Motto: „Amintirile, asa cum mi-au fost relatate, navalesc asupra-mi ca un torent. Au prea multa realitate in ele, o jungla a realitatii, frumoasa si dureroasa… Ca intr-un vis imi imaginez secolele trecute…”
Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri si proza. Printre acestea se numara „Singuratatea clipelor târzii”, „Noapte de iarna”, „Piticul din ceasca de cafea”, „Ingerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt barbati buni”, „Jurnal american” sau „Ultima pirueta”.
Totusi, intre atatea tomuri semnate cu numele ei, unul singur contine in titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaseaza intre scrierile Vavilei Popovici ca o creatie speciala, ca o Carte a cartilor, ca o carte de capatâi, de o certa valoare sentimentala.
Poetei si prozatoarei Vavila Popovici, stiinta i-a dat multe cunostinte, insa literatura a incercat sa o invete ce sa faca dupa aceea, cu ele. Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o atat cat s-a putut. Nascuta la Sulita, in judetul Hotin, in nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic, sensul cuvantului adaptare, pentru ca a copilarit in diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a castigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea inceputului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe langa Poarta Sarutului si Masa Tacerii. In adolescenta scria versuri si citea mult. In paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar in vacante facea sport, vara – tenis si inot, iar iarna – patinaj. Cu toate ca visa sa imbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, in 1952, in toiul unor vremuri tulburi, in Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie.
Devenita inginer, Vavilei Popovici i-a placut sa lucreze in fabrica. Muncea adesea, peste program, insa nu simtea oboseala, pentru ca ea credea in profesia pe care o facea. In paralel, Vavila Popovici debuteaza in 1982, in revista “Ramuri”, din Craiova, iar sase ani mai tarziu, in 1988, castiga premiul Editurii Eminescu. Vavila Popovici locuieste in prezent in Statele Unite ale Americii.
„Cartea mamei” – un roman despre trecut si prezent
„Cartea mamei” este un imn, un cantec de lauda dedicat nu doar celei capabil de jertfire pentru copilul ei, ci si unui intreg anotimp pe care aceasta il vegheaza – copilaria. Romanul Vavilei Popovici surprinde prin originalitate, prin rafinament, prin armonia, cursivitatea si spontaneitatea frazei. In „Cartea mamei” ne aflam la frontiera dintre realitate si fictiune. Personajele sunt complexe, iar limbajul expresiv si cult. Despre acest roman, Mihai Merticaru afirma: „„Cartea mamei” contine cate ceva din ceea ce stim ca este un roman traditional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistica sau un bildungsroman… Eul narator feminin, Oresia, lasa sa se intrevada destule trasaturi autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea inconjuratoare cu ochi candizi si apoi din ce in ce mai lucizi, traind clipa prezenta, dar si pe cea recuperata dintr-un trecut indepartat, cu maxima intensitate, straduindu-se sa reconstituie cu grija adevarul devenit tinta permanenta a intreprinderii sale. Trecutul si prezentul se intrepatrund ca itele unui razboi de tesut, iar panza naratiunii se desfasoara in toata splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenta si muzicalitatea frazei… „Cartea mamei”, asa cum sugereaza si titlul, este un elogiu izvorat din inima la adresa fiintei care ofera si intretine viata pe pamant, un poem in proza.”
In cautarea timpului pierdut
„Sa cauti amintirile locurilor si ale fiintelor in care si cu care ti-a trecut viata… Sa ridici viata, povestea ei la sfintenia sensului si la constiinta de sine… Nu mai poti regasi copilaria si tineretea, desigur, dar poti gasi raspunsuri la unele intrebari.” Aceste randuri din debutul romanului „Cartea mamei” ne duc cu gandul la creatia monument a lui Marcel Proust, „In cautarea timpului pierdut”. La fel ca si marele scriitor francez, Vavila Popovici se afla in cautarea unor vremuri, intamplari, locuri si oameni de altadata. Scriitoarea reface un traseu initiatic si apeleaza, in acest drum cu valoare de simbol, la memoria afectiva, pentru ca, spune ea, „un simtamant duios, dureros, care s-ar numi « dor », ma determina sa scriu aceste randuri.” Desi in mod normal, o astfel de calatorie inapoi in timp, ar trebui sa fie sinonima cu nostalgia, la Vavila Popovici elementul care „socheaza” este profunda ei luciditate. „Nu mai poti regasi copilaria si tineretea, desigur, dar poti gasi raspunsuri la unele intrebari.” Insa, asa cum afirma Camil Petrescu, „cata luciditate, tot atata drama.” Drama Vavilei Popovici consta in faptul ca accepta ideea ca trecutul nu mai poate fi indreptat, ca ranile, desi cicatrizate, raman. Dincolo de aceasta acceptare insa, autoarea refuza resemnarea. In „Cartea mamei”, Vavila Popovici ne invita sa o insotim intr-un drum in care se presupune ca fiecare element prezentat, inclusiv contextul social si cultural, va conclucra cu scriitoarea pentru ca tainele, enigmele, durerile, bucuriile trecutului ramase neelucidate inca, sa isi afle in sfarsit, un raspuns. Este nimic altceva decat un ultim, unic si suprem act justitiar ce mai poate fi facut pentru memoria celor ce au trecut in nefiinta.
