By Angela-Monica Jucan

Obedienta romanului in fata Vestului este numai aparenta. Romanul este, in general, un mare xenofil – ii admira si pe „rasariteni”, si pe „vestici”, dar aceasta este mai mult din cauza ca, avand innascuta smerenia crestina, nu se stie considera „elita” si nu-i vine sa creada ca in randurile lui pot exista varfuri (de aceea valorile noastre umane nu sunt bagate in seama tocmai de noi) si se simte inferior unora mult mai putin merituosi, dar „straini” (straini de smerenie, insa). De acolo si cantitatea considerabila a imprumuturilor lingvistice – in special lexicale: ale lor ni se par mai grozave decat ale noastre.
Asistam, acum, la o puternica miscare de adoptare a unor cuvinte englezesti. Fenomenul este normal. S-a schimbat un regim. Concomitent, calculatorul ne-a acaparat viata privata si cea profesionala. Nu aveam termeni adecvati pentru a exprima toate noutatile care au aparut. S-au deschis granitele teritoriale si ne-am pomenit intr-un camp de influenta marcat de extinderea si la altii a folosirii termenilor englezesti. Au fost contaminate si limbile de larga circulatie, daramite a noastra. Englezismele sunt, in vremurile noastre, si o necesitate, nu doar o moda.
Dar, daca se poate vorbi de „frangleza” si alte „-gleze”, romgleza nu va fi vreodata. Noi avem o limba invulnerabila pentru ca are legi foarte bune, iar „rezervorul” lexical este facut dintr-o membrana extrem de elastica (parca ar fi fost conceputa de batranii nostri ca o prefigurare a spatiului informatic-electronic).
Puzderia englezismelor, care pe cei din generatia mea (aflata, acum, in asfintitul vietii) de multe ori ii oripileaza (pe mine, la fel) imbogateste limba romana, ii face bine si o fortifica.
Majoritatea cuvintelor importate sunt substantive. Si primul lucru care se face, spontan, cu ele este acela de a fi tratate ca fiind de genul neutru (poate sa fie si vreo exceptie). Deci creste mult inventarul acestui gen pe care nicio alta limba romanica nu-l conserva, desi latina l-a avut.
Neutre fiind, acestor cuvinte li se face un plural in „-uri” (cu desinenta legata, provizoriu, prin cratima: „mouse-uri”, „site-uri”, „show-uri”; sau, deja, cu terminatia neprecedata de linioara: „clickuri”, „e-mailuri”, „weekenduri”), ceea ce inseamna o adevarata resuscitare a unei caracteristici lingvistice romanesti, stiut fiind ca, de mai demult, se manifesta un curent de inlocuire a acestui plural cu cel in „-e” (simtit ca fiind mai modern si mai distins, de asemenea, mai economic). Nu e finalizata, desi legiferata, trecerea de la „chibrituri” la „chibrite” si de la „visuri” la „vise”. Dar sunt uitate „basinuri”, „brilianturi”, „canaluri”, „contrasturi”, „elementuri”, „palaturi”, „tiparuri” – acestea fiind doar cateva exemple din categoria destul de mare si, mai ales, prospera a pluralului „-uri” (activ in secolul al XIX-lea) transformat in „-e”. Tineretul asta – pe care multi il vedem superficial, comod, slab instruit si lipsit de constiinta de neam –, dintr-un instinct romanesc (ca din ce altceva?) reinvie o desinenta de a carei rarefiere nu el e vinovat.
Cuvintele imprumutate in timpurile noastre sunt modelate si mai departe, tot dupa tipicul gramatical-morfologic romanesc. Astfel, le intrebuintam in vorbire/scriere declinate si, mai ales, insotite de articol nehotarat („un mail”, „un site”, „un soft”) sau de articol hotarat (unele scrise fara cratima, altele, deocamdata, cu: „mailul”, „site-ul”, „softul”, dar curand va disparea, la toate, linioara, iar grafia englezeasca se va romaniza: „sait”, „saitul”). Or, existenta in paralel a articularilor proclitica si enclitica este alt lucru care diferentiaza romana de celelalte limbi romanice; in plus, o deosebeste si fata de latina – limba fara articol.
