fiului meu David Mocan si a mea. Am incercat sa exprimam impreuna faptul ca Domnul Isus Cristos este piatra de bolta a universului, piatra de bolta a mântuirii noastre. Pietrarii care construiau templul, au neglijat aceasta piatra fundamentala, neglijând-o adesea si azi. Daniel Veja este constructor. El intelege foarte bine cum pentru o bolta cât de importanta e piatra aceea care aduna si tine bolta, cheia boltii cum se mai cheama. Daca acea cheie nu exista, daca piatra aceea pe care se sprijina de fapt ambele jumatati ale boltii, daca piatra aceea nu exista tot esafodajul se prabuseste. Isus e fundamental. In piesa noastra, David, baiatul meu, copilul cret, frumos, inocent, in alte cuvinte, ingerul, lumea spirituala, care ne oferea aceasta piatra lui Daniel si mie ca si constructori in salopete care ridicam bolta, dar am refuzat-o mereu. Pentru ca nu-i vedeam locul ei, nici nu semana cu nici una dintre celelalte pietre. Deabia când am dat sa terminam bolta si am vazut ca ne lipseste o piatra, CAND a reaparut Ingerul cu ea, ne-am dat seama ca aceea este piatra necesara.

Invitatie/Decalog este o lucrare extrem de importanta pentru viata mea, este foarte importanta pentru conditia umana si este foarte importanta pentru generatia noastra. In contemporaneitate, civilizatia vestica, in mod special, a devenit relativista, considera ca nu mai exista absolutE. Ca absolutul il fixam noi fiecare dupa buna placere a carnii si firii noastre, a idealurilor, a dorintelor noastre. Pe când creatorul nostru, creatorul fiintelor umane ne-a daruit codul moral, ne-a daruit cele zece porunci. Si ni le-a daruit la modul in care ni se cuvine din partea lui, ca Imparat al unei imparatii in care noi suntem cetateni. El ne-a dat poruncile Lui si ne spune ce sa facem si ce sa nu facem, ce e voie si ce nu e voie. Dar toate acestea, desigur, ca sunt de folos pentru noi, nu pentru El. Astfel ca am creat aceasta lucrare, despre Cele 10 porunci, aici in estul Europei si Dumnezeu a destinat-o intr-un mod foarte, foarte interesant sa calatoreasca prin lume. Si, din estul Europei, acum un an, când lumea noastra protestanta sarbatorea 500 de ani de la nasterea lui Calvin, la Geneva (vezi si http://vimeo.com/9614663, vernisajul lucrarii expuse la Geneva), aceasta lucrare despre cele 10 porunci a fost parte a manifestarilor respective, din iulie 2009. Si a stat la Geneva mai multe luni, a iernat acolo, apoi Dumnezeu a dus-o prin alti frati lânga Los Angeles la Bellflower, de acolo a plecat mai departe in Michigan. Acum strajuieste – pentru un an – la Calvin College, National Liberal Arts College, in Grand Rapids, Michigan. Eu nu am planuit sa fac aceasta sculptura. Mie mi-a dat Dumnezeu ideea aceasta, acum 17 ani, si o aveam ca schita in atelier. Atât am putut eu face, atât mi s-a dat. Dar mai pe urma, Domnul a trimes diversi oameni, unul dupa altul, carora le-a dat alte obligatii si alte misiuni (unul a fost Jonathan Tame, misionar evanghelic englez, care a adunat bani s-o realizam la scara mare, cca 5 m inaltime fiecare componenta; apoi Adrian Gocan, Apoiray Verwise si foarte multi altii).
Aceasta sculptura este o metafora. O metafora care exprima mesajul sculpturii Invitatie Decalog, aceea ca cele 10 porunci sunt mâinile lui Dumnezeu care ne protejeaza sau ne pedepsesc, in functie de pozitionare noastra fata de El.

(mai multe informati despre acest grup statuar puteti gasi pe websitul acestuia http://www.liviumocan.com/ pe
www.invitationsculpture.com si pe pagina facebook invitation sculpture decalogue)

George Danciu

Isus te cauta acum

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, MantuireLeave a comment

Motto. „Isus le-a mai zis: Adevarat, adevarat, va spun ca Eu sunt usa oilor. Toti cei ce au venit inainte de Mine, sunt hoti si talhari (…) Eu sunt Pastorul cel bun”- Ioan 10

Sa cercetam numai câteva locuri din Evanghelia dupa Ioan si sa observam unul sau doua tipare a modului in care Isus il cauta pe om.

(1) Isus te cauta când te afli unde nu doresti– Ioan 8.

