Avem in fata o carte care, deocamdata, in climatul actual, de ignoranta educationala si culturala generalizata si de mizerie morala, sociala si fizica contaminanta, pare a veni dintr-un viitor teribil de indepartat. Este vorba de onesta, constiincioasa si cutezatoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultura, romancierului si jurnalistului focsanean, FLORINEL AGAFITEI(1): EDUCATIA PERMANENTA. PARADIGMA FILOSOFICA SI PEDAGOGICA.

Autorul este perfect constient de valoarea cartii sale (dar si de precaritatea receptarii ei, intr-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, in care Legea Educatiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, si vocile autorizate, in domeniu, n-au nici cea mai mica sansa a se face auzite!): „Noutatea demersului e legata, pe de o parte, de perceperea fenomenului educational prin prisma paradigmei filosofice, din cele mai vechi timpuri si pana in contemporaneitate, iar pe de alta parte, de intelegerea necesitatii globalizarii educatiei permanente in Romania, ca modalitate de metamorfozare reala a mentalitatii intregii natiuni, fapt ce s-ar putea repercuta pozitiv asupra dezvoltarii in ansamblul ei, la uin moment dat” (cf. Cuvant inainte, p. 9).

Dupa opinia noastra, tocmai „globalizarea” aceasta desucheata si perversa (de la care autorul pare a trage reale nadejdi…), globalizare cu finalitate strict economico-financiara, este cauza pentru care atat educatia, cat si insasi cartea dlui Florinel Agafitei sunt…victime sigure si tragice!

Lucrarea urmareste, in paralel, evolutia gandirii filosofice si a atitudinilor pedagogice, tradand, astfel, un interes ascuns, pentru evidentierea legaturii dintre atmosfera de gandire a unei epoci si rezultatele aplicate, in mediul ontologic uman – in chip de „actiune pedagogica”. Filosofia, deci, in viziunea dlui Florinel Agafitei, nu  trebuie sa fie „joc steril”, ci premiza  aplicarii principiilor intr-o conformatie socio-spirituala, specifica fiecarei epoci de evolutie a Duhului pe Terra. Si, totusi, in cele din urma, rezulta, subteran (fara voia autorului!), ca exista legaturi indisolubile si indiscutabile, intre epocile de evolutie a Duhului „educabil” al umanitatii terestre: pare ca un plan major (propus, oferit initial, de…”cineva”!), transcendent, este privit, in implinirea lui…sinusoidala! Nu exista pedagog ori filosof modern sau chiar contemporan, care sa nu trebuiasca a prelua (fie si…negator!) principii ale…antichitatii educational-filosofice!

Chiar de la inceput, din Introducere, autorul defineste conceptul de „educatie permanenta” (spre a nu fi confundat cu  cel de „invatare continua!), din punctul sau de vedere, care, de data aceasta, coincide cu al nostru si cu logica si bunul-simt comun: „Din punctul nostru de vedere, educatia permanenta, pentru a putea izbandi, ca si concept pus in aplicare, trebuie sa se bucure de un cadru legal si financiar corespunzator, menit a impune in planul realitatii concrete, ceea ce se afla in spatiul ideatic (…). Educatia – continuata dupa perfectionarea scolii – nu trebuie confundata cu perfectionarea profesionala, care este doar o latura a acesteia,  realizata prin reciclare, adeseori (…) Simpla reciclare, din cinci in cinci ani, intocmita adeseori de forma si inteleasa ca o alta obligatie la locul de munca,  nu va servi prea mult cadrului didactic, mai cu seama daca stie ca pana si aceasta presupune o alta forma de control a standardului profesional, pe linie ierarhica etc”. Si, firesc, dl Florinel Agafitei da exemplul Japoniei, in care tocmai constiinta necesitatii VITALE a educatiei permanente a produs iesirea din marasmul „nenorocirilor celui de-al doilea razboi mondial” si a produs o explozie extraordinara, atat in plan economic, cat si al demnitatii spirituale (duhul samurailor  n-a apus!), care  impun Japonia, pe plan mondial, ca pe o forta nu doar redutabila, ci si misterioasa, de neinvins – TOCMAI PENTRU CA ESTE CONVINSA, PANA IN ULTIMA FIBRA A FIINTEI EI NATIONALE (…iar nu neaparat…”globaliste”…!),  DE CEEA CE FACE: EDUCATIA PERMANENTA A UNUI POPOR INTREG!