Atunci cand apropierea de Fiinta Suprema este inteleasa cu mintea si sufletul
De asemenea, aceasta restabilire a trecutului este o datorie sacra, sfanta pentru autoare. Nu intamplator, Vavila Popovici introduce inca din deschiderea romanului, elementul religios. Actul inchinarii, care are si o valoare terapeutica, reinvie evenimentele ramase in intuneric si creeaza legatura cu cei disparuti. „Acasa, seara si dimineata ma inchin cand la o icoana, cand la cealalta. Amandoua imi sunt dragi, iar Maica Domnului ma priveste si imi asculta rugile… Sunt doua icoane pe care parintii mi le-au lasat de la parintii lor, icoane primite in dar de la mamele celor doua bunici, icoane pe care timpul si-a lasat amprente benefice. Rama uneia dintre ele a fost mancata de carii… Si icoana a fost scoasa din rama si asa a stat cativa zeci de ani, pana cand i-am refacut rama… Aceste doua icoane la care ma inchin astazi, poarta amprentele tuturor celor dragi din familia mea… ! Dateaza din secolul optsprezece, poate chiar saptesprezece. Au trecut de atunci trei secole, Doamne ! Atatea emotii si sentimente, atatea evenimente pe care le-au trait stramosii mei… Incarcatura aceasta benefica, se rasfrange asupra fiintei mele, ori de cate ori privesc icoanele, ingenunchez in fata lor si ma rog cu glas stins, dar tasnit din inima.”
De fapt, legatura cu stramosii se mentine la Vavila Popovici prin cea care i-a dat viata. Naratiunea in sine se construieste in jurul a ceea ce mama i-a relatat. Firesc, daca ne gandim ca titlul volumului ne spune in mod explicit, ca mama este personajul principal. Nu istoria, nu lumea de altadata, nu societatea altor secole se afla in prim plan, ci mama, in jurul careia graviteaza toate celelalte elemente. Autoarea ne marturiseste deschis ca adevaratul autor al celor scrise este mama si ca ea, fiica, nu a facut altceva decat sa-i transpuna pe hartie, cuvintele. „Mama imi povestea ceea ce o atragea in copilaria ei, la mosia bunicii…” sau „romanii traiau pe teritoriul ocupat la acea vreme, printre « rusii albi, asa era numita patura celor avuti si educati» isi amintea mama.”
„Arborele genealogic al familiei ma interesa foarte mult”
Si pentru ca „in viata aceasta terestra suntem frunze, suntem mladite dintr-un arbore genealogic din care ne desprindem usor, odata cu venirea toamnei”, povestea Oresiei incepe de la radacini. Ne aflam in „secolul al nouasprezecelea, secol al istorismului”, cand „totul era tulbure.” Suntem in orasul Ismail si cea dintai amintire importanta este legata de o casatorie. Aceea a mamei Ioana, strabunica scriitoarei. „Sotie de mosier, ramasa vaduva, aceasta se recasatoreste cu administratorul mosiei, mai tanar ca ea cu vreo douazeci de ani, renuntand la viziunea sa morala asupra lumii, pe care o avusese pana atunci…” O poveste de dragoste romantica, in care emotiile si sentimentele prevaleaza. O alta casatorie, sfarsita insa tragic, este cea a lui Ion, fiul mamei Ioana, ofiter de cariera. Acesta „s-a casatorit curand cu Elena, fiind cucerit de frumusetea ei si de faptul ca era de “vita nobila”.” Au doi copii, o fiica, Tatiana – mama Oresiei – si un fiu, Nicolae, care raman orfani de mici, pentru ca Elena isi gaseste moartea in Dunare. Sinuciderea ei – „a doua zi trupul ei neinsufletit zacea la mal, pe nisipul ud, rochia larga si lunga i se lipise de trup de parca ar fi fost goala si infasurata intr-un sal de matase” – aminteste de finalul trist al unei alte eroine, tot o mama. In incheierea „Romanului Oxfordului”, scris de Javier Marías Franco, fiul filosofului Julián Marías, Clare Bates, purtand pentru totdeauna cu ea un dor nestins dupa cea care ii daduse viata, ii descrie moartea. O sinucidere asemanatoare cu cea a Elenei, in apele involburate care au inghitit-o fara urma, o moarte care pana la urma, nu dovedeste nimic.
