Cristina NECULA

Vorbind despre scriitura Imaginarului, Jean Burgos demonstreaza ca exista o posibila ruptura a cuvântului cu limbajul semnificatiei. Ea „este cea pe care o înfaptuieste suita cuvintelor organizându-se într-o sintaxa care nu trimite la o gândire, ci modeleaza treptat o imagine sau o serie de imagini purtatoare de sensuri multiple si creatoare a unei noi realitati”.(1)

Cuvintele intra în diferite alcatuiri, joaca nenumarate „roluri”. Fiecare demers poetic nou, fiecare tenativa de a lua în stapânire universul limbajului ar avea nevoie – sugereaza Jean Burgos – de un prealabil act purificator: o purificare a cuvântului de toate rolurile lui precedente care îl codifica, îl fixeaza între anumite limite; o purificare din vechile lui fagasuri, sa-l sustraga conditiei lui de semn („semnul de oprire” va spune Michaux), pentru a-l darui unei noi vieti. Imaginea nu reprezinta propriu-zis un semn, ci, dupa cum sustinea Bachelard, „un sens în stare nascânda“. Imaginea devine ea însasi o reverie de un tip special, capabila sa dinamizeze textul poetic.

Poeta Eugenia Taralunga ne ofera revelatia reveriilor semnificatiilor concentrate metaforic în biu, care poate fi considerat fie un alter ego, fie o ipostaza narcisica a autoarei. Se reveleaza parca o dedublare a Eugeniei Taralunga. Asistam la un dialog, poate, la un dialog al autoarei cu sine însasi ca în piesa Iona de Marin Sorescu, dar în locul sinuciderii interpretata ca o înviere amânata, autoarea, închisa în capcana propriei carti, evadeaza prin „explicatii” metaforice si prin „justificari” care sugereaza afectivitatea, dar si intentia cognitiva în raport cu cititorul: „Ma gândeam, biu drag, ca ar fi cazul, la un moment dat, sa îti spun de ce ti-am ales acest nume. Tu, biu, care n-ai apucat sa fii viu, sa fii botezat si n-ai primit un înger pazitor din simplul motiv ca eu n-am apucat sa te am, te întrebi poate: de unde si pâna unde <>?! Uite, o sa încerc sa-ti explic. Trebuia sa am si eu cu cine sa vorbesc, nu?!, în fata cui sa ma justific. Poate ca nu ma justific – cica! –, dar explic, spun, însir pe hârtie ce si cum, vreau sa stiu ca am facut, macar asa, macar acum, tot ce îmi era omeneste posibil sa fac ca sa ajung pâna la tine. Chiar daca nu te cunosc foarte bine si abia de te ating pe dibuite, eu cred ca ai si tu un suflet, poate esti suparat pe mine si, cine stie, poate chiar tu m-ai facut sa ma gândesc la aceste rânduri, la aceasta forma de penitenta, la acest fel de a face cuvintele sa ajunga pâna la tine.”(2)

Consoana „b” si vocalele „I”, „U” se decodifica prin forta cosmica a iubirii eterne, amintind de legea iubirii din Noul Testament, mai exact de Epistola catre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Si acum ramân acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (cap.13,13)(3)

Explicatiile scriitoarei se reveleaza ca un ritual teologic al predicilor; în spirit religios, biu este echivalentul biblic al versetului: „Dragostea nu cade niciodata.” (cap.13, 8) Fiecare explicatie valoreaza cât o exegeza, cât un capitol biblic cu un singur verset: „Capitolul“ I: „I este vocala verticalei, a iubirii, si am zis ca ea va ajunge sigur pâna la tine, oriunde vei fi tu acum. Sau oriunde vei fi (infra-)fiind tu acum, cum eu nu am reusit sa-ti dau fiinta altfel decât asa, tintind niste cuvinte spre tine. Si daca altcineva îti va da vreodata fiinta, se cheama ca nu esti copilul meu.“

„Capitolul“ U: „U este o urma, o ultima vocala, un urlet spre luna, o uitare , o uimire, dar, uite!, IU este chiar începutul iubirii, unde mai pui ca astea doua, aici de fata, sunt vocalele numelui celui care mi-a fost cel mai drag de pe lumea asta, nu-i asa ?!“

„Capitolul“ B: „Ei, cu vocalele am scos-o cumva la capat, sa vedem ce facem cu b-ul, B-ul care nu e A, nu e alfa, iar omega nici atât!), nu e Aleph, ci este o închidere, ca orice consoana, e un secund a lui A, e o contrazicere a ceea ce am început sa spunem sau sa facem sau sa stim («ba da!, ba nu!»), dar este, în acelasi timp, începutul binelui, începutul unui botez – cum as putea eu oare sa nu iubesc B-ul?!“

Erosul îsi gaseste aici o conotatie religioasa prin iubirea în duh, cele trei capitole-„explicatie” sunt „lectii” despre iubirea ca sens unic al vietii, despre iubirea care se întemeiaza ontologic oferind valoare existentei: „Sa-ti mai spun: stii cum se citeste acel «Be You!» din engleza?! Cam asa..bi-i-iu. Adica fii tu însuti!“ regasim, poate, aici, îndemnul lui Socrate: Cunoaste-te pe tine însuti !

Dar la Eugenia Taralunga, cunoasterea devine o modalitate de autocunoastere, de a gasi explicatii pentru sensul iubirii în „viata ei bifurcata”: „Atât cât poti, desi eu nu te-am lasat sa fii. Am ajuns la o bifurcatie, la o despartire a drumului real de cel visat al vietilor noastre. A mea si a ta. Degeaba m-am gândit si ma gândesc la tine de când ma stiu. Asa a fost sa fie, baby, sa nu te am niciodata de-adevaratelea. Asa ca te alint si eu cum pot, cu sufletul meu bezmetic, ajung de la bi-iu la iubi, la iubi-scooby-dooby, sau poate, într-un fel, aici am vrut dintr-un bun început sa ajung, ca doar tare drag mi-a fost acest nume, acest tri-nume…“

Prin scriitura, dragostea nu ramâne un simplu sentiment, ci devine o Fiinta, devine vie, se întemeiaza ontologic în universul cosmologic al viului, are propria ei existenta, reusind sa împace scriitoarea cu propriile sale aspiratii, cu propria sa viata bifurcata, cu sufletul ei ratacit printre rândurile cartii: „E un alint acest nume, biu, în loc de tot ce as fi vrut sa-ti daruiesc, nu am putut decât sa-ti dau acest nume, pe care – pe deasupra – îl mai scriu si cu litere mici, ca sunt mai smerite. Si, asa, smerite, sunt mai potrivite pentru un copil ca tine, care nu a mai apucat sa existe si sa creasca mare. Care nu a apucat sa intre în lumea cu dimensiuni, a ramas dincolo de aceasta lume. Poate, biu, cine stie, cândva îmi vei da si tu un semn. Si poate si un nume. Unul cu care sa ma împac. Si care sa ma împace cu viata mea bifurcata. Si sa-ti mai spun ceva, biu e viu. Acum nu mai are cum sa fie altfel…”

Firul Ariadnei care strabate aceasta carte în care Viata ca bifurcatie are continuitate pâna în centrul labirintului este BIU. Ruptura se anuleaza prin strategia acelui „semn de oprire“ numit de autoare „insert”: „…viata mea compartimentata navaleste în afara hotarelor sale, se zbate sa se împlineasca sa devina UNA, neputinciosa totusi în fata granitelor pe care altadata le spulberam si plateam, desigur, prin pârjolire, prin arderea pe rug a trecutului meu, ardere care ma desfigura, desigur, ca femeie, dar ce oare puteam face?! carei voci interioare ma adresez acum? de ce nu e a mea vocea interioara? sau cât de «a mea» este vocea mea interioara? de ce se napusteste nauca, mereu spre un altul pe care mi-l doresc, mi-l închipui a fi un eu-frate. Eufratul meu, fluvial meu în care ma pierd si ma regasesc totodata? un eu al sufletelor pierdute si salvate, mântuite prin chiar zbaterea lor neostoita, fara speranta de salvare, fara mântuire, asta caut eu? un eu al sufletelor fara trup, fara sex, un eu al sufletelor care nu se îndragostesc, ce nu au derapaje afective, nuantari sentimentale infinit reluate, duse la paroxism, pâna ce pregnanta culorii nu se mai lasa ascunsa, estompata, si izbucneste în întreaga sa deplinatate, mai mult sau mai putin vinovata de nuditatea ei, trufasa stiind ca si-a platit pretul suferintei, ca a consumat pâna la capat durerea, ca a consumat pâna la capat capatul drumului, pâna dincolo de toate rascrucile, (…) urmarind exoftalmic capatul drumului, tinta, apoteoza, hierofania, împotriva tuturor si chiar împotriva mea însami.”(4)

Labirintul eurilor poetice reveleaza o poetica a imaginarului. În acceptia data de Burgos, imaginea „da de vazut altceva si da de vazut altminteri. Ea da de vazut altceva în masura în care se constituie ca expresie a unei realitati nicicând traite pâna atunci, netrimitând la nimic anterior ei însesi si creatoare a unei fiinte de limbaj ce se adauga realitatii si faureste un sens.”(5)

Eul ascensional „dansând în lumina creatiei” instituie o realitate poetica luminoasa, stralucind în reveriile semnificatiilor metaforice ale BIU-lui.
—————————————–
NOTE
(1) Jean Burgos – Pentru o poetica a Imaginarului, Editura Univers, Bucuresti, 1988, p. 8
(2) Eugenia Taralunga – biu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 90
(3) Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, p.209
(4) Eugenia Taralunga, op.cit., p.70-71
(5) Jean Burgos, op. cit., p. 5-6

Cristina NECULA
Bucuresti
10 iulie 2011

——————-

Nota redactiei: Redam mai jos una dintre poeziile din volumul „biu” de Eugenia Taralunga:

Gilbert Bécaud carînd de colo-colo steaua Poetului mort

ramasese ca totul era pe furate
pe nestiute
pe sferturi de ora
necesar si suficient
secvente sacadate stroboscopic

tot atunci descoperisem muzica vedetelor
stii, trecusem nepasatoare pe lînga stelele oarbe
ale lui Paris Hilton
pe lînga Beyoncé
si Gilbert Becaud carînd de colo-colo steaua Poetului mort
nu crezusem
asa cum nu acceptasem ca smacurile de la Nivea
razbateau pe piata dupa ani de asidue cercetari stiintifice netrucate
platite cu bani grei

ani îndelungati – nu sferturi de ora
brusc, muzica si smacurile veneau spre noi din alta parte
unde sufletul
unde mintea iscoditoare
unde spiritul – ei bine, nu!
Spiritul scapase

si nu numai eu îmi imaginam
cu mare claritate
sferturi de ora în care ai acces stroboscopic
la un spirit supracortical
supracomercial
suprasexual
departe de toate tentatiile si sulemenelile
de templele-tuturor-cumparaturilor
rasarite ca ciupercile
ca topazul mistic
ca mînastirile moldovenesti dupa razboaiele cu turcii
ramase neschimbate sub stelele oarbe

(din volumul biu. poeme si texte-bloc, Editura Limes, 2011)