by Liana SAXONE-HORODI

A devenit o traditie ca, în fiecare an, în decembrie, spre sfârsitul anului, la Haifa, în orasul de jos, în Wadi Nisnas, are loc „Sarbatoarea sarbatorilor”. Pe acoperisurile caselor de cultura apare semnul celor trei religii monoteiste: mozaica, crestina si mahomedana. Hanuca, Craciunul si Ramadanul se întâlnesc sub semnul luminii si al sperantei.

Prea mult timp nu a trecut de când strabateam strazile pline de oameni, de tarabe bogate în suveniruri sau cu bucate specifice: sahlav, humus-boabe, burgul, care raspândesc si un miros placut de mirodenii orientale. În fata dughenii „Falafel la batrânul” era coada, la fel ca în fiecare an, dar efortul de a astepta cu rabdare, merita.

Emotiile si bucuriile te copleseau si, parca intensitatea lor era mai puternica ca niciodata, pentru ca intram în anul 2010. A trecut deja un deceniu din noul mileniu. Wadi Nisnas a revenit si el în pictura mea, cu o luminozitate si o verva deosebita. Pentru mine personal, venea sa reîntregeasca gama de lucrari pe care le-am prezentat la expozitia din 1995, autenticitatea picturilor noi prezentate la expozitia jubiliara de la Palatul Culturii din Nesher, magnetizând din nou publicul vizitator.

Dar, de ce mi-am adus aminte de toate acestea când noi ne aflam astazi la mijlocul lunii februarie si imaginile sarbatorilor de iarna au început sa se estompeze deja demult?

Pentru ca simbolul LUMINII si SPERANTEI au adus o MINUNE în viata mea si concluziile la care am ajuns pot aduce MINUNEA în viata oamenilor.

Când am sosit pe lume, la 11 septembrie 1940, era exact la cinci zile dupa instaurarea regimului legionar în România, când tatal meu, Valentin Saxone, reputat avocat, împatimit de profesiunea sa, a fost exclus din Baroul Avocatilor. „Ti-am lipsit ca o gaura în cap!” – îi spuneam de câte ori auzeam povestea si raspunsul era întotdeauna acelasi: „Mi-ai venit ca o raza de bucurie si speranta!”. Nu-s sigura ca acesta-i tot adevarul dar, un lucru este sigur ca, toata viata am cautat sa aduc bucurie si lumina celor din jur. Câteodata am reusit, câteodata nu, oameni suntem! Dar, de încercat…am încercat. „Mai bine încerci si gresesti, decât sa nu încerci deloc”- am citit zilele acestea într-o carte.

Greselile întradevar se platesc? Poate ca da, poate ca nu, dar necazurile m-au napadit ca „o furtuna într-o zi senina”. O inima slabita, pe care s-a încercat de doua ori sa fie cât de cât reparata pe baza de „centur” (angeoplastie), dar pâna la urma fara rezultat. De ce „sugrumarile” pe arterele coronare nu puteau sa fie, ca la majoritatea oamenilor, pe linie dreapta, cu sanse de a fi rezolvate cu balon si stent, în timp ce la mine erau la bifurcatia arterelor? De ce trebuia sa ajung la solutia cea mai grea, dar probabil si cea mai eficace, operatie de by-pass? „Operatie” suna verdictul si biciuia îngrozitor. Mi-am anuntat prietenii „din Metula la Eilat” cât si pe cei raspânditi în lume, am lamurit „micile si inerentele divergente” cu cei din jur, ca sa fiu cu inima împacata si am început sa actionez. Am actionat cu „viteza sunetului” încât în ziua în care se împlinea o luna de la „centur” se împlineau si doua saptamâni de la „operatia de by-pass”, iar eu ma gaseam, împreuna cu sotul meu, la un „hotel de reabilitare” din cadrul Centrului Medical Tel-Hashomer (lânga Tel-Aviv), unde am primit o îngrijire deosebita.