Dincolo de aceasta disparitie, singura certitudine este aceea „ca venim pe lume cu o misiune personala data de Divinitate si suntem ajutati de ingerii nostri de lumina ca ea sa se desfasoare in mod ordonat ; ispitele insa ne incearca, linia nu mai este continua, apar acei fractali care pot schimba sensul vietii, in rau daca cadem sub influenta ingerilor intunericului.” Divinitatea hotaraste ca „”tata Ioan”, care era pe atunci ofiter in armata rusa si in primul razboi mondial”, trebuie sa sfarseasca pe front. „Era anul 1916, cand Romania semnase Tratatul de alianta cu Antanta si declarase razboi Austro-Ungariei, trupele romane, impreuna cu cele rusesti, luptand pentru eliberarea Transilvaniei. Si tata Ioan luptase pentru acest ideal.” Este de remarcat simetria celor doua destine, al Elenei si al lui Ioan. Ambii au parte de un sfarsit brutal, care se produce sub cerul liber, dincolo de zidurile casei in care traiesc.
Tatiana
De altfel, destinul tragic si violent ramane un dat al acestei familii. Tatiana ajunge secretara unui renumit avocat, „fost mosier si el, care pierduse averea dar mai avea acel cabinet de avocatura si un fiu, un baiat blond, frumos ca un zeu, dar care terminand liceul, nu mai era primit in facultate din cauza etichetei de « rus alb ». Baiatul s-a apucat de bautura, iar parintii disperati, l-au casatorit repede cu aceasta secretara, bruneta, frumoasa si cu un suflet ales. La un an a venit pe lume un baiat, dar tatal sau inconstient de menirea lui, continua sa bea.” Mariajul ei nefast se transforma intr-o casatorie daramata. Lasand copilul in grija socrilor, Tatiana se decide sa plece „undeva departe de acel oras, undeva in nordul tarii, sa nu poata fi gasita.”
In paralel cu evolutia personajelor, Vavila Popovici insereaza in „Cartea mamei” detalii istorice si sociale. O astfel de relatare a faptelor, in care destinul eroilor se impleteste cu cel al pamantului, al tarii in care acestia isi trec viata, transforma romanul Vavilei Popovici intr-o cronica. Menirea unei asemenea alternante, intre expunerea evenimentelor din viata personajelor si istorie, este aceea de a uni obiectivul cu subiectivul, de a estompa orice urma de indoiala cu privire la autenticitatea celor relatate. „Curand Bucovina se uneste cu Romania. Aproape 25 de ani a fost parte a statului roman, adica intre anii 1917-1940 si 1941-1944. De fapt istoria Bucovinei a inceput in urma cu multe secole, dar in 1774 trupele imperiale austriece au ocupat nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Pana la acesta data istoria ei nu se deosebea de cea a tarii Moldovei. Tatiana se afla acum in locul apropiat de unde isi tragea radacinile dupa mama.”
