Dupa cum bine stim, cei care beneficiem de ele, pthitoii(hribele) sunt cele mai bune dintre ciupercile de padure. Locuind aproape de zona de dealuri impadurite, uneori noi, copiii, le culegeam din padurea Chelintei. Daca ar fi sa respectam adevarul din acte, multi sulmedehni au halci de padure. Chiar eu si sora mea Valeria-Ana suntem proprietare, prin parintii nostri. Mi se pare ciudat sa ma inchipui bocotana, proprietara de copaci, dupa cum imi vine greu sa cred ca vom ajunge sa numaram fie copacii, fie cioturile ramase dupa… furi.

Asteptam de ani de zile ca ai mei, alaturi de alti sateni, sa isi primeasca padurea inapoi, cu sau fara… copaci. Dar actiunea de improprietarire s-a impotmolit undeva la centru, in Baia Mare. Batranii nostri si-au pierdut speranta de a-si vedea padurea inapoi. Sunt convinsi ca vor ramane cu ochii in soare, asa cum au patit si la desfiintarea colectivului (C.A.P.-ului). Nu pot sa nu relatez un episod prin care oamenii de factura noua au inchis cu dispret cercul suferintelor parintilor nostri, siliti sa intre cu sila in C.A.P.-uri.

Atunci cand taranii, mai mult sau mai putin chiaburi, au fost nevoiti sa isi duca marhale (vitele), carele, saretele, plugurile, semanatorile si tot ceea ce aveau de pret in curtea noului organism comun numit C.A.P., s-a tinut evidenta acestora in registre. Dupa ce s-au desfiintat C.A.P.-urile, cei care au ramas in viata, dintre cei carora li s-a luat gazdasagul, au crezut ca cineva din noile structuri va lua acele registre si chemand pe toti oamenii din sat le vor imparti fostilor proprietari tot ceea ce li s-a confiscat. As… de unde! Cine sa aiba vremea taranului roman, pentru care legea e mai presus de orice? Dar cine credeti ca erau cei care s-au dus cu nerusinare sa ia vitele din grajduri si ceea ce mai gasea prin curtea colectivului? Exact cei care nu aveau nimic de-a face nici cu lucrul pe camp si nici cu averea din registre! Ai mei, alaturi de alti oameni de bun simt, au ramas cu buzele umflate si cu gustul amar ca in noua oranduire tot puturosii si obraznicii au castig de cauza.

Dar sa ma intorc la pthitoii pe care ii culegeam cu sarg din padure, desi tot mai siguri erau cei adusi de catre tiganci, in schimbul unor alimente. Barther-ul se facea repede: cu pthitoi, pomnite de padure (fragute), mure… contra slanina, picioci (cartofi), lapte etc. Lelea Marie a lui Joska era una dintre ele, prietena cu bunica Valeria si cu celelalte bunici de pe ulita noastra, numita Ulicioara Dintre Biserici. In vremea copilariei mele, pe bunicile de pe ulita noastra le durea mereu capul si bumbul minune pentru suferinta lor era antinevralgicul. Noi, copiii, il cumparam de la pothica (farmacie). Acum, pe mamele noastre nu le doare capul, ci au tensiune si cardiopatie ischemica. Cum au evoluat bolile satului romanesc atat de spectaculos, doar drumurile catre bold (pravalie) ne pot lamuri si… supararile parintilor nostri! Ma tem ca azi nu primiti de mancare nici de post si nici de dulce, chiar daca nu sunteti vinovati de umilintele stiute si nestiute la care au fost supusi cei care au fost botezati intre doua rascoale, fie opincari, fie mamaligari, fie boi buni de tras in jug! Iar din cand in cand… in vreun discurs domnesc, ei erau numiti Talpa Tarii.

Florica BUD
Baia Mare
5 februarie 2011