Fiii mei au „declarat”: „Daca mama nu ar fi mers cu „capul în zid” si, ar fi apucat sa afle ce înseamna Operatie pe Cord, precis ca nu s-ar fi „aventurat” si…ramâneam orfani”. Viteza hotarârii mele a constituit realmente un element decisiv dar, la aceasta s-au adaugat încurajarile din toate directiile, fara granite religioase, ca în „Sarbatoarea sarbatorilor” din luna decembrie, la noi la Haifa. Religiile nu mai aveau granite, pentru mine s-au rugat peste tot. În biserici, asa cum îmi scria Oana Pellea, din Bucuresti: „am vorbit cu preotul meu si va pune <o pila>: nu va fi o zi mare, va fi o zi binecuvantata si prima ta zi sanatoasa TUN!” În sinagogi, asa cum m-a asigurat rabbi Shlomo Sorin Rosen din Bucuresti ca va face un „misheberah” la Sinagoga Mare, unde au fost epitropi bunicul si tatal meu, iar aici, la Tel Aviv, Baruh Tercatin, a facut acelasi lucru, scriindu-mi: „Îti urez din inima REFUA SHELEMA, sa treci usor operatia si sa-ti aduci aminte ca ai inca de realizat mult pe aceste meleaguri. Capul sus si cu speranta ca totul va trece cu usurinta; DUMNEZEU VA FI CU TINE”.

Peste tot în lume, prietenii s-au rugat pentru sanatatea mea, fiecare în felul lui. Când i-am spus cu umor coaforului meu, arab-crestin: „Toni, numai moscheele nu au participat la acest cor de rugaciuni!”, el m-a întrebat: „Vrei?”. Era prea mult! Ce stiu eu despre religia mahomedana? Stiu astazi, însa precis, ca Dumnezeu este peste tot.

„Yahooooo! Atunci se bucura si australienii, mi-a scris într-un proaspat e-mail cunoscutul publicist George Roca, sa avem prieteni sanatosi si pe curând si veseli, si scriitori, si pictori si taclalisti! Shalom, shalom!”. Sa dea Dumnezeu!

Revenita acasa, iata raspunsul meu adresat tuturor: „Acum am <aterizat> pe computer ca sa pun pe hârtie un articol început în gând în <vilegiatura medicala>, un articol legat de DUMNEZEUL UNIVERSAL, la care s-au rugat toti prietenii mei. Pentru mine personal este o ODA de MULTUMIRE pentru Doamne-Doamne (cum îl numeste Oana Pellea), pentru cititori va fi un apel puternic de a ne întoarce la credinta, credinta fara granite, pentru ca numai asa vom gasi o limba comuna ca sa ne întelegem”.

Stau în fotoliul din fata computerului si-mi trec prin fata zecile de mesaje pe care le-am primit si nu stiu ce sa cred, oare despre mine-i vorba? Redau unul singur dintre mesaje, cel al ambasadorului Radu Homescu si al sotiei sale Geta: „Draga Liana. Tu care esti cea mai optimista persoana pe care am întâlnit-o în viata mea, n-ai voie sa intri în panica. Medicul care te va opera va reusi sa te readuca la normalitate în cel mai scurt timp dupa operatie. Fii barbata, nu te teme, tu nu te temi de nimic, tu esti cea mai curajoasa fiinta de pe Terra, tu vei fii din nou cea mai mare optimista fiinta din lume. N-ai voie altfel. Noi cei care suntem prietenii tai, inclusiv atâtia altii care te cunosc, suntem alaturi de tine, iar gândurile noastre sincere te vor cali atât de tare, ca vei depasi momentul asta repede si cu bine. Operatia va fi simpla, iar tu vei relua actiunile tale neastâmparate, dar culturale, în cel mai scurt timp. Abia astept un articol semnat de tine despre PRIETENIE ca dar pentru oamenii buni ca tine. Succes mare la spital si sa ne suni sa ne zici cum fu. Îti tinem pumnii strânsi ! Adonai va fi cu tine!!!”

Sper sa nu va deceptionez. Renumitul chirurg, profesorul Dan Aravot, personalul spitalului Elisha din Haifa si a hotelului de reabilitare de la Tel Hashomer, precum si sotul si cei doi fii ai mei, si-au facut datoria cu prisosinta. Acum a venit rândul meu.

Articolul acesta, de reîntoarcere, care „mi s-a învârtit mult în cap”, vreau sa fie un îndemn la Prietenie, Credinta, Speranta. Probabil ca-mi va lua mult timp ca sa ma recunosc ca, eu sunt aceea în care v-ati pus atâtea sperante. Stiu ca sunt asteptata de prieteni buni si cu ajutorul lor sper sa depasesc momentele grele ale acestei reveniri la viata.