Mihai Batog-Bujenita

Posibilele adevaruri din legenda lui Grui-Sânger

                           Imaginatia este mai importanta decât cunoasterea,

                   cunoasterea este limitata, imaginatia înconjoara lumea.

                                                                                                          Albert Einstein

În esenta, putem considera stiintele ca fiind o suma de ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o masura mai mare, sau mai mica, de experiment, sau prin fenomene observabile, având un înalt grad de credibilitate. Desigur, în procesul definitivarii unei ipoteze si celelalte, adiacentele, îsi au factoriilor lor augmentativi însa, la un moment dat, din varii ratiuni, sau chiar prin aducerea unor probe indubitabile, una din ipoteze se impune, însa nici celelalte nu dispar. Uneori, asa cum în istoria cunoasterii s-a mai întâmplat, ipotezele se schimba sub presiunea noilor descoperiri si una uitata, sau temporar abandonata, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentata inclusiv în procesul didactic drept cea valabila, cu gradul de cuprindere cel mai amplu si cu cele mai bune capacitati de a explica fenomenul la care se refera. Nu de putine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea aleatoriu si, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o anumita ipoteza, de cele mai multe ori neconforma cu acea admisa oficial pâna la data respectiva.

Istoria, o stiinta, prin definitie politica dar si puternic politizata, manifesta, de-a lungul timpului, cele mai accentuate abateri de la adevar si nu de putine ori acesta nu poate fi aflat niciodata. În studiul acestei stiinte, numita pe buna dreptate de capatâi, întâmpinam mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit si uneori chiar de interpretat, deoarece, dupa cum stim, înca de la elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de obiectivitate, intentionat deformat, de regula în sensul laudativ pentru cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem posibilitatea de a consulta un document într-o limba oarecum cunoscuta. Mult mai dificil este sa descifram evenimente de mult petrecute analizând fragmente de obiecte asupra carora proiectam propriul nostru sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile noastre limite în cunoastere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor, Mircea Eliade spune ca atunci când avem în fata ochilor probele materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideratiuni si ne putem imagina orice despre acel eveniment, însa nu vom sti niciodata ce vorbe a rostit, sau ce gesturi a facut sacerdotul care a executat ritualul, în consecinta, adevarul despre acesta ne va ramâne necunoscut, iar cunostintele si interpretarile noastre ar putea mai mult sa ne deruteze decât sa ne apropie adevarul.

În concluzie, uriasele dificultati de interpretare ale istoriei, cu atât mai mari si mai multe cu cât subiectul este mai îndepartat în timp, fac din aceasta, nu de putine ori, un vehicul perfect pentru manipulari de orice fel, iar dictaturile sunt, cu precadere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de actiune. Se poate considera însa ca fiind benefica aceasta nevoie de interpretare a evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul continut, prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeste, prin doza de incertitudine si uneori chiar de enigma, aceasta stiinta devine subiect predilect de conversatie sau dezbatere cu o cuprindere aflata mult peste ariile academice sau didactice. Exista în context si mult diletantism, sau exaltari de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor popoare, ori primordialitatea unor inventii!) dar asta nu stirbeste cu nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaste fara sa o confundam cu un sir nesfârsit de date plictisitoare pentru memorat, ci un sir incitant de evenimente cu adevarat memorabile. Aici desigur, profesorii îsi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultator.

În acest context, stirea care, în aceasta vara (2011) a tinut capul de afis al presei de orice fel, timp de mai multe zile, apare ca o necesitate culturala fireasca, dupa un sezon plin de informatii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua masina a unui rocker, sau mostrele de întelepciune ale unei starlete. Rezumata, stirea respectiva suna destul de banal: a fost descoperita, în România, localitatea Coliboaia din muntii Apuseni, o pestera care are picturi parietale. Vechimea estimata 23.000-35.000 ani. Pentru mai multa credibilitate însa este bine sa citim prezentarea acestui eveniment într-un cotidian:

Pestera si gravurile au fost descoperite de speologii de la Clubul Speodava Stei si din cadrul Picturile Asociatiei Speowest Arad, a declarat Viorel Lascu, presedintele Federatiei Romane de Speologie. “Pestera Coliboaia este strabatuta de un râu subteran, care formeaza mai multe sifoane, facând astfel exceptionala, dar si dificila parcurgerea ei. Pâna acum, nu i s-a acordat importanta acestei pesteri. Nu a fost inclusa nici macar pe lista pesterilor protejate, desi se afla pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expeditii aici, însa cei cinci speologi au intrat în interior si au strabatut trei zone complet inundate, dupa care au dat peste o galerie înalta, pe peretii careia au gasit picturile, ceea ce lor li s-a parut a fi arta rupestra”, a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre si reprezinta animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felina, unul sau doua capete de urs si doi rinoceri. S-a gasit, de asemenea, o gravura reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusa de apa, iar o alta de ursii care au stat în pestera si se vede ca au zgâriat si au lustruit peretii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)

La fel de importanta, vom vedea din ce cauza, pentru abordarea ulterioara si dezvoltarea temei propuse, este si prezenta unor specialisti francezi în cadrul echipei de speologi români: Picturile au fost verificate de o echipa condusa de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuti specialisti în arta de pestera din lume, echipa din care a mai facut parte Bernard Gély, si el specialist în arta de pestera, speologii Marcel Meyssonnier si Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de pestera, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generala. În urma analizelor, expertii au confirmat autenticitatea picturilor si a gravurii. „Dupa factura acestora, picturile pot fi încadrate ca apartinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian” (între 23.000 si 35.000 de ani). Este pentru prima data când în Europa Centrala se atesta arta parietala asa de veche”, a aratat presedintele Federatiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pilda”, a conchis Lascu. (preluat dupa site-ul lovendal.net)

Prin urmare, o descoperire speologica, având un potential urias în evaluarea istorica a existentei si a nivelului de dezvoltare a societatii umane pe aceste teritorii. Prezenta speologilor francezi, benefica sub toate aspectele, avându-se în vedere experienta lor în acest domeniu, dar si acela, devenit si el istoric, acum poate amuzant dar atunci nu, al reactiei mediului academic fata de acest gen de descoperiri. Daca ar fi sa luam în consideratie numai modul penibil în care universitarii au încercat sa mistifice adevarul la momentul descoperii picturilor din pestera Lascaux si sa acopere de ridicol pe descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu ca s-ar fi schimbat cu trecerea anilor si tot am fi avut nevoie de partici- parea unor specialisti francezi la aceste verificari si autentificari. Evenimentul în sine, nu este unul de exceptie. În România mai sunt picturi rupestre în pestera Chindiei, pestera Cuciulat, poate si în altele, precum acea din muntii Buzaului, destul de contestata de altfel si care nu va intra în aceasta abordare.

Pasarea din pestera Chindiei, considerata de unii analisti si ca o reprezentare a unei zeitati, este policroma, cu o puternica sugestie si bine pastrata. Vechimea este apreciata cam la 12-15.000 de ani, adica asemanatoare cu mult mai cunoscutele picturi din pestera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai putin descifrate, sau reprezentarea solara, picturi monocrome, de culoare ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei pesteri.

Amintesc desigur si faptul ca exista interpretari care plaseaza aceste picturi (amprentele si discul solar) în aceeasi perioada cu celelalte de la Chindia, dar si unele care afirma ca este vorba de interventii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fara specificarea unei perioade mai explicite.

Fara îndoiala, aceasta trecere rapida prin problematica, intentionat lipsita de comentarii, are rolul doar de a arata ca pictura rupestra este prezenta în muntii din arealul românesc, mai ales în muntii Apuseni, dovedind existenta unei societati umane care manifesta interes si chiar o anumita preocupare fata de cultura, indiferent de motivatie.

Putem deci sa ne putem pune întrebarea, destul de fireasca, prin ce se deosebeste pictura recent descoperita din Coliboaia de celelalte, unele dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura cromatica a desenului. Acesta este executat numai cu carbune vegetal prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur, ceea ce le diferentiaza ferm de anterioarele, iar altele respecta „traditia” si sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire. Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazata pe spectrometria de masa cu ioni accelerati, care este mult mai sensibila si permite o datare mai precisa a picturilor rupestre, dar si coroborarea datelor obtinute cu informatiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona de interes: oase, ramasite lemnoase, etc…) posibil a fi facute în bune conditii, Felina, pestera Cuciulat