Aici, aceasta il intalneste pe Luchian, al doilea sot, in vinele caruia curgea sange albastru. El este tatal Oresiei. Luchian se indragosteste de Tatiana, pe care scriitoarea o descrie ca avand perfectiunea statuilor din Elada antica. “Mama era frumoasa chiar in clipele ei de razvratire. Avea o usurinta si o noblete in miscari. Bruneta cu ochi negri de abanos, pielea alba si catifelata, fata cu trasaturi bine conturate, clasice ale unei zeite…” S-a vorbit pana acum despre casatorie, despre moarte, dar se vorbeste in „Cartea mamei” si despre nastere. Cele trei componente majore ale existentei sunt zugravite cu respectul si veneratia cuvenite. Tatiana si Luchian au o fiica, Oresia, venita pe lume intr-o zi de iarna, pe un ger cumplit. „In mijlocul manifestatiei, s-a auzit glasul servitoarei: »Domnule profesor, va naste sotia ! » Si tata s-a desprins de prieteni si colegi si a alergat spre casa noastra… Mama tipa cat o tinea gura, de durere, caci venise ceasul cand pantecul ei nu mai voia sa ma gazduiasca… Si am aparut pe aceasa lume plangand… Asa plang mai toti copiii, de durere, poate, cand trec prin stramtoare, sau de bucurie ca au scapat de acea stramtoare…Si spre seara ma invinetisem si au crezut ca ma pierd si au chemat preotul si m-au botezat…Si nu m-au pierdut…Asta imi povestise mama atunci cand o rugasem insistent sa-mi spuna cum a fost in ziua cand m-am nascut. Si credeam in aceasta poveste asa cum credeam in rasaritul si apusul soarelui… Din firimituri de intamplari povestite recladeam trecutul familiei si copilaria…”
Tata…
Copilaria si adolescenta pastreaza in romanul Vavilei Popovici, nonsalanta si inocenta specifice unui timp lipsit de griji. Sunt evocate episoadele cele mai frumoase, iar comicul de situatie, constand intre contrastul dintre esenta si aparenta, face din „Cartea mamei” o lectura spumoasa. „Mai tarziu, pe la sase anisori imi placea sa cotrobaiesc prin dulapurile cu lucrurile mamei, atunci cand ea nu era acasa si impreuna cu o prietena scoteam rochiile, palariile si pantofii. Pe culoarul casei noastre se afla un sipet din lemn de chiparos. Frumusetea lui nu putea sa ma faca sa-mi fie teama, si nici nu ma putea opri de la curiozitatea de a afla tot ce este in el, stiind mai ales, ca mama scotea de acolo lucruri frumoase cu care se imbraca la ocazii speciale… Il deschideam impreuna cu prietena de joaca, scoteam de acolo ceea ce era mai colorat si mai dantelat, ne imbracam amandoua si ne jucam “de-a doamnele”. Capacul lui era greu si odata am simtit ca mainile mele nu-l mai pot sustine si acestea au cedat, s-au strans ca doua parghii, capacul a venit peste maini si peste gatul meu. Salvarea a fost servitoarea, care a aparut in acel moment…”
Dragostea si interesul scriitoarei pentru reconstituirea intamplarilor sunt dublate de preocuparea pentru descrierea atenta a personajelor. In galeria acestora se inscriu ca emblematice, figurile tatalui si ale bunicilor. „Pe tata asa il pastrez in minte, un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dandu-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat. Vazandu-i fotografiile din tinerete, l-am intrebat zambind, cand si-a pierdut parul si mi-a spus : «In tinerete, pe cand aveam doar treizeci de ani », iar eu ma nascusem mai tarziu si nu-l vazusem decat fara par. Dar ii statea bine, avea trasaturi masculine frumoase, interesante…”
… si bunicii
Bunicii sunt cei care au sansa si rolul de a fi cele dintai calauze ale copilului in drumul prin viata si in deslusirea tainelor acesteia. „Asa imi deschidea bunicul ochii asupra celor din jur. Mi-am dat seama ca din familie poti invata tot atat de multe ca si de la scoala, de la acesti oameni in varsta care aveau scoala vietii si care nu trecusera in zadar prin viata… El imi spusese ca oricati copii ai avea, dragostea pentru fiecare este tot atat de mare ca pentru unul singur. Incercam sa inteleg acest paradox, era greu de inteles, dar bunicul imi spunea sa-l iau de bun, ca atare sa cred in el.”
In literatura romana, Ionel Teodoreanu le inchina un volum parintilor parintilor sai. „In casa bunicilor” ramane o carte simbol, care capteaza prin idilizarea trecutului, infatisat prin ochii copilului de odinioara. O alta capodopera, de aceasta data in versuri, dedicata bunicilor ramane poemul lui Ion Pillat „Aici sosi pe vremuri”. Bunicii sunt cei care fac legatura intre trecut si prezent, intre generatii diferite. Bunicii au viziunea timpului, ei simt, de fapt, timpul si traiesc sub semnul traditiilor. La fel ca si Ionel Teodoreanu si Ion Pillat, Vavila Popovici intelege ca bunicii au un loc privilegiat in casa si in inima celorlalti, in special a nepotilor. „Bunicul avea si el un fler pedagogic dar era prea sigur pe el, credea ca nu poate da gres niciodata. Era putin orgolios bunicul. Un pic de nesiguranta, de nemultumire, de smerenie ii putea determina o experienta noua, prin inlaturarea acestui obicei – fumatul. Gandea rational, frumos dar actiona, in acest caz, invers gandului, calca peste discursul lui logic si actiona sub influenta unui impuls greu de inteles. Eu doream sa traiasca mai mult, sa nu-si scurteze viata, dar din respect nu-i puteam spune mai mult, gandeam numai.”
