Exilul te determina sa cauti solutii salvatoare, sa te adaptezi la tara de adoptie, sa te integrezi într-o noua cultura, cu alte obiceiuri, sa deprinzi o noua limba, fara a o uita pe cea cu care te-ai nascut.
Octavian Curpas s-a nascut în luna august, 1972, în Oradea, România. Scriitor, publicist de vocatie, jurnalist, scrie cu suflet si cu daruire pentru diaspora de peste ocean si nu numai. Este redactor la publicatiile „Gândacul de Colorado” si „Phoenix Magazine” din SUA.
Cartea sa Exilul românesc la mijlocul de secol XX – Un alt fel de „pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite a aparut la Editura Anthem, Arizona, SUA, 2011, si vine sa prezinte un fragment din lungul drum parcurs de emigrantii români ai anilor ’50 spre tarâmul fagaduintei.
Structurata în XXX de capitole, care la rândul lor contin între 6, 9, 12, 15 etc. povestioare, cartea te determina sa devii partas la un soi de întâmplari cu mult tâlc, din trecut dar si din prezent, relatate de octogenarul român Nea Mitica. Cele 282 de pagini tin cititorul ancorat în lectura unui interviu amplu, unde intervievatul detine controlul atât al întrebarilor, cât si al raspunsurilor. Întâmplarile fiecarui personaj prezentat cu maiestrie devine jurnalul unui destin, unde locul nasterii, familia, traditiile, limba vorbita, dorul sunt amintiri si dureri sufletesti de neuitat.
Nea Mitica – Dumitru Sinu  este un român din zona Sibiului, (un autodidact, spune autorul) care s-a stabilit în America dupa golgota cu sine, pentru a-si îndeplini visul de a deveni american sadea. Personaj puternic si foarte complex, învârtindu-se printre oameni importanti, Dumitru Sinu relateaza despre întâmplari din tinerete, când economia lumii se misca uluitor de repede, iar dorinta de emigrare pentru a trai bunastarea dincolo de granitele tarii devenise foarte puternica în perioada de mai târziu, când mul?i au dorit sa scape de chinul si suferinta zilelor monotone traite într-o societate care nu le oferea mai nimic.
A cunoscut o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câtiva dintre ei care nu pot fi uitati, chiar daca, de-atunci au trecut multi, multi ani… (De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia).
Autorul, foarte bine documentat, descrie locuri, evenimente, întâmplari, obiceiuri, oameni transfugi, atât din zona Sibiului, cât si din zona Clujului, dar mai ales din tarile pe care le-a tranzitat personajul principal în cautarea locului (tarii) unde avea sa se integreze si sa spuna ca se simte: acasa.
Asa s-au petrecut lucrurile – îsi încheie Nea Mitica istorisirea – Greu sau usor, pâna la urma fiecare si-a facut un rost în tara de adoptie (Ursu: „Deschid orice casa de bani!”).
Familia si prietenii din tara sunt ancorati în trecut, un trecut istoric, în care spiritul national amestecat cu dragostea fata de locurile stramosesti devin hrana lor zilnica, uneori chiar sub forma de umor negru. Cititorul traieste permanent sentimentul ca participa alaturi de povestitor la toate evenimentele si la evolutia vremurilor de acum o jumatate de veac, pe care acesta le-a traversat în tumultoasa sa viata.
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astazi, Dumitru Sinu rasfoieste cu amaraciune câteva file din viata familiei sale (“Familia lui Nea Mitica” ).
De remarcat este prezenta în text a unor evenimente istorice, a unor oameni de cultura ai României care au ales exilul pentru a-si exprima ideile si a-si gasi libertatea, amestecându-se cu românii din diaspora româna de peste tot.
Sansa de a cunoaste atâtea minti luminate, de a se bucura de prezenta unor personalitati culturale de marca si de a-si lua tainul de hrana spirituala dupa bunul plac al sufletului nu surâde oricui, asa ca temerarul octogenar se considera cu-adevarat norocos si din acest punct de vedere („Întoarcerea la Saint Gervais” ).
