Dr. Dan BRUDASCU
 O carte mai veche a cunoscutului ziarist Viorel Cacoveanu, intitulata Istoria risipita , peste care am dat curand cu totul intamplator, a constituit pentru mine nu numai surpriza de a descoperi pasiunea autorului pentru abordarea unor subiecte istorice, de cele mai multe ori delicate si controversate, ci si de a ne gasi in fata unui intelectual patriot, care nu poate ramane indiferent fata de evenimente, situatii sau intamplari care aduc atingere demnitatii nationale si, nu in ultimul rand, identitatii noastre ca popor.
 Viorel Cacoveanu nu numai ca este deplin stapan pe instrumentele scrisului, ci vadeste si o benefica deschidere spre tot ceea ce priveste tara si poporul sau. De o maniera aproape ludica, cartea lui incepe cu un capitol intitulat Facerea dupa Biblie, al carui prim subcapitol poarta un titlu socant: La inceput a fost pacatul!. Acesta continua apoi cu o serie de consideratii legate de plaiurile stramosesti, abordand, din aceasta perspectiva, chiar daca nu intotdeauna cu citarea propriu-zisa a surselor comentate, diverse teorii legate de acest spatiu. Apoi, chiar daca-i lipsesc uneori specializarile istoricului de profesie, Viorel Cacoveanu ne vorbeste despre daci si romani, apoi despre caracterul popoarelor, precizand ca „popoarele slabe si credibile, lase si lingusitoare, au fost doar decoruri in istorie, chiar daca, uneori, au avut vulcanice rabufniri de orgoliu, incercand sa se opuna, sa arate ca exista si ca inseamna ceva”. (p. 21)
 Pentru Viorel Cacoveanu, perioada cuprinsa intre secolele XIII-XVIII din istoria poporului roman echivaleaza cu inceputul unui somn de moarte, incercand sa explice absenta romanilor din cronicele si documentele istorice ale vremii. Odata cu cel de-al doilea capitol, intitulat Inaintasi si intemeitori, Cacoveanu intra efectiv in substanta propriu-zisa a istoriei nationale, recurgand, nu numai la date si tratate de istorie, ci si la valorificarea, cu inteligenta intelectualului rafinat, a literarurii populare, traditiilor si obiceiurilor acestui popor, graitoare prin ele insele despre vechimea si complexitatea fenomenului romanesc. Din acest incitant capitol, am retinut in mod deosebit textul cu titlul: Tradarea e o traditie?, care porneste din cele mai vechi timpuri si pana la rasunatoarea tradare a generalului Pacepa. Despre acesta din urma, Viorel Cacoveanu, cu riscul de a-si atrage din nou criticile mincinoase ale cavalerilor neadevarului, afirma: „Pacepa nu l-a tradat pe Ceausescu ca om, ci ca sef al statului si al armatei”. (p. 37)
 In opinia lui Viorel Cacoveanu, odata cu secolul luminilor a inceput renasterea poporului roman, problematica abordata in capitolul cu acelasi titlu al cartii. In texte succinte, bine scrise, Cacoveanu face trimiteri la anul revolutiei de la 1848, vorbeste cu convingeri despre spiritul european a lui Avram Iancu, il numeste pe Al. I. Cuza drept ctitorul Romaniei, scoate in evidenta legatura dintre tradare si jug cu trimitere la cele intamplate dupa tradarea dictatorului si venirea la conducerea Romaniei a unui somer etc. Apoi, acorda un spatiu mai amplu Unirii celei Mari, care reprezinta, in opinia autorului, momentul de afirmare al Romaniei in spatiul european.
 Cel de-al patrulea capitol este consacrat Istoriei… nesincere, care-i prilejuieste lui Cacoveanu apropierea in timp de evenimentele petrecute pe meleagurile romanesti dupa cel de-al doilea razboi mondial. El incearca sa descifreze si sa inteleaga contradictiile fundamentale ale Romaniei, desi, in opinia noastra, nu credem ca autorul e multumit si convins ca a patruns pana in cel mai tainic ungher al acestei spinoase teme. Cu argumente irefutabile, el isi continua excursul abordand ocupatia terorista a URSS, apoi dezvaluie, in subcapitolul Vulpea din Carpati, numeroasele crime savarsite de o serie de lideri cocotati in fruntea noului regim dupa 1945. Lista acestei secaturi este lunga si, as adauga eu, poate fi continuata cu numele unora dintre urmasii lor aflati in continuare in functii din institutiile statului post-decembriste.