datorita materialului folosit (carbune vegetal) au relevat o vechime de aproximativ 32-35.000 de ani, comparabila deci cu picturile din Lascaux, sau Altamira (aprox. 25-30.000 de ani), dar si cu unele desene rupestre din Tassili si mult peste vechimea celor din Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din pestera La Sarga, provincia Alicante (Spania, aprox 8000 de ani). Dar si mai interesanta este reprezentarea interpretata ca fiind a unui rinocer, animal totusi necunoscut în acest habitat, cel putin în istoria didactica a locurilor. Chiar daca interpretarea poate parea discutabila (reprezentarea unui proboscidian ar fi mult mai rezonabila si ar fi chiar mult mai credibila, întrucât existau totusi mamuti!), pentru noi aceia care privim doar fotografia este cert ca un asemenea animal poate fi considerat straniu pentru un privitor care nu a mai vazut un asemenea specimen, niciodata în viata. În rest picturile reprezinta alte animale dar si unele scene din viata de zi cu zi a comunitatii fiind la fel de expresive precum toate celelalte mai sus mentionate. Ba chiar, se remarca aceeasi tehnica de „basorelief”, artistii din stravechime folosind denivelarile peretelui stâncos pentru a da senzatia de volum reprezentarilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o cultura care, desi raspândita pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de radacina comuna, dând o ciudata senzatie de unitate conceptuala si de executie. Mai putem vorbi însa si de o alta caracteristica comuna tuturor acestor pesteri. Ele au fost descoperit, termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al XVIII-lea si au fost tratate multa vreme, mai ales de lumea academica, dar si de biserica, în general, dar din motive diferite, ca fiind simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercari de fals cu scop autolaudativ .

Însa noi, acum, am putea sa ne punem întrebarea daca aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezinta forme primordiale de arta, indiferent de motivatie, sau daca o civilizatie straveche are o nevoie profunda de a reprezenta scene din viata cotidiana, în conditii destul de greu de realizat, hranind un timp destul de îndelungat artistii epocii, într-o vreme când hrana nu era deloc usor de procurat? Sau care era motivatia unor asemenea atitudini?

Studiile istorice ne demonstreaza ca, întotdeauna, motivatiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizari de forte si au ca final adevarate opere de arta. Iar aceste reprezentari, specifice unei activitati umane foarte riscante, vânatoarea, dar si cu un grad înalt de responsabilitate (este vorba de uciderea unor fiinte!), necesita un anumit gen de initiere sau poate chiar de ispasire, de purificare, dupa savârsirea unui omor. Sa nu uitam ca si în timpurile noastre sacrificarile animalelor au unele ritualuri care ne duc cu gândul la o rugaciune pentru iertarea pacatului uciderii. Prin urmare, întreaga grafica rupestra are ca fundal o societate umana aflata preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânatoarea era principala sursa de hrana.

O alta întrebare pe care ne-o putem pune este daca locatiile respectivelor pesteri erau, la fel de greu de accesat si atunci ca si în vremurile când ele au fost descoperite. Raspunsul ar fi mai degraba nu, deoarece, în rastimpul imens care desparte redescoperirea de perioada de functionalitate a respectivele locuri a dus, inevitabil, prin miscarile scoartei la importante modificari ale locului dar si a topografiei acestuia. Exista chiar unele interpretari, corelate cu lipsa afumarii peretilor, inerenta unei activitati de pictare într-un spatiu mai degraba întunecat. Se presupune ca, la vremea decorarii lor pesterile erau altfel luminat, ba chiar o anumita dispunere a desenelor pe o traiectorie circulara releva un fapt surprinzator. ?i anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil, echinoctiul de primavara, sau poate un solstitiu, evenimente oricum remarcabile în viata unei comunitatii, razele de soare revelau scenele într-o anumita ordine, fara îndoiala cu mare semnificatie, ducând la o puternica impresia asupra celor prezenti, asa cum, mult mai târziu, cinematograful a facut-o cu spectatorii lui.

Dar pentru a nu rataci prea mult printre presupuneri diletantiste sa facem apel la unele clarificari ale perioadelor istorice, asa cum sunt prezentate în mediul stiintific, precum si a etapelor de dezvoltare a societatii umane în aceste perioade. Pentru o mai buna echidistanta, recursul la informatiile Wikipedia, enciclopedia libera, se impune de la sine.

Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior si Epipaleolitic.

Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000 – 700.000) este marcat de aparitia uneltelor rupestre, asa-numitele “Pebble culture” (Cultura de prund din România). Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.

PALEOLITIC INFERIOR

Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 – 120.000) este caracterizat prin aparitia a doua unelte rupestre distincte: bi-facialul, toporul din piatra. Aceste unelte au fost atribuite lui Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o importanta majora este descoperirea unui numar de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilitatii hominidului de a stapânii focul pe teritoriul ce astazi se numeste România.