Bunicii sunt singurii in masura sa aduca in prezent, trecutul. Trecutul capata astfel, prin relatarile lor, un aer de legenda. Bunicii inteleg ca suntem efemeri si ca eternizarea lor se va face prin intermediul nepotilor. Iata de ce, in „Cartea mamei”, bunicul va ramane factorul de echilibru in casa, dupa ce Luchian este arestat. „Dupa arestarea tatalui, curajul si initiativa mea s-au diminuat, au disparut chiar. O nesiguranta, o teama aparuse pana si in sufletul meu de copil. Bunicul era cel care imi mai dadea curaj, prin felul sau de a fi.”
„De-acum stiu ca voi ramane alaturi de mama, zi si noapte…”
Dincolo de firul narativ propriu-zis, de aparenta transpunere pe hartie a unor intamplari mai mult sau mai putin demne de atentie, „Cartea mamei” devine si un prilej de a-i oferi cititorului vorbe cu talc si invataminte. Romanul Vavilei Popovici se transforma astfel, intr-o sursa de intelepciune, care atesta nu doar vocatia de sciitor, ci si pe cea de filosof a autoarei. „Un ganditor spune ca toate trasaturile de caracter, stilul de viata, sunt inscrise pe fata unui om ; liniile mainii sunt o replica, un fel de manusa a lumii; iar in creierul nostru s-a adunat si rafinat tot ce e real, plus tot ce e cu putinta… Incepusem sa inteleg ca frumusetea, uratenia sufletului se rasfrang in fizicul unui om, ca intr-o oglinda. Si probabil ca la tinerete sufletul ne este frumos inca… Aflam din lecturi ca bogatia launtrica a omului se poate citi in aspectul exterior: al gurii, al mainii, al piciorului, chiar. Cineva spunea ca fata ne este cel mai fin seismograf al gandurilor. M-am convins ca asa este.”
Un alt element distinct si definitoriu pentru romanul „Cartea mamei” ramane interferenta trairilor de altadata cu prezentul. Brusc, firul naratiunii se rupe, iar prezentul invadeaza. Pe neasteptate, mama devine victima unui stupid accident rutier. Asistam la un moment de suspans maxim. Complexitatea redarii trairilor sufletesti impresioneaza pana la lacrimi. Durerea copilului care simte ca isi pierde mama are aceeasi acuitate, chiar daca respectivul copil a ajuns la varsta maturitatii. Pana la urma, doar atunci cand ne dispar parintii ne dam seama pentru prima data in viata, ca nu mai suntem copii, abia atunci ne realizam cu adevarat, varsta. „Vine salvarea, mama este pusa pe targa, ne ducem la spital. Pe drum, asistentul de pe salvare imi spune ca nenumaratele fracturi cauzate de traumatismul suferit, ii pot pereclita viata. Tipetele ei de durere ma infricoseaza. Simt, in aceste momente, cat de neputinciosi suntem uneori, noi oamenii, de a darui ingrijire, dragoste si speranta, celor pe care ii iubim atat de mult… Ajungem la spital, mama este dusa cu targa la urgente, eu o urmez. Citesc fisa intocmita de asistenta. Semne clinice : durere vie, echimoze, multiple fracturi, deformarea regiunii coxofemurale, posibila fractura… Internare, radiografii, punere in ghips, calmante, etc. De-acum stiu ca voi ramane alaturi de mama, zi si noapte… Vinovat este soferul masinii sau este greseala mamei ? Nu stim inca. Se face ancheta de catre cei de la circulatie. Mama este socata, tremura, nu vorbeste. Accidentele de strada pot fi prevenite prin cunoasterea si respectarea regulilor de circulatie, dar mama le cunostea. Atunci cum i s-a putut intampla ?”
