By Mihaela Dordea

V-as spune o poveste despre un poet… Dar am sa va spun ce simt eu, acum, cand iata, trebuie sa vorbesc la trecut despre inca un mare creator, despre maestrul Adrian Paunescu. Un maestru al cuvantului, al poeziei, al iubirii pentru tara asta chinuita, pentru om….
Simt o mare tristete, o mare greutate, un mare gol. Si ma intreb cat va mai dura aceasta nesuportare a vremii si vremurilor in care traim, pentru ca inteleg cu revolta ca toate sufletele acestea sensibile, chiar nu mai pot suporta durerea care creste si creste in tara asta ca ciupercile dupa ploaie.
Au plecat, in ultimii ani, cei mai buni dintre noi! Motu Pittis, Stefan Iordache, Gheorghe Dinica, Nicu Constantin, Ion Cojar, Tatiana Stepa si altii care, ca si ei, nu au mai avut puterea sa reziste….
Imi amintesc de uimirea si admiratia si inflacararea care ma cuprindea citind poeziile lui Adrian Paunescu, poezii care puneau probleme grave, problemele de atunci, din anii 60-70-80 in care cuvantul trebuia sa fie ascuns, sa fie inlocuit…Dar el, Poetul, nu se temea si nu tacea! Imi amintesc cate a facut el pentru cultura romana…Si imi amintesc de cenaclul Flacara. De sufletul unic care crestea aici, de minunile care au rasarit si au ramas flori vii ca Stefan Hrusca, Vasile Seicaru, Victor Socaciu, si nu pot sa nu imi amintesc ca au trecut pe aici multi dintre cei care astazi l-au primit pe Poet acolo , sus, unde s-au adunat aproape toti: Anda Calugareanu, Motu Pittis, sotii Teodorovici, Vieru, Tatiana Stepa…Si Doamne cati sunt acolo ca sa ii faca trecerea usoara!
Cenaclul Flacara…Dupa modelul acestui minunat, unic bastion al culturii, al rezistentei in Romania, am infiintat si eu unul si asa am facut doua emisiuni TV, altele la radio, intr-o vreme in care tot ce era valoros era prohibit. Si ca sa reusesc, tot dupa modelul lui Adrian Paunescu, am avut inaugurarea pe 26 ianuarie…
Apoi imi amintesc de o alta mare tristete, imediat dupa acel simulacru de revolutie din 89, cand marele poet era huiduit si scuipat…Si i-am scris atunci, si i-am alcatuit cu vorbe de suflet si o poezie. A preluat cuvintele mele si le-a asezat langa sufletul lui, versurile mele le-a citit la televiziune, unde avea o emisiune de noapte.
Era bolnav Poetul. Bolnav de poporul roman! Il durea durerea poporului din care si el facea parte. Dar el avea cuvantul! Cuvintele veneau singure la el, nu el trebuia sa le caute, mii si mii de versuri s-au nascut asa. A scris mult, si ma bucur ca Dumnezeu i-a ingaduit sa traiasca ceva mai mult decat Eminescu, ca sa poata crea. Ca sa poata fi langa noi.
A scris si a vorbit pentru noi, atat cat a fost constient, ultima oara pe patul de spital, acum cateva zile.
Mi-e inima grea pentru cultura romana, si mi-e groaza de ceea ce urmeaza, pentru ca se pierd valorile in morminte!Si altele nu mai avem!
Nu stiu daca noi putem face ceva pentru el, doar sa ne amintim cu gand bun, ca a fost odata Adrian Paunescu. A fost? ESTE!