PALEOLITICUL DE MIJLOC

Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 – 35.000) este caracterizat prin persistenta culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatra au început sa se diferentieze în functie de functionalitatea acestora, si apare prima unealta din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor.

PALEOLITIC SUPERIOR

În 2002, cel mai în vârsta om modern (Homo sapiens sapiens) ramas în Europa, a fost descoperit în Pestera cu Oase de lânga Anina. Numit Ion din Anina, ramasitele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximatie ca având cca 42.000 de ani.

ECONOMIA

Caracteristica epocii paleolitice este totala dependenta a hominizilor de natura. Comunitatile umane se hraneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, radacini, seminte, bulbi, ciuperci, melci, insecte, oua, sopârle, pesti si alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „pradalnic“. Sursa principala de alimentatie o oferea vânatoarea realizata în colectiv. În pleistocenul inferior apar primele unelte pentru vânatoare si cules: unelte rudimentare din aschii si bolovani de râu cu o muchie taioasa pentru cioplit, taiat si razuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei pâna în sud-vestul Asiei si Sudul Africii). Aceste unelte evolueaza catre „toporasele de mâna” în forma sâmburelui de migdala, lucrate prin lovituri date pe ambele fete (Africa de Nord, zona centrala si de rasarit).
Apare folosirea focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina modificari si în structura anatomica. În paleoliticul mijlociu, Neanderthalul folosea arme de silex, razuitoare (racloare) pentru curatarea pieilor de animale si cojitul lem­nului, vârfuri din silex pentru împuns si taiat, folosite probabil si ca vârfuri de lance pentru vânatoare, vârfuri bicefale, mai reduse nu­meric: burine si gratoare întrebuintate pentru râcâit si taiat. În aceasta perioada se ajunge la o diviziune naturala a muncii: vânatul – îndeletnicire a barbatilor, iar culesul – practicat de femei. O alta îndeletnicire era aceea a pescuitului.

În paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis produce cutite, strapungatoare, razuitoare si dalti lucrate prin tehnica aschierii, având ambele margini ascutite. Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulite de aruncat, sau pentru sagetile lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrarii osului, fildesului si cornului (pentru sulite, harpoane, ace de cusut). În paleoliticul superior, vânatoarea se realiza si cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).

ASEZARI SI LOCUINTE.

La început, stramosii oamenilor traiau în asezarile în aer liber, dar cautau sa se adaposteasca si în pesteri, pentru ca, în paleoliticul mijlociu, Neanderthalienii sa-si construiasca colibe prevazute chiar si cu vetre, spatiu pentru dormit, activitati domestice, sau evacuare. Se constata o crestere a densitatii si o oare­care stabilitate într-un anumit loc. În aceeasi vreme, în continuare, erau folosite si adaposturi sub stânci. Apare, totodata, tendinta de concentrare a grupurilor umane si de revenire periodica în acelasi loc.

RELATIILE SOCIALE

Pentru paleoliticul inferior, dovezile arheologice care pot aduce elemente în aceasta problema sunt sarace. Desigur, o societate bazata economic pe cules, pescuit si vânatoare cu ajutorul unor arme si unelte primitive, în strânsa legatura cu o munca putin productiva, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. În paleoliticul superior, femeia obtine în cadrul societatii o pozitie deosebita (dovada: descoperirea unor figurine antropomorfe si a unor înmormântari cu ocru rosu, precum si a unor morminte cu podoabe ce au apartinut unor femei).

VIATA SPIRITUALA

Din paleoliticul mijlociu exista dovezi mate­riale privind grija fata de cei morti: depuneri rituale, dar concomitent se practicau si unele sacrificii rituale umane. Alaturi de cel înmor­mântat se depuneau ofrande: unelte din piatra, dinti de ren sau de cerb, coarne de capra de munte. Corpul era presarat cu ocru rosu.

ARTA

Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori, repro­ducerea artistica a activitatii productive, a omului primitiv. Exista reprezentari fantastice despre om si realitatea înconjuratoare (magia, totemismul s.a.). Arta plastica se manifesta prin decorarea cu motive geometrice a obiectelor de uz casnic (arie geografica larga: Anglia, Rusia, Africa). Sunt specifice numeroasele statuete antropomorfe din argila, piatra, os sau fildes cu o semnificatie si functie magica. În paleoliticul superior se remarca pictura si gravura rupestra (sudul Frantei, nordul, estul si sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, muntii Tassili). Sunt redate figuri de animale în miscare (urs, bizon, cal, cerb, tap de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar apar pasari, iar plante deloc. Arta paleoliticului superior avea o functie preponderent magica – La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franta), Altamira (Spania) s.a.