„Parintii nu trebuie judecati niciodata”
Citim un roman ce ii apartine in exclusivitate, mamei, toate se tes in jurul ei, iar daca ea, eroina principala, se stinge, nimic nu mai are sens. Cu pasiunea normala a copilului ce isi iubeste parintele, Oresia dedica totul – timpul, energia, puterea – ingijirii mamei. Suferinta Tatianei este o ocazie pentru prozatoare de a relua si a readuce in prim plan discutiile avute cu fiinta cea mai draga, dar si de a emite, cu acest prilej, judecati de bun simt, cu profunde conotatii religioase. „Am intrebat-o candva, fiindca prea mult timp pastrasem in mine acea intrebare: “Cum ai putut sa-ti parasesti fiul?” Fusese obraznicie, indrazneala sau duritate din partea mea? Indiferent, nu trebuia s-o intreb. Imi spusese candva, atat cat trebuia sa stiu, cat putuse sa-mi spuna… Imediat, dandu-mi seama de cruzimea intrebarii, m-a napadit regretul. Era insa prea tarziu, scosesem pe gura acele « perle »; ii deschisesem mamei o rana. Mama izbucnise in plans si nu se mai putea opri… Aveam eu dreptul s-o judec ? Am inteles mult mai tarziu ca parintii nu trebuie judecati niciodata. Si nici chiar oamenii straini. Sunt instante judecatoresti menite sa faca acest lucru, este instanta suprema a Domnului Dumnezeului nostru care ne va judeca pe toti.”
„Curand iti vei lua zborul”
„Cartea mamei” nu lasa nici o clipa loc de echivoc moral. In primul rand, mama este cea care stie sa cultive in copil valorile inalte, acele valori cheie pentru ca fiica ei sa devina un adult ce pune pret pe spiritualitate. « Tu sa nu invidiezi pe nimeni in viata ta. Sa incerci sa intelegi, sa respecti, sa iubesti si daca este cineva deasupra ta, sa-ti fie un exemplu. Cum sa-ti spun ? Sa admiri in loc sa invidiezi, asa cum admiri o floare pentru frumusetea si mirosul ei. Admiratia duce spre iubire, pe cand invidia sadeste ura in suflet.» Mama ii aduce intotdeauna Oresiei consolare si o explicatie plauzibila, optimista, pozitiva, crestina, asupra celor ce se intampla, asupra vietii si a mortii. « Nu fii trista, Oresia, fiecare dintre ei au avut o misiune pe acest pamant. Nu se pleaca din aceasta lume pana nu-ti indeplinesti misiunea personala, de care trebuie sa fii multumit, caci fiecare venim pe lume cu cate una harazita de Dumnezeu.” Mama este cea care o invata sa isi aleaga prietenele. “Sa urmaresti zborul de toamna al pasarilor ; ele niciodata nu se amesteca, aceeasi specie de pasari migreaza neamestecandu-se cu altele. Curand iti vei lua zborul, va trebui sa stii bine in ce cand te vei afla ».”
Oresia isi ia zborul si patrunde intr-o lume diferita de cea in care crescuse. Daca despre copilarie, aceasta spune: „Doamne, ce frumoasa-mi fusese copilaria! Cat de lipsita de griji eram, cata libertate aveam si cat de fericiti erau parintii mei pe-atunci!”, despre prezentul pe care il traieste departe de casa, afirma: „Cata ipocrizie !” Anii de facultate petrecuti la Iasi, dragostea ei pentru Rares, casatoria, pierderea copilului, fuga lui Rares, singuratatea, durerea, perioada de profesorat intr-un sat aflat departe de casa, violul repetat asupra ei al directorului scolii – persoana cu relatii in partidul comunist, societatea alienata in care se vede obligata sa isi duca existenta – „politica, femeia si banul erau si continua sa fie supremele forte ale regimului in care traim, forte prin care se satisface dorinta de parvenire…” – sunt doar cateva dintre reperele exterioritatii prezente.
Prezentul dur si urat ramane una din coordonatele esentiale ale romanului Vavilei Popovici. Promiscuitatea intamplarilor prin care trece este atat de adanca, incat totul pare a avea un aer apocaliptic. Contextul social nu lasa loc sperantei, iar absurdul situatiilor parcurse denota degradarea morala a individului si implicit, a societatii. „Cameleonism, poate! Masca umana ! Cat va mai dura, Doamne ? Toata viata noastra? In prezent, nici o speranta … Si daca se vor schimba timpurile, se va sterge totul cu buretele, cu ura si dezinteres pentru trecut? Sau vor fi judecati cu demnitate cei care ne-au terfelit vietile si tot cu un rest de demnitate umana se vor retrage vinovatii, intr-un con de umbra bine meritat? Sau vor navali cei care au stat in umbra vinovatilor si se vor repeta paginile de istorie? Si cine stie ce minti vor fi pe atunci, ce vor zamisli ? Oricum, nu poate fi mai rau ca acum !”