Astfel descoperim ca unii dintre cei plecati sunt mai patrioti decât cei ramasi acasa. Acestia din urma ignora valorile lasate de strabuni, limba, istoria obiceiurile.
Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colt de Românie, locuitorii Sebesului de Sus n-au uitat nimic din mostenirea dobândita de-a lungul vremii, de la înaintasii lor. Poate ca si datorita amplasarii geografice si izolarii acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea si conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumatati a secolului al XX-lea („Sarbatori si traditii populare la Sebesul de Sus” ).
Tema aleasa de autor nu a fost întâmplatoare. Tranzitarea de catre emigranti a mai multor tari, ca Iugoslavia, Franta, Canada si în final America, da senzatia unui zbor nebun, cu pierderea identitatii de sine, dar regasirea ei într-un final. De cele mai multe ori, conditia de emigrant te determina sa cauti solutii salvatoare, sa treci peste toate obstacolele, sa faci eforturi deosebite pentru a depasi sentimentul de înstrainare, de a te adapta noii tari, a te integra într-o noua cultura, cu alte obiceiuri, sa deprinzi o noua limba fara a o uita pe cea cu care te-ai nascut.
Revenirea în tara îi face sa se simta straini si aceasta senzatie persista si doare. Pe de alta parte drama neplecatilor se întinde pâna acolo încât ignora lipsa oricarui sentiment al patriei. Probabil vor trece multi ani pâna vom putea realiza ca de fapt acesta este lucrul este cel mai de pret pentru noi toti. …Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata… („Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”).
Exilul nu este usor! Ca sa amintim elitele, Cioran, Eliade, Norman Manea sau Herta Müller sunt doar câtiva din cei care au ales exilul fara a renunta sa lupte pentru idealurile lor, si reusind departe de tara. Prin intermediul lor, unii dintre noi am rezistat sa tinem în frâul spiritul patriotic, dragostea fata de cultura si de limba.
Iata ce spune Norman Manea despre exil: „… este o profunda dislocare si deposedare, un soc teribil. În epoca noastra a devenit, însa, prin modernitatea centrifuga si prin globalizare, un fenomen raspândit. Motivatiile nu sunt neaparat politice, economice etnice sau legate de catastrofe naturale. Este în paralel o înstrainare tipica unui Mersault modern”.
Reîntorcându-ma la Octavian Curpas, îmi exprim sentimentul de admiratie alaturi de câteva personalitati care au primit cu entuziasm aparitia cartii Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de „pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite.
Cezarina Adamescu, spune despre cartea lui Octavian Curpas ca lucrarea se constituie, într-un anume fel, într-un ghid al emigrantului, o carte de învatatura, o lucrare de referinta, cu solutii practice pentru împrejurari deosebite, chiar cu retete de succes probate de cei care au reusit sa razbata si sa-si faureasca un nou destin.
Simona M. Botezan, Washington D.C., scrie ca […] este o carte remarcabila. Am avut surpriza sa descopar un autor inteligent, cu un suflet imens si amintirile unui bunic erudit, ale carui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte si spirit.
Vavila Popovici, Raleigh, Carolina, SUA, semnaleaza […] o deosebita poveste a unei vieti în exil, zugravita cu maiestrie de autor, printr-un dialog continuu între jurnalistul care stie sa asculte si sa provoace dezvaluiri interesante ale celui cu care sta de vorba, sa le redea cu maiestria scriitorului plin de talent si istetime.
Cartea lui Octavian Curpas, încarcata de patos si daruire, emotioneaza. Aceasta va ramâne în istoria literaturii universale ca un document în care întâlnim un anumit tipar al emigrantului de la mijlocul secolului al XX-lea, cu limba, traditiile, obiceiurile, istoria si cultura tarii din care provine.
Emigrarea, aspiratiile marete si afirmarea într-o lume surprinzatoare – aflata mereu în schimbare – poate fi un exemplu pentru noua generatie.

Violeta CRAIU