Prin urmare, se verifica în timp toate afirmatiile anterioare si, foarte important, se delimiteaza temporal activitatile care duc la reprezentari rupestre precum si motivatiile profunde ale nevoilor de tip cultural. Ramâne însa o nelamurire! De la aparitia lor si pâna la iesirea din functionalitate picturile rupestre îsi îndeplinesc rolul pentru care au fost create, apoi, prin nefolosire intra în uitare, iar miscarile telurice le scot chiar dintr-o eventuala posibilitate de a fi vazute în mod curent. Spre binele tuturor deoarece numai asa ele se pot pastra în forma, oarecum, initiala. Exista însa alte indicii despre aceste locuri, pentru ca, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emotional si cultural puternic, pe o perioada destul de îndelungata, mii de ani, ar fi normal sa dea nastere altor forme de cultura prin care sa le fie mentionata existenta sau, de ce nu, functionalitatea…

Folclorul din spatiul carpatic, unul dintre acelea destul de putin afectate de influentele religioase sau de alte culturi de contact pare sa aiba raspuns la aceasta întrebare. Exista o legenda, cea a lui Grui-Sânger, care aminteste despre o asemenea pestera pictata, dar si, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umana preponderenta în paleolitic, vânatoarea.

Aceasta legenda, destul de putin cunoscuta în original, dar prelucrata de Vasile Alecsandri si adaptata cerintelor poetice si normativelor romantismului târziu, este aparent simpla:

Un vânator, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbra maretie, traieste într-un codru întunecat ca si firea sa dar îngrozeste pe cei din jur, care nu mai sunt vânatori, ci pastori sau agricultori, cu firea sa sângeroasa, cu nestavilita sa dorinta de a ucide. La un moment dat tatal sau vine în codru pentru a-l dojeni însa confundat fiind de mintea ratacita a fiului este ucis. Apoi, plin de remuscari acesta se retrage într-o pestera unde aprinde un foc. La lumina flacarilor vede pictate pe pereti animalele pe care le ucisese, dar si altele, considerata de Sânger ca fiind nemaivazute. Destul de ciudat pentru un vânator care, putem presupune ca stia fauna pe care o vâna. Sau poate tigrii de pestera (felina de la Cuciulat) sau „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flacarile si chinurile sufletesti ale personajului dau o ciudata impresie de miscare a fiintelor de pe peretii pesterii. În nebunia sa, Sânger arunca sageti spre ele, în timp ce, însufletite parca de flacari, reprezentarile se materializeaza si îl sfâsie cu ghearele si coltii, iar altele, cu copitele, îi amesteca trupul în solul pietros al pesterii. Mai târziu, ca o eterna aducere aminte a acestei osânde divine, dreapta si necrutatoare, din sângele sau creste un arbore cu frunze rosiatice numit sânger. Acest arbore intra si el în legende, fara nici o legatura aparenta cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplita crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretari târzii, influentate evident de crestinism si care au o importanta deosebita, precum vom vedea, chiar si în abordarea de fata. Asa cum am mai aratat, poetul Vasile Alecsandri pune în versuri aceasta legenda si îi modifica sfârsitul, însa problematica de baza ramâne. Cum stim însa din definitie ca o legenda contine un sâmbure de adevar (Povestire traditionala în proza sau în versuri, transmisa, de obicei, pe cale orala, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) ,cred ca este foarte important sa ne straduim a ajunge la acest sâmbure.

1. Este cert ca legenda certifica existenta unor pesteri care au pe pereti reprezentari de animale dar cu referire, s-ar parea destul de stricta, la activitatea de vânatoare, dar sugereaza si o functie ritualica a ansamblului, fie ea si de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca aceasta functie sa fi fost determinata si de o nevoie asemanatoare celor din zilele noastre, respectiv, împutinarea sau disparitia fondului cinegetic, incluzând toate consecintele acesteia, pâna chiar la înfometarea comunitatii umane, deci posibila disparitiei a acesteia.

2. Figura vânatorului Grui-Sânger este prezentata cu o evidenta admiratie desi ea nu exprima de fel încredere sau simpatie: „Ivindu-se pe munte o nalta aratare/Ce sta în dreptul lunei c-o barda groasa-n mâna… Si pâna-n ziua urla dulaii de la stâna”… Grui-Sânger, ucigasul, e regele padurei! (Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed. Minerva, Buc-1990).