 Viorel Cacoveanu face o incercare de a prezenta, dintr-o perspectiva mai obiectiva si mai realista activitatea si rolul jucat de Gheorghe Gheorghiu Dej in prima parte a existentei regimului comunist in tara noastra. Influentele pe care le ofera, in acest scop, nu reusesc sa-l exonereze pe Dej de multe din abuzurile si atrocitatile in timpul domniei sale. Tot un fel de incercare de a-l prezenta dintr-o alta perspectiva pe liderul din Scornicesti intreprinde Cacoveanu in subcapitolul cu acelasi titlu. Apoi, el subliniaza rolul nefast al Elenei, cu referire directa la activitatea dezastruoasa pe plan politic si national pe care a avut-o acest odios personaj pentru ca, asa cum spune autorul: „Nici unul din marile servicii secrete ale lumii – CIA, KGB, Mosad – nu-i puteau face atata rau, nu-l puteau compromite  si distruge, asa cum a facut-o Elena”. (p. 79)
 In continuare, Viorel Cacoveanu adasta asupra perioadei 1968-1989 si vorbeste despre o comedie vitriolanta cu trimitere la personaje si evenimente pe care le-a cunoscut din perioada de dinainte de 1989. Lista este lunga, dar alcatuita riguros, cu actiuni si fapte de mare gravitate si responsabilitate prin implicatiile nefaste pe care le-au avut asupra destinului acestui popor.
Capitolul cinci al cartii sale este unul extrem de amar pentru autor, care-si revarsa aici multele si justificatele lui nemultumiri fata de cele intamplate in Romania dupa 1989. Dupa ce vorbeste despre suferinta ca destin, Cacoveanu considera anul 1989 o mare si ultima ratare pentru destinul poporului roman. Apoi, el subliniaza implicarea directa a URSS si SUA in ceea ce unii mai numesc astazi Revolutia Romaniei, pentru ca apoi sa evidentieze primele roade ale acestei lovituri de stat. Autorul afirma, cu numeroase argumente credibile, ca UDMR este o forta politica ostila Romaniei. Acelasi curaj il dovedeste si atunci cand numeste CDR drept cacealmaua democrata din Romania. Cacoveanu ne ofera apoi cateva mostre dintr-o democratie din import si ne atrage atentia asupra erorilor politice extrem de grave la inceput de mileniu. Rand pe rand, el vorbeste despre furt si escrocherie, sanctionarea milogilor din viata politica romaneasca, se revolta impotriva prizonierilor dosarelor si pune sub lupa sa critica coruptia puterii judecatoresti din aceasta tara. In opinia sa, de situatia dramatica in care se afla astazi Romania se face vinovat insusi electoratul, intrucat in oglinda directa a acestuia sunt alesii acestuia de la diverse nivele. La fel de interesante si incitante sunt si textele despre lupta de clasa, urmasii lui Molotov s.a.
 Ultimul capitol al cartii este, dupa parerea noastra, si cel mai acid si, chiar, vitriolant intrucat el este consacrat culturii… inculturii. Viorel Cacoveanu nu ramane indiferent fata de dispretuirea valorilor nationale, se preocupa de felul cum scriu marii gazetari, afirma ca nu exista o literatura de sertar, pretinsa a fi fost scrisa de asa-zisa intelectualitate de elita post-decembrista. Apoi vorbeste de opera literara ca afacere si scrie un text dur la adresa culturii… inculturii, luand atitudine si fata de cele intamplate la Uniunea Scriitorilor. Chiar daca nu o spune raspicat, autorul se revolta impotriva atitudinii institutiilor teatrale fata de piesa romaneasca si dramaturgii autohtoni . Apoi, cu intelegere, vorbeste despre destinul potrivnic a lui Petru Dumitriu si pune la stalpul infamiei gastile literaturii (cu sustinerea criticii) post-decembriste. Nu in ultimul rand, se revolta fata de practicile rusinoase ale unor asa-zisi critici literari si atitudinile acestora de cultivare si promovare a non-valorii .
 Si restul textelor cartii pe care o prezentam sunt scrise in aceeasi cheie critica, autorul dovedindu-se neimpacat fata de cele ce se petrec, ilogic si nefiresc, in viata si cu viata romanilor. Un acerb atac lanseaza Cacoveanu, in textul intitulat Intelectualii si politica, fiind necrutator fata de toti acei intelectuali romani, care, de-a lungul anilor, indiferent de regimul politic, au cochetat si profitat de pe urma relatiilor cu si sustinerii din partea celor aflati la putere.
 Capitolul final al cartii, intitulat Epilog evidentiaza o parte dintre sentimentele si trairile unui autor vertical , deci incomod, si pune la stalpul infamiei atitudini si practici care subliniaza abuzuri, ilegalitati si infinite mizerii legate de numele unor lideri politici actuali. Cartea se incheie cu o marturisire cu numeroase accente pesimiste si de neincredere, impuse de degringolada care, in cazul istoriei romane, este de departe de a se fi incheiat.
 Istoria risipita a lui Viorel Cacoveanu este o carte document, care probeaza convingator ca n-au disparut complet intelectualii verticali si demni din aceasta tara, intelectuali a caror singura si nobila preocupare ramane rostirea adevarului despre trecutul si prezentul acestei tari.