Si urmeaza o demonstratie credibila, in patru capitole, despre cum conceptul si realitatea „fiabila” a educatiei permanente au „migrat”, dinspre Orientul Antic (India Vedelor, China lui Confucius, Japonia  lui Nichiren si a manualului de educatie Teikin-orai/Manualul invatamantului de familie) catre …Europa.

Evident, nu este o surpriza, pentru noi, faptul ca sanscritologul harnic si inversunat, care este dl Florinel Agafitei, considera „orientalismul”  (in Capitolul I) la modul exclusivist, in legatura cu educatia: „Va fi fost Zarathustra – ca si Zalmoxis – aproape contemporan  cu Buddha, printre alti mari educatori ai omenirii, dar nici unul, nici celalalt n-au reusit cu invataturile lor sa depaseasca mileniile, asa cum a putut s-o faca Buddha”. Noi, insa, suntem absolut convinsi ca superioritatea morala a iranienilor/persilor, manifestata in antichitate, ca si in zilele noastre, se trage nu dintr-o neputinta, ci dintr-o biruinta (secreta, poate…!) a sistemului de educatie si de revelatie zarathustric. La fel, nu putem sa ne lasam deloc convinti ca isihasmul, practicat, egal, la Muntele Athos si in Rusia, ca si in monahismul romanesc de frunte, nu este cel putin egalul invataturii buddhiste. In definitiv,  noi credem ca, in cartea de fata, se uita, premeditat, ca aveam de-a face cu un continent…continuu, EURASIA (zalmoxienii, se stie, credeau in metempsihoza, iar Ion Creanga, dupa opinia lui Vasile Lovinescu(2), era un initiat zalmoxian al Kogaionului…), iar „ruptura” de azi este una voita/dorita, de forte politice mai mult sau mai putin „oculte” (ocultate de ignoranta noastra!), ale planetei Terra… A se vedea, spre exemplu (dar exemple pot fi date si din China, si din India etc., a se vedea asemanarea frapanta intre cuvintele sanscritei si cele…romanesti/trace!) civilizatia ainu, din Insula Hokkaido, pe care yayo-ii au neglijat-o/ignorat-o (si urmasii lor nu se dezmint!) CU PREMEDITARE!!! Istoria se falsifica permanent, de sute si, poate, chiar mii de ani, cu o rea-credinta „harnica” si cu o incapatanare si „eruditie”…demne de o cauza mai buna…

„Pana nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor barbosi blonzi, ainu. Nu s-au facut cercetari cromozomiale  PCR, pentru ca nimeni nu a fost interesat sa cheltuiasca suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevarul, iar statul japonez de azi prefera sa-i ignore chiar, si asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon ii considera pe caucazienii sositi in urma cu 5.000 de ani ca avand aceeasi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile si Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai putin decat primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur si Manciuria. Altii ii considera pe acesti ainu (carpato-dunareni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toata Asia, caucazienii care au sosit in Mongolia de azi si trecand peste stramtoarea Behring se raspandesc pe teritoriul celor doua Americi, teorie sustinuta de descoperirea in 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemanatoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunarenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreti sa-i numiti pe acestia ai nostri, sa nu fie aceiasi sugerati de Legenda Omului Alb, Barbosul blond care a sosit in Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii si al Invataturilor Benefice si Secrete(3)! – care a plecat, dupa initierea, poate chiar INTEMEIEREA! amerindienilor, spre RASARIT!!!) si Peru cam in aceeasi perioada, cu 5.000 de ani in urma. Aparent, si carpato-dunarenii ainu, atunci cand au invadat Japonia, au intalnit o populatie cunoscuta drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniti de prin Coreea in jurul anului 300 d.H., ainu au fost imprastiati, decimati sau, mai corect spus, asimilati, japonezii aducandu-si cu mare dificultate aminte despre «acei oameni albi», pe care i-au gasit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai traiesc si in ziua de azi in mici satucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul stiintific, in ceea ce priveste originea acestora –  nu exista! –  si se pare ca nu pasioneaza pe nimeni. (…) Japonezii au fost si au ramas si azi un popor foarte rasist, inchistati in castele lor sociale.(…)