„Dar dis-de-dimineata, a venit din nou in Templu; si tot norodul a venit la El. El a sezut jos, si-i invata. Atunci carturarii si Fariseii I-au adus o femeie prinsa in preacurvie. Au pus-o in mijlocul norodului, si au zis lui Isus: Invatatorule, femeia aceasta a fost prinsa chiar cand savarsea preacurvia. Moise, in Lege, ne-a poruncit sa ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici? Spuneau lucrul acesta ca sa-L ispiteasca si sa-L poata invinui. Dar Isus S-a plecat in jos, si scria cu degetul pe pamant. Fiindca ei nu incetau sa-L intrebe, El S-a ridicat in sus, si le-a zis: Cine dintre voi este fara pacat, sa arunce cel dintai cu piatra in ea. Apoi S-a plecat iarasi, si scria cu degetul pe pamant. Cand au auzit ei cuvintele acestea, s-au simtit mustrati de cugetul lor, si au iesit afara, unul cate unul, incepand de la cei mai batrani, pana la cei din urma. Si Isus a ramas singur cu femeia, care statea in mijloc. Atunci S-a ridicat in sus; si, cand n-a mai vazut pe nimeni decat pe femeie, Isus i-a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nimeni nu te-a osandit? Nimeni, Doamne, I-a raspuns ea. Si Isus i-a zis: Nici Eu nu te osandesc. Du-te, si sa nu mai pacatuiesti. „

Observam ca femeia prinsa in preacurvie fusese adusa cu forta inaintea lui Isus. E drept, pentru a fi judecata, condamnata. Dar Isus schimba intreaga situatie. Acuzatorii pleaca drept pacatosi, iar femeia desi pacatoasa, aflata smerita inaintea Domnului, la judecata Sa adhoc, este iertata. “Nici Eu nu te osandesc. Du-te, si sa nu mai pacatuiesti. “

(2) Isus se lasa gasit când il cauti constient– Ioan 3.

“Intre Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntas al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, si I-a zis: Invatatorule, stim ca esti un Invatator, venit de la Dumnezeu; caci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, daca nu este Dumnezeu cu el. Drept raspuns, Isus i-a zis: Adevarat, adevarat iti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu. “

(3) Isus se lasa gasit când il cauti inconstient– Ioan 4.

“Isus (…) se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de calatorie, sedea langa fântâna. Era cam pe la ceasul al saselea. A venit o femeie din Samaria sa scoata apa. Da-Mi sa beau, i-a zis Isus. Caci ucenicii Lui se dusesera in cetate sa cumpere de ale mâncarii. Femeia Samariteanca I-a zis: Cum Tu, Iudeu, ceri sa bei de la mine, femeie Samariteanca? Iudeii, in adevar, n-au legaturi cu Samaritenii. Drept raspuns, Isus i-a zis: Daca ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, si Cine este Cel ce-ti zice: Da-Mi sa beau! tu singura ai fi cerut sa bei, si El ti-ar fi dat apa vie. (…) Doamne, I-a zis femeia, da-mi aceasta apa, ca sa nu-mi mai fie sete, si sa nu mai vin pâna aici sa scot. (…) Dumnezeu este Duh; si cine se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si in adevar. Stiu, i-a zis femeia, ca are sa vina Mesia, (caruia I se zise Hristos); când va veni El, are sa ne spuna toate lucrurile. Isus i-a zis: Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela. (…) Multi Samariteni din cetatea aceea au crezut in Isus din pricina marturiei femeii… “

De curând am insotit un pastor la Inchisoarea de maxima siguranta din Gherla (Cluj). La intâlnirea cu pastorul, membru al fundatiei Stânca Veacurilor, in sala de Biblioteca (pe laturile incaperii strajuiau câte un rând de dulapuri vitrina, pline cu o multime de carti de beletristica), s-au prezentat pentru intâlnire, imi pare, 13 tineri insetati de partasie, cu invatatura sfintei Biblii si de prezenta Domnului Isus care promisese ca acolo unde sunt adunati doi sau trei in Numele Lui va fi si El prezent.
Aproape fiecare dintre ei avea Biblia si o cartea de cântari. Pregatisera si o cântarea noua, surpriza pentru noi, un imn de lauda pentru Domnul Nostru. Nevoia lor de Dumnezeu li s-a implinit când se aflau inchisi intre zidurile inchisorii, in mod cu totul neasteptat. Cine si-ar dori sa fie privat de libertate si stigmatizat de societate ? Dar, asa cum spunea liderul lor, conjunctural, erau liberi spiritual, eliberati de povara pacatelor, de necredinta in care traiau când erau afara!

Fiecare putem gasi gratia divina prin recunoasterea si asumarea starii de pacat, pe care s-o regretam din inima sincera, apoi a ne inchina inaintea Lui Dumnezeu, in Numele lui Isus si a ne pocai, a renunta a-L mai ofensa pe Dumnezeu. Doamne ajuta si da acest har multora!

SLAVA DOMNULUI ISUS CRISTOS!