„Sunt dusmanul a tot ce se afla la dreapta mea!”
Raul de care vorbeste Vavila Popovici incepuse in trecut. Evocarea trecutului, a unor biografii reale face din „Cartea mamei” un veritabil document de restaurare istorica a vremurilor apuse, a unei societati in care romanii fusesera deposedati de catre comunisti de pamantul stramosesc. Bunicul autoarei il portretizeaza cu o verva ironica pe Lenin, creionand in relatarea sa, abuzurile ce urmau sa se faca si tragismul instaurat de noua era. „Bunicul din partea tatalui, aflandu-se sub ocupatie ruseasca la acea vreme, auzise despre o cuvantare a lui Lenin intr-o piata si relatase familiei ca Lenin vorbise maselor pe un ton categoric si impunator, chemand bolsevicii la instalarea dictaturii proletariatului, la inlocuirea exploatarii si asupririi prin libertatea si drepturile poporului muncitor. Multimii infometate i se promitea paine si libertate. Prin cuvantarile lui reusise sa creeze o tensiune maxima printre participantii care s-au inflacarat. Era un bun orator si in acelasi timp un om impatimit, posedat de diavol – spun unii. Iar marea masa a oamenilor isi amplifica campurile bioenergetice si rezona puternic… Un sentiment devine molipsitor, insufleteste masele… Cu prilejul unui Congres, povestea bunicul, Lenin parasind o sala, a exclamat: » Sunt dusmanul a tot ce se afla la dreapta mea! »”
„Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean, spre tarm”
Sunt remarcabile in roman, pasajele descriptive, tablourile dinamice a caror legatura cu artele vizuale, in special cu pictura, dau o noua perspectiva si intelesuri inedite textului. La Vavila Popovici imaginile izbucnesc pline de concentrare si de forta sugestiva, amintind ca stil, de „Valurile” Virginiei Wolf. „Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean, spre tarm, aducand cu ele scoici intregi, altele sparte, unele albe, altele colorate.”
La fel de important este de exemplu, modul in care perceptia directa si concreta a naturii, a spatiului exterior, transforma evocarea clasica a unei furtuni, intr-o anuntare simbolica a iminentei morti a Tatianei. Se sugereaza incertitudinea, durerea, complicatiile ce vor urma. Din nou, printr-o singura propozitie – „vremea s-a schimbat” – Vavila Popovici prezinta o situatie si prefigureaza o intreaga drama. Ea anticipeaza si prevesteste nenorocirea ce sta sa se intample, redand cu talent, concordanta dintre natura si starea sufleteasca a Oresiei. „In seara aceasta vantul bate cu putere, crengile copacilor ingenuncheaza, norii alearga in forme fantastice intunecand cerul care devine din ce in ce mai plumburiu si astupa frumusetea de dincolo de nori. O ploaie torentiala se dezlantuie ca un torent. Picaturile furioase se izbesc de geam, lovesc zgomotos pervazul ferestrei. Fulgerele zigzagate marcheaza cerul, tunetele zguduie peretii rezervei. Mama deschide ochii si-i inchide de teama. Ploaia imi ravaseste intotdeauna sufletul. Sunetul ei, la impactul cu pamantul, de obicei ma bucura, stiind ca este strigatul de iubire al cerului, acum insa simt altfel… Funiile ei de matase care sclipesc in zare, cerul incruntat, furios pana la exasperare ma tulbura, ma infricoseaza. Ador insa fantanile arteziene care par o revansa a pamantului, tasnind spre cer in lumina razelor de soare si oferind stralucirea desavarsita. Privesc spre geamul ferestrei. Vijelie strasnica. De data aceasta o neliniste inexplicabila imi macina fiinta. Ma apropii de fereastra s-o inchid, mi-e teama sa nu raceasca mama.”
„Cine-mi va fi de-acum sprijin ?”
Nu intamplator, „Cartea mamei” se deschide cu imaginea icoanei Sfintei Maria, nascatoare de Dumnezeu. Ea este simbolul mamei universale, iar atunci cand mama pamanteasca nu mai exista, ramane o mama cereasca. Tatiana isi incheie viata zbuciumata. Nu inainte insa, de a-i face Oresiei o ultima si vitala marturisire – aceea ca nu ii este mama biologica. Oresia se afla intr-o situatie limita, iar firul epic are un ritm tensionat. Durerea si dramatismul trairilor Oresiei, care intelege ca abia de acum inainte ii este dat sa urce Golgota, sunt remarcabil redate in cateva intrebari: „Ce voi face cand nu o voi mai avea ? Cu cine am sa impart bucuriile, grijile, suferintele ?… Cine-mi va fi de-acum sprijin ?” Raspunsul il gasim in primele pagini ale romanului: „Maica Domnului mi-l arata pe Iisus ca fiind « Adevarul, calea si viata ». Poarta copilul pe bratul sau stang si cu mana dreapta il arata pe Mantuitor. In cea de a doua icoana care si-a pastrat rama veche, Maica Domnului isi tine pruncul pe bratul drept. Fecioara – mangaietoarea – il strange pe prunc cu bratul sau stang; copilul Sfant isi lipeste cu duiosie obrazul de cel al mamei sale, parca i-ar cere mangaierea, pentru ca toti copiii din lume cer mangaierea mamei. Seamana cu o icoana pe care am vazut-o pictata la Manastirea Moldovita « Pruncul si Maica Eleusa » adica Maica induiosarii.” Probabil ca este mai putin important sa iti cunosti mama biologica, atata timp cat exista o mama care a fost dispusa sa isi jertfeasca Fiul pentru tine. A sosit momentul sa intelegem ca nu trebuie sa ne judecam parintii si ca povestea despre nasterea Oresiei era doar… o poveste pe care Tatiana, fin psihilog, o crease special pentru fiica ei, stiind ca orice copil are nevoie sa isi afle inceputul. Daca nu pentru altceva, atunci macar pentru simplul fapt ca intr-o zi, va trebui sa isi ia zborul.
„Punctul in care trecutul se imbina cu prezentul…”
Mama a plecat la intalnirea cu Hristos, iar ingerii i-au deschis cerul. Trecutul nu mai exista. Ce mai ramane? „Dorul ! Dorul de acele meleaguri instrainate… Iar mie, dorul de copilarie, dorul de cei plecati, dor de locurile unde mi-am petrecut copilaria, locuri cu natura si cu arhitectura lor mult indragita, dor de zbenguiala copilului care eram, dor de anotimpurile prin care treceam… Dor si iarasi dor !” Vavila Popovici lasa sa cada cortina. Doar aparent, pentru ca desi „incepe sa se astearna uitarea…, din cand in cand imi apare chipul mamei ceresc. Cateva diamante de roua stralucesc in privirea sa… O aud vorbind, continuand povestea neinceputa…” Povestea va continua, generatie dupa generatie. Aceleasi bucurii si tristeti, acelasi dorinte si regrete, aceleasi impliniri si dezamagiri pentru toti si pentru fiecare dintre noi.
„Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune”, a spus candva, un intelept. Sa fi avut dreptate Solomon? Probabil ca de data aceasta, dreptatea este de partea Vavilei Popovici, care ne spune ca mai exista o poveste neinceputa. Si ca ea continua. Si atunci, revine o lume a visarii, in care imagini stravechi, datatoare de putere si de speranta iau forma de cuvinte. Sunt cuvintele Virginiei Wolf, in „Valurile”: „As fi pierit ca umbra peste pajisti, indata m-as topi, m-as cufunda in bezna si m-as istovi ca ea, in locul unde se intalneste cu padurea, de nu mi-as sili creierul sa inalte alcatuiri indaratul fruntii mele; imi impun sa definesc clipa de fata, fie macar intr-un vers unic, neasternut pe hartie; imi impun sa insemn masura asta marunta in lunga istorie care incepe de la Egipt, de pe vremea faraonilor, cand femeile duceau la Nil urcioare de lut rosu. Imi pare a fi trait mii si mii de ani. Dar daca inchid ochii, daca nu reusesc sa fixez punctul in care trecutul se imbina cu prezentul…”
Dincolo de aparente, dincolo de trecut si prezent, „Cartea mamei” are un final optimist. „Da, trebuie sa incep un nou proiect de viata !”, spune Oresia. „Fericirea include intotdeauna un sens si un scop in viata. Trebuie sa existe dorinta de a ma elibera de trecut, de a ma curati spiritual si a ma intoarce la momentul prezent.” De aici inainte, trecutul si prezentul se vor depana la timpul viitor. Pentru ca urmeaza sa se scrie o alta poveste, o poveste neinceputa.