Azi, ainu traiesc izolati in satucurile lor, zbatandu-se sa-si pastreze identitatea, limba, dupa cum ne spune acelasi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteste de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”,  prin rezervatiile din Statele Unite. Japonezii obisnuiti ii considera pe oamenii ainu nimic altceva decat un parc de atractii. Ce-i uimeste cel mai mult pe acestia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsa si cizelata, unii din ei avand chiar ochii albastri. Incepand din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentatia traditionala japoneza. Limba lor nu a fost studiata, fiind considerata de „cercetatorii” japonezi : “de neclasificat”!

(…)Daca astazi masina de PCR costa cateva mii de dolari si are marimea unui cuptor cu microunde, se preconizeaza ca in viitorul apropiat marimea unui asemenea aparat sa nu o depaseasca pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi tinut in palma). Acest lucru ar permite transportarea sa in locurile de cercetare, informatiile culese putand fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce compara datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase si civilizatii. Va spun toate acestea pentru a va intredeschide o usa spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Asa ca, Oamenilor ainu carpato-dunareni, mai aveti de asteptat. Daca nu veti disparea, pana cand cineva va fi interesat de civilizatia voastra. A noastra!” (s.n.) – cf. Napoleon Savescu, Istoria nestiuta a romanilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunareni, cuceritori ai Affricii de Nord si Asiei, in revista online Dacia, http://www.dacia.org.

Sa revenim, cu folos, la cartea dlui Florinel Agafitei.

Se trece la Grecia Antica: Socrate (cu celebra sa „mosire”-maieutica a Duhului uman), Platon, Aristotel – care, in viziunea (indreptatita!  – dar, in actualele conditii spirituale, total degradate, ale Terrei – aparent utopica…) a autorului, ar trebui sa devina contemporanii nostri, din punct de vedere intelectual: „Socrate era incredintat ca omul este imaginea pamanteana a unui model exemplar ce facea parte dintr-o prestabilita ordine metafizica, de unde si increderea nelimitata in posibilitatile acestuia de a se cunoaste profund pe sine si, astfel, a se putea metamorfoza in spiritul tolerantei, lebertatii, cugetarii, iertarii aproapelui. Socrate pune un accent deosebit pe virtute si predarea acesteia”.

Nu gasim acoperirea in realitate a afirmatiei de la pagina 31: „Platon (…) a avut sansa ca sa invete la picioarele maestrului Socrate, pe care, fara indoiala, l-a si intrecut in maretia cugetarii”. Nimeni nu poate proba ca Platon l-ar fi „intrecut in maretia cugetarii” sau nu pe Socrate, atata vreme cat Socrate, ca si Hristos, a practicat invatamantul/invatarea prin oralitate, N-A LASAT SCRIS NIMIC! Si n-a avut decat un… „evanghelist”, pe Platon… Socrate e un fel de…”creatie ideatica” a „evanghelistului” Platon (cum, poate, intr-un alt sens al conceptului de „creatie ideatica”, si Hristos!). De aceea, sunt si azi unii care chiar ii contesta, lui Socrate, existenta reala!