Mai mult, encliza si procliza neprivind numai articularea – toata flexiunea morfologica prin clitice se realizeaza –, sunt intarite si alte categorii gramaticale, in special cele care privesc verbul, deoarece si verbe s-au importat, dar in cantitate mai mica.
Se vede, din toate acestea, cum datorita neologismelor – dominate acum de englezisme – structura limbii noastre este, atat calitativ, cat si cantitativ, in castig – prin reluarea unor mai vechi obiceiuri de vorbire si prin mai intensa afirmare a celor ramase actuale. Putem aduce oricate englezisme. Daca le supunem (si le supunem) gramaticii noastre, ele sunt romanesti, pentru ca primesc trasaturi romanesti. Le romanizam atat la nivel morfologic, cat si sintactic (relatiile, functiile, topica) sau fonetic. Poate ca termenul „frangleza” a fost compus in gluma. Dar frangleza poate exista fiindca morfologia nominala a limbii franceze cunoaste o variatiune minimala, substantivele necapatand alt look, cu exceptia pluralului, dar si pluralul, majoritar in „-s”, din franceza este acelasi cu pluralul exclusiv in „-s”, din engleza, nerezultand, in cazul imprumuturilor, vreo acomodare a termenului strain, alta decat fonetica.
Sa nu mai vorbim de sfera lexicala – adica de continutul semantic – cat de mult are de castigat. Sinonimia perfecta – stie oricine – este extrem de rara, poate inexistenta. E exasperant sa tot auzi de „job”, dar trebuie sa recunoastem ca are un inteles special fata de „serviciu”. Jobul denumeste un loc de munca pe care nu-l consideri stabil (desi angajarea se poate face pe termen nelimitat) si contine o nuanta de lucru in domeniu afacerist. Batranul „serviciu”, care de multe ori era loc de munca pe viata (ma rog, pana la pensionare) sau cel putin avea perspectiva unui termen lung, evoca o ocupatie asezata.
Iar pentru obtinerea unui job (serviciul mai mult se ocupa, decat se obtinea…), nu-ti mai depui actele sau cererea, nu te mai inscrii la un concurs, ci „aplici”. Suna tare rau verbul in contextul amintit, dar se aliniaza si aceasta optiune spiritului vorbitorului care a cautat intotdeauna sa se debaraseze de compusi gen „de-gat-legau” sau „de-parete-frecatoriu”. „A aplica” a prins si pentru ca e dintr-o bucata (bucata vocabulara), si pentru ca e (oribil zis!) „in tendinte”. Se largeste sfera omonimelor, dar, in limite rezonabile, omonimia nu deranjeaza – gustul pentru mister fiind foarte dezvoltat, la romani (atata doar ca „a aplica” suna dizgratios: un caz particular, insa).
Daca, la noi, omonimia nu ia, proportii exagerate, la englezi e catastrofal, pentru ca, natie „superioara”, cu limba „de circulatie”, n-o sa se coboare sa imprumute nici din limbi inferioare, nici din limbi clasice – demodate si uitate. Nu-i ramane, englezului, decat sa-i zica „soarece” (engleza n-are nici diminutive) atat unui mic mamifer rozator, cat si piesei cu care se pune in miscare cursorul de pe ecranul calculatorului – si toata terminologia informatica englezeasca are notiuni luate din cotidian. Noi, insa, foarte primitori, avem si „maus” (o vreme, vom scrie „mouse”), si „soarece”, si „soricel”, si „soarece de biblioteca”. Sarmanta, enigmatica, omonimia, dar uzam de ea cu masura.
Asa ca, pasagera pe la noi engleza consolideaza limba romana si-i largeste si mai mult campul lexical (si inainte bogat), marindu-i puterea de nuantare in comunicare.
Nu e ceva nou. Au trecut efectiv ori au ramas pe-aici populatii migratoare, dintre care unele ne-au si stapanit – pana le-am asimilat pe nesimtite, dupa ce le-am „smuls” toate cuvintele care ne-au placut sau le-am considerat utile. Mai notorii sunt slavii. Ne-a luat cam opt generatii sa-i integram, dar ne-am insusit de la ei si am adaptat limbii noastre, intre multe altele, cele mai poetice si calde cuvinte (total lipsite de farmec, in limba lor): duh, nadejde, vesnicie – cuvintele apropierii de Dumnezeu.
Apa trece, pietrele raman.