Din nou, timpul, parca fara timp! Asteptam. Doar inceputul si sfarsitul povestilor pe care mi le citeau, cand unul, cand altul, ma faceau sa tresar si sa intreb:
– Si… dupa aceea, ce-au facut?
– Au trait fericiti pana la sfarsitul vietii, cum ti-am spus…
– Da? …Adica da, asta am inteles eu, dar dupa aceea…?
– Dupa aceea… dupa aceea, omul mai si moare! – imi raspundea Iba cam cu o jumatate de gura.
– Moare!?… Iar daca moare, moare?
– E, cum sa-ti spun…? Moare si nu prea …
– Adica … Te-am prins! Ma pacalesti!
– E, cum sa te pacalesc eu tocmai pe tine…?!
– Atunci, ori moare ori nu moare?
– De! Stiu eu ce sa zic?
– Daca tu nu stii!… Povestea ce zice?
– Povestea? Povestea spune ca…
– Pai, daca spune, inseamna ca asa e…
– Este si nu prea!…
– Nu? Aaa! Hai, ma, cum nu? Of, si eu care credeam ca oamenii mari stiu tot!
– Tot si nu prea!
– Adica? Ori stiu ori nu stiu?
– Cu tine n-o mai sfarseste omul! Stii cum e cu stiutul asta? E ca si cum te-ai duce la un pescuit de vise. Arunci navodul…
– Si?
– Astepti! Si iar astepti… Visele dau navala! …Dar ce folos?! Plevusca! Navodul tau vrea pe cel mare! Iar ala nu mai vine! Si iar astepti! Dupa o vreme… simti navodul greu! Gata, zici! De astazi am Universul la degetul mic! Tragi si iar tragi, vrei sa-ti pui visul in barca ta si sa pleci cu el, ehe, departe. …In lume! Iar visul… zbac! Uite-l, si nu e! Te trezesti, si navodul, gol!
– Si?
– Iar si?! Ei, daca mai apuci, arunci din nou navodul.
– Mda! Dar hai, mai povesteste-mi!
– Uite:
,,A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mandra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti“
– Sfinti?
,,Si luna intre stele“
– Ce sunt aceia sfinti?
– Aoleo! Ma omori! …Sfintii sunt niste… sa zicem, niste ingerasi ca tine!
– Da?! – m-am mirat, insa Iba, obosit, ador¬mise. L-am invelit si m-am culcat si eu.  Cand genele stateau gata, gata, sa-mi cada somnoroase, am aruncat navodul…

Nicolae Balasa