De asemenea, se trece cu vederea ca, prin Aristotel, se produce fenomenul de „pietrificare”, de uitare a tainelor inefabile ale Duhului (ESTE UITAT MITUL!) – si, deci, inceputul  „caderii” in materialism.

Urmeaza aventura prin Evul Mediu (Capitolul al II-lea), cu indeobste, dubla tintire a privirii – spre „Viata – repere”, si spre „Opera pedagogica si filosofica”: Albertus Magnus (la care se face doar o privire rapida asupra vietii…), Toma d’Aquino („pedagogul crestin”: „In ecuatia Dumnezeu-magistru-discipol poate interveni, ca intermediar, adeseori, INGERUL, capabil, el insusi, de a transmite anumite cunostinte invatatorului” – cf. Toma d’Aquino – pedagogul crestin, p. 49), Erasmus din Rotterdam (vazut/investigat ca  filosof si ca pedagog: „Omul nu se naste, ci devine, iar devenirea lui se realizeaza doar prin educatie” – cf. Erasmus – pedagogul, p. 53).

Urmeaza, in Capitolul al III-lea, Perioada moderna, care incepe cu autorul ceh al conceptului de Pansofie, dezvoltat explicit in Didactica Magna – Jan Amos Comenius (1592-1670), membru al sectei Fratii Moravi („e necesara educarea omului in spiritul armoniei universale, intelegerii faptului extraordinar ca el insusi face parte dintr-un mare intreg, unde e necesar sa seintegreze respectand niste legi organice dinainte date, aprioric funcsionale” – cf. Pansofia – conceptia filosofica asupra pedagogiei, p. 59, sau: „arta universala de a invata pe toti, totul – se poate realiza daca se vor infiinta scoli in toate asezarile rurale si urbane” – cf. Idem, p. 62), se continua cu John Locke (1632-1704: „el cerceteaza, permanent, problema raportului intelect-simturi” – cf. John Locke – paradigma filosofica, p. 65 – si: „Ideea pedagogica pricipala a lui Locke pare sa porneasca de la Platon, care sustinea ca, daca un lucru este util, atunci este si frumos (…) Omul este, totusi,  o fiinta educabila” – cf. John Locke – pedagogul, p. 67) si Immanuel Kant (1724-1804), cel care „aborda, in actul transmiterii cunostintelor, metoda socratica, cu precizarea ca interlocutorul caruia i se adresa nu era alta persoana, ci el insusi (…) Disciplina, ca sa dea roade, trebuie sa fie dublata de instructie (…) altfel,,, se produce aparitia insilor dezorganizati, a spiritelor brute” (cf. Kant si Spiritul socratic, p. 72), cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), cel mai mare pedagog iluminist, autorul revolutionarului tratat de educatie – Emil sau despre educatie – dar care… si-a dat toti copiii (rezultati din legatura cu o femeie de conditie sociala joasa) la orfelinat! – si ar fi trebuit sa se incheie, oarecum apoteotic, cu Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827, cel care afirma, in lucrarea Cum isi invata Getruda copiii: „In limbaj se gasesc, de fapt, adunate toate rezultatele progreselor omenesti si, pentru a ne incredinta despre aceasta, ne vom lua dupa urmele acestor progrese, ajutandu-ne de psihologie” – cf. Pestalozzi si pedagogia copilului, p. 81)  si cu Herbert Spencer (1820-1903) – dar suntem surprinsi sa vedem finalul „epocii moderne” sub semnul unor mai modesti filosofi si pedagogi, precum Alfred Binet (1857-1911) si Emile Durkheim (1858-1917) – acesta din urma, insa, avand macar meritul intemeierii sociologiei… Criteriul cronologic nu echivaleaza, din pacate, in ce priveste stralucirea rezultatelor, cu criteriul evolutionist; e greu de spus unde sta „hiba”: omenirea „europeana” nu evolueaza suficient de repede (nu e suficient conectata la ritmul temporal), sau timpul „modern” nu este decat  expresia, din ce in ce mai joasa, a epocii Kali-Yuga?!

Poate ca raspunsul s-ar vrea sugerat in Capitolul al IV-lea – care:

1- incepe cu Eduard Spranger (1882-1963, cel ce afirma, ferm, „educatia prin cultura”: „Spranger este adeptul sustinerii ideii existentei mostenirii genetice, care functioneaza de la caz la caz; el afirma ca un artist poate fi educat in interiorul unei instituitii si poate fi instruit in functie de domeniul abordat (…) aratandu-i-se care sunt trasaturile estetice dupa care trebuie sa se coordoneze in conceperea operei; acestea nu ar fi posibile daca cel care pretinde sa ajunga artist nu se naste cu o structura estetica menita a-l sprijini in idealul devenirii personale” – cf. p. 101, ultima afirmatie a lui Spranger fiind, in esenta, un truism!),

2-continua cu Maria Montessori (1870-1952), o „liberalista” destul de ilogica, dar, probabil, tocmai de aceea, pe placul „mondialistilor” contemporani, distrugatori de educatie REALA!!!  („Montessori pune accentul pe necesitatea inducerii ideii de independenta a copilului, in tot ce realizeaza acesta” – cf. p. 105, afirmatie care aminteste de aberatiile, ingurgitate de copii, prin citirea romanului Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe, unde Robinson Crusoe poate fi independent de civilizatia europeana, cat poate fi si un pasager urcat intr-un tren supraaglomerat! – …dar cum sa cultivi mai bine egoismul si iresponsabilitatea, decat prin iluzia…”independentei” copilului, de parca acesta s-ar putea educa dupa…”masini”!) –

3-…si se sfarseste cu atipicul pedagog (potrivit, prin metodele si viziunea sa „filosofica”, doar realitatilor postrevolutionare din Rusia sovietizata, a anilor ’20…!) Anton Semionovici Makarenko (1888-1939).

…Probabil (si autorul imi confirma aceasta ratiune de structurare semantica a textului) ca Mariei Montessori ii este conferita importanta din text, tocmai pentru a se reliefa antiteza dintre „liberalismul educational” si „metodele constrangatoare” ale lui Makarenko…

…De ce, oare (ne intrebam noi), daca tot se patrunde adanc in secolul al XX-lea, se omite revolutia efectiva (cu orizonturi extrem de interesante!), in viziunea asupra Duhului Educabil, pe care o aduce „Scoala/Pedagogia WALDORF” (prin conceptul de „copil-samanta”!), experiment initiat de Rudolf Steiner – si nu total necunoscut in Romania postdecembrista, ba chiar cu rezultate notabile (spre exemplu, la Turda sau Iasi)(4)?!

…Lucrarea dlui Florinel Agafitei este nu doar meritorie, ci si o temerara opera de pionierat. Admirabila, din multe puncte de vedere (prin puterea de sinteza, dar si prin accentuatul spirit critic!). Este o „ademenire” a omului terestru, ca fiinta constient-responsabila (speram, din toata inima!), recapitulativa, resintetizatoare si evolutiva (chiar daca…exasperant de sinusoidal!), catre niste zone deosebit de sensibile, de o importanta capitala, pentru continuarea (sau extinctia!) vietii umane, pe planeta Terra.

Cum am spus de la inceput: o lucrare/carte pentru „vremuri viitoare”… – dar nu numai in sensul ca (banuim noi) nu va fi citita (cu real interes) de prea multi contemporani, ci si in sensul ca, daca problemele ridicate in aceasta carte nu vor fi luate in seama, cat de degraba, si dezbatute serios (de cat mai multi si competenti-responsabili locuitori terestri!) si nu vor avea parte de  solutionari ferme si extrem de profesioniste, viitorul Terrei Umane este intr-un pericol de moarte!!!

Evident, ea/lucrarea autorului-pionier va trebui sa continue, sa se completeze si aprofundeze, prin paginile unor carti/lucrari viitoare.

Adrian BOTEZ