Iar cei impresionati de spectrala aparitie sunt: „Atunci pastorii sarbezi zaresc din departare”… Iata deci cum poetul folosind forta metaforei subliniaza folosindu-se de contextul legendei unul din conflictele aparute în societatile umane odata cu noile diviziuni ale muncii. Asa cum biblicul conflict între Cain si Abel pune în discutie starea de încordare dintre populatiile de pastori si cele de agricultori, acum este prezenta fascinatia, dar si groaza, pe care vânatorul ancestral o exercita asupra populatiilor de pastori. Figura sa este, într-un fel, tragica, marcata de un fel de blestem sanguinar, cumva nefireasca într-un timp în care hrana poate fi procurata fara sa ucizi fiarele padurii sau ale câmpiilor, o situatie vazuta ca fiind asa cum am mai spus si înfricosatoare dar si plina de o sumbra maretie. Nu se poate elimina discutia asupra activitatii omului-vânator întrucât de-a lungul întregii sale existente societatea umana a fost depozitara tuturor activitatilor chiar daca cea de baza era agricultura, pastoritul sau, mult mai târziu, productia industriala. Constatam ca, în timp, a fi vânator este un privilegiu, conditionat însa de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum stim, în întregul Ev Mediu, dar si mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de catre tarani era pedepsit cu moartea. Chiar si în contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îti trebuie nu numai documente care sa-ti ateste acest drept ci si unelte scumpe, o anumita uniforma si, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinata si laborioasa, literatura dedicata acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice!), întâlnirile de pregatire, sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematica, întreceri sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul sau bine delimitat, însotit si acum de un gen de mistica admirativa, chiar daca, uneori, cu accente satirice (povestile vânatoresti!). Putem spune deci, ca lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.

3. Pesterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însa o caracteristica. Par uitate de timp si de oameni, în asa masura, încât acum readuse în lumina cunoasterii, sunt considerate falsuri, imposturi sau cine stie ce altceva si abia dupa decenii de dezbateri stiinta le gaseste un loc în cultura umanitatii, încercând sa le stabileasca si rolul. Legenda vânatorului Sânger ne spuen însa ca el stie despre pestera, iar accesul în ea nu-i ridica nici o problema. Spre deosebire de prezent când în pestera Coliboiaia, spre exemplu, nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apa subteran, imposibil de facut fara echipamente adecvate. Numai ca peretii cavernei pictate poarta urme de gheare ale ursilor de pestera, o specie disparuta din fauna arealului cu mii de ani în urma (aprox 30.000). Prin urmare, se poate concluziona ca, probabil în perioada marilor framântari tectonice datorate marelui dezghet petrecut cam între 20.000 si 10.000 de ani în urma intrarile în pesteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformari severe. Cu toate acestea amintirea lor ramâne în traditiile culturale stravechi ale umanitatii si se verifica acum prin datarile cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datarile, cât si ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul de vânator la cel de agricultor (pastor), ramânând a fi de acord ca si vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeasi.

Nu stim desigur cât de bine delimitata în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însa racordarea ei la mitologia crestina, demonstreaza ca aceasta legenda era cunoscuta înainte de evenimentele care au facut posibila raspândirea crestinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discutie a blestemului cu care arborele numit sânger traverseaza mileniile, este edificatoare pentru impactul emotional deosebit de puternic al acestei creatii culturale.

Privind însa astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze, chiar daca racordate logic, apare o problema! Istoriografia didactica sustine existenta comunitatilor umane în urma cu mai bine de 10.000 de ani, numai ca acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de dezvoltare, preocupate exclusiv de supravietuire, fara nici un fel de preocupari de tip cultural. Desi, daca luam în considerare vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo Habilis descoperite la Bugiulesti, dar si unele reprezentari antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram, Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!) istoria ar mai putea ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de dezvoltare al societatii omenesti la nivelul continentului.

Asa cum am spus însa toate aceste sunt doar ipoteze. Oricând discutabile sau interpretabile, dar sa nu uita ca, pastrând, cu sfintenie, proportiile, tot ipoteze au fost si acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visator care a avut curajul sa creada ca scrierile lui Homer contin informatii istorice. Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!

NOTA REDACTIEI: Fotografiile, suport al articolului, excelent realizate, regretam ca nu le